Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene

ISTORIA EUROPEI ŞI A IDEII DE EUROPA

- suport de curs -

Prof. univ. dr. Ioan Ciupercă

2
 I. ISTORIA IDEII DE EUROPA

Introducere

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. În perspectiva intrării
României în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască faptul că structura care stă să
se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată dobândită această perspectivă, ar trebui
să fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului pentru unificarea Europei; pluralitatea
intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării lor; riscul implicit al unei politici de
omogenizare forţată; însemnătatea patrimoniului cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile
aspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal,
monetar, instituţional etc.) rămânând, de asemenea, importante.
De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a şansei
oferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor dezvoltării acumulate
de-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei.
Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii de
Europa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra autorului şi de
nevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în domenii diferite de cel
al istoriei.
De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreşte
dobândirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp. Studentul
nu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi ideilor.
Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unităţii Europei (pînă la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial – 1945) şi Secretele vitalităţii europene – un fel de
set de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe această bază, a manifestării
Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor Europei s-a înţeles că lumea este
confruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să se ierarhizeze calitativ şi că
mecanismele care stau la baza comportamentului şi a produselor europene au şanse să se
înscrie în competiţie.
Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gândire care
disting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atât de nevoia
însuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cât de capacitatea mânuirii ei; de
“aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă înţelegerii. În forma lui definitivă,
cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi secvenţe de cercetare
proprie focalizată mai ales pe istoria ideii de Europa în secolul al XX-lea.
În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea problemelor
Istoriei ideii de Europa.

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru
unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile
noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea
idealului integrării europene un este consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra
precedentelor istorice.

3
 Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut, sau
poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru realizarea
unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.
O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul “Europa” nu desemnează
o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă a
Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât
premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică, cu diferite conotaţii de la o epocă
la alta.
În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene.
Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării gândesc oamenii
atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul îl poate face este să
semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care favorizează unitatea şi care sunt cei
cei impulsionează diversitatea.
Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoperă o cantitate variabilă, întrebarea/una din
ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria fizică a Europei actuale este
tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce cosmografii greci vedeau în Europa
cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare, trebuie luate în considerare dimensiunile
culturală, ideologică şi politică a unităţii europene.
Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor culturale
considerate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră democraţia
parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă, pe când autocraţia, existentă de la tiranii
greci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a “moştenirii europene”. Aşadar,
intervine un subiectivism de natură să încurce argumentarea adevărului. Mai există şi alt
aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europa
cu Occidentul şi civilizaţia europeană cu cea occidentală. Făcând astfel – şi aceasta este o
simplă supoziţie -, ei <<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi
controversate probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).
Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că Europa
nu există la începutul istoriei europene, decât în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate a
Europei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost străină lumii antice. A existat o
unitate la nivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice
comune. Totuşi, Imperiul Roman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvântului.
Imperiul Roman a fost un imperiu mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul
Mării Mediterane, dar a fost unul tricontinental, controlând zone în Europa, Asia şi Africa.
Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi, cu timpul, a cunoscut creşterea dimensiunii
neeuropene. Pe drept cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slăbească orice concepţie de
Europa ca o unitate culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensul
ecumenismului. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi, peste frontierelor geografice, a
favorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă.
Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei, ci-i supravieţuieşte. Acest spirit
contrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întâi în universităţile bisericilor
creştine, care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare; a mai supravieţuit în spiritul
cosmopolit al secolului al XVIII-lea.
Unitate şi diversitate în Europa Medievală
Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică. A fost
creată în Evul Mediu. În termenii cei mai generali, această idee de Europă distinctă este
rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman, universalism care trecea peste
fruntariile Europei; este rezultatul dislocării, în primul rând, a comunicaţiilor unei zone
nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe măsura declinului Romei, provinciile, mai
4
ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate acestea, sensul apartenenţei unei lumi, a ceea a
Imperiului Roman, a supravieţuit peste generaţii. A rămas puternic în Italia cucerită de
ostrogoţi, spre exemplu. Mai mulţi factori au concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei
şi, între aceştie, expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală, fracturând
civilizaţia mediteraneană (Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, postum, Paris, 1937).
Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd capitala la
Constantinopol. Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în Marea Mediterană;
coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale şi legăturile pe uscat între
Constantinopol şi Occident, separînd pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie.
Acum, în secolul al şaptelea, are loc o veritabilă ruptură, o întrerupere a continuităţii.
Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau sensul unităţii, erau pe cale
de a cădea total în anarhie. Ba, mai mult, se părea că ei vor trage spre decădere şi Biserica
creştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o fărămiţare totală şi să se piardă
elementele de cultură comună, pe care germanii le moşteniseră de la Roma. În acest moment
critic, situaţia s-a schimbat şi schimbarea s-a datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor
constructive ale francilor. Statele france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. Acum, un alt
popor franc – ripuarienii – au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. Ei au oprit declinul
şi-au reluat expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800).
Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de răsărit (bizantin) şi cu
Califatul din Bagdad.
Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle Burns
descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima Europă, Londra,
1947), iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui Carol cel Mare drept
“punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale” şi începutul “unei mişcări
progresiste care urma să continue fără întrerupere pînă în timpurile moderne” (Naşterea
Europei. O introducere în istoria unităţii europene, Londra, 1932, p. 284-286). Dacă se
recunosc realizările epocii carolingiene, limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate.
Prima realizare a constat din oprirea declinului. Aceasta a constituit o premiză pentru
progresul unor popoare occidentale. În al doilea rînd, francii, aducînd sub aceeaşi conducere
majoritatea teritoriilor Franţei, cele ale Germaniei, pînă la Elba, parte a Italiei moderne –
inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au imprimat anumite instituţii deşi, astăzi ştim, diferenţele
în organizare (diversitatea... ) au persistat. În al doilea rînd, aşa numita Renaştere
Carolingiană, deşi a avut impact doar asupra unui segment al ştiutorilor de carte, a creat
fundamente comune în gândire şi atitudini intelectuale, elemente care s-au reflectat în
faimoasa scriere de mână carolingiană (The Caroline minuscule), care, mai devreme sau mai
târziu, a dislocat scrierile minuscule “naţionale” ale Italiei, Spaniei şi Angliei. Drept
fundament al acestei civilizaţii comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii târzii,
învăţături pe care savanţii carolingieni au încercat să le salveze. Acest patrimoniu comun a
fost luat în considerare ca moştenire e peste toate diferenţele de rasă. Ca urmare, se poate
afirma că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara
tendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de origine a
diferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian rezidă în faptul
că feudalismul, care la origine a fost o măsură a francilor de a lega omul de om într-o ierarhie
socială şi politică, a devenit o instituţie europeană cuprinzând Italia, Spania, Anglia, Islanda şi
Scoţia şi, mai tîrziu, Polonia şi Ungaria.
Toate acestea, erau realizări remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai întîi,
Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusă de ei, uneori cu metode
brutale, nu era unitate europeană. Chiar în occident, Anglia, regatele creştine ale Spaniei şi
Scandinavia păgînă rămîneau în afara Imperiului Carolingian. Mai mult, Imperiul Bizantin
continua să existe şi, ca urmare, crearea Imperiului Carolingian n-a însemnat unitate, ci
5
dualism şi dihotomie. De aici încolo, două imperii, adeseori ostile, s-au înfruntat şi această
confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei.
Şi mai important este faptul că o divizare similară a intervenit la nivelul Bisericii,
unde, în ciuda schismei, principiul unităţii a dăinuit. Din timpul Sinodului de la Frankfurt
(794), animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni asupra Bisericii. Francii,
egoişti şi aroganţi, au încercat să coboare creştinătatea la nivelul inteligenţei lor limitate, să
acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop franc. A rezultat o primă etapă a schismei
care, în secolul al XI-lea, va separa pe ortodoxi de catolici. Sensul unităţii europene existent la
franci era orientat împotriva altor popoare europene: mai întîi, împotriva grecilor şi apoi
împotriva popoarelor păgîne de la est de Elba. Totuşi, cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru
prima dată în sens politic la curtea lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar
parţială; nu era europeană.
Din punctul de evdere al integrării europene, n-ar trebui pus un accent prea mare pe
Imperiul Carolingian. A vedea în acest Imperiu, cum scria Dawson “fundamentul” dezvoltării
europene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o existenţă precară şi scurtă. Astăzi istoricii
sunt înclinaţi să vadă în Imperiul Carolingian nu atît un început cît o încheiere. Unitatea
carolingiană a fost un eşec, o reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. O sută de ani după moartea
lui Carol cel Mare (742-814), tabloul era cu totul altul; Imperiul se destrămase. Incepea să se
arate Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.
Titlul unei cărţi apărută la Paris, în 1941, pune admirabil în evidenţă schimbarea:
Destrămarea unui imperiu şi naşterea Europei, de Joseph Calmette. Adevărul titlului pune în
evidenţă necesitatea colapsului Imperiului Carolingian pentru ca Europa să apară. Ca urmare,
unitatea carolingiană n-a constituit o premiză a unităţii Europei. Nici afirmaţia lui Dawson
potrivit căreia “fundamentul culturii noastre nu rezidă în statul naţional, ci în unitatea
europeană” nu rezistă. Dacă este adevărat – şi este – că trăsătura caracteristică a Europei este
bogăţia şi diversitatea diferitelor ei popoare, nu există îndoială că această diversitate are
rădăcini adînci, ajungînd la primii migratori ce au atins solul european. Numai că în epoca
post-carolingiană, cînd integrarea parţială forţată de franci s-a prăbuşit, această diversitate
devine o trăsătură esenţială a societăţii europene. Atunci au prins formă principalele unităţi
ale vieţii politice europene. Din momentul în care naţiunile, elemente ale vieţii politice
europene, au început să se formeze, concepţia unităţii s-a schimbat în mod necesar şi
inevitabil. Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi naţiunile diferite în maniera în care
se gîndiseră francii. Dimpotrivă, unitatea europeană a putut însemna, după Carol cel Mare, nu
suprimarea, ci conservarea diversităţii regionale devenită realitate [o armonizare a acestei
diversităţi – n.ns.].
A fost marele merit al Bisericii că a perceput şi a acceptat această schimbare
fundamentală. Sub Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a sprijinit
ideea de imperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei. Din secolul al XI-
lea, poziţia ei a fost diferită. Biserica a acceptat Europa diferitelor popoare şi a naţiunilor
diferite şi s-a gîndit nu atît la fuzionarea lor într-o structură politică – un imperiu creştin care
să fie replica/faţeta pămîntească a bisericii creştine, cît la multiplicarea legăturilor între aceste
unităţi separate. Noile ordine religioase se prezentau ca organizaţii internaţionale coerente
peste graniţele naţionale. Apoi, Papalitatea însăşi, o instituţie universală în teorie, a devenit
acum una universală de fapt. Papii au început să aibă origini naţionale diferite, iar cardinalii
erau aleşi, de asemenea, din toate ţările. În sfîrşit, urmau universităţile. În secolul al XII-lea
erau instituţii europene; mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională.
Totuşi, principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi. Toţi marii papi, de la Grigore
al VII-lea (1020-1085), la Inocenţiu al III-lea (1160-1216), au acceptat noile naţiuni ca fiind
părţi ale ordinii lui Dumnezeu; le-a recunoscut individualitatea şi au căutat să le unifice,
dîndu-le un scop comun şi legîndu-le de Roma. Preocupările lui Grigore al VII-lea faţă de
6
Ungaria, Polonia, Croaţia, Boemia, Rusia, Danemarca, Anglia şi Spania sunt binecunoscute.
Ţările de mai sus erau independente pe relaţia cu Papalitatea, dar erau, în acelaşi timp, părţi
ale unei comunităţi mai mari căreia conducerea papală îi imprima coerenţă şi conştiinţă de
sine. Din acest punct de vedere, Cruciadele se prezintă ca un moment de răscruce. În
Cruciadele a II-a şi a III-a, interesele naţionale divergente erau doar aparente. Cu prima
Cruciadă (1095-1099), Europa, pentru prima dată în istorie, pornea într-o acţiune unită.
Conducerea papală a creat această posibilitate. Totuşi, ar trebui remarcat faptul, nelipsit de
importanţă, că această unitate de scop a fost realizată împotriva unui inamic exterior. Aşa cum
unitatea impusă de franci s-a făcut sub impulsul ostilităţii faţă de alte imperii (Bizantin, Grec),
tot aşa unitatea realizată de Papalitate era un răspuns la presiunea exercitată de lumea islamică
şi a slăbit rapid odată ce antagonismul acestei lumi s-a atenuat. Europa părea incapabilă de
unitate de dragul ei, făcută sub impulsuri lăuntrice.
Cu toate acecstea, unitatea concepută de Biserică – o veritabilă unitate în diversitate –
a marcat un real progres. Această unitate n-a încercat să alcătuiască şi să impună instituţii
uniforme popoarelor diverse şi nici n-a încercat să le lege politic. Pe de altă parte, puterea
imperială rămîne înţepenită în concepţiile carolingiene depăşite. Imperiul pretindea să
reprezinte Europa; pretindea să fie imperiu creştin căruia toţi creştinii îi datorau supunere,
dacă nu în termeni politici reali, cu siguranţa în termeni transcedentali. Acesta este faimosul
Reichsmystic exprimat de scriitori ca Otto Freising. Acest Reichsmystic implica o identificare,
poate inconştientă, a creştinătăţii cu o putere, imperiul, care încă nu exista ca realitate ce
domina întreaga Europă. În faţa unei asemenea imperium dominînd Europa, statele
componente ar fi opus rezistenţă. Statele componente ale Europei, începînd cu Franţa, erau
pregătite să accepte doar tipul de unitate propus de Biserică – acela care le lăsa neatinsă
identitatea naţională şi integritatea.
Astfel, ideea unei singure puteri temporale încorporată într-un imperiu era respinsă şi
Biserica nu s-a opus acestei tendinţe, ci, dimpotrivă. Papa Inocenţiu al III-lea a proclamat
independenţa regelui Franţei <<care nu recunoaşte nici un superior in temporalibus>> şi
pregăteşte astfel terenul instalării altor dinastii. Procedînd astfel, Inocenţiu al III-lea/Biserica
renunţă la ideea unirii Europei în ordinea temporală. Unitatea era acceptată doar în ordinea
spirituală şi nu în cea materială. Căderea Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acest
fapt. Pentru următoarele două secole sunt puţine semne de unitate în Europa. Biserica însăşi s-
a divizat prin Marea Schismă din anul 1054. Mai mult, în occident, în secolul al XIV-lea,
Biserica tinde să se divizeze, în general, respectînd liniile statelor naţionale; cînd în secolul al
XV-lea îşi recapătă unitatea, Biserica pierduse mult din autoritate şi influenţa educativă. Din
1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Franţei între 1285 şi 1314), părea să
nu mai existe sensul de unitate a Europei, unul care să se impună peste frontierele naţionale.
Totuşi, această percepţie avută de cineva care priveşte din afară nu este adevărată.
Lipsa de unitate este incontestabilă, este un fapt, dar nici n-a fost aceptat şi nici justificat.
Denumirea mai corectă a stării existente era: dezordine. Lipsa de unitate şi consecinţele
aferente concretizate în războaie distrugătoare au amplificat în oameni convingerea nevoii de
unitate. Mulţi au văzut avansul turcilor spre vest drept o pedeapsă pentru lipsa de unitate a
Europei; mulţi au început să vadă în unitate un mijloc de recuperare a Pămîntului Sfînt şi de
alungare a Turcilor din Europa. Cererea restaurării unităţi s-a articulat de-a lungul unei
generaţii după moartea lui Frederick II-lea, Omul de Fier, electorul de Brandemburg (1413-
1471). Dintre cei care au pledat pentru unitate, mai mulţi, vocea lui Dante este cu adevărat
remarcabilă. Interesele celor care pledează pentru unitate sunt diverse şi, adeseori, aşa cum
mai tîrziu s-a întîmplat, pledoarea servea ca perdea de fum pentru promovarea unor interese
locale. Un Pierre Dubois, spre exemplu, formula necesitatea reorganizării Europei sub
autoritatea/bagheta Franţei; în acest fel, pledoaria lui pentru unitatea Europei este una pentru
hegemonia Franţei. Şi atunci şi acum asemenea planuri trezeau şi trezesc suspiciuni. Germanii
sau englezii n-ar fi acceptat un asemenea plan de unitate. Pe de altă parte, Dante însuşi
7
implora unitatea şi imperiul ca o armă împotriva Franţei; astfel, cercul vicios se închide.
Literatura secolelor al XIV-lea şi al XV-lea este plină de asemenea interese care au blocat
integrarea Europei. O singură voce sună clar şi dezinteresat; este aceea a Cardinalului şi
filosofului german Nicolae Cuzanul (1401-1464). El a avut puterea intelectuală să reunească
elementele cele mai bune ale tradiţiei medievale într-o perioadă în care ideea de unitate
europeană era aşa de învăluită în argumentarea intereselor locale. Pentru el, unitatea nu
însemna o uniformizare impusă. Prin unitate, el înţelegea concordantia, adică armonizarea
elementelor disparate. Cu alte cuvinte, în acest tip de unitate era loc pentru pluralitate
credinţelor şi pentru un număr de state egale. Nicolae Cuzanul nu încearcă să bazeze unitatea
pe excludere/exclusivism, ci pe comprehensiune; pentru el, Europa includerea deopotrivă şi
pe greci şi pe latini şi nu era identificată cu Occidentul.
Prin acest mod de a vedea, Nicolae Cuzanul era, deopotrivă, atît în avans, cît şi în
urma timpului său; era în avans în măsura în care formula o concepţie despre unitate mai
deplină, completă decît a multora dintre contemporani; era în urma timpurilor sale în măsura
în care interesele mărunte tindeau să se aşeza în faţa scenei; printre aceste interese, cel de stat
era considerat suprem. În lumina acestor interese de stat, societatea politică lua forma unei
societas leonina, în care cine nu devorează este devorat...; o societate care îşi stabileşte
standardele după Niccolo Machiavelli (1469-1527) şi deci acceptă implicit doctrina raţiunii
de stat. Probabil această nouă concepţie mergea spre ideea preluată de la Aristotel Stagiritul
(384-322 î.e.n.), derivată din concepţia acestuia, şi potrivit căreia statul este o societas
perfecta et per se sufficiens; această concepţie despre stat, perfect şi suficient sieşi, nu mai
lăsa loc ideii că diferite state constituiau părţi ale unei unităţi europene superioare.
La sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea, o schimbare în
viziunea politică devine evidentă şi cu efecte practice. În cadrul acestei viziuni noi, noţiunea
de unitate medievală a Europei a trecut în faţa aceleia de stat suveran.
Unitatea creştină şi unitatea Europei
Ce înseamnă unitatea medievală a Europei? Un răspuns corect la această întrebare
presupune observaţia că noţiunea însăşi de Ev Mediu este una artificală. Ea acoperă niveluri
diferite de civilizaţie şi experienţă politică. Nu putem cere, spre exemplu, francilor brutali şi
lipsiţi de subtilitate să aibă o noţiune de unitate de adîncimea filosofică a aceleia a lui Nicolae
Cuzanul. Ca urmare, trebuie să acceptăm că nu există numai o concepţie medievală asupra
unităţii Europei, ci mai multe şi, adeseori, incompatibile. Incompatibilitatea decurge din
realitatea că oamenii n-au fost niciodată clari în privinţa unităţii pe care o doresc.
Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu din două
surse: ideea de comunitate creştină şi universalismul Imperiului Roman. Francii, popor
primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a confunda ambele
surse cu propria lor dominaţie şi dominaţia lor o identificau cu Europa. Ei gîndeau că sînt
moştenitorii Imperiului Roman universal şi, în realitate, nu erau. Nici pretenţia lor de a se
indentifica cu Creştinătatea nu rezistă. În adevăratul sens al cuvîntului, Creştinătatea era
comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice timp; nu putea fi redusă Creştinătatea la
unităţi politice temporale.
Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării, indubitabil
conturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi unitatea europeană cu
unitatea creştină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o asemenea limitare a
Creştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită ambiguitate a ideii de unitate
discutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de unitatea creştină, una care însemna mai
mult decît unitatea europeană şi nu însemna nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii.
Alţii, în imposibilitate intelectuală de a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă
cu aceea politică. Geoffrey Barraclough nu crede că această confuzie era conştientă., ci
rezulta pînă în Evul Mediu tîrziu din limitarea intelectuală a aunor oameni. Totuşi, în Evul
8
Mediu tîrziu, confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitate
europeană a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adaugă
faptul că era mai uşor să creiezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei
decît pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat în van frăţia
creştinilor; numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cît a ţinut
ameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului intereselor
comune. Aşa cum am văzut, identitatea Europei ca entitate distinctă s-a conturat pe timpul lui
Carol cel Mare pe temeiul ostilităţii faţă de Imperiul Bizantin. Acest sentiment de ostilitate,
deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de referinţă, n-a fost aşa de cuprinzător cum
adeseori se crede. Biserica, spre exemplu, n-a încetat să gîndească despre sine ca fiind una, în
ciuda schismei pe care n-a renunţat niciodată s-o vindece şi, astfel, să-şi recupereze unitatea.
De asemenea, este semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464),
concepţie care cuprindea pe greci, Balcanii şi Bizanţul.
S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi, modernii, am
pierdut. O cercetare a realităţii arată că unitatea, pe care suntem înclinaţi să o idealizăm, nu
era o unitate a Europei, ci una creştină. Aceste tipuri de unitate nu se suprapun complet şi nu
trebuie confundate. De asemenea, nu trebuie să facem confuzie între imperiul occidental de la
Carol cel Mare, la Friederick al II-lea şi Europa. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare de
francezi sau de englezi. Dacă vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea
europeană, trebuie să luăm în considerare un plan secund situat sub sfera politică, alături de
ea.
Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre exemplu,
nu ţinea seamă de graniţele naţionale. Apoi, la nivelul teologiei şi al filosofiei, s-a constituit
un limbaj şi o terminologie comună care, evident, nu trebuie exagerate ca importanţă. În
literatura naţională, locală, spre exemplu, cu apariţia lucrării Chanson de Roland (780), se
poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. În filosofie, existau notabile difirenţe între
Oxford şi Paris, ca centre universitare. În secolul al XII-lea, existau, de asemenea, şcoli de
drept distincte. Cu toate acestea, ar fi absurd să negăm caracterul european al civilizaţiei. În
societatea feudală, de la Atlantic în mlaştinile Pripetului, se gîndeşte şi se vorbeşte în aceiaşi
termeni. Biserica era într-adevăr o instituţie supranaţională. Aceste fapte ne arată că exista o
viziune europeană comună în aceste regiuni. Această viziune nu genera vreun sens al unităţii
politice; în Evul Mediu exista doar o unitate de civilizaţie, una incapabilă să ia formă politică.
Problema europeană în istoria modernă
Istoria unităţii europene în timpurile moderne diferă de aceea din timpul Evului
Mediu. Gînditorii medievali porneau de la ideea restaurării unităţii existentă în Antichitate,
una reprezentată de universalismul Romei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de concepţia
creştină a commonwealth-ului. După Renaştere şi Reformă, gînditorii porneau de la realitatea
existenţei statelor naţionale. Scopul demersului nu mai viza restaurarea unei unităţi ideale
pierdute; viza, de fapt, depăşirea, într-un fel sau altul, a dezavantajelor unei societăţi în care
fiecare stat suveran era propriul sau ultima ratio. Acest efort de gîndire a Europei unite a
îmbrăcat multe forme. Una din acestea a constat în elaborarea unui cod internaţional de legi,
acţiune corelată cu numelui lui Hugo de Groot, zis Grotius (1583-1684). Lucrarea sa De jure
belli ac pacis i-a adus supranumele de “Tatăl dreptului internaţional”. Altă formă de gîndire
modernă a unităţii Europei a constat în încercarea de a revigora ideea de Europa care să
însemne ceva mai mult decît multiplicitatea naţionalităţilor diverse, sau încercarea de a opune
segmentării timpului sensul unităţii europene; de a reface unitatea timpului la nivelul acestui
sens.
Percepţia în această formă nouă a nevoii integrării europene s-a realizat în secolul al
XVII-lea. Războaiele religioase nesfîrşite puneau în evidenţă tarele neunificării Europei. Şi ca
o reacţie împotriva acestor războaie religioase ia naştere această mişcare de organizare a
9
Europei. Nevoia acută de instalare a păcii impulsionează această mişcare ce se prezintă astfel
şi ca una pentru pace. Mişcarea include: faimosul Mare Plan al lui Sully; nume ca ale
călugărului Emeric Curcé (1590-1648), părintele arbitrajului internaţional, calitate pe care o
dobîndeşte prin lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée în care propune crearea unui
consiliu permanent cu sediul la Veneţia, apt să reglementeze pacific conflictele dintre prinţii
europeni; englezii W.Penn şi Bellers. Între cei care ilustrează această mişcare modernă pentru
Europa unită, cel mai remarcabil gînditor a fost Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1714).
Multe din ideile oamenilor care au ilustrat această mişcare – cei menţionaţi mai sus şi mulţi
alţii – mergeau pînă la marginea fantasticului, alunecînd în utopii şi depărţindu-se de politica
practică. Unii (între ei şi W.Penn) includeau Rusia în Europa; alţii (ca Sully) o excludeau.
Unii îşi întemeiau ideile pe tradiţiile Cruciadelor; cei cu adevărat remarcabili se ridicau
deasupra Europei şi gîndeau o ordine a întregii societăţi umane văzută de un Crucé ca un tot.
Trăsătura comună a gîndirii tuturor constă în aspiraţia spre o ordine federală şi aceasta
marchează clar distincţia faţă de modul medieval de a concepe unitatea Europei. Pe cînd în
Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub dorma imperiului,
secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a republicii creştine. Realizarea unităţii
sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; era
apreciată incompatibilă cu menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţi
ca cei mai buni europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut
planurile de dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul
afirmaţiei se verifică şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împărat al francezilor între
1804 şi 1815).
Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane, însemna că
unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor acestora. Problema
practică era cum să fie unite aceste entităţi în ceea ce se numea un sistem general. Răspunsul
a fost dat de concepţia balanţei puterilor. Ca element al politicii internaţionale, balanţa
puterilor avea deja o istorie lungă. Începuturile acestei istorii pot fi duse pînă la lupta pentru
investitură, cînd Papalitatea realiza legături cu mici state periferice (Danemarca, Boemia şi
altele) pentru a contrabalansa imperiul. Astfel, sistemul balanţei puterilor se articulează ca
unul endemic în relaţiile internaţionale. Totuşi încrederea în balanţa puterilor ca principiu a
venit mai tîrziu. Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectată cu viziunea epocii lui Isaac
Newton (1642-1727) şi cu noţiunile teistex ale armoniei cosmice autoordonatoare, curentă în
timpul Iluminismului. Nu există o conexiune necesară între ideea balanţei puterilor şi aceea
a integrării europene. Totuşi, în contextul acelei perioade cînd Europa era considerată o
republică a statelor independente, nu este de mirare că ideea balanţei puterilor a fost în mod
obişnuit tratată ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea europeană ar putea fi realizată;
un antidot – singurul – împotriva hegemoniei unui singure puteri.
Astfel, noţiunea de unitate, ca unitate federală şi aceea de balanţă a puterilor, ca
principiu al federalizării mergeau mînă în mînă. Europa era concepută ca o mare familie,
fiecare membru al familiei fiind responsabil, independent, dar fiecare recunoscînd legăturile
comune; interesele individuale ar fi trebuit să fie armonizate. Singurul lucru care lipsea erau
instituţiile prin care să se realizeze armonizarea. Ca urmare, Europa era asemănată cu un mare
congres şi această percepţie s-a consolidat la marile congrese de pace de la Nymwegen,
Utrecht. Aix-la-Chapelle, în care Europa asigura o prezenţă în aşezarea propriilor interese.
Această împrejurare a dat naştere ideii că unica legătură posibilă, necesară şi, evident,
nu neapărat dăunătoare, între naţiunile componente ale Europei erau acelea dictate de balanţa
puterilor şi această legătură putea fi menţinută doar prin mijloace diplomatice. Generaţii de-a
rîndul au preluat ideea care mai persistă şi astăzi. Un W.Robertson a caracterizat-o drept

x
Teism = concepţie filozofică – religioasă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională,
creatoare şi conducătoare a lumii.
10
<<marele secret al vieţii politice moderne>>. În viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786),
sănătatea corpului poolitic european depinde de echilibrul între marile puteri şi ruperea
acestui echilibru ar perturba sănătatea acestui corp. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite mai
elevate precum un Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acestei
afirmaţii. Balanţa puterilor, susţin ei, n-a făcut decît să conserve o legătură socială imperfectă,
un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de agitaţie
perpetuă fără a-i coagula unitatea. Era clar că armonia autoreglatoare între puteri era aceea
care conserva automat balanţa puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult: o constituţie şi instituţii
comune. Aceasta era viziunea lui J.J.Rouseau deşi se pare că el s-a îndoit asupra faptului că
un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere practic.
Împărţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decît altele,
a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi marile
congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei, cei care negociau
reprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era că este necesară o
nouă concepţie asupra unităţii europene.
Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui
formulată şi mai ales pusă în practică. Dacă un om de stat încerca, ocazional, să formuleze
consideraţii mai largi, o făcea în sensul explicitării interesului propriei ţări. În 1777, spre
exemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea după 1774, se
opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare caracteristică: <<Ţările Rinului sunt
foarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile.
Franţa ar rămîne fără o politică într-o Europă căzută în anarhie>>. Este clar că el nu vrea o
Europă aruncată în anarhie, dar motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmărirea doar a
intereselor teritoriale ale Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii
europene. Din argumentele lui Vergennes rezultă clar că el concepe Europa ca o unitate, iar
Franţa reprezintă o parte a accesteia.
Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Cînd un diplomat englez îl
prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asumă riscul de a atrage dezaprobarea
Europei, el a răspuns cu trufie: <<Cine este Europa?>>.
Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decît o expresie
geografică, s-a prăbuşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca tăios Bismarck în
1876.
Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întîi, creşterea
naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat credinţa în
primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate. Această creştere a
naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumătate a secolului al XIX-lea, creşterea
naţionalismului a fost contrabalansată de un conservatorism în care sensul unităţii europene
era puternic.
Ordinea europeană conservată în Tratatul de la Viena din 1815 a durat pînă la
Războiul Crimeii (1853-1856). Cu triumful ideii că naţiunea este forma cea mai valoroasă,
Europa a devenit un simplu termen geografic.
Al doilea motiv al acestei schimbări radicale este acela că, aşa cum în gîndirea comună
valorile naţionale au dizlocat pe cele europene, pe teren politic, Europa a pierdut treptat locul
său unic în lume. În ultimă instanţă, această modificare a locului Europei ne obligă s-o
explicăm mergînd înapoi spre Marile descoperiri geografice care au deschis perspective
globale. Din această perspectivă, Europa înseamnă, progresiv, mai puţin.
Evident, nu trebuie exagerată viteza schimbării. Au trecut mulţi ani pînă cînd Lunea
Nouă a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi.

11
 Deja la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Olanda, Anglia şi Franţa se
concentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mări, aşa cum Spania şi Portugalia o
făcuseră mai înainte. Drept rezultat al acestei tendinţe, problema europeană a început tot mai
mult să fie văzută ca o parte a ordinii internaţionale, ca o problemă mondială.
Încă pe timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), bătrînul Mirabeau arăta că s-ar putea
să nu fie pace în Europa fără pace în America. În 1809, istoricul Heeren prezicea că viitorii
istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state europene, ci de cel mondial.
Cel puţin, în parte, această atitudine reflecta cosmopolitismul secolului al XVIII-lea.
Cînd Schiller (1759-1805) proclama că: “Eu scriu ca cetăţean al lumii care nu este supus
vreunui prinţ; mi-am pierdut patria şi am schimbat-o cu lumea”, el se pronunţa împotriva
spiritului strîmt european ca şi împotriva spiritului naţional în schimbul asocierii întregii
umanităţi. Acest cosmopolitism era o versiune laică a spiritului ecumenic al creştinismului
timpuriu. Şi creştinismul timpuriu şi cosmopolitismul militau împotriva concepţiei de unitate
europeană. În cele din urmă, cosmopolitismul şi-a găsit expresia în mişcarea care a dus la
formarea Ligii Naţiunilor: o organizaţie mondială în care Europa nu era recunoscută ca o
unitate distinctă.
Înainte de această evoluţie spre Liga Naţiunilor, problema integrării europene a fost
din nou adusă pe scena politică de evenimente ca Revoluţia franceză şi războaiele
napoleoniene. Mai ales aceste evenimente au sfărîmat structura europeană aşa cum fusese
stabilită prin Tratatul de la Westfalia (1648).
Iniţial, distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora, mai ales în Germania.
Una din axiomele acestei ordini fusese că interesul Europei cere păstrarea unei
Germanii fără unitate. Bineînţeles, patrioţi germani ca Herder (1744-1803) şi Iustus Möser
(1720-1794) au respins această concepţie asupra ordinii europene. Cu mult înainte, însă,
regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. Ideea de unitate europeană
impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din nou, hegemonia şi
imperialismul unei singure puteri stîrneau repulsie. Totuşi, nu era suficientă opoziţia faţă de
această unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de unitate acceptabilă. Cert este că reacţia
împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la ordinea zilei problema unităţii europene în
condiţiile persistenţei cosmopolitismului secolului al XVIII-lea.
Căderea Imperiului napoleonian era întrucîtva asemănătoare cu aceea creată de
prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte componentă
a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană potrivite propriilor interese.
Pentru Metternich, Revoluţia franceză a distrus Europa pe care el o ştia. Unitatea europeană,
în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de solidaritatea curţilor şi a guvernelor. Această
concepţie negativă şi reacţionară asupra integrării europene era slăbiciunea sistemului lui
Metternich. Nimic din această concepţie nu producea o voinţă reală de realizare efectivă a
unităţii Europei.
Atît liberalii cît şi conservatorii au sesizat lipsurile concepţiei lui Metternich;
conservatorii au înţeles că trebuie dat concepţiei asupra integrării Europei ceva pozitiv dacă
oamenii vor să lupte şi să facă sacrificii pentru a realiza unitatea Europei. Pentru conservatorii
europeni, romanticii au fost aceia care au dat un nou impuls concepţiei despre integrare,
invocînd unitatea existentă în Evul Mediu. Că această unitate era mai mult o ficţiune, n-a
contat prea mult pentru minţile înfierbîntate ale romanticilor; ei au considerat că bolile
Europei (iacobinism, hegemonia napoleoniană etc.) erau rezultatul pierderii acestei unităţi.
Doar unirea acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a constituit o forţă politică
efectivă, distinctă de strigătul simplu şi lipsit de speranţă după paradisul pierdut al unităţii
medievale.

12
 Catolicismul a oferit un principiu unităţii Europei care a înlocuit calculul rece de
interese. În această privinţă, nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost
personalitatea cea mai remarcabilă. Ideea lui era că Europa nu se va putea uni dacă nu este
unită religios, că civilizaţia europeană fusese creată de Biserică în Evul Mediu şi otrăvuri
introduse în Europa din afară, în primul rînd din America (democraţia şi iacobinismul) erau
principalul pericol pentru Europa şi ele i-au distrus unitatea. Simpla balanţă a puterilor,
simplul echilibru nu sînt de natură să blocheze declinul deoarece n-au nimic moral în ele; sînt
<<ateiste>>. Dacă Europa este ceva, este o comunitate de credinţă; lipsa credinţei va distruge
Europa.
Titlul faimoasei cărţi a lui Novalis, Creştinism sau Europa (1826) sintetiza
argumentele epocii. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic german,
Europa însemna o unitate creştină şi aceasta era, în primul rînd, o unitate catolică. De aceea,
nici protestantismul, nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca adevărat creştinism.
Marele avantaj al acestui fel de a argumenta constă în aceea că predica unirea
împotriva a ceva, împotriva Angliei şi a Americii, ca sedii ale democraţiei şi ale liberalismului
şi a celor mai multe rele potrivnice Europei; împotriva Rusiei. Poziţia Rusiei în acest sistem
de gîndire este complexă şi interesantă.
Frontul catolic susţinea că Rusia ar trebui exclusă pe temeiuri religioase. Includerea
Rusiei ortodoxe ar distruge baza însăşi a unităţii Europei. Pe de altă parte, în viziunea
conservatorilor de talia lui Metternich, Rusia a probat ataşamentul la interesele Europei atunci
cînd ţarul l-a trimis pe generalul Suvorov să lupte împotriva iacobinismului, remarcîndu-se în
Italia şi Elveţia (1799); că ar trebui inclusă Rusia în Europa o dată ce, după 1815, Ţarul
Alexandru I recunoscuse sistemul european din care Rusia făcea parte, Ţarul fiind astfel
obligat să-l apere.
Şi înainte de 1848 şi după, conservatorii europeni priveau Rusia ca parte esenţială a
Europei mai ales că ţarul Nicolae I suprimase revoluţia din Ungaria, ajutînd astfel la evitarea
căderii Europei în anarhie.
Existau însă şi alte voci care arătau că la Tilsit, întreverea între ţarul Alexandru I şi
Napoleon (iunie-iulie 1807) arată intenţia Rusiei de a distruge Europa şi a o împărţi în interes
propriu. În mod curios, în această privinţă, viziunea catolică se întîlneşte cu aceea a
naţionalismului liberal. Liberalii şi, mai tîrziu, marxiştii atăcau autocraţia moscovită (sau
despotismul, cum obişnuiau ei să spună) ca fiind <<asiatică>> şi pretindeau că Rusia este
străină principiilor societăţii europene şi trebuie exlusă din Europa. Împotriva acestei opinii,
era folosit un argument puternic: nu numai că Rusia aparţine Europei, dar era zidul/obstacolul
necesar în faţa hoardelor asiatice (mai ales împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a
contribuit la intensificarea discuţiilor despre <<pericolul galben>>).
Este limpede că, peste părerile antagoniste despre unitatea Europei, trei puncte sunt
clare: 1.Problema unităţii europene era dependentă de formarea unei idei clare în privinţa
constituirii Europei; această claritate nu s-a realizat niciodată; 2. Că, luînd Europa aşa cum
este - un fel de accident al evoluţiei istoriei - şi a încerca să o organizezi într-o unitate, nu era
suficient. Apelul la menţinerea status-quo-ului era profitabilă beneficiarilor acestuia. Alţii –
ca naţionaliştii din Germania şi Italia care nu-i realizaseră unitatea – nu vor fi de acord că o
asemenea Europă ar fi conservată. După ei, înaintea unităţii acceptabile a Europei, era esenţial
să fie stabilită o ordine justă. În sfîrşit, 3. Era mai uşor să formulezi o noţiune negativă,
exclusivistă a unităţii europene, una îndreptată împotriva unei puteri pretinse anti-europene,
decît să găseşti un obiectiv pan-european la care toţi pot adera. Oamenii puteau fi mai uşor
uniţi împotriva iacobinismului, a <<pericolului galben>>, a democraţiei (considerată în
secolul al XIX-lea ca antiteză a tradiţiilor şi a valorilor europene), împotriva Angliei şi a
Rusiei; împotriva a orice; era mai greu să se lase uniţi pentru ceva. Acesta era <<călcîiul lui
Ahile>> a mişcării pentru integrarea Europei.
13
 Trebuie spus că antagonisme existau şi înlăutrul Europei. Concepţia despre unitatea
Europei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau antifranceze, aşa cum erau cele ale lui
Dante cu secole în urmă. Într-o epocă de naţionalism avansat, concepţia fiecărei ţări despre
unitate şi a propriei căi de a o realiza era puternic colorată de prejudecăţi naţionale. Destul de
rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra consideraţiilor naţionale şi să vadă Europa
din punctul de vedere al Europei şi nu al colţului Europei unde s-a întimplat să locuiască el.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în avanscenă
împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale acestei alunecări a
spiritului european pe un plan secund. Mai întîi, era vorba de puterea extraordinară a
naţionalismului care, sub Bismarck, Cavour şi alţii, a devenit credinţă de masă detorită
combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă că naţionalismul era leacul bun
la toate; că dacă fiecare naţiune se va bucura de dreptul la autodeterminare şi-şi va dobîndi
frontierele ei naţionale, vor fi automat îndepărtate toate cauzele de conflict; că o armonie
naturală se va instala între naţiuni şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia
de unitate a Europei, fie ar aduce-o automat. Astăzi, ne dăm seama ca aceste aşteptări erau
naive. Totuşi, ele erau realităţi şi prezenţa lor este remarcabilă în 1914 şi, după aceea, pînă în
1919.
Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate naţională rezidă în imperialismul
secolului al XIX-lea şi mai ales al ultimului sfert al acestui veac. În contextul acestui
imperialism, capătă relevanţă întrebarea: era Anglia o putere europeană, sau legăturile ei erau
orientate în afara Europei şi care din aceste legături/cau Europa şi cu Imperiul) erau mai
puternice?
Se ştie că şi Franţa şi-a alcătuit un imperiu în Africa de Nord şi în Asia de Sud-Est. Şi
iar: care legături ale Franţei erau mai puternice? Cele cu Europa sau cele cu imperiul întins pe
mai multe continente? În ultima parte o secolului al XIX-lea Rusia era, de asemenea,
preocupată de expansiunea ei în Asia. Şi în cazul Rusiei întrebarea de mai sus are relevanţă.
De fapt, numai Germania, Austro-Ungaria şi încă vreo cîteva state mici cu interese
nesemnificative în afara Europei erau realmente interesante de unitatea Europei. Tocmai
această situaţie, rezultată din numărul restrîns al celor interesaţi în realizarea unităţii Europei,
apărea multora suspectă. <<Logica istoriei>> - o expresie mult folosită la sfîrşitul secolului al
XIX-lea – părea să lucreze împotriva unităţii Europei. Pe măsură cu ţările Europei erau tot
mai mult implicate în politica colonială, Europa părea a fi pe punctul de a se desface. Mai
ales <<peste mări>> era devărata scenă politică a lumii; acolo şi nu în Europa. Anglia şi
Franţa intrau în coliziune la Fashoda (1898); Anglia şi Germania, la Agadir (1911). Regina
Victoria era împărăteasa Indiei. Ca urmare, pentru Anglia putea fi mai important ceea ce se
întîmplă în Egipt decît în Europa.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unei lumi în care marile puteri sunt în competiţie; Statele
Unite şi Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare putere. În
această lume, poziţia Europei devenea dependenţă de ideea unirii ei sub hegemonia unei mari
puteri europene. De aici rezultă, în cel mai larg sens, esenţa celor două războaie mondiale,
începute în Europa. Încercările Hohenzolernilor şi ale lui Hitler de a impune unitatea Europei
au eşuat. Eşecul se explică prin aceea că nu era în interesul unor puteri mondiale ca Anglia,
America şi Rusia, ca Europa să între în scenă, unită, cu statut de mare putere. Se mai explică
prin faptul că Europa însăşi nu era pregătită să accepte această formă de integrare şi unificare.
Este adevărat, că, la acest nivel, erau europeni care ar fi preferat fie şi unificarea sub
hegemonie germană decît decăderea Europei lipsită de unitate. Ei erau “Quisling”xx,
colaboraţioniştii, inclusiv cei ai regimului Pétain de la Vichy. Nu toţi au fost simpli
oportunişti; mulţi au ştiut exact de ce colaborează. Totuşi, ei – cei care au colaborat cu

xx
Numele propriu Quisling, colaboraţionist norvegian cu Germania lui Hitler a ajuns să desemneze o categorie.
14
puterile Axei – erau o minoritate. Majoritatea europenilor erau ostili unirii Europei sub
hegemonia unei mari puteri. Această atitudine se alătura tradiţiei europene care operase şi
împotriva lui Filip al II-lea şi împotriva lui Ludovic al XVI-lea; acum, această tradiţie opera
împotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Hitler.
Rămîne un fapt însă: Europa era prea slabă şi prea divizată pentru a se salva.
Urmărirea intereselor naţionale, ura şi gelozia naţională, au blocat orice acţiune vizînd
realizarea unităţii. Să amintim, spre exemplu, ura care a alimentat Polonia să se alinieze cu
Hitler împotriva Cehoslovaciei în anii 1938-1939. Salvarea a venit oarecum din afară: de la
Statele Unite, de la dominioanele britanice, de la Rusia de dincoace de Urali.

Întrebări

1.De cînd vorbim de unitatea Europei?

2.Daţi un exemplu din care să reiasă că Europa a arătat mai bine tendinţa de a se uni
împotriva cuiva.
3.Demonstraţi împrejurarea care a făcut din unitatea Europei medievale un ideal.
4.Care este diferenţă între unitatea concepută în Evul Mediu şi aceea a Europei
Moderne?
5.Cărei tendinţe din gîndirea europeană aparţine crearea Ligii Naţiunilor?

15
 II. SECRETELE VITALITĂŢII EUROPEI

Între factorii vitalităţii Europei putem lua în considerare: vitalitatea intrinsecă, voinţa
de a exista şi vocaţia/funcţia Europei în lume. Fiecare din aceşti factori va fi discutat amplu în
orele de seminar.
Am vrea să atragem atenţia asupra originalităţii centrului civic al oraşului de tip
european.
Există cîteva elemente ale centrului oraşului european care sunt deopotrivă unice şi
simbolice. Se înţelege că Europa a proiectat în lume multe din modelele ei. Astfel, în centrul
oraşului, unice şi simbolice sunt biserica, primăria, şcoala, cafeneaua şi piaţa.
Fiecare din acestea pot fi socotite secrete ale vitalităţii europene în măsura în care
semnifică: împărtăşirea aceloraşi valori spirituale, acceptarea domniei legii, respectul tacit al
tuturor cetăţenilor pentru instituţiile publice, posibilitatea exprimării deschise a opiniilor;
exprimă respectul pentru educaţie şi observarea unei diviziuni a muncii.
În mic, avem exprimată o vitalitate a cărei esenţă este ordinea în libertate; o ordine
rezultînd din echilibrarea temeiurilor. (Fiecare din elementele de mai sus va fi detaliat la
seminarii).
Am vrea să insistăm nu asupra prezenţei bisericii ca simbol al credinţei de bază şi
comune, aptă să treacă peste diferite de partid, peste ambiţii şi doctrine. Fiecare element al
slujbei are semnificaţia lui, dar corul simbolizează cel mai bine unitatea în diversitate a
Europei. Muzica ce se aude din biserică arată structura esenţială, polifonică şi dialectică a
Europei, cu măririle şi decăderile ei. Din biserică drept punct de referinţă al centrului civic al
oraşului european, se poate porni la o întreagă construcţie filosofică asupra persoanei, a
individului, care are deopotrivă autonomie şi obligaţii faţă de comunitate.
Printre faptele care contrazic pe sceptici, unele ţin de puterea bisericii europene, a
bisericii acesteia în lume.
Trei teologi (Jacques Maritain, Paul Tillich şi Karl Bart) influenţează vizibil prezenţa
bisericii europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea; o revigorează intelectual.
Mişcarea generală spre ecumenism este relevantă în sine. Mai multe semne arată că biserica
tinde să-şi revigoreze rolul de forţă în istorie şi impulsurile pleacă din Europa.
Există semne de revitalizarea bisericii în Europa. Există şi un semn exterior
semnificativ: în S.U.A., printre <<zgîrie nori>>, se construiesc biserici în stil gotic, copii mai
mult sau mai puţin reuşite ale bazilicilor medievale europene; în Europa, bisericile se
construiesc din sticlă şi beton armat şi sunt decorate de cei mai moderni pictori; ele
încorporează descoperirile erei tehnologice deşi servesc scopuri vechi tradiţionale, dar cu un
efect mai amplu decît construcţiile bisericeşti ale sec. al XIX-lea.
Neîndoielnic, mişcarea ecumenică este simptomul renaşterii spirituale înlăuntrul
bisericilor. În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt reprezentanţi deopotrivă protestanţii,
anglicanii şi ortodoxii. Toate elementele mişcării ecumenice arată că această generaţie (a
anilor ’60) este martora fenomenului reuniunii creştinilor, avînd semnificaţia schimbării
cursului istoriei ultimului mileniu şi o întoarcere la sursele comune de inspiraţie.
Începută în Europa, mişcarea ecumenică împrospătează/revigorează viaţa bisericii ca
forţă în istorie.
Un alt semn de vitalitate vine din soliditatea educaţiei de tip european. S-a reproşat
şcolii de tip european că este depăşită şi că nu răspunde adecvat cerinţelor prezentului; că este
prea tradiţională şi prea conservatoare şi, într-o anumită măsură, criticile sunt justificate.

16
 Totuşi mediul american începe să redescopere virtuţile culturii nespecializate şi
bunătatea studiilor umaniste; acum ei, americanii, apreciază mai corect pedagogia disciplinei
şi chiar pedagogia autoritară. Aceasta înseamnă că americanii se uită tot spre Europa atunci
cînd caută soluţii pentru o mai bună echilibrare între preocuparea imediată pentru a forma
savanţi şi tehnicieni, cu preocuparea pe termen lung de a produce gînditori competenţi. Tot în
anii ’60, orientarea U.R.S.S. spre a lua în considerare utilitatea studiilor generale este de
natură să consolideze părerera despre postura Europei de model pentru un sistem de educaţie
echilibrat şi eficient.
Alt semn de vitalitate ţine de echilibrarea între autorităţile/puterile centrale şi cele
locale. Tendinţa centralizării este firesc prezentă şi în Europa. Totuşi Primăria continuă să fie
simbolul comunităţii locale. S-a crezut că era tehnologică în care planificarea amplă este la
ordinea zilei va lovi mortal acest simbol. Cu toate acestea, simbolul persistă şi mediul
european conservă viaţa civică a comunităţii locale.
Este adevărat că preocupări sistematice se îndreaptă spre reorganizarea industriei de o
manieră care să asigure descentralizarea producţiei şi, prin ea, o utilizare mai adecvată,
raţională a resurselor naţionale cu implicarea autorităţilor locale. Chiar într-o ţară intens
centralizată ca Franţa, tendinţa consolidării puterii locale este evidentă. Cîteva structuri
instituţionale sunt relevante în sine: Consiliul Comunelor Europei şi Uniunea Oraşelor şi a
Puterilor Locale. Acestea au fost realizate după al doilea război mondial şi nu constituie
atentate împotriva puterii centrale, ci vizează consolidarea autonomiei locale.
Prosperitatea pieţii ca element de vitalitate în Europa este admirabil pusă în evidenţă
de formarea Pieţii Comune.
Prezenţa şi prosperitatea presei în mediul european, presă rezultată din cafeneaua cu
rolul ei în timp, pune în evidenţă, de asemenea, un element de vitalitate; presa şi cafeneaua,
tipice spaţiului european, constituie semne ale unei culturi deopotrivă moderne şi cu rădăcini
adînci în viaţa socială. Aceste elemente permit formularea judecăţilor critice – o premiză a
înnoirii şi progresului.
Aşadar, secretul vitalităţii europene rezidă în cultură în cel mai larg sens al cuvîntului,
adică în sensul a ceea ce omul face cu natura. Astfel se explică de ce analiştii Uniunii
Europene văd corect faptul că Europa va fi efectiv unită atunci cînd Unitatea/una în
diversitate va fi realizată pe planul culturii; de aceea ei vorbesc acum de Uniunea [abia
comercială] Europeană; uniunea pe aceste planuri – comerciale, financiare, vamal etc. fiind
una incompletă; planurile menţionate mai sus fiind trepte spre adevărata U.E.
Cultura este aceea care conferă Europei ipostaza de Europa care a făcut lumea.
Locuitorii Europei provocaţi de-a lungul secolelor de controverse religioase şi doctrinare, de
forme filosofice de gîndire şi mînaţi de dorul unei aventuri intelectuale care a dat naştere
ştiinţei şi tehnologiei; au fost în stare să asigure înflorirea artelor şi a instituţiilor şi crearea
unei puteri economice fără precedent. Aceasta-i Europa care a făcut lumea. Fără cultura ei,
Europa rămîne puţin semnificativă; un promontoriu al Asiei cu relativ puţine resurse materiale
şi mai puţin populată decît China şi India, spre exemplu.
Ingenios, s-a recurs la cea mai vestită ecuaţie a sec. al XX-lea, aceea a lui Einstein
(1879-1955) formula relativităţii (E = mc2 = energia = masa x viteza luminii la pătrat) şi s-a
spus: E (Europa) = masa ei mică de promotoriu al Asiei multiplicată de cultura ei bogată la
pătrat. Aceasta nu este o probă, ci un mod de a ilustra forţa şi vitalitatea Europei.
Ar fi greşit totuşi să se facă un fel de apologie a Europei. Este adevărat că în Europa,
configuraţia reliefului se deosebeşte de aceea a S.U.A. şi a U.R.S.S. cu ale lor nesfârşite
cîmpii slab populate care au opus puţine obstacole dezvoltării civilizaţiei tehnologice.
Configuraţia Europei a impus elitelor nevoia luării în considerare a nevoilor locuitorilor şi

17
acest comportament a fost de natură să-şi întîrzie uneori manifestarea deplină a rolului şi
funcţiei Europei; aceasta explică şi trezirea oarecum tîrzie a conştiinţei claselor conducătoare.
Prima revoluţie industrială, aceea bazată pe cărbune şi declanşată în Europa, are efecte
complexe; pe de o parte, a creat suburbiile întunecate în jurul marilor oraşe, dar a creat şi
proletaristul; un întreg segment al populaţiei a devenit supus maşinii. Muncitorul era văzut de
Marx – şi pe drept - <<un apendice viu al maşinii moarte>>, nevoit să muncească ore
nesfîrşite pe zi în condiţii deplorabile din punct de vedere igienic şi moral. Aceasta este prima
explozie tehnică care a dăunat mai mult speciei umane decît explozia nucleară de la Hiroşima
şi Nagasaki, care a înfricoşat secolul.
Adevăratul scop al tehnologiei, acela al eliberării omului de munca brută, a fost
admirabil servit în mediul european; rolul Europei este incontestabil în această privinţă. Într-
adevăr, Europa a dezvoltat tehnologiile cu ajutorul ştiinţei şi apoi le-a umanizat prin legislaţii
sociale adevărate; a provocat trecerea de la “epoca/era neagră” a cărbunelui, la “era albă” şi
curată a electricităţii, a călătoriilor aeriene, a fabricilor luminoase cu pereţi de sticlă şi plasate
în mijlocul unui mediu voit bogat în vegetaţie.
Pentru prima dată în mediul european s-a articulat conştiinţa riscurilor implicate de
folosirea tehnologiei, riscuri sociale, morale, educaţionale şi spirituale. Gînditorii europeni de
marcă au formulat pentru prima dată problema esenţială a echilibrului necesar între tradiţie şi
înnoire, una din problemele de bază ale epocii noastre. Şi tot gînditorii europeni contribuie
efectiv, datorită experienţei îndelungate, la soluţionarea acestei probleme.
Un remarcabil secret al vitalităţii Europei rezidă într-un anumit echilibru uman între
disciplina colectivă şi libertatea individuală, între continuitate şi inovaţie, între greutatea
tradiţiei şi impulsul spre aventură; rezidă în capacitatea de a păstra sensul identităţii în vîrtejul
schimbării. Acest secret concretizat în trăsăturile de mai sus distinge Europa de alte spaţii;
pentru Africa, Asia şi lumea arabă tradiţia este foarte puternică şi înnoirea loveşte ca o
furtună. Despre America se spune adeseori că nu are Evul Mediu; lipsiţi de balastrul tradiţiei,
americanii sunt relativ uşor luaţi de curentele de suprafaţă. Este adevărat că mulţi sunt plecaţi
din Europa şi, ca urmare, Evul nostru Mediu este şi al lor. Totuşi semnele concrete ale Evului
Mediu (ruinele romane, catedralele, monumentele clasice etc.) se găsesc, în mai mare măsură
decît la americani, printre noi. De asemenea, este controversată aprecierea că spaţiul rusesc a
cunoscut Renaşterea şi Reforma. Şi ca urmare a lipsei experienţei Renaşterii şi Reformei,
omul spaţiului rusesc este mai puţin pregătit să-şi asume aventura individuală şi este mai uşor
dominat de puterea colectivului.
Aşadar, există în Europa elemente ale vitalităţii şi voinţa de a pune aceste elemente la
dispoziţia umanităţii. Europa este gata să reia expansiunea în lume a civilizaţiei şi idealurilor
sale; este gata să se opună ameninţărilor absurde ale istoriei asupra spiritului uman.
Momentele consacrate celor căzuţi în ambele războaie mondiale, indiferent de tabăra în care
au luptat, concretizează relevant opoziţia faţă de absurditatea istoriei şi impulsionează
reevaluarea conceptului de naţiune şi a relaţiei lui cu creştinătatea.
Note asupra viitorului Europei
Există trei şcoli de gîndire în privinţa unirii Europei; ele preconizează pe rînd: o
alianţă între state; o totală integrare; o federaţie. Un acord se profilează între aceste concepţii
sub presiunea lumii care are nevoie de vocaţia universală a Europei pentru a se elibera de
foame, teamă şi ură; este solicitată “capacitatea globală” a continentului, una care să rezulte
din unirea naţiunilor Europei.
Impulsul dinspre lume vine într-un moment cînd situaţia Europei este determinată de
trei factori importanţi. Mai întîi, Europa a început să se unească în cei 15 ani după un război
în care marile puteri şi-au pierdut imperiile coloniale. Aceasta implică o scurtă analiză a
raportului între decolonizare şi unirea Europei.
18
 S-a făcut afirmaţia potrivit căreia legăturile şi efectele colaterale ale celor două
fenomene rezultă din evoluţia dialectică a naţionalismului. Încă de la sfîrşitul sec. al XVIII-
lea, discipolii lui Rousseau, urmaţi de Herder, Bentham şi Fichte, au denunţat expansiunea
colonială ca un păcat mortal al unei părţi a Europei deoarece va agrava divizarea acesteia în
naţiuni rivale. Este incontestabil că presupusa necesitate a spaţiilor coloniale (viitorul spaţiu
vital pretins de Hitler) a avut un rol considerabil în declanşarea celor două războaie mondiale.
Decît că aceste războaie au declanşat, la rîndul lor, două serii de reacţii opuse.
Pe de o parte, au făcut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare una cu
circulaţie mondială. Primul război mondial a fost purtat în numele acestui principiu şi tratatele
din 1919-1920 l-au încorporat ca atare; a însemnat, de asemenea, declanşarea luptei pentru
libertate a coloniilor care au cunoscut pe seama lor efectele violenţelor naţionalismului.
Pe de altă parte, aceleaşi războaie au reamintit europenilor că a venit vremea să pună
sub control propriul şovinism şi aceasta a provocat reluarea discuţiilor asupra planurilor de
uniune a Europei.
Mai există şi alt aspect al problemei şi aceasta ţine de corelaţia dintre decolonizare şi
prosperitate. Istoria a probat eroarea celor care, naţionalişti sau marxişti, au susţinut, de-a
lungul unei jumătăţi de secol, că bogăţia Europei se datorează exploatării coloniilor. Dacă ei
ar fi avut dreptate, decolonizarea ar fi trebuit să însemne moartea economiei europene.
Contrariul este demonstrat nu numai prin amplificarea tendinţelor spre unitate, ci şi prin
prosperitatea fără precedent a continentului. Aşadar, o veritabilă coincidenţă a decolonizării,
a amplificării tendinţelor spre unificare şi a prosperităţii. Această coincidenţă constituie un
reper al analizei relaţiei Europei cu lumea.
Expansiunea colonială a statelor rivale – oricît de criminală ar considera-o unii – a
avut indubitabil între efectele ei trezirea popoarelor din părţile neprivilegiate ale lumii. Aceste
popoare au ajuns să simtă că modul lor tradiţional de viaţă a ajuns să le sufoce. Pe aici, au
ajuns să aspire la avantajele civilizaţiei europene şi la solicitarea suveranităţii pentru ele
însele. Ele au formulat aceste deziderate în numele unora dintre cele mai preţuite valori
europene: a libertăţii, a valorii individului şi a egalităţii naţiunilor şi raselor. Nu-i mai puţin
adevărat că au cerut dreptul la suveranitate şi în numele cîteva din nebuniile noastre
contagioase precum naţionalismul. În acest fel, naţiunile coloniale ale Europei (metropolele),
aduse de două ori pe marginea proporţiei de mania naţionalismului, au fost forţate să judece
din nou realităţile. Rînd pe rînd, aceste puteri coloniale au renunţat la imperii sub presiuni
multiplei ale opiniei publice create pe baza propriilor lor principii, ale elitelor conducătoare
create de ele în ţările colonizate (cazul Indiei este relevant în speţă); ale propriului interes
înţeles mai adecvat şi cu puţin impuls din partea S.U.A. care le-a salvat, din cînd în cînd, de la
faliment. Concomitent şi din aceleaşi raţiuni, puterile coloniale au acceptat ceea ce refuzaseră
de peste şase secole şi jumătate: că trebuie să se unească. Ele au pierdut o lume şi au
recîştigat Europa.
Cel de-al doilea factor cu influenţă asupra situaţiei Europei este, de asemenea,
paradoxal: retragerea politică a Europei coincide cu adoptarea accelerată a civilizaţiei
europene de către naţiunile sărace/neprivilegiate. Şi aceasta deoarece Europa nu numai că a
făcut lumea descoperindu-i suprafaţa, ci, mai ales, dîndu-i prima civilizaţie universală.
Această civilizaţie este responsabilă – pe drept sau pe nedrept – de tot atîtea beneficii cît şi de
răutăţi. Cu toate acestea, este singura care a reuşit să devină exportabilă/transferabilă şi
asimilabilă peste originile ei rasiale, politice şi religioase.
Mijloacele prin care şi-a asigurat expansiunea după Reformă (odată cu ea) n-au fost
toate creştine. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul creştin, pînă la spiritul de
aventură, adăugându-se cele comerciale şi politice; în numele acestor motive, europenii,
începînd din sec. al XVI-lea au construit peste tot în lume bănci, birouri, oraşe şi industrii,
şcoli şi plantaţii, ziare şi parlamente.
19
 Cucerind prin forţă sau primiţi ca zei – precum Cortez în Mexic -, preocupaţi să
salveze suflete sau să exploateze mine, europenii au cucerit, civilizat, au prădat şi
evanghelizat, s-au angajat în comerţul cu sclavi, au deschis spitale, au răspîndit teorii
umanitare pe care ei înşişi nu le-au aplicat totdeauna riguros, au arestat pe cei care îndrăzneau
să citeze principiile umanitare împotriva lor şi, în acelaşi timp, au eliberat popoare întregi
obişnuite de secole să trăiască sub cea mai crudă opresiune autohtonă.
Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie conţinutul a aceea ce numim
colonialism. Sensul priorativ imprimat astăzi este nedrept; procesul este imens şi cuprinde
deopotrivă iubire umanitară şi eroică, crimă şi lăcomie. A fost o aventură încă neaşezată în
perspectiva potrivită; această perspectivă corectă ar putea arăta că beneficiile depăşesc
trăsăturile negative. Este vorba, în fapt, de o tendinţă spre progres aşa cum este conceput în
occident, una adoptată inclusiv de aceia care dispreţuiesc/resping Occidentul.
N-a mai existat o civilizaţie răspîndită precum cea europeană, chiar dacă un Arnold
Toynbee ne-ar contrazice, trimiţînd la Alexandru cel Mare şi la împăraţii Chinei care, de
asemenea, au stăpînit lumea lor. Acum, lumea este mai bine cunoscută ca spaţiu şi aceasta
datorită mai ales europenilor. Mai mult decît atît, au fost explicate sistematic dimensiunile
istorice ale acestei lumi şi arheologii dezgroapă multe probe ale tradiţiilor uitate de popoarele
colonizate însele; mai mult decît armatele şi misiunile europene, au distrus sau au schimbat.
Ce se va întîmpla cu <<europenizarea>> după retragerea europenilor cunoscută sub
numele de “decolonizare” este greu de spus. Există semne care arată tendinţa continuării
expansiunii culturii europene în coloniile curînd eliberate. Exemplul Indiei poate fi considerat
relevant în speţă; retragerea englezilor n-a însemnat respingerea sustemului de guvernământ
avînd ca model pe cel englez; a fost desfiinţat sistemul castelor vechi de peste 3.000 de ani şi
pe care englezii îl lăsaseră intact. Au continuat proliferarea partidelor politice şi dezvoltarea
industriei; a început să fie adoptat controlul naşterilor. În esenţă, India liberă vrea, mai mult
decît pe timpul stăpînirii britanice, să fie britanică, adică occidentală. Acelaşi fenomen se
întîmplă în alte colonii din Asia (Cambodgea, unde limba franceză se învaţă de masa
populaţiunii după eliberarea înainte de care era învăţată doar de elită) şi în cele din Africa. În
genere, administraţiile coloniale au plecat deoarece liderii locali au adoptat idealurile
europene. Idealurile sunt folosite acum împotriva europenilor şi împotriva practicilor lor care
adeseori au fost imorale. Probabil ele sunt mai valoroase decît credem noi. Iată de ce aceste
idealuri nu se retrag odată cu decolonizarea; dimpotrivă, receptarea lor se intensifică.
Cel de-al treilea factor, care influenţează situaţia Europei aflată sub presiunea externă
pentru a se uni, ţine de faptul că idealurile şi practicile europene au fost răspîndite
nesistematic. Datorită acestei lipse de plan, două serii de consecinţe nefericite au rezultat,
nefericite şi pentru europeni şi pentru naţiunile emergente (acum trezite la viaţă). Mai întîi,
civilizaţia europeană a devenit transferabilă şi asimilabilă cu preţul unei disocieri periculoase
între produsele europene de tot felul şi valorile europene fundamentale. Lumea acceptă
maşinile şi unele lozinci ale noastre europene şi tinde să respingă fundamentele religioase,
filosofice şi culturale, fundamente care, pe lîngă producerea ştiinţei şi a ideologiei, ne-a ajutat
să-i integrăm (pe cei colonizaţi), după un timp, în complexul nostru de obiceiuri şi echilibre
umane. Trebuie admis că versiuni simplificate ale civilizaţiei occidentale au ajutat efectiv la
exportarea produselor noastre. Această realitate procură avantaje americanilor şi mai ales
ruşilor cînd vor să modernizeze (adică să occidentalizeze) coloniile eliberatex. Aceşti noi

x
Trebuie remarcat faptul că asemenea observaţii, valabile în ele însele, se fac în plin război rece, perioadă în
care o veritabilă cursă între S.U.A. şi U.R.S.S. se desfăşura şi pe terenul lumii în proces de decolonizare. Nu
trecea neobservat faptul că Lenin în 1916 (Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului) remarcase că Rusia
este a doua putere colonială a lumii, ca întindere, şi enumera coloniile de religie musulmană din Asia:
Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Uzbekistan, Kazakhstan, Turkmenistan, Tadykisstan, Kirchizia; că, apoi, Rusia
şi-a adăugat cele trei Ţări Baltice, iar Stalin i-a adăugat “republicile surori” (“democraţiile populare”); că, paralel
cu procesul decolonizării, făcut şi sub impulsul comunismului, dar mai ales pe baza propriilor principii, Rusia
20
veniţi aduc idei mult mai simple despre progres naţiunilor emergente, fie la nivel material, sau
la cel social şi moral; că aceşti noi veniţi – cu trimitere specială spre sovietici - au mai puţină
consideraţie pentru culturile autohtone, dar au avantajul de a nu putea fi acuzaţi de
“necolonialism”.
Naţiunile emergente acuză Europa şi modul dezordonat în care şi-a propagat valorile.
Ele, mai întîi, au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis, ca, apoi, să blameze Europa pentru
toate relele rezultate din această imitare. Dr.Raghavan Iyer, profesor indian la Oxford, a
demonstrat cum ideile europene au fost deformate, preluate greşit, în naţiunile emergente. În
lista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura europeană, el înscria: credinţa excesivă în
progresul material, naţionalismul agresiv, care a ridicat nivelul urii rasiale abia ascunsă,
utilitarismul la Bentham (Ieremy – 1748-1832; junist şi filosof englez), colectivismul militant
şi socialismul mesianic, liberalismul a la Hayek, preamărirea puterii militare şi politice,
birocraţia copleşitoare, multiplicarea dorinţelor, consumul la scară colosală, pasiunea pentru
lucrurile stranii, pretenţiile exclusiviste în religie, fanatismul ideologic, ateismul arogant,
cultul cinismului şi filistinismul cultural neînfrînat.
Lista viciilor europene şi mai ales a manifestărilor începînd cu era industrială este
impresionantă. Desigur, celor care le clamează împotriva europenilor le-ar putea fi puse
nenumărate întrebări: dece le-aţi preluat şi le-aţi imitat? Dece n-aţi preluat virtuţile
europenilor, virtuţi care, deopotrivă, ar putea alcătui o listă impresionantă? De ce ne reproşaţi
ateismul şi materialismul şi, în loc să ne cereţi misionari, ne cereţi ajutoare materiale? Totuşi,
Europa şi europenii au o vină şi aceasta constă în faptul că au fost trimişi în colonii oameni
mai puţin reprezentativi şi mai puţin conştienţi de valorile Europei; puţin cunoscători ai ţărilor
în care au ajuns.
Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitate
fără precedent. Lumea învaţă de la europeni, dar nu învăţă întotdeauna cea ce este mai
valoros. Ca urmare, ar trebui alcătuită o politică a civilizaţiei una care să asigure întîlnirea
comandamentelor secolului cu responsabilităţile civilizatoare ale Europei în lume. Întrebarea
este dacă are Europe resurse morale şi materiale pentru a-şi asigura continuarea expansiunii.
Există în Europa un curent defetist, mergînd de la Oswald Spengler (1880-1936), la
Arnold Toynbee (n. 1889), de la Georges Sorel (1847-1922) la J.P Sartre (n. 1905). Acest
curent pare să fi convins liderii şi masele în ţările europene că Europa este o sărmană creatură
strivită între doi coloşi. Încă din secolul al XVIII-lea ne urmăreşte minţile această
credinţă/teamă, decît că nu pare a fi probată de fapte.
În ajunul Revoluţiei franceze Baronul Melchior Grimm (1723-1807), critic german de
limbă franceză, scria Ecaterinei a II-a (ţarina Rusiei între 1762 şi 1796): “Două imperii vor
împărţi lumea. Rusia, în răsărit, şi America, ce şi-a dobîndi o libertate de curînd, în vest, şi
noi, popoarele aşezate între ele, abia vom şti, datorită tradiţiei discontinui, ceea ce am fost”.
În 1847, Sainte-Beuve (1804-1869) rezuma opinia istoricului Adolphe Thiers (1797-
1877): “Au mai rămas doar două naţiuni. Rusia, încă barbară, dar mare... Vechea Europă va
trebui să ia în considerare această tinereţe. Altă ţară tînără este America... Viitorul lumii este
între aceste două mari lumi”. Seria profetizării căderii Europei între cei doi coloşi continuă cu
Jean de Muller, Napoleon I, Abatele Pradt, în 1823, cu formula semnificativă “Dincolo de
Vistula, cade o cortină”x şi, binenţeles, Alexis de Tocqueville (1805-1859).
Denis de Rougemont respinge afirmaţia că “Europa se găseşte între două mari puteri”
şi o caracterizează drept o platitudine. Era în anii ’60. Merită amintită doar cîteva din
argumentele sale. Platitudinea poate fi discutată din perspectiva unei Europe unite.

bolşevică rămîne singura putere colonială a lumii şi, probabil, ultima. Pentru români, nu se cade să fie uitată
componenta de limbă română a Imperiului sovietic – Basarabia.
x
Un posibil izvor de inspiraţie pentru formula “cortina de fier”, atît de folosită de-a lungul războiului rece...
21
Matematic, el ajunge la concluzia că, într-adevăr, Europa Mică (Uniunea Europeană de astăzi)
numără 330 milioane de locuitori şi dacă se adaugă cei 95 de milioane aflători în cele şapte
state din sfera sovietică de influenţă, rezultă un total de 425 de milioane. Cele două
superputeri totalizau doar 400 de milioane. Care coloşi? Care giganţi? Adaugă la aceasta
calitatea populaţiei, incontestabil mai bună decît a S.U.A. şi U.R.S.S.; cei mai buni muncitori,
cei mai buni filosofi, artişti etc. se găsesc încă în Europa, opinează autorul.
Evident, aceste aprecieri calitative pot prezenta şi vulnerabilităţi; sunt discutabile.
Totuşi autorul recurge la structura comparativă a premianţilor Nobel (1901-1961): Rusia şi
democraţiile populare – 9; S.U.A. – 52; Europa Occidentală – 147; alte ţări – 8. Nu avem date
pentru o asemenea comparaţie la nivelul anului 2001. Importantă pentru noi este pledoaria
pentru unitatea Europei.
Unită – se demonstra atunci – Europa poate arăta “capacitatea ei glogală” şi se poate
pune în evidenţă nu numai statistic, ci la nivelul conştiinţei cetăţenilor. Această “capacitate
globală” are premize reale: demografice, economice şi culturale. Aspiraţia Europei la postura
de prima putere a lumii se justifică. Premizele pot fi fructificate numai dacă există conştiinţa
vocaţiei în lume la liderii europeni. De asemenea, trebuie luate în considerare forţa şi puterea
altor culturi şi civilizaţii competitoare pentru primul loc în lume.
Desigur, există şi voci sceptice, care vorbesc încă despre declinul Occidentului şi care
văd în Rusia comunistă purtătoarea noilor valori care ar putea contribui la atragerea lumii spre
ideal.
Nu se vedea ce ar putea fi 30 de ani mai tîrziu, dar acelaşi Denis de Rougemont
observă că ideologia comunistă este jumătate rusească. Cealaltă jumătate înseamnă maxism
aplicat, iar marxismul s-a născut în vestul Europei. Sovieticii nu fac decît “să întoarcă
propriile noastre valori împotriva noastră” sub forma materialismului dialectic, foarte mult
simplificat.
Din perspectiva anilor ’60, era greu să se vadă alt succesor decît Europa care “să preia
torţa civilizaţiei”. Vocaţia Europei trebuie să se manifeste prin unirea ei şi prin eradicarea
urmărilor crimelor care se reproşează Europei şi care s-au datorat naţionalismului, rasismului
şi, într-o oarecare măsură, colonialismuluix . Vocaţia Europei poate fi exprimată mai ales prin
trei verbe: a anima/stimula; a balansa; a federaliza. Să stimuleze în primul rînd schimbările
internaţionale pe care le-a intensificat hotărîtor după Marile Descoperiri Geografice. Statistic,
se dovedeşte că Europa rămîne încă centrul oricărui sistem de schimburi internaţionale;
proporţiile importurilor şi exporturilor Europei raportate la veniturile interne ale ţărilor
componente arată că lumea este vitală pentru Europa în mai mare măsură decît pentru S.U.A.
şi U.R.S.S.
Din punct de vedere cultural, vocaţia Europei de a stimula schimburile este şi mai
relevantă; naţiunile emergente se întorc spre valorile Europei pentru a se abilita pentru dialog
(unele cu altele şi cu lumea).
Vocaţia balansării poate fi admirabil pusă în evidenţă de nevoia echilibrului între
lucrurile create de oameni: între tehnologie şi tradiţie, spre exemplu. În ţările occidentale, s-a
acumulat o experienţă în această privinţă datorită socialismului, marxismului, liberalismului,
sindicatelor, planificării, ghidării profesionale etc. S-a ajuns astfel la o adaptare, uneori
înceată şi dureroasă, la nevoile reale ale oamenilor. Naţiunile emergente ahtiate după
tehnologie ar putea învăţa din această experienţă deoarece tehnologia le poate distruge nu
numai tradiţiile valoroase, ci şi echilibrul psihic. Mai pot învăţa de la europeni echilibrul între
autoritate şi libertate, între ştiinţă şi umanioare/ studii clasice; între agresivitatea critică şi
imaginaţia poetică în ştiinţe; între tonurile pure, s-au vocile separate, şi combinaţiile
armonice în arte; între inovaţie şi continuitate în viaţa civică; între diversitate şi unitate în

x
Acum, în anii ’60, încă se mai resimt urmările celui de-al dodilea război mondial.
22
organizarea politică; între pasiunea pentru aventură, fără a gîndi la consecinţe, şi experienţa
acumulată în meditaţia asupra acţiunii şi îndrăznelii; Ulysses poate fi considerat, din această
perspectivă, un european.
Există şi vocaţia federalizării. Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a
împrăştiat în lume; un naţionalism care a adus-o de două ori, prin cele două războaie
mondiale, pe marginea prăpastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie pentru Europa: este
un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente şi amplificat
împotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot împotriva naţionalismului
şi şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot împotriva totalitarismelor unde
ajung aceste exagerări naţionaliste.
Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de făcut/refăcut lumea, făcîndu-se pe sine unită
în diversitate.

Întrebări
1.Este şcoala o prezenţă semnificativă în centrul civic al oraşului de tip european?
2.Dacă punem Europa în ecuaţia: E = mc2, care este elementul care dă greutate
Europei peste dimensiunile geografice şi demografice?
3.Este echilibrul între continuitate şi inovaţie un secret al vitalităţii europene?
4.Ce se întîmplă cu valorile europene în spaţiile decolonizate?
5.Care elemente de istoria Europei fac plauzibilă afirmaţia mai veche că Europa se
găseşte între doi coloşi?

23
 Istoria politică a Europei după 1945

I Europa şi începutul războiului rece; Statele Unite şi reconstrucţia Europei postbelice

A. Principalele evenimente

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, armonia care existase între Statele
Unite ale Americii, U.R.S.S. şi Imperiul britanic a început să se destrame, şi toate vechile
suspiciuni au ieşit din nou la iveală. Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Occident au devenit
treptat atât de tensionate, încât în mai multe rânduri confuntarea militară a părut extrem de
aproape. {i totuşi, armatele rivale nu s-au confruntat în mod direct, în special datorită faptului
că posesia armamentului nuclear de către ambele părţi a determinat apariţia fenomenului ce a
purtat numele de “descurajare nucleară”. Însă, deşi puterile rivale nu au permis ca ostilitatea
lor reciprocă să se transforme într-un conflict deschis, confruntarea s-a manifestat pe alte
planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic. Ambele superputeri şi-au
alăturat diverşi aliaţi: între 1945 şi 1948 U.R.S.S. a inclus în orbita sa cele mai multe dintre
ţările Europei răsăritene, pe măsură ce au fost impuse la putere guverne comuniste în Polonia,
Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia şi Republica Democrată
Germană (1949). A fost instalat la putere un guvern comunist şi în Coreea de Nord (1948), iar
blocul comunist a părut a se întări în 1949, când Mao Tse Tung a obţinut în cele din urmă
victoria în prelungul război civil din China. Pe de altă parte, S.U.A. au grăbit refacerea
Japoniei şi au întărit-o, transformând-o într-un aliat; de asemenea, americanii au cooperat
îndeaproape cu Marea Britanie şi alte 14 ţări europene, ca şi cu Turcia, oferindu-le un vast
ajutor economic cu scopul de a se reuni în cadrul unui bloc anticomunist. Orice acţiune, gest
sau opinie a unuia dintre cele două blocuri era interpretată de către celălalt ca o dovadă de
ostilitate. Au existat multe divergenţe în privinţa frontierei polono-germane, iar tratatele de
pace cu Germania şi Austria nu s-au putut încheia. Apoi, după moartea lui Stalin (1953), noii
lideri sovietici au început să vorbească despre “coexistenţa paşnică”, apărând astfel unele
semne ale detensionării situaţiei.

B. Ce a determinat declanşarea războiului rece?

Cauza fundamentală constă în diferenţele de principiu dintre statele comuniste şi cele

democratice, diferenţe care s-au manifestat chiar din momentul în care bolşevicii au capturat
puterea în Rusia în 1917. În timpul celui de-al doilea război mondial, divergenţele au fost
trecute pe un plan secund, din raţiuni ce vizau menţinerea efecienţei alianţei ce lupta
împotriva Germaniei, Italiei şi Japoniei. De îndată ce a devenit clar faptul că înfrângerea
Germaniei era doar o chestiune de timp, ambele părţi, dar în special Stalin, au început să facă
planuri pentru perioada postbelică.
(a) Măsurile de politică externă adoptate de Stalin au contribuit la escaladarea
tensiunii. Scopul principal al sovieticilor era acela de a profita de situaţia militară, pentru a
spori influenţa rusească din Europa. Atingerea acestui ţel presupunea ocuparea a cât mai mult
teritoriu german, ca şi preluarea în cadrul statului sovietic a unor zone întinse din Finlanda,
Polonia şi România. Reuşita lui Stalin a fost certă în aceste privinţe, însă acţiunile sale au
stârnit îngrijorare în Occident, liderii apuseni percepând acţiunile Kremlinului drept o
agresiune.

24
 Cei mai mulţi dintre istorici consideră că Stalin a fost principalul responsabil de
declanşarea aşa-numitului război rece. Se consideră, în general, că Stalin sau a continuat
politica tradiţională expansionistă a ţarilor, sau, şi mai rău, era hotărât să răspândească
comunismul în cea mai mare parte a lumii, lucru atunci posibil, deoarece “socialismul într-o
singură ţară” fusese desăvârşit.
Istoricii ruşi şi unii dintre istoricii occidentali din anii ‘60-’70 au considerat că
motivele lui Stalin erau pur defensive, el dorind doar să contruiască o zonă-tampon menită să
protejeze Uniunea Sovietică din perspectiva unei potenţiale agresiuni ulterioare a
Occidentului. Suspiciunile lui Stalin porneau de la amintirea intervenţiei occidentale
împotriva bolşevicilor din perioada 1918-1920, fuseseră accentuate de faptul că întârzierea
deschiderii celui de-al doilea front în Europa împotriva Germaniei păruse calculată în mod
deliberat, pentru a se menţine o presiune de proporţii asupra Rusiei şi a o conduce la epuizare.
De asemenea, Stalin nu a fost informat despre deţinerea de către americani a armei nucleare
decât cu puţin timp înainte de bombardamentul atomic asupra Japoniei. Solicitarea sovietică
de a participa la ocupaţia Japoniei a fost respinsă de către americani. Se pare că sovieticii au
perceput chestiunea armelor nucleare în sensul unui şantaj pe care S.U.A. îl utilizau pentru a
obţine concesii de la ei.

(b) Cei mai mulţi dintre oamenii de stat occidentali, în special cei americani şi
britanici, fuseseră ostili faţă de sovietici încă din 1917. Harry S. Truman, care a devenit
preşedinte în S.U.A. în aprilie 1945, după moartea lui Roosevelt, era mult mai suspicios în
privinţa intenţiilor ruseşti decât fusese predecesorul său. Părerile lui Winston Churchill erau
bine cunoscute: spre finalul războiului el dorise ca americanii şi britanicii să ocupe Berlinul
înaintea sovieticilor; iar în mai 1945 îi scria lui Truman: “Ce se va întâmpla cu Rusia? Ca şi
Dvs, simt o teamă profundă ... o cortină de fier este trasă peste linia frontului”. Ambii lideri
occidentali se simţeau pregătiţi să adopte o poziţie mai tranşantă faţă de U.R.S.S..

(c) Probabil că ambele tabere au fost, într-o anumită măsură, responsabile pentru
declanşarea războiului rece. Lipsa reciprocă de încredere, suspiciunile mutuale şi lipsa de
flexibilitate au determinat, în ultimă instanţă, inevitabilitatea fenomenului istoric ce a purtat
numele de războiul rece. În atmosfera respectivă de tensiune, fiecare acţiune internaţională
putea fi interpretată în două feluri complet opuse: ceea ce era considerat ca fiind o măsură de
autoapărare de către una dintre părţi era văzut ca un act agresiv de către cealaltă parte. Însă cel
puţin războiul direct a fost evitat, deoarece americanii n-au dorit să utilizeze armamentul
atomic dacă nu erau atacaţi în mod direct, în timp ce ruşii n-au îndrăznit să rişte lansarea unui
asemenea atac.

C. Cum a evoluat războiul rece între 1945 şi 1953?

(a) La Conferinţa de la Ialta (februarie 1945), desfăşurată în Crimeea, au participat

Stalin, Roosevelt şi Churchill. Aproape toată lumea a considerat că reuniunea a fost un succes,
fiind realizate înţelegeri în privinţa mai multor puncte: s-a căzut de acord cu privire la
înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite; Germania urma să fie divizată în trei zone de
ocupaţie - rusă, americană şi britanică (ulterior, avea să apară şi o zonă franceză, alcătuită din
teritorii aparţinând de zonele britanică şi americană) -, în timp ce Berlinul, situat în zona
25
sovietică, urma şi el să fie împărţit în sectoare de ocupaţie ale marilor puteri învingătoare;
aranjamente similare urmau să fie făcute şi pentru Austria; în toate ţările Europei răsăritene
urmau să se desfăşoare alegeri libere; Stalin a promis să se alăture războiului împotriva
Japoniei cu condiţia ca Uniunea Sovietică să primească întreaga Peninsulă Sahalin şi un
teritoriu din Manciuria. În orice caz, apăruseră semne îngrijorătoare cu privire la Polonia:
când sovieticii au ocupat militar teritoriul polonez, ei au stabilit un guvern comunist la Lublin,
în ciuda faptului că exista un guvern polonez în exil, la Londra. La Ialta s-a convenit faptul că
unii membri (necomunişti) din cabinetul de la Londra să intre în guvernul de la Lublin, iar în
schimbul acestei concesii, Uniunea Sovietică urma să deţină în continuare acea fâşie din
Polonia răsăriteană pe care o ocupase în 1939. Însă Roosevelt şi Churchill n-au fost de acord
cu solicitarea lui Stalin ca Polonia să primească întregul teritoriu german de la est de râurile
Oder şi Neisse.

(b) Conferinţa de la Postdam din iulie 1945 a ilustrat o răcire semnificativă a

relaţiilor din cadrul alianţei. Principalii reprezentanţi ai marilor puteri au fost Stalin, Truman
şi Churchill (acesta din urmă fiind la final înlocuit cu Clement Attlee, devenit prim-ministru
după victoria electorală a Partidului Laburist). Războiul cu Germania se încheiase, dar nu s-a
reuşit convenirea vreunei înţelegeri privitoare la viitorul acestei ţări, totul rămânând la nivelul
celor stabilite la Ialta (dezarmarea, denazificarea şi judecarea criminalilor de război). Mai
mult decât atât, Truman şi Churchill erau îngrijoraţi datorită faptului că Germania de la est de
Oder-Neisse fusese ocupată de Armata Roşie, iar autorităţile comuniste poloneze au preluat
acel teritoriu şi au început să-i expulzeze pe cei aproximativ cinci milioane de locuitori
germani ai regiunii, ceea ce, evident, nu fusese convenit la Ialta. Truman nu l-a informat pe
Stalin despre natura armamentului atomic, şi chiar lui Churchill i-a spus doar în timpul
desfăşurării reuniunii de la Potsdam. La câteva zile după finalizarea conferinţei, două bombe
nucleare au fost aruncate asupra Japoniei, iar războiul s-a încheiat imediat, la 10 august, fără a
mai fi nevoie de ajutorul rusesc, chiar dacă Uniunea Sovietică declarase război Japoniei la 8
august şi invadase Manciuria. Deşi sovieticii au anexat sudul Sahalinului, aşa cum se stabilise
la Ialta, nu li s-a permis să participe la ocupaţia Japoniei.

(c) Aşa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”, rostit de Winston Churchill, la Fulton

(Missouri) în Statele Unite în martie 1946, s-a dorit un fel de semnal de alarmă cu privire la
răspândirea comunismului în Europa răsăriteană. Până în acel moment, guverne rezultate în
urma unor coaliţii dominate de către comunişti fuseseră instalate la putere prin intermediul
ruşilor în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania. În anumite cazuri, adversarii
comuniştilor au fost întemniţaţi sau închişi; în Ungaria, spre exemplu, sovieticii au permis
desfăşurarea de alegeri libere în noiembrie 1945, însă, deşi comuniştii au obţinut mai puţin de
20% din voturi, cei mai mulţi membri ai guvernului erau comunişti. În discursul său de la
Fulton, Churchill a făcut apel la o alianţă a Occidentului care să reziste cu fermitate în faţa
ameninţării comuniste. Discursul a contribuit la adâncirea rupturii dintre foştii aliaţi: Stalin l-a
denunţat pe Churchill drept un incitator la război, iar aproape 100 de parlamentari laburişti
britanici au semnat o moţiune prin care îl criticau pe liderul conservator. Însă Winston
Churchill nu făcuse altceva decât să exprime ceea ce simţeau mulţi dintre politicienii
americani de frunte.

(d) Fără a se intimida în urma discursului de la Fulton, sovieticii au continuat să-şi

întărească dominaţia asupra Europei răsăritene; până la sfârşitul lui 1947, toate statele din
regiune, cu excepţia Cehoslovaciei, aveau guverne eminamente comuniste. Alegerile au fost
măsluite, membrii necomunişti au fost excluşi din coaliţiile de guvernământ, mulţi dintre ei
fiind arestaţi şi executaţi, iar în cele din urmă toate celelalte partide politice au fost desfiinţate.
26
Aceste acţiuni s-au desfăşurat sub supervizarea poliţiei secrete din aceste ţări şi a trupelor
ruseşti de ocupaţie. În plus, Stalin trata zona rusă de ocupaţie din Germania ca şi cum ar fi
aparţinut Rusiei, secătuind-o de resursele vitale şi permiţând să activeze doar partidului
comunist. Singura ţară unde acest model nu s-a putut aplica a fost Iugoslavia. Guvernul
comunist al lui Iosip Broz Tito a fost legal ales în 1945. Beneficiind de un imens prestigiu ca
lider al rezistenţei antigermane din timpul războiului, Tito s-a impus în ţară, iar trupele sale au
eliberat Iugoslavia, şi nu Armata Roşie. Astfel, Tito şi-a putut permite să respingă interferenţa
stalinistă în afacerile interne ale Iugoslaviei. Occidentul era profund iritat de atitudinea Rusiei,
care nu respecta promisiunea făcută de Stalin la Ialta, de a permite desfăşurarea de alegeri
libere. Partea sovietică argumenta însă faptul că aveau nevoie de guverne prietene în ţările
vecine, din raţiuni de securitate.

(e) Următoarea evoluţie majoră în cadrul războiului rece a fost apariţia aşa-numitei
“Doctrine Truman”, care în scută vreme a fost asociată strâns cu Planul Marshall.
(e.1) “Doctrina Truman” a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniştii
încercau să răstoarne monarhia şi guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la
eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăţi în a o
susţine în lupta împotriva comuniştilor greci, ajutaţi de cei din Iugoslavia, Bulgaria şi
Albania, din ordinul Moscovei. Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor
american, iar preşedinte Truman a anunţat în martie 1947 faptul că politica S.U.A. va fi aceea
“de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi
înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de
bani, arme şi instrucţie, asistenţă ce a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949. Turcia,
care şi ea era ameninţată, a primit un ajutor american consistent. Doctrina Truman a scos în
evidenţă faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenţie de a reveni la izolaţionism, aşa cum
procedaseră după primul război mondial. Americanii s-au angajat pe linia unei politici de
blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în
Coreea şi Vietnam.

(e.2) Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, reprezenta extensia în domeniul

economic a Doctrinei Truman. Secretarul de Stat al S.U.A., George Marshall, a lansat un plan
de refacere a Europei cu asistenţă americană. “Politica noastră”, spunea el, “nu este
direcţionată împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi
haosului”. }elul planului era acela de a reconstrui Europa din punct de vedere economic,
făcând astfel mult mai puţin probabilă o extindere a comunismului asupra unei Europe
apusene prospere. Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia,
Danemarca şi cele trei zone apusene ale Germaniei) au schiţat un plan comun pentru utilizarea
ajutorului american. De-a lungul următorilor patru ani, peste 13 miliarde de dolari au venit din
America spre statele Europei occidentale, catalizând refacerea agriculturii şi industriei, care în
multe ţări erau pradă haosului, ca rezultat al devastării din timpul războiului.
Pe de altă parte, sovieticii erau de părere că asistenţa americană nu era doar o dovadă
de bunăvoinţă, ci şi o acţiune cu substrat anticomunist. Deşi teoretic ajutorul era disponibil şi
pentru Europa răsăriteană, Viaceslav Molotov, ministrul de Externe Sovietic, a denunţat
întregul plan ca fiind o ilustrare a “imperialismului dolarului”, ce-şi propunea să instituie
controlul Washington-ului asupra Europei apusene şi chiar să intervină a răsăritul
continentului, regiune pe care Stalin o considera o “sferă de influenţă” sovietică. U.R.S.S. a
respins oferta, iar statele satelit, precum Cehoslovacia şi Polonia, care păreau dispuse să
accepte propunerea americană au fost aduse la ordine, Moscova interzicând accesul în schema
financiară şi economică promovată de americani.
27
 (f) Cominformul a fost înfiinţat de către Stalin în septembrie 1947. Era o organizaţie
ce reunea diverse partide comuniste europene. Toate partidele din statele-satelit ale Uniunii
Sovietice erau membre, ca şi partidele comuniste din diverse ţări vest europene, cele mai
importante fiind cele din Italia şi Franţa. Scopul lui Stalin era să-şi întărească controlul asupra
sateliţilor: a fi comunism nu era suficient, ci trebuia să fie un comunism de tip rusesc. Europa
răsăriteană urma să fie industrializată, colectivizată şi centralizată; statele din regiune trebuiau
să facă comerţ în principal între ele, iar contactele cu exteriorul lumii comuniste trebuiau
descurajate. Doar Iugoslavia a avut de obiectat şi, drept consecinţă, a fost exclusă din
Cominform în 1948, cu toate că a rămas o ţară comunistă. În 1949 a fost anunţat Planul
Molotov, prin care sateliţii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, fiind înfiinţată o organizaţie
în acest scop - C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), al cărei ţel adiţional era
acela de coordonare a politicilor economice ale ţărilor din cadrul blocului sovietic.

(g) Capturarea puterii de către comunişti în Cehoslovacia (februarie 1948) a fost o

lovitură serioasă pentru blocul occidental, deoarece respectiva ţară era ultima din regiune cu
regim democratic. Exista un guvern de coaliţie, rezultat în urma alegerilor libere din 1946.
Comuniştii obţinuseră 38% din voturi şi deţineau circa o treime din posturile guvernamentale.
Primul-ministru, Klement Gottwald, era comunist, însă preşedintele Edvard Beneš şi ministrul
de Externe Jan Masaryk nu proveneau dintre bolşevici. Aceştia din urmă sperau că
Cehoslovacia, o ţară cu un nivel de dezvoltare mai ridicat decât cele ale altor ţări răsăritene,
va putea rămâne ca un pod între Est şi Vest. Însă la începutul lui 1948 s-a produs o criză
politică serioasă. Alegerile urmau să se desfăşoare în mai şi existau indicii consistente că
Partidul Comunist urma să piardă teren: era considerat responsabil pentru respingerea de către
Cehoslovacia a Planului Marshall, în condiţiile în care penuria alimentară se instalase în ţară.
Comuniştii au decis să acţioneze înaintea alegerilor; controlând deja sindicatele şi poliţia, ei
au capturat puterea printr-o lovitură de stat, mii de muncitori înarmaţi mărşăluind pe străzile
din Praga. Toţi miniştrii necomunişti, cu excepţia lui Beneš şi Masaryk, au demisionat.
Câteva zile mai târziu, corpul ministrului de externe a fost găsit zdrobit pe pavajul din faţa
clădirii ministerului. Oficial, moartea sa a fost explicată ca sinucidere, însă ulterior s-au
descoperit dovezi clare în privinţa asasinării lui Jan Masaryk. Alegerile s-au derulat în luna
mai, însă cetăţenii au avut de votat o singură listă, cea comunistă. Beneš a demisionat, iar
Gottwald a devenit preşedinte. Puterile occidentale şi O.N.U. au protestat, însă nu s-a putut
acţiona în nici un fel, deoarece nu s-a putut dovedi implicarea sovietică în evenimente.
Lovitura de stat părea o afacere internă. În orice caz, nu există prea multe îndoieli în privinţa
faptului că Stalin, nemulţumit de legăturile cehilor cu Occidentul şi de interesul lor faţă de
Planul Marshall, le-a ordonat comuniştilor cehi să acţioneze; nu a fost deloc o coincidenţă
întâmplătoare faptul că diviziile ruseşti din Austria au fost mutate atunci lângă frontiera cu
Cehoslovacia. Podul dintre Est şi Vest dispăruse; “cortina de fier” era completă în Europa.

(h) Blocada Berlinului şi podul aerian din perioada iunie 1948-mai 1949 au
determinat prima criză majoră din cadrul războiului rece. Criza deriva din neînţelegerile
referitoare la tratamentul aplicat Germaniei:
(h.1) La finalul războiului mondial, aşa cum se convenise la Ialta şi Potsdam,
Germania şi Berlinul fuseseră fiecare împărţite în câte patru zone de ocupaţie. În timp ce
puterile occidentale au început să organizeze refacerea politică şi economică a regiunilor pe
care le controlau, Stalin, decis să-i pună pe nemţi să plătească pentru pagubele aduse Uniunii
Sovietice, a continuat să trateze zona sa ca pe o colonie, exploatându-i resursele, ce luau
drumul Rusiei.

28
 (h.2) La începutul lui 1948, cele trei zone occidentale din Germania au reuşit să
formeze o singură unitate economică, a cărei prosperitate, mulţumită Planului Marshall, se
afla într-un contrast marcant faţă de înapoierea zonei ruseşti de ocupaţie. În acelaşi timp,
occidentalii au început să pregătească constituirea unei Germanii apusene capabilă să se
autoguverneze, de vreme ce ruşii nu aveau nici o intenţie să permită reunificarea germană.
Perspectiva unei puternice Germanii occidentale independente, parte a blocului dominat de
americani, a stârnit serioase aprehensiuni la Moscova.
(h.3) Atunci când, în iunie 1948, occidentalii au introdus o nouă monedă şi au oprit
controlul preţurilor şi raţionalizarea produselor în zonele lor de ocupaţie şi în Berlinul de
Vest, sovieticii au decis că situaţia la Berlin devenise intolerabilă pentru ei. Deja iritaţi de
insula de capitalism din centrul zonei comuniste, ei au considerat că era imposibil să existe
două tipuri de monedă în acelaşi oraş şi erau deranjaţi de contrastul dintre prosperitatea
Berlinului occidental şi sărăcia zonei înconjurătoare.

Răspunsul sovietic a fost prompt: toate şoselele, căile ferate şi legăturile fluviale dintre
Berlinul occidental şi Germania occidentală au fost închise; scopul sovieticilor era acela de a-i
forţa pe occidentali să se retragă din Berlin datorită lipsei de alimente şi de alte produse strict
necesare traiului. Puterile apusene, fiind convinse că o retragere ar reprezenta prelediul unui
atac rusesc asupra Germaniei occidentale, erau hotărâte să se menţină pe poziţii; au decis să
aprovizioneze Berlinul pe calea aerului, intuind corect faptul că ruşii nu vor îndrăzni să-şi
asume riscul doborârii avioanelor de transport. În următoarele zece luni, peste două milioane
tone de produse de strictă necesitate au fost trasportate aerian în oraşul asediat, o operaţiune
tehnică de o anvergură remarcabilă, ce a permis subzistenţa celor 2,5 milioane de vest
berlinezi de-a lungul iernii. În mai 1949, ruşii şi-au recunoscut eşecul, ridicând blocada. Criza
a avut urmări importante: a fost un mare succes psihologic al puterilor occidentale, chiar dacă
relaţiile lor cu Uniunea Sovietică ajunseseră extrem de tensionate; a catalizat încercarea ţărilor
occidentale de a-şi coordona politicile de apărare prin înfiinţarea N.A.T.O. (Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord). În sfârşit, devenise clar faptul că nici un compromis nu mai
părea realizabil în privinţa Germaniei, divizarea ţării menţinându-se până la o dată
nedeterminată.

(i) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată în aprilie 1949.

Blocada Berlinului demonstrase factorilor militari de decizie din Occident faptul că războiul
cu blocul sovietic putea izbucni în orice moment. Prin urmare, era nevoie de o apărare
organizată şi de preparative eficiente. Încă din martie 1948, Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Olanda şi Luxemburg semnaseră Tratatul de la Bruxelles, prin care se angajau să colaboreze
militar în eventualitatea unui război. Acum , în aprilie 1949, li s-au alăturat S.U.A., Canada,
Portugalia, Danemarca, Irlanda, Italia şi Norvegia. Toate au semnat Tratatul Atlanticului de
Nord, convenind asupra faptului că un atac împotriva oricăreia dintre ele să fie considerat un
atac împotriva tuturor. S-a mai stabilit ca toate forţele lor militare să fie supuse unui
comandament unic al N.A.T.O., care să coordoneze apărarea Occidentului. Era un eveniment
de maximă importanţă, deoarece semnifica faptul că americanii abandonaseră politica lor
tradiţională de neimplicare în alianţe politico-militare şi, pentru prima dată, îşi luaseră
angajamentul să participe la o eventuală confruntare armată ulterioară. Uniunea Sovietică a
considerat înfiinţarea N.A.T.O. drept o provocare ce-i era adresată, tensiunea dintre cele două
blocuri rămânând la cote înalte, mai ales că, în septembrie 1949, a devenit cunoscut faptul că
ruşii se aflau în posesia propriei lor bombe nucleare.

(j) Deoarece nu exista nici o speranţă ca sovieticii să permită unificarea Germaniei,

puterile occidentale au continuat să urmeze calea adoptată în anii dinainte în chestiunea
29
germană şi au fondat, în august 1949, Republica Federală Germană. S-au desfăşurat alegeri,
iar Konrad Adenauer a devenit primul cancelar federal al Germaniei. Ruşii au replicat prin
înfiinţarea în zona lor de ocupaţie a Republicii Democrate Germane în octombrie 1949.

D. De ce s-a produs o detensionare în războiul rece după 1953 şi ce formă a luat aceasta?

(a) Moartea lui Stalin în martie 1953 a reprezentat probabil punctul de plecare al
detensionării relaţiilor Est-Vest, noii lideri de la Kremlin (Malenkov, Bulganin şi Hruşciov)
dorind să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Occidentul. Motivele din spatele acestei dorinţe ar
putea fi legate şi de faptul că în august 1953 sovieticii, urmându-i îndeaproape pe americani,
au ajuns să deţină bomba cu hidrogen, producându-se astfel un echilibru, cel puţin aparent,
din perspectiva tehnologiei nucleare. Altfel spus, începea să se manifeste principiul
descurajării nucleare: părea de neconceput ca cineva să aibă curajul să utilizeze armamentul
atomic. Nikita Hruşciov şi-a explicat noua politică într-un discurs faimos din februarie 1956,
în care l-a criticat pe Stalin şi a spus că o “coexistenţă paşnică” cu Occidentul nu era numai
posibilă, dar şi vitală: “... există numai două căi - sau coexistenţă paşnică, sau cel mai
destructiv război din istorie. Nu există o a treia cale”. Asta nu însemna că Hruşciov renunţase
la ideea unei lumi dominate de comunişti; aceasta urma să vină, însă se va realiza atunci când
puterile occidentale vor aprecia superioritatea sistemului economic sovietic, şi nu atunci când
vor fi înfrânte în război. În acelaşi fel, Hruşciov spera să câştige statele neutre de partea
comunismului prin intermediul asistenţei economice furnizate.

(b) Destinderea s-a manifestat în mai multe feluri. Spre exemplu, în 1955 ruşii s-au
declarat de acord să renunţe la bazele lor militare din Finlanda, Bulganin întâlnindu-se la
Geneva cu preşedintele american Dwight Eisenhower, iar în decembrie acelaşi an sovieticii nu
au mai blocat prin veto admiterea în Organizaţia Naţiunilor Unite a 16 noi state. Divergenţele
sovieto-iugoslave au fost puse în surdină, iar Hruşciov l-a vizitat pe Tito; Cominformul a fost
abandonat, acordându-se o mai mare libertate statelor-satelit (aprilie 1956). Iar evenimentul
cel mai sugestiv în privinţa destinderii internaţionale l-a reprezentat realizarea unei înţelegeri
în privinţa Austriei, prin semnarea, în mai 1955, a Tratatului de Stat Austriac. În 1945, şi
Austria fusese împărţită în zone de ocupaţie, capitala, Viena, fiind în zona sovietică. Însă, spre
deosebire de Germania, s-a acceptat formarea unui guvern central austriac, deoarece Austria
nu era considerată o ţară înfrântă, ci una eliberată de sub dominaţia nazistă. Guvernul austriac
deţinea doar puteri limitate, iar problemele cu care se confrunta erau asemănătoare cu cele din
Germania, deoarece occidentalii şi sovieticii aveau abordări similare ca şi în cazul german.
Americanii, britanicii şi francezii au promovat reconstrucţia şi refacerea în zonele lor de
ocupaţie, în timp ce sovieticii au insistat pe achitarea, mai ales în natură, a unor reparaţii
consistente, epuizante pentru statul austriac. Se părea că nu se va reuşi ajungerea la vreo
înţelegere, însă la începutul lui 1955 ruşii au devenit brusc cooperanţi şi s-a putut semna
tratatul din luna mai. O cauză probabilă a acestei schimbări de atitudine a fost teama rusească
cu privire la o posibilă unire între R.F.G. şi zonele occidentale de ocupaţie din Austria. În
conformitate cu tratatul, toate trupele străine au fost retrase, iar Austria a devenit
independentă în cadrul frontierelor ei din 1937. Nu-i era permis să se unească cu Germania,
forţele ei armate erau strict limitate, ea urmând să rămână neutră în cazul oricărui conflict. În
acelaşi timp, nu se putea alătura nici unei organizaţii de natură politico-militară sau
economică aparţinând vreunuia din cele două blocuri adverse.

30
 (c) Cu toate acestea, în realitate, destinderea a fost doar parţială. Politica lui
Hruşciov era un amestec curios pe care liderii occidentali l-au considerat uneori greu de
înţeles. Pe lângă mişcările conciliante descrise mai sus, liderul de la Moscova răspundea cu
promptitudine la orice îi părea o ameninţare externă pentru blocul comunist şi nu era dispus să
relaxeze dominaţia de ansamblu asupra sateliţilor Uniunii Sovietice, aşa cum au descoperit
maghiarii în 1956.
(c.1) În 1955 a fost semnat Pactul de la Varşovia între Uniunea Sovietică şi statele
din Europa răsăriteană, la scurt timp după admiterea R.F.G.-ului în N.A.T.O.. Pactul era un
tratat declarat defensiv, dar a fost perceput în Occident dpret o acţiune agresivă.
(c.2) Ruşii au continuat să fabrice armament nuclear, ei testând până în 1957
rachetele balistice intercontinentale şi lansând în spaţiu primul satelit, Sputnik 1, operaţiuni ce
au stârnit anxietăţi în Occident.
(c.3) Situaţia de la Berlin a determinat o recrudescenţă a tensiunii. În 1958, Hruşciov a
anunţat că U.R.S.S. nu mai recunoaşte drepturile puterilor occidentale asupra Berlinului de
Vest. Însă americanii au anunţat că nu sunt dispuşi să cedeze. În 1961, Hruşciov a sugerat din
nou, de această dată noului preşedinte John Fitzgerald Kennedy, că Occidentul ar trebui să se
retragă de la Berlin. Comuniştii erau profund deranjaţi de numărul mare de refugiaţi care
fugeau din R.D.G. în Berlinul de Vest - cam 200 000 pe an, adică aproximativ 3 milioane în
perioada 1945-1960. Deoarece Kennedy a refuzat, în august 1961 a fost ridicat aşa-numitul
“Zid al Berlinului”, o monstruozitate de circa 50 de km., ce-i izola nu atât pe vest berlinezi,
cât mai ales pe germanii din R.D.G. de conaţionalii lor şi de lumea liberă.

(c.4) Criza rachetelor din 1962 a fost cel mai tensionat incident din întregul război
rece. Criza s-a produs atunci când acelaşi Kennedy a solicitat retragerea rachetelor ruseşti din
Cuba, deci de la mai puţin de 200 de km. de coasta americană. Cele două superputeri păreau a
se afla în pragul unui război nuclear, dar Hruşciov a fost în cele din urmă de acord să renunţe
la plasarea rachetelor în Cuba. Criza a avut rezultate importante, mai ales din perspectiva
faptului că lumea a înţeles enormitatea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Drept urmare, s-a
produs o anumită reducere a tensiunii internaţionale, concretizată în instalarea unei legături
telefonice directe între Moscova şi Washington şi în semnarea, în iulie 1963, a unui tratat
sovieto-americano-britanic de interdicţie a desfăşurării testelor nucleare în altă parte decât în
subteran.

Documente

1. Winston Churchill, discurs la Fulton, Missouri, 5 martie 1946

S-a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile
Aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă, în viitorul apropiat, Rusia sovietică şi
organizaţia sa comunistă internaţională sau care sunt limitele, dacă ele există, ale tendinţelor
sale expansioniste şi de prozelitism. Eu am o puternică admiraţie şi stimă pentru curajosul
popor sovietic şi pentru camaradul meu de război, mareşalul Stalin. Există o simpatie certă şi
o bunăvoinţă în Marea Britanie - şi nu am îndoieli că şi aici - faţă de toţi ruşii, precum şi o
hotărâre de a persevera în stabilirea unor prietenii trainice, cu toate divergenţele şi
neînţelegerile existente. Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure frontierele lor apusene
prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Germaniei. Noi urăm bun venit
Rusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. (...) Mai presus de toate, noi
urăm bun venit contactelor constante, frecvente şi în creştere dintre poporul rus şi propriul
31
nostru popor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Totuşi, este de datoria mea să vă prezint
anumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa.
De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste
Continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală şi
răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate
aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera
sovietică; şi toate se află nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de
la Moscova şi, în multe cazuri, în creştere. Atena singură (...) este liberă să-şi decidă viitorul
în cadrul unor alegeri aflate sub observaţie britanică, americană şi franceză.
Guvernul polonez, dominat de ruşi, a fost încurajat să comită abuzuri enorme şi greşite
asupra Germaniei, iar acum are loc expulzarea în masă a milioane de germani, la o scară
dureroasă şi de neimaginat. Partidele comuniste, care erau extrem de modeste în toate aceste
state răsăritene ale Europei, au fost aduse la putere în ciuda numărului redus al membrilor lor
şi încearcă, prin orice mijloace, să obţină un control totalitar. Guvernele poliţieneşti
prevalează în aproape toate cazurile şi, până în prezent, cu excepţia Cehoslovaciei, nu există
democraţie reală.
Turcia şi Persia (Iranul) sunt amândouă profund alarmate şi nemulţumite de pretenţiile
care le vizează şi de presiunile exercitate de către guvernul de la Moscova.
Ruşii au făcut o încercare, la Berlin, de a realiza un partid cvasi-comunist în zona lor
de ocupaţie, prin acordarea de favoruri speciale grupurilor germane de extremă stângă. În luna
iunie a anului trecut, armatele americană şi britanică s-au retras, în conformitate cu
înţelegerile anterioare, din zonele pe care le cuceriseră (....), pentru a permite aliaţilor noştri
ruşi să ocupe acest vast teritoriu. Dacă acum guvernul sovietic încearcă, printr-o acţiune
separată, să construiască o Germanie procomunistă în această zonă, aceasta va cauza noi
dificultăţi serioase în zonele americană şi britanică şi va Germaniei învinse posibilitatea de a
se oferi la licitaţie sovietelor sau democraţiilor occidentale. Oricare ar fi concluziile ce pot fi
trase din aceste fapte - şi faptele există -, aceasta cu siguranţă nu este Europa Eliberată pe care
noi am luptat s-o realizăm şi nici nu este una care să conţină elementele esenţiale ale păcii
permanente.
Securitatea mondială presupune o nouă unitate în Europa, de la care nici o naţiune nu
trebuie definitiv exclusă. (...) De două ori în timpul vieţilor noastre am văzut Statele Unite,
împotriva dorinţelor şi tradiţiilor lor, împotriva argumentelor (...), intrând în război, la timp,
pentru a asigura victoria cauzei juste, dar numai după ce îngrozitorul măcel şi devastarea se
produseseră. De două ori Statele Unite au trebuit să trimită câteva milioane din tinerii săi
peste Atlantic; însă în zilele noastre războiul poate lovi orica naţiune, oriunde s-ar găsi ea,
între Apus şi Răsărit. Cu certitudine, noi trebuie să lucrăm pentru a conştientiza necesitatea
unei mari pacificări a Europei, în cadrul structurii Naţiunilor Unite şi în conformitate cu Carta
sa (...).
Alături de Cortina de Fier care se află peste Europa, există şi alte cauze de nelinişte. În
Italia, Partidul Comunist este serios deranjat de obligaţia de a acorda sprijin pretenţiilor
mareşalului Tito asupra fostului teritoriu italian de la capătul Adriaticii. Cu toate acestea,
viitorul Italiei se află pe muchie de cuţit. De asemenea, noi nu ne putem imagina o Europă
regenerată fără o Franţă puternică. Toată viaţa mea publică am acţionat pentru o Franţă
puternică şi niciodată nu mi-am pierdut credinţa în destinul ei, chiar şi în cele mai grele
momente. Nu îmi voi pierde această credinţă acum.
Oricum, într-un mare număr de ţări, de la frontierele Rusiei şi din întreaga lume,
“coloana a cincea” comunistă s-a întărit şi lucrează în unitate totală şi supunere absolută faţă
de directivele primite de la centrul comunist. Cu excepţia, Commonwealth-ului britanic şi a
Statelor Unite, unde comunismul este în faza sa infantilă, partidele comuniste şi “coloanele a
cincea” reprezintă o ameninţare serioasă şi un pericol pentru civilizaţia creştină. (...)
32
 Pe de altă parte, eu resping ideea că un nou război era inevitabil, ba mai mult, că este
iminent. Aceasta se datorează faptului că eu sunt sigur că şansele noastre se află în propriile
noastre mâini şi că noi deţinem puterea de a salva viitorul. (...) Eu nu cred că Rusia sovietică
doreşte război. Ceea ce ei doresc sunt fructele războiului şi extinderea puterii şi a influenţei
doctrinei lor. Dar ceea ce trebuie să luăm noi în considerare sunt prevenirea permanentă a
războiului şi realizarea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai curând posibil, în toate
ţările. Dificultăţile şi pericolele nu vor fi îndepărtate închizând ochii în faţa lor. Ele nu vor fi
îndepărtate doar aşteptând să vedem ce se întâmplă sau printr-o politică conciliatoristă. Este
necesară o înţelegere, şi cu cât va întârzia ea, cu atât mai dificilă va fi de realizat, iar
pericolele vor deveni mai mari.
Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, foştii aliaţi din timpul războiului, eu sunt
convins că nu există nimic pe care ei să nu-l admire atât de mult ca puterea şi nu există nimic
faţă de care ei să aibă mai puţin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară. Din
acest motiv, vechea doctrină a echilibrului de putere este nesănătoasă. Noi nu ne putem
permite să evoluăm pe marginea prăpastiei, lăsându-ne pradă tentaţiilor unei încercări de
forţă. Dacă democraţiile occidentale stau împreună într-o strictă concordanţă cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite, influenţa lor pentru permanentizarea acestor principii va fi imensă, şi
nimeni nu va putea să le încalce. Dacă în vreun fel aceste ţări vor fi divizate sau vor abdica de
la datoria lor şi dacă aceşti ani foarte importanţi vor trece, atunci s-ar putea ca o catastrofă să
ne distrugă pe toţi. (...)
(Ceea ce s-a întâmplat cu Germania înainte de război) nu trebuie lăsat să se repete (...).
Aceasta se poate realiza acum, în 1946, doar printr-o înţelegere cu Rusia asupra tuturor
problemelor, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi prin menţinerea unei bune
colaborări de-a lungul multor ani paşnici, printr-un instrument mondial sprijinit de întreaga
putere a lumii anglo-saxone şi a tuturor legăturilor ei (...).

2. Harry S. Truman, adresă către Congresul S.U.A., 12 martie 1947

Gravitatea situaţiei cu care se confruntă lumea de astăzi necesită apariţia mea în faţa
unei sesiuni comune a Congresului. Politica externă şi securitatea naţională ale acestei ţări
sunt implicate.
Un aspect al situaţiei actuale, pe care eu vi-l prezint, pentru a-l lua în considerare şi a
decide, priveşte Grecia şi Turcia. (...)
Însăşi existenţa statului grec este astăzi ameninţată de activităţile teroriste ale câtorva
mii de oameni înarmaţi, conduşi de către comunişti, care sfidează autoritatea guvernului într-
un număr de puncte, în special de-a lungul graniţelor nordice. O comisie numită de Consiliul
de Securitate al Naţiunilor Unite investighează în momentul de faţă condiţiile perturbatoare
din nordul Greciei şi pretinsele violări de graniţă de frontiera dintre Grecia, pe de o parte, şi
Albania, Bulgaria şi Iugoslavia, pe de alta. Între timp, guvernul grec este incapabil să
stăpânească situaţia. Armata greacă este mică şi modest echipată. Ea are nevoie de ajutoare şi
de echipament, dacă se doreşte să se restaureze autoritatea guvernului peste tot teritoriul
grecesc. Grecia trebuie ajutată, dacă se doreşte ca ea să devină o democraţie capabilă să se
ajute singură şi să se respecte.
Statele Unite trebuie să furnizeze această asistenţă. Noi am extins deja pentru Grecia
anumite tipuri de sprijin economic, dar acestea sunt inadecvate situaţiei. Nu există nici o altă
ţară căreia să i se poată adresa Grecia democratică. Nici o altă naţiune nu este doritoare şi
capabilă să furnizeze sprijinul necesar pentru un guvern grec democratic. Guvernul britanic,
care a ajutat şi ajută Grecia, nu mai poate oferi ajutor economic şi financiar suplimentar după
33
31 martie. Marea Britanie se găseşte în situaţia de a reduce sau lichida angajamentele ei în
anumite părţi ale lumii, inclusiv în Grecia.
Am luat în considerare cum ar putea interveni Naţiunile Unite în această criză. Dar
situaţia este atât de urgentă, încât necesită o acţiune imediată, iar Naţiunile Unite şi
organismele sale aferente nu se află în poziţia de a putea oferi acel ajutor care este necesar.
Este important de observat că guvernul grec a cerut ajutorul nostru în utilizarea
eficientă a asistenţei financiare şi de altă natură pe care noi o putem acorda Greciei, precum şi
în îmbunătăţirea administraţiei sale publice. Exte de maximă importanţă ca noi să supervizăm
utilizarea oricăror fonduri disponibilizate pentru Grecia, astfel încât orice dolar cheltuit să
contribuie la realizarea unei Grecii de sine stătătoare şi să ajute la contruirea unei economii pe
care o democraţie sănătoasă să poată înflori.
Nici un guvern nu este perfect. Una din principalele virtuţi ale democraţiei este aceea
că defectele sunt întotdeauna vizibile şi, în cadrul proceselor democratice, pot fi focalizate şi
corectate. Guvernul Greciei nu este perfect. Cu toate acestea, el reprezintă 85% dintre
membrii Parlamentului grec rezultat din alegerile de anul trecut. Observatorii străini, inclusiv
692 de americani, au considerat aceste alegeri ca fiind expresia adevărată a opiniilor
poporului grec. Guvernul grec a lucrat într-o atmosferă de haos şi extremism. El a făcut
greşeli. Acordarea de ajutor acestei ţări nu înseamnă că Statele Unite se identifică cu tot ce a
făcut sau va face guvernul grec. Noi am condamnat în trecut şi condamnăm şi acum măsurile
extremiste ale dreptei sau ale stângii. Am recomandat în trecut toleranţă şi la fel procedăm şi
acum.
Vecina Greciei, Turcia, merită şi ea atenţia noastră. Viitorul Turciei ca stat
independent şi sănătos din punct de vedere economic este în mod limpede nu mai puţin
important pentru popoarele doritoare de pace din lume decât viitorul Greciei. Circumstanţele
în care se găseşte Turcia astăzi sunt, în bună măsură, diferite de acelea din Grecia. Turcia a
fost ocolită de dezastrele care au copleşit Grecia. Iar în timpul războiului, Statele Unite şi
Marea Britanie au furnizat Turciei ajutor material. Cu toate acestea, Turcia are nevoie acum
de sprijinul nostru. De la război încoace, Turcia a căutat să obţină asistenţă financiară din
partea Marii Britanii şi a Statelor Unite, pe motiv că realizarea modernizării este necesară
pentru menţinerea integrităţii sale naţionale. Această integritate este esenţială pentru salvarea
ordinii din Orientul Mijlociu. Guvernul britanic ne-a informat că, datorită propriilor sale
dificultăţi, nu mai poate extinde ajutorul său financiar către Turcia. Ca şi în cazul Greciei,
dacă Turcia urmează să primească asistenţa de care are nevoie, atunci doar Statele Unite pot
să o furnizeze. Noi suntem singura ţară capabilă să ofere acest ajutor.
Eu sunt perfect conştient de implicaţiile majore pe care le-ar avea extinderea asistenţei
Statelor Unite pentru Grecia şi Turcia, şi voi discuta acum cu dvs. aceste implicaţii. Unul din
obiectivele primordiale ale politicii externe a Statelor Unite este crearea condiţiilor şi care noi
şi alte naţiuni vom fi capabili să punem în practică un mod de viaţă eliberat de asuprire.
Aceasta a fost chestiunea fundamentală a războiului cu Germania şi Japonia. Victoria noastră
a fost obţinută împotriva ţărilor care au voit să impună voinţa lor, şi modul lor de viaţă, asupra
celorlalte naţiuni.
Pentru a asigura dezvoltarea paşnică a naţiunilor, eliberate de asuprire, Statele Unite
au jucat un rol important în fondarea Naţiunilor Unite. O.N.U. este concepută pentru a asigura
independenţa şi libertatea durabile pentru toţi membrii săi. Noi nu ne vom atinge obiectivele,
dacă nu dorim să ajutăm popoarele eliberate să-şi menţină instituţiile lor libere şi integritatea
lor naţională împotriva mişcărilor agresive, care caută să impună regimuri totalitare. Aceasta
nu este decât o recunoaştere deschisă a faptului că regimurile totalitare impuse popoarelor
libere subminează fundamentele păcii internaţionale şi, în consecinţă, securitatea Statelor
Unite.

34
 Popoarelor dintr-un număr de ţări ale lumii le-au fost impuse recent, împotriva voinţei
lor, regimuri totalitare. Guvernul Statelor Unite a protestat în repetate rânduri împotriva
presiunilor şi intimidărilor făcute, prin violarea înţelegerilor de la Ialta, asupra Poloniei,
României şi Bulgariei. Trebuie să declar, de asemenea, că într-un număr de alte ţări au avut
loc evoluţii similare.
În momentul actula al istoriei universale, aproape fiecare naţiune trebuie să aleagă
între modurile de viaţă alternative. Alegerea, mult prea des, nu este una liberă. Un mod de
viaţă este bazat pe voinţa majorităţii şi se distinge prin instituţii libere, guvernare
reprezentativă, alegeri libere, garanţii pentru libertatea individuală, libertatea cuvântului şi a
religiei şi eliberarea de opresiunea politică. Al doilea mod de viaţă are la bază voinţa unei
minorităţi impusă cu forţa asupra majorităţii. Fundamentele sale sunt teroarea şi opresiunea,
presa şi radioul controlate, alegeri aranjate şi suprimarea libertăţii personale.
Eu cred că politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de sprijinire a popoarelor libere
care rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau prin presiuni externe.
Cred că noi trebuie să sprijinim popoarele libere să-şi realizeze destinele lor. Cred că ajutorul
nostru trebuie să constea, în principal, în asistenţă financiară şi economică, care este esenţială
pentru stabilitatea economică şi pentru procesele politice normale.
Lumea nu este statică şi status quo-ul nu este intangibil. Însă nu putem permite
modificarea status quo-ului, violându-se Carta Naţiunilor Unite, prin metode precum coerciţia
sau prin subterfufii ca infiltrarea politică. Prin ajutorarea naţiunilor libere şi independente să-
şi menţină libertatea, Statele Unite vor pune în practică principiile Cartei Naţiunilor Unite.
Este necesară doar o privire pe o hartă, pentru a înţelege că supravieţuirea şi
integritatea naţiunii greceşti sunt de o importanţă gravă dintr-o perspectivă mult mai largă.
Dacă Grecia va cădea sub controlul unei minorităţi înarmate, efectul asupra vecinei sale,
Turcia, va fi imediat şi serios. Confuzia şi dezordinea se pot răspândi, foarte bine, în întreg
Orietul Mijlociu. În plus, dispariţia Greciei ca stat independent va avea un efect profund
asupra acelor ţări de Europa ale căror popoare luptă cu mari eforturi să-şi menţină libertăţile şi
independenţa lor. (...) Ar fi o tragedie indiscutabilă dacă aceste ţări, care au luptat atâta timp
împotriva unor greutăţi copleşitoare, ar pierde victoria pentru care au sacrificat atâtea lucruri.
Prăbuşirea instituţiilor libere şi pierderea independenţei vor fi dezastruoase, nu numai pentru
ele, ci şi pentru întreaga lume. Descurajarea şi spectrul eşecului vor covârşi imediat mulţimea
de popoare vecine care luptă să-şi menţină libertatea şi independenţa. Dacă vom eşua să
ajutăm Grecia şi Turcia în acest moment hotărâtor, efectele asupra Occidentului, ca şi cele
asupra Orientului, vor fi serioase şi pe termen lung. Trebuie să acţionăm imediat şi hotărât!
De aceea, rog Congresul să ofere autoritatea de a ajuta Grecia şi Turcia cu suma de
400 milioane $ în perioada de până la 30 iunie 1948. Cerând aceste fonduri, am luat în
considerare suma maximă de asistenţă care va fi furnizată Greciei, în afară de cele 350
milioane $ pe care eu le-am cerut recent Congresului pentru prevenirea foametei şi a
suferinţei în ţările devastate de război. În completarea acestor fonduri, rog Congresul să
autorizeze detaşarea de personal civil şi militar în Grecia şi Turcia, la cererea acestor ţări,
pentru a îndeplini sarcini legate de reconstrucţie şi cu scopul de a supreviza utilizarea
asistenţei materiale şi financiare. Recomand, de asemenea, autorizarea furnizării de instrucţie
şi pregătire personalului grec şi turc selectat. (...) Dacă alte fonduri sau altă autorizare vor fi
necesare pentru ţelurile indicate în acest mesaj, nu voi ezita să prezint situaţia în faţa
Congresului. În legătură cu acest subiect, ramurile executivă şi legislativă ale guvernării
trebuie să lucreze împreună. Ne angajăm într-o cursă serioasă. N-aş recomanda aşa ceva, dacă
ar exista vreo alternativă consistentă.
Statele Unite au contribuit cu cu 341 miliarde $ la câştigarea celui de-al doilea război
mondial. Aceasta este o investiţie în libertatea şi pacea lumii. Asistenţa pe care eu o recomand
pentru Grecia şi Turcia reprezintă un pic mai mult decât o zecime din 1% din această
35
investiţie. Este o chestiune de bun simţ ca noi să ne protejăm această investiţie şi să fim siguri
că ea nu a fost în zadar.
Seminţele regimurilor totalitare sunt hrănite de către mizerie şi nevoi. Ele se
răspândesc şi cresc în pământul rău al sărăciei şi al confruntării. Ele ating maturitatea atunci
speranţa unui popor moare. Noi trebuie să ţinem în viaţă această speranţă! Popoarele libere
din lume aşteaptă de la noi sprijin în menţinerea libertăţilor lor. Dacă suntem ezitanţi în
conducerea noastră, putem pune în pericol pacea mondială şi, cu siguranţă, bunăstarea
propriei noasre naţiuni. Mari responsabilităţi a plasat asupra noastră evoluţia rapidă a
evenimentelor. Sunt încrezător că vom face faţă în mod onest acestor responsabilităţi.

3. George C. Marshall, discurs la Harvard University, 5 iunie 1947

Nu este nevoie să vă spun, Domnilor, că situaţia mondială este foate gravă. Acest
lucru este evident pentru toţi oamenii inteligenţi. Cred că o dificultate este aceea că
problematica este una de o asemenea complexitate, încât chiar masa de fapte prezentată
publicului de către presa scrisă şi cea audio complică suplimentar accesul omului obişnuit la
înţelegerea clară a situaţiei. În plus, oamenii din ţara noastră se găsesc la mare distanţă de
zonele cu probleme de pe glob şi este greu pentru ei să înţeleagă necazurile şi reacţiile
corespunzătoare ale unor oameni care suferă de mult timp, precum şi efectul acestor reacţii
asupra guvernelor lor, din perspectiva eforturilor noastre de a promova pacea în lume.
Luându-se în considerare necesităţile pentru reabilitarea Europei, pierderile de vieţi
omeneşti, distrugerea vizibilă a oraşelor, fabricilor, minelor şi căilor de comunicaţie au fost
estimate corect, dar a devenit evident în ultimele luni faptul că distrugerea de la suprafaţă este
probabil mai puţin serioasă decât dizlocarea întregului mecanism al economiei europene. În
ultimii zece ani condiţiile au fost în mare măsură anormale. Pregătirea febrilă pentru război şi
susţinerea şi mai febrilă a efortului de război au încorsetat economiile naţionale pe toate
planurile. (...) Sub dominaţia arbitrară şi destructivă a naziştilor, în fond orice întreprindere a
fost inclusă în maşina de război germană. Legăturile comerciale străvechi, instituţiile private,
băncile, companiile de asigurări şi cele de navigaţie au dispărut prin decapitalizare, au fost
absorbite prin naţionalizare sau au fost, pur şi simplu, distruse. În multe ţări, încrederea în
moneda locală a suferit un şoc sever. Prăbuşirea structurii de afaceri a Europei în timpul
războiului a fost completă. Refacerea a fost blocată de faptul că, doi ani de la încheierea
ostilităţilor, nu s-a putut ajunge la o înţelegere în privinţa păcii cu Germania şi Austria. Dar
chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie mai promptă pentru aceste probleme dificile, reabilitarea
structurii economice a Europei va presupune, în mod evident, un timp mai îndeplungat şi un
efort mai mare decât s-a prevăzut.
Există un aspect al acestei probleme care este şi interesant, şi grav. Fermierul a produl
întotdeauna alimente pentru a le schimba cu alte lucruri necesare vieţii, produse de locuitorii
oraşelor. Această diviziune a muncii reprezintă baza civilizaţiei moderne. În acest moment ea
este ameninţată cu prăbuşirea. Industriile urbane nu produc bunurile potrivite pentru a fi
schimbate cu alimentele furnizate de fermier. Există o penurie acută de materii prime şi
combustibili. Mecanismul economic lipseşte sau dă rateuri. Fermierii sau ţăranii nu pot găsi la
vânzare produsele pe care doresc să la achiziţioneze; astfel că vânzarea pe bani a produselor
fermei sale, bani ce nu-i sunt buni la nimic, îi pare fermierului o afacere neprofitabilă. În
consecinţă, el a renunţat să mai cultive cereale pe multe dintre terenuri, folosite acum ca
păşuni. }ăranii produc alimente pentru a le stoca pentru ei şi familiile lor, oricâtă nevoie ar
avea de haine sau de alte lucruri obişnuite ale civilizaţiei. În acest timp, cei de la oraşe se
confruntă cu mari lipsuri de alimente şi combustibili. Astfel, guvernele sunt forţate să
36
folosească bani şi credite din străinătate pentru a procura aceste produse pe piaţa externă.
Acest proces epuizează rapid fondurile care sunt strict necesare reconstrucţiei. În acest mod,
această situaţie extrem de gravă evoluează cu repeziciune, ceea ce dăunează întregii lumi.
Sistemul modern de diviziune a muncii pe care se bazează schimbul de produse se află în prag
de colaps.
Esenţa problemei este aceea că necesităţile Europei, în următorii trei sau patru ani, în
privinţa alimentelor din afară şi a altor produse vitale - în principal din America - sunt cu mult
mai mari decât capacitatea ei actuală de a plăti, astfel încât va trebui să beneficieze de ajutor
suplimentar sau va trebui facă faţă unei deteriorări economice, sociale şi politice extrem de
grave. Remediul constă în spargerea cercului vicios şi în restaurarea încrederii popoarelor
europene în viitorul economic al ţărilor lor şi al Europei ca întreg. Producătorul de bunuri şi
fermierul din această regiune a lumii trebuie să fie capabili şi dornici să-şi schimbe produsele
pe bani, astfel încât valoarea acestora din urmă să capete consistenţă.
În afară de efectul demoralizator asupra întregii lumi şi de posibilităţile perturbatoare
ce ar putea rezulta din disperarea popoarelor respective, consecinţele asupra economiei
Statelor Unite trebuie să fie evidente. Este logic că Statele Unite trebuie să facă tot ce le stă în
putinţă pentru a ajuta la restaurarea unei sănătăţi economice normale în lume, fără de care nu
va exista stabilitate politică şi nici pace. Politica noastră nu este direcţionată împotriva vreunei
ţări sau doctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi haosului. Scopul ei trebuie să fie
renaşterea în lume a unei economii funcţionale, astfel încât să permită apariţia condiţiilor
sociale şi politice în care instituţiile libere pot exista. Asistenţa noastră, în opinia mea, nu
trebuie concepută pe o bază fragmentară, în funcţie de crizele care apar. Orice asistenţă pe
care guvernul nostru o poate oferi în viitor trebuie să fie o cură, nu un paliativ. Orice guvern
care va dori asistenţă în scopul reconstrucţiei va găsi, sunt sigur, o cooperare totală din partea
guvernului Statelor Unite. Orice guvern care acţionează cu scopul de a bloca refacerea altor
ţări nu se poate aştepta la ajutor din partea noastră. Mai mult decât atât, guvernele, partidele
politice sau grupurile care încearcă să perpetueze mizeria umană, pentru a profita de ea din
punct de vedere politic sau în alt fel, vor trebui să facă faţă opoziţiei Statelor Unite.
Este deja evident faptul că, înainte ca guvernul Statelor Unite să poată să-şi sporească
eforturile de a îmbunătăţi situaţia şi să ajute lumea europeană în startul său spre refacere,
trebuie să se realizeze o înţelegere între ţările Europei în privinţa necesităţilor situaţiei date şi
în privinţa acţiunilor pe care le vor face propriile guverne pentru a înlesni ceea ce va face
guvernul american. Nu va fi nici potrivit şi nici eficient ca noi să concepem unilateral un
program care să contribuie la plasarea Europei pe propriile picioare din punct de vedere
economic. Aceasta este treaba europenilor. Eu cred că iniţiativa trebuie să vină din Europa.
Rolul nostru trebuie să constea într-un sprijin prietenesc în schiţarea unui program european şi
în ajutorul ulterior, în limita posibilităţilor, pentru a pune în prcatică un asemenea program.
Programul trebuie să fie unul comun, încheiat de un număr de naţiuni europene, dacă nu chiar
toate.
O componentă esenţială a oricărei acţiuni încununate de succes din partea Statelor
Unite o reprezintă înţelegerea de către poporul american a caracterului problemei şi a
remediilor ce urmează să fie aplicate. Pasiunea politică şi prejudecăţile nu trebuie lăsate să
acţioneze. Cu înţelepciune şi cu bunăvoinţă din partea poporului nostru, vom putea face faţă
acestea responsabilităţi enorme pe care istoria a plast-o în mod clar înaintea ţării noastre, iar
dificultăţile pe care eu le-am schiţat pot şi vor fi depăşite.

II Europa occidentală postbelică: evoluţii politice şi integrare

A. Principalele evenimente
37
 În 1945 o mare parte a Europei se afla în ruine; Bătrânul Continent nu mai domina
lumea şi părea incapabil să reziste expansiunii comuniste. În această situaţie, mulţi oameni au
conştientizat faptul că Europa putea fi reconstruită şi apărată numai printr-un efort comun în
plan militar, economic şi politic. Drumul către o Europă occidentală unificată a fost marcat de
înfiinţarea N.A.T.O. şi cea a Consiliului Europei (ambele în 1949), iar etapa cea mai
importantă a procesului de integrare europeană a debutat o dată cu apariţia Comunităţii
Economice Europene (C.E.E.) în 1957. Entuziasmul britanic faţă de o astfel de cooperare s-a
dezvoltat mai reţinut decât în alte ţări, în special datorită temerii ce viza periclitarea
suveranităţii naţionale. Marea Britanie a refuzat oferta de a se alătura C.E.E. în 1957; când şi-
a schimbat părerea în 1961, Franţa a blocat admisia britanică; abia în 1972 Marea Britanie a
devenit, în cele din urmă, membră a organismului integrativ european.
Statele Europei occidentale s-au refăcut surprinzător de repede de pe urma efectelor
războiului, mulţumită unei combinaţii între ajutorul american prin intermediul Planului
Marshall, o creştere în cererea mondială de produse europene, unele progrese tehnologice şi o
planificare atentă din partea guvernelor din diversele ţări vest europene. În anii ‘60 inflaţia a
început să devină o problemă, iar la mijlocul anilor ‘70 creşterea preţurilor la produsele
petroliere a accentuat inflaţia, sporind, în acelaşi timp, şi şomajul. Ulterior, în anii ‘80-’90
situaţia s-a stabilizat, creşterea economică fiind una lentă, dar sigură, în pofida crizei
mondiale.

B. Creşterea unităţii în Europa occidentală

(a) În toate ţările Europei apusene erau oameni din toate părţile spectrului politic care
credeau în necesitatea unei cooperări strânse între ţările din regiune, iar unii gândeau chiar în
termenii unei Europe federale unite, potrivit modelului Statelor Unite ale Americii.
Raţionamentul era simplu: doar printr-un efort de cooperare şi prin punerea în comun a
resurselor ar fi putut Europa să se refacă de pe urma ravagiilor războiului. }ările vest
europene erau prea mici pentru a fi viabile separat din punct de vedere economic sau strategic
într-o lume dominată de cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S.. De asemenea, o abordare
de tip comunitar ar fi îndepărtat sau chiar eliminat posibilitatea unor conflicte între ţările
apusene, conflicte de genul celor din veacul al XIX-lea sau din prima jumătate a secolului al
XX-lea. În plus, ameninţarea rusească părea mai uşor de blocat printr-un efort comun. Unul
dintre promotorii ideii potrivit căreia Europa urma să mai joace roluri semnificative pe plan
mondial numai dacă se unifica a fost Winston Churchill. Într-un discurs din martie 1943, el a
vorbit despre necesitatea unui Consiliu al Europei, iar la Zurich, în 1946, a argumentat faptul
că, doar ca State Unite ale Europei, ţările europene vor mai putea însemna ceva pe plan
internaţional.

(b) Deşi federaliştii au fost extrem de dezamăgiţi de eşecul realizării unei integrări
imediate şi complete, singura soluţie practică ce a putut fi găsită a fost aceea a
funcţionalismului, o abordare graduală, cu paşi mici, în acele domenii unde integrarea se
putea manifesta.
(b.1) Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (O.C.E.E.) a fost
prima iniţiativă pe calea spre unitate; a fost fondată în 1947 ca un răspuns la oferta americană
de asistenţă, cunoscută sub numele de Planul Marshall; organizaţia era alcătuită la început din
cele 16 ţări ce acceptaseră ajutorul financiar american. Prima sa funcţie, îndeplinită cu succes
în următorii patru ani, a fost reprezentată de gestionarea şi împărţirea sumelor de bani sosite
38
din S.U.A.. Ulterior, organizaţia s-a ocupat, din nou cu eficienţă, de încurajarea comerţului
între statele membre prin reducerea restricţiilor. A fost ajutată şi de organismul de pe lângă
O.N.U. - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (A.G.T.C. sau G.A.T.T.) -, a cărui sarcină
primordială viza reducerea taxelor vamale, şi de către Uniunea Europeană de Plăţi (U.E.P.),
ce îşi propunea să încurajeze comerţul printr-o îmbunătăţire a sistemului de plăţi între statele
membre, astfel încât fiecare ţară să-şi poată utiliza moneda proprie. O.C.E.E. a avut realizări
atât de notabile, încât comerţul dintre statele membre s-a dublat într-o perioadă de şase ani.
Atunci când S.U.A. şi Canada s-au alăturat organizaţiei în 1961, ea şi-a schimbat denumirea
în Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.C.E.D.), iar apoi au intrat în
structura respectivă Japonia, Australia şi alte ţări.

(b.2) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a fost fondată în

1949, cu scop de apărare în comun în cazul în care unul dintre membri ar fi fost atacat.
Războiul din Coreea a determinat S.U.A. să solicite şi să obţină plasarea forţelor N.A.T.O sub
un comandament centralizat; a fost înfiinţat lângă Paris un cartier general european al forţelor
armate ale organizaţiei. Până la sfârşitul lui 1955, N.A.T.O. a părut a se dezvolta
impresionant: forţele disponibile pentru apărarea Europei apusene au sporit de patru ori. Însă
apoi au început să apară probleme: francezi nu erau încântaţi de rolul dominant jucat de
americani; în 1966 preşedintele de Gaulle a retras trupele franceze de sub autoritatea
comandamentului unic, astfel încât militarii francezi şi politica nucleară a Franţei să nu mai
fie sub controlul unui nefrancez. Iar din punctul de vedere al armamentului convenţional, în
anii ‘70-’80, N.A.T.O. era net inferioară Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Oricum, după
victoria occidentală în războiul rece, organizaţia nord-atlantică a intrat într-o anumită criză de
identitate, coordonatele dezvoltării sale viitoare fiind destul de greu detectabile în acest
moment.

(b.3) Consiliul Europei, apărut în 1949, a reprezentat o tentativă, în mare parte

eşuată, în direcţia unităţii politice. Iniţial, organizaţia a cuprins zece state. Sediul a fost (şi a
rămas) la Strasbourg. Datorită influenţei britanice, instituţia parlamentară nu dispune de puteri
reale. Adunarea, compusă din deputaţi aleşi, votează, cu majoritate de două treimi, rezoluţii
care sunt transmise Cimitetului de Miniştri. Acesta ia decizii în unanimitate. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului este rezultatul “Convenţiei europene pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” (4 noiembrie 1950). Acest mecanism juridic
important garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale ale omului de
către administraţiile şi tribunalele democraţiilor europene şi permite examinarea recursurilor
individuale ale cetăţenilor împotriva propriilor jurisdicţii naţionale. În ciuda numeroaselor
convenţii interguvernamentale privind sănătatea, mediul, cooperarea regională, transporturile
etc., activitatea Consiliului Europei a fost discretă în privinţa integrării europene începând cu
anii ‘60. Descompunerea blocului comunist după 1989 a permis acestei instituţii să joace
cartea paneuropeană şi să devină prima structură de integrare a noilor democraţii. Consiliul
Europei contribuie la “securitatea democratică” a continentului şi număra, în 1995, 34 de
membri.

C. “Părinţii fondatori” ai integrării europene

Aşa-numiţii “părinţi fondatori” ai integrării europene au jucat un rol major în startul
procesului de unificare europeană: Jean Monnet (1888-1979), Robert Schuman (1986-1963),
Konrad Adenauer (1876-1967) şi Alcide De Gasperi (1881-1954). Monnet a fost
“inspiratorul” şi “vizionarul”, iar ceilalţi au fost reprezentanţii voinţei politice cu privire la
integrare. Toţi aveau nişte caracteristici comune ce s-au dovedit vitale la finele anilor ‘40 şi
începutul anilor ‘50. Toţi erau creştini-democraţi, conferind deci o anumită coerenţă politică
39
începutului procesului de unificare europeană. Erau, în acelaşi timp, apropiaţi de “oamenii în
negru”, adică de prelaţii catolici, ideea creştină conferind substanţă legăturilor dintre oameni
şi naţiuni, iar susţinerea pe care Vaticanul a acordat-o procesului de integrare europeană
meritând să fie remarcată. Totodată, erau şi aşa-numiţi “oameni ai frontierelor” - Schuman era
din Lorena, Adenauer era din Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-Ungar -,
deci erau familiarizaţi cu multilingvismul şi multiculturalismul, fiind mai predispuşi să
înţeleagă alteritatea. În sfârşit, toţi au beneficiat de o lingua franca, limba germană, ceea ce a
facilitat enorm comunicarea directă şi apropierile dintre ei.

D. Primii paşi concreţi în direcţia integrării, în ciuda unor obstacole marcante, au

fost:
(a) Înfiinţarea Uniunii Benelux, convenită în 1944 de către guvernele în exil ale
Olandei, Belgiei şi Luxemburgului. Era o asociaţie vamală şi comercială, care a devenit
operativă în 1947.
(b) Prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat
celor trei ţări din Benelux pentru a promova “colaborarea militară, economică, socială şi
culturală” dintre ele. În timp ce colaborarea în plan militar a condus în cele din urmă la
înfiinţarea N.A.T.O., în privinţa cooperării economice, următorul pas a fost:
(c) Fondarea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Era concretizarea planului Schuman, după numele ministrului francez de Externe, care spera
ca prin implicarea R.F.G.-ului să îmbunătăţească relaţiile franco-germane şi să sporească
eficienţa industriei europene. {ase ţări au fost membre fondatoare: Franţa, R.F.G., Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg. Au fost eliminate toate obligaţiile şi restricţiile privitoare la
comerţul cu fier, cărbune şi oţel, creându-se o Înaltă Autoritate, ce avea sarcina de a
administra comunitatea şi de a realiza un program comun de dezvoltare. Singura dezamăgire a
federaliştilor a fost aceea că Marea Britanie nu a dorit să se alăture, deoarece a refuzat să
atribuie controlul asupra unei părţi importante din industria sa unei autorităţi supranaţionale.
Cu toate acestea, C.E.C.O. s-a bucurat de un succes remarcabil, producţia de oţel sporind cu
50% în primii cinci ani, astfel încât cei şase membri au decis să extindă sfera de activitate a
comunităţii, pentru a cuprinde toate produsele economiilor lor

E. Înţelegerile prin care era înfiinţată Comunitatea Economică Europeană

(C.E.E.) au fost semnate la Roma în 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Cele şase
ţări urmau să înlăture gradual toate taxele vamale şi să stabilească un tarif vamal extern unic,
astfel încât să se producă o concurenţă liberă şi o piaţă comună. De asemenea, tratatul de la
Roma vorbea despre îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, despre dezvoltarea
industrială, despre încurajarea dezvoltării regiunilor înapoiate ale lumii, despre menţinerea
păcii şi a libertăţii, ca şi despre promovarea unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.
Era evident faptul că liderii celor şase ţări membre aveau în vedere realizarea pe viitor a ceva
mai mult decât doar o piaţă comună. Până în 1967, mecanismul menit să asigure funcţionarea
C.E.E. a fost constituit şi perfecţionat, el cuprinzând Comisia europeană (organul de
conducere), Consiliul Miniştrilor, Adunarea europeană (forul reprezentativ, ce include, din
1979, delegaţi aleşi în mod direct de cetăţenii cu drept de vot din cadrul statelor membre), un
Secretariat şi o Curte de Justiţie. Asociată cu C.E.E. era şi EURATOM, o organizaţie în
cadrul căreia cele şase ţări membre urmau să colaboreze în vederea dezvoltării şi controlării
energiei atomice. Ca şi C.E.C.O., Comunitatea Economică Europeană a avut un start lansat. În
mai puţin de cinci ani, ea a devenit cel mai mare exportator pe plan mondial, cel mai mare
consumator de materii prime şi era pe locul al doilea, după Statele Unite, în materie de
producţie de oţel. Însă, şi de această dată, Marea Britanie a refuzat să se alăture.

40
 F. De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E.?
A fost probabil o ironie a istoriei faptul că, deşi Winston Churchill (prim-ministru
până în 1955) fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai conceptului de Europă unită, nici
laburiştii, nici conservatorii britanici n-au dorit în anii ‘50 să-şi alăture ţara procesului de
integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceea că, alăturându-se C.E.E., Marea
Britaniei nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fi la dicreţia unei
autorităţi supranaţionale - Comisia europeană cu sediul la Bruxelles. În acelaşi timp, exista
teama că relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prin
intrarea în C.E.E.; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai
promiţătoare decât aceea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De
asemenea, britanicii nu doreau să-şi rişte relaţiile lor privilegiate cu Statele Unite printr-o
implicare prea profundă în intergrarea economică europeană, proces pe care mulţi europeni îl
vedeau ulterior transformat în integrare politică.
Marea Britanie şi alte ţări din afara C.E.E. erau îngrijorate în privinţa faptului că se
simţeau excluse de la comerţul cu cele şase ţări comunitare, datorită impunerii unor tarife
externe ridicate. În consecinţă, din iniţiativă britanică s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană
a Comerţului Liber (Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au raliat Marea Britanie, Danemarca,
Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia, ţări care s-au angajat să elimine treptat taxele
vamale din relaţiile comerciale reciproce, însă fără a se menţiona vreo politică economică
comună. Însă în 1961 britanicii şi-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a
anunţat că Marea Britaniei dorea să se alăture C.E.E..

G. De ce s-a schimbat atitudinea britanică faţă de C.E.E.?

În primul rând, până în 1961 devenise foarte clar faptul că C.E.E. se bucura de un
succes remarcabil şi fără participare britanică. Din 1953, producţia industrială franceză
sporise cu 75%, iar cea germană cu aproape 90%, în condiţiile în care producţia britanică
crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L./E.F.T.A. fusese un succes în materie de creştere a comerţului
dintre membrii săi, însă rezultatele nu erau comparabile ca anvergură cu cele ale C.E.E.. În
realitate, economia britanică părea a fi intrat într-o perioadă de stagnare, în comparaţie cu
aceea a “celor şase”. Commonwealth-ul britanic, în pofida mărimii sale, nu se putea compara,
în materie de putere de cumpărare, cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul că nu exista un
conflict de interese între participarea britanică la C.E.E. şi comerţul din cadrul
Commonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau că C.E.E. era dispusă să adopte un
regim special faţă de ţările din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, şi
faţă de ţările din Z.E.C.L./E.F.T.A., care puteau să devină membre ale Comunităţii
Economice Europene. Alt argument în favoarea intrării Marii Britanii în procesul de integrare
economică europeană era acela că, în calitate de membră a C.E.E., ea va fi supusă unei
competiţii serioase ce urma să stimuleze economia britanică către un efort mai susţinut şi o
eficienţă mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul că Marea Britanie nu-şi putea permite
să rămână pe dinafară fie şi în condiţiile în care C.E.E. evolua spre o uniune politică.
Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 şi, în ciuda apariţiei anumitor dificultăţi, a
apărut ca un şoc veste că, în ianuarie 1963, preşedintele francez Charles de Gaulle a întrerupt
convorbirile şi a anuţat că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E..

H. De ce s-au opus francezii admisiei britanicilor în C.E.E.?

41
 În acel moment, de Gaulle a pretins că Marea Britanie se confrunta cu prea multe
probleme economice şi, de aceea, ar fi slăbit Comunitatea Economică Europeană. Deşi
coloniile franceze erau membri-asociaţi, el s-a opus acordării oricăror concesii pentru ţările
din Commonwealth, motivând prin faptul că s-ar epuiza resursele Europei. În Marea Britanie
s-a sugerat faptul că de Gaulle dorea să domine în continuare Europa, iar britanicii ar fi
devenit nişte rivali de temut, iar legăturile lor strânse cu Statele Unite urmau să determine o
neplăcută influenţă americană: s-ar fi realizat o “grupare atlantică colosală dependentă de
America şi aflată sub controlul ei”. De Gaulle mai era probabil deranjat de faptul că britanicii
tocmai conveniseră, fără a-i consulta pe francezi, să primească rachete americane de tip
Polaris. Preşedintele francez era hotărât să demonstreze că Franţa era o mare putere şi nu avea
nevoie de asistenţa americană. În sfârşit, mai era şi problema agriculturii franceze: C.E.E. îşi
proteja fermierii prin impunerea de taxe vamale ridicate, astfel încât preţurile produselor
agricole erau mai mari decât în Marea Britanie, a cărei agricultură era foarte eficientă şi
primea subsidii serioase pentru a menţine preţuri scăzute. Dacă fenomenul ar fi continuat şi
după intrarea Marii Britanii în C.E.E., fermierii francezi, cu fermele lor mici şi ineficiente, ar
fi fost în dificultate datorită competiţiei cu cei britanici şi chiar cu cei din Commonwealth.
În cele din urmă, deşi Franţa şi-a reiterat veto-ul şi în 1967, admiterea britanică în
C.E.E. s-a produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: după demisia lui de Gaulle în
1969, succesorul său, Georges Pompidou, era mai binevoitor faţă de Marea Britanie, iar noul
prim-ministru conservator britanic, Edward Heath, un european angajat, a negociat cu
hotărâre obstinată alăturarea britanică la procesul de integrare europeană. Irlanda şi
Danemarca au intrat şi ele în C.E.E., iar în referendumul desfăşurat în 1975 în Marea Britanie,
67% din cei care au votat şi-au exprimat aprobarea faţă de participarea britanică. “Cei şase”
deveniseră “cei nouă”; ar fi putut fi “cei zece”, dar cetăţenii Norvegiei au respins prin
referendum alăturarea ţării lor la C.E.E..

I. Extinderea către Sud (1981-1986)

Dacă prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al “Europei” spre
Nord, cea de-a doua extindere, din anii ‘80, reinstaurează un anumit echilibru geografic,
consolidează caracterul democratic al C.E.E., dar şi produce confruntarea procesului integrării
europene cu problemele dezvoltării economiilor mai puţin avansate.
(a) Grecia, asociată la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe foarte reci
în perioada “regimului coloneilor” (1967-1974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare în
vara lui 1975. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. În pofida
numeroaselor tranferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale,
această ţară rămâne tributară deficienţelor economice ce fac din ea “codaşa” C.E.E.: rata
inflaţiei de aproape 20%, sectorul privat fărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi puţin
productiv, contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultăţi în
a se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanică şi
mediteraniană a Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote şi apropierea de
regiunea cu potenţial exploziv a fostei Iugoslavii influenţează profund diplomaţia Atenei,
indiferent dacă Grecia este guvernată de socialiştii din PASOK sau de conservatorii din Nea
Demokratia.
(b) Spania, marcată de războiul civil din perioada 1936-1939 şi izolată de Europa în
timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţiilor în 1975. Aderarea sa la
C.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capătul unor lungi negocieri influenţate de atitudinea rezervată a
Franţei, care se temea de concurenţa produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al
42
noului elan politic european al Madridului. Spania regionalizată, constituită din 1978 în 17
regiuni autonome, pledează pentru o Europă descentralizată pe plan politic şi solidară în plan
economic. Chiar dacă, datorită încrederii investitorilor şi dinamismului întreprinderilor sale,
ea a recuperat parţial rămânerea în urmă faţă de restul Europei comunitare, Spania continuă să
aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea sudului şi a regiunilor periferice, rata
şomajului de aproape 20%)
(c) Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatică asemănătoare cu cea a Spaniei
după război, datorită regimului autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat C.E.E. la 1
ianuarie 1986. Participarea portugheză la procesul de integrare europeană a contribuit
semnificativ la consolidarea tinerei republici şi la intrarea sa în rândurile democraţiilor
occidentale, ca şi la dezvoltarea unei economii până atunci arhaice, dominată de o logică
agrară şi etatistă.

J. Prin semnarea, la 7 februarie 1992, şi intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a

Tratatului de la Maastricht, a fost fondată Uniunea Europeană, ceea ce a indicat existenţa
voinţei politice de transformare a C.E.E., o entitate economică, într-o uniune dispunând de
competenţe politice. Uniunea Europeană este o federaţie, fără a fi numită însă ca atare.
Proiectul tratatului făcea cunoscut acest lucru, dar cuvântul “federal” a fost eliminat din
respect faţă de susceptibilităţile britanicilor. Renunţarea la acest cuvânt nu a afectat esenţa
problemei, de vreme ce în toate tipurile de asociaţii politice, indiferent cum s-ar numi ele,
problema de neevitat este aceea a delimitării puterilor între autorităţile aflate pe diverse
paliere. În acest sens, tratatul afirma principiul “subsidiarităţii”, care atribuie autoritate
statului membru în toate cazurile de presupusă sau reală suprapunere între stat şi Comunitate
sau Uniune. Altfel spus, “Comunitatea nu intervine ... decât dacă şi doar în măsura în care
obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate satisfăcător de către statele membre”.

K. “Europa celor cincisprezece” a devenit o realitate la 1 ianuarie 1995. După

încheierea războiului rece şi prăbuşirea comunismului în Europa, alte trei ţări s-au alăturat
procesului de integrare europeană: Austria, Finlanda şi Suedia. În alte două state, Elveţia
(1992) şi Norvegia (1994) populaţia s-a opus, prin referendum, întrării în Uniunea Europeană.
Austria, Suedia şi Finlanda au profitat de sfârşitul antagonismului Est-Vest, care a făcut să
devină caducă neutralitatea lor, statut ce le împiedica să se alăture integrării europene. Noile
ţări membre sunt dezvoltate din punct de vedere economic, nefiind deci o povară financiară
pentru bugetul Uniunii; ele sunt, în acelaşi timp, democraţii vechi şi stabile. Această extindere
a confirmat atracţia exercitată de Uniunea Europeană şi funcţia sa stabilizatoare în cadrul unui
continent aflat în căutarea unei noi arhitecturi.

L. Obstacole, nereuşite, dificultăţi şi erori în cadrul procesului de integrare

europeană
(a) Datorită tensiunilor din cadrul războiului rece, determinate printre altele de
războiul din Coreea de la începutul anilor ‘50, americanii au început să exercite presiuni
pentru accelerarea procesului de dobândire a suveranităţii de către Republica Federală
Germană. Pasul următor viza reînarmarea acesteia, însă Franţa era dominată de anxietatea
privitoare la refacerea puterii militare germane. René Pleven, ministrul francez al apărării, a
propus ca unităţile germane să fie create şi încorporate în cadrul unor divizii multinaţionale,
dar să nu se permită Germaniei să deţină o armată separată, un stat major general sau un
ministru al apărării. Adoptând formula C.E.C.O., care tocmai fusese lansată din iniţiativa
Franţei şi urma să-şi înceapă activitatea, Pleven a propus înfiinţarea unei Comunităţi
Europene a Apărării (C.E.A.). Obiectivul francezilor era acela de a minimaliza efectivele
43
militare germane şi, în acelaşi timp, de a integra contribuţia militară a Germaniei, atât din
punct de vedere operaţional, cât şi politic, într-o organizaţie internaţională. În mai 1952, au
fost semnat în acest sens un tratat, la Paris şi Bonn, act ce punea bazele constituirii unei
armate “europene”. Însă, în august 1954, Adunarea Naţională franceză a luat în sfârşit în
discuţie problema tratatului, refuzând cu 319 voturi contra 264 să dezbată ratificarea
tratatului, marcând un eşec semnificativ în procesul de integrare europeană. La sfârşitul lui
1954, prevederile Tratatului de la Bruxelles din 1948 au fost modificate pentru a permite
includerea foştilor inamici, Germania şi Italia. Tratatul de securitate mutuală a fost redenumit
Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.); acest nou organism a preluat funcţiile nemilitare ale
organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, cele de natură militară revenind N.A.T.O.. În anul
următor, 1955, Germania a devenit membră a Organizaţiei Nord-Atlantice.
(b) În anii ‘60 preşedintele francez Charles de Gaulle a cauzat tensiuni în cadrul
C.E.E. iniţial prin blocarea admiterii Marii Britanii, iar ulterior prin ostilitatea sa faţă de
Comisia europeană, care, în opinia sa, devenea prea puternică. În 1965, a ameninţat cu
retragerea Franţei din C.E.E. dacă nu erau reduse puterile Comisiei. De asemenea, Franţa s-a
opus principiului majorităţii calificate în cadrul Consiliului, determinând aşa-numita “criză a
scaunului gol”, reglementată abia în ianuarie 1966. De Gaulle era promotorul unei Europe a
statelor-naţiune, preferând o confederaţie în locul preconizatei federaţii. În plus, preşedintele
francez dorea o “Europă europeană”, şi nu o “Europă atalantică” dominată de americani. A
obţinut în cele din urmă un temporar câştig de cauză, dar a blocat în acest fel evoluţia
integrării europene pentru aproape un deceniu.
(c) O criză majoră a izbucnit în 1980, când Marea Britanie a protestat în privinţa
contribuţiei ei la bugetul C.E.E. din acel an: circa 1,2 miliarde lire sterline. Părea o sumă
foarte mare prin comparaţie cu aceea stabilită pentru Germania (circa 0,7 miliarde lire) şi mai
ales cu aceea datorată de Franţa (0, 013 miliarde de lire). Diferenţa era atât de marcantă
întrucât era calculată în parte şi ca o impunere asupra veniturile obţinute de fiecare ţară din
importurile realizate din afara C.E.E.. Deoarece Marea Britanie importa mult mai mult din
lumea exterioră decât ceilalţi membri ai Comunităţii, contribuţia ei era atât de ridicată. Din
fericire, după o negociere dură la care a participat premierul britanic, Margaret Thatcher, criza
s-a aplanat prin intermediul unui compromis, contribuţia britanică fiind redusă la 1,34
miliarde lire pe o perioadă de trei ani.

44
 III Viata politică în principalele ţări ale Europei occidentale

A. Marea Britanie
(a) Partidul Laburist la putere, 1945-1951. Laburiştii au câştigat o majoritate covârşitoare
în alegerile generale din iulie 1945, obţinând 393 de locuri in Parlament, comparativ cu cele
213 ale conservatorilor, 12 ale liberalilor si 22 ale altora. Era pentru prima oara când laburiştii
obţineau o majoritate absolută. Victoria lor a fost surprinzătoare având în vedere succesul lui
Winston Churchill ca lider de război, însă, de şi Churchill însuşi se bucura de popularitate,
conservatorii nu se aflau în aceeaşi postură - prea mulţi oameni îşi aminteau de şomajul din
anii ‘30, de conciliatorism şi de dezastrele de la începutul războiului. Laburiştii promiseseră
reformă socială şi mai multe locuinţe. Noul guvern a trebuit să facă faţă enormelor probleme
economice datorate războiului mondial, dar primul-ministru, Clement Attlee, de şi blând în
aparenţă (Churchill l-a descris odată drept “un lup în blană de oaie”), era inteligent şi hotărât.
Dispunând de o majoritate parlamentară confortabilă, laburiştii s-au dovedit capabili să
promoveze un amplu program de transformări drastice, practic aproape o revoluţie socială.

(a.1) S-a produs o extindere semnificativă a protecţiei sociale (“statul bunăstării” -

welfare state) pornindu-se de la aşa-numitul Raport Beveridge (1942). William Henry
Beveridge era un liberal care considera că venise timpul pentru o revoluţie socială. Marile
probleme ce trebuiau rezolvate erau, potrivit raportului, sărăcia, bolile, ignoranţa, mizeria şi
inactivitatea. Guvernul trebuia să le combată prin scheme de asigurări sociale, alocaţii pentru
copii, un sistem naţional de sănătate publică şi o politică menită să combată şomajul.
Guvernul de coaliţie din timpul războiului deja pornise procesul de reformă prin adoptarea
unei Legi a Educaţiei în 1944, care introducea gratuitatea ciclului gimnazial pentru toţi elevii
şi stabilea ca din 1947 învăţământul să fie obligatoriu până la vârsta de 15 ani; de asemenea,
se instituiseră alocaţii pentru copii (începând cu cel de-al doilea). Prima acţiune majoră a
laburiştilor a fost adoptarea Legii Naţionale a Asigurărilor (1946). Aceasta extindea schemele
anterioare, astfel încât întreaga populaţie adultă era asigurată în caz de şomaj sau boală, urma
să primească pensie, se instituiau pensii pentru văduve şi orfani, ca şi ajutoare în caz de
maternitate sau deces. În acelaşi timp, a fost adoptată Legea Serviciului Naţional de Sănătate
(1946). Cele mai multe dintre spitale au fost aduse sub controlul statului, iar fiecare cetăţean
era îndreptăţit să primească tratament gratuit, medical, dentar şi oftalmologic, inclusiv proteze
şi ochelari. Prin Legea Accidentelor de Muncă (1946) s-au înfiinţat tribunale care decideau
cuantumul despăgubirilor în cazul accidentelor suferite în timpul lucrului. De asemenea,
guvernarea laburistă a încurajat construcţia de locuinţe, nu mai puţin de 800 000 ridicate până
în 1951, unele dintre ele în oraşe complet noi. S-a instituit şi o anumită protecţie a chiriaşilor,
prin controlarea de către stat a chiriilor.

(a.2) Laburiştii au naţionalizat Banca Angliei, industria carboniferă, aviaţia civilă,

căile ferate, canalele, transporturile rutiere, gazul, electricitatea, producţia de fier şi oţel.
Justificarea pentru această operaţiune a fost aceea că instaurarea controlului statului va
conduce la o planificare mai eficientă şi la condiţii mai bune pentru muncitori. Naţionalizarea
a fost întotdeauna o chestiune controversată, destui englezi contestând necesitatea măsurilor
de acest gen. În orice caz, industria exploatării cărbunelui şi căile ferate erau ineficiente şi
foloseau echipamente învechite; aveau nevoie de o retehnologizare rapidă, ceea ce se spera că
se va obţine prin naţionalizare. Biroul Naţional al Cărbunelui a reuşit, după dificultăţile din
1947, să determine creşterea producţiei, dar rezultatele din alte domenii ale naţionalizărilor au
fost mai degrabă dezamăgitoare, în special pentru că guvernul nu a investit suficient.

45
 (a.3) Laburiştii au acordat un ajutor şi agriculturii. A fost deosebit de important
faptul că, într-un moment când exista o criză alimentară pe plan mondial, fermierii britanici
au putut produce cantităţile maxime de care erau capabili. Guvernul i-a încurajat prin garanţii
pentru preţuri, prin subsidii de modernizare, iar Serviciul Naţional de Consultanţă Agricolă le-
a oferit consiliere de specialitate. Rezultatele au fost pozitive: o creştere cu 20% a producţiei
între 1947 şi 1952 şi unul dintre cele mai mecanizate şi mai eficiente sisteme de ferme din
întreaga lume.

(a.4) Alte legi au readus în legalitate grevele de susţinere şi sponsorizarea partidelor

politice; s-a redus la un an intervalul de timp în care Camera Lorzilor putea bloca o lege; s-a
abolit votul colectiv.

(a.5) Refacerea economică şi eradicarea şomajului nu s-au putut realiza decât după
depăşirea obstacolului din iarna extrem de rece din 1946/1947, când lipsa de cărbune a
determinat şomajul tehnic pentru circa un milion de muncitori. De asemenea, a trebuit
rezolvată criza financiară din 1949 care a determinat devalorizarea lirei sterline. Oricum, la
sfârşitul lui 1950 s-a produs un boom industrial: exporturile erau cu 77% peste nivelul din
1938, cel mai spectaculos succes fiind înregistrat în industria auto, dar şi în privinţa
tractoarelor, motocicletelor, utilajelor industriale, construcţiei de nave şi în industria chimică.
Succesul a fost obţinut printr-o combinaţie de factori: o cerere mare de bunuri pe plan intern
pentru acoperirea urmărilor războiului; Planul Marshall; dobânzile mici pentru stimularea
construcţiei de locuinţe şi dezvoltării industriale; un control guvernamental strict asupra
economiei. Ministrul de finanţe, Sir Stafford Cripps, a devenit faimos prin măsurile sale de
“austeritate”; el a pus restricţii la importuri, a convins sindicatele să accepte îngheţarea
salariilor (1948-1950), a continuat sistemul raţionalizărilor din timpul războiului şi i-a
încurajat pe oamenii de afaceri să exporte cât mai mult posibil. Devalorizarea lirei de la 4,03
la 2,80 dolari a făcut exporturile britanice mai ieftine.

(a.5) în umbra transformărilor sociale dramatice şi a reîntoarcerii la folosirea aproape

completă a forţei de muncă, guvernul laburist s-a confruntat cu problemele conexate ale
inflaţiei şi balanţei de plăţi. începând din perioada 1945-1947, parţial datorită dobânzilor
mari la creditele obţinute din Statele Unite şi a pierderii în timpul războiului a multora dintre
sursele britanice de venituri din exteriorul ţării, balanţa de plăţi a devenit nefavorabilă.
Singura cale de a o redresa era creşterea exporturilor, care în 1945 erau la jumătate din totalul
celor din 1938. Însă această concentrare în materie de exporturi presupunea o reducere a
producţiei de bunuri de consum pentru piaţa internă şi, în consecinţă, creşterea preţurilor şi
cereri de mărire a salariilor. Aşa cum am văzut, până în 1950, guvernul a părut a fi capabil să
controleze ambele probleme, mulţumită îngheţării salariilor şi a boom-ului exporturilor după
devalorizare. Însă procesul s-a dovedit a fi de scurtă durată: în 1951 balanţa de plăţi era din
nou defavorabilă, în principal datorită războiului din Coreea, care a destabilizat comerţul
mondial. Deoarece S.U.A. au investit masiv în armamente, preţurile la materii prime au
crescut pe piaţa mondială, astfel încât bunurile importate de britanici s-au scumpit. Când şi
britanicii s-au decis să lanseze un program de reînarmare, problemele financiare ale Londrei
s-au accentuat. Noul ministru de finanţe, Hugh Gaitskell, a introdus taxe pentru ochelari şi
tratamente dentare, dar alţi miniştri s-au opus, unii chiar demisionând. Astfel, câştigurile atât
de greu obţinute între 1945 şi 1950 au fost umbrite în ochii electoratului, permiţându-se
conservatorilor să revină la putere în 1951.

(b) Conservatorii la putere, 1951-1964.

46
 (b.1) Conservatorii au obţinut doar o mică majoritate (15 mandate) în alegerile
generale din 1951. Diferenţa a sporit la peste 60 de mandate în alegerile din 1955 şi la peste
100 de mandate în alegerile din 1959. Winston Churchill a fost din nou prim-ministru, până
aproape de alegerile din 1955, când s-a retras. A fost înlocuit cu Anthony Eden, care a
demisionat pe motive de sănătate în 1957, la scurtă vreme după eşecul britanic în problema
Suezului. Următorul premier conservator a fost Harold Macmillan, între 1957 şi 1963, fiind
urmat, pentru un an, de Alec Douglas-Home.
în anii ‘50, nu s-a produs nici o schimbare dramatică în politica internă; a apărut termenul de
“Butskellism”, provenit din contopirea numelor lui R. A. Butler (ministru de finanţe
conservator) şi Hugh Gaitskell (fostul ministru de finanţe laburist), ceea ce sugera că nu
existau prea mari diferenţe între cele două partide. Bineînţeles că acest lucru nu era, stricto
sensu, adevărat, însă, pe de altă parte, conservatorii au acceptat unele dintre politicile
laburiştilor, precum naţionalizările (doar industria grea şi transporturile rutiere au fost
reprivatizate), “the welfare state” şi încercarea de a se utiliza forţa de muncă în întregime.

(b.2) în timpul guvernării conservatoare s-a produs o creştere marcantă a

nivelului de trai. Între 1951 şi 1963, salariile au sporit cu 72%, în timp ce preţurile au crescut
cu doar 45%, astfel încât oamenii şi-au permis achiziţionarea mai multor bunuri de larg
consum ca niciodată: numărul de maşini a crescut de la 3 la 7,5 milioane, iar cel al
televizoarelor de la 340 000 la circa 13 milioane. Rata construcţiei de locuinţe a sporit de la
circa 200 000/an în timpul laburiştilor, la aproximativ 320 000/an. În 1961, săptămâna de
lucru a fost redusă de la 48 la 42 de ore.
S-au produs extinderi semnificative ale aşa-numitului “stat al bunăstării” (The
Welfare State); s-au acordat ajutoare pentru agricultură, sub forma creditelor pentru
retehnologizare, astfel încât producţia agricolă a continuat să crească. S-a extins sistemul
educaţional cu circa 6000 de şcoli noi şi 11 noi universităţi.

(b.3) Aidoma laburiştilor înaintea lor, conservatorii nu au reuşit să identifice o soluţie

permanentă pentru tripla problemă a creşterii economice, inflaţiei şi balanţei de plăţi.
Diverşi miniştri de finanţe au încercat metode diferite, uneori reversându-se complet politica
predecesorilor, o abordare care a ajuns să fie numită “stop-go”. Cât timp a fost ministru R. A.
Butler, economia a fost stabilă: exporturile au explodat, iar balanţa de plăţi a fost atât de
favorabilă încât s-a putut reduce impozitul pe venit. În orice caz, până în 1955, creşterile
salariale au determinat sporirea cererii de bunuri pe plan intern (şi, de aceea, inflaţia), ceea ce
s-a rezolvat prin creşterea importurilor; în acelaşi timp, exporturile au fost afectate în mod
nefavorabil de o serie de greve, balanţa de plăţi devenind deficitară. Ulterior, s-a produs o
redresare în 1956, însă a fost însoţită de pericolul stagnării economice. În perioada 1957-
1958, s-a produs o nouă expansiune economică, prin diverse măsuri de încurajare, dar balanţa
de plăţi a devenit din nou nefavorabilă. La începutul anilor ‘60, prin măsuri de austeritate s-a
redresat deficitul bugetar, însă economia britanică a fost afectată, mai ales în condiţiile
competiţiei cu ţările europene care aleseseră integrarea.
Conservatorii au înţeles că era nevoie de o nouă abordare: iniţial, în 1961, au încercat
să intre în Comunitatea Economică Europeană, tentativă eşuată datorită opoziţiei Franţei;
ulterior, ultimul ministru de finanţe conservator, Reginald Maudling, a promovat măsuri în
vederea creşterii economice (reduceri de taxi şi avantaje pentru investitori).

(b.4) Anumite industrii au cunoscut un declin: în special industria textilelor

(datorită competiţiei cu Portugalia, Japonia şi India) şi construcţiile navale (în competiţie cu
Japonia); deşi alte industrii erau în expansiune (aeronautică, auto şi cea chimică), costurile de
47
producţie erau mari, ceea ce făcea ca bunurile britanice să fie scumpe. În faţa unor competitori
externi puternici, exporturile nu au crescut atât cât s-a dorit. În consecinţă, a existat o luptă
constantă pentru reducerea costurilor. Şomajul a început să devină o problemă la începutul
anilor ‘60, mai ales în nordul Angliei şi în Scoţia; la începutul lui 1963, existau circa 900 000
de şomeri.

(b.5) Nereuşita în privinţa admiterii în C.E.E., deficitul record din 1964 al balanţei
de plăţi, ca şi scandalurile în care au fost implicaţi unii membri ai guvernului au condus la
obţinerea victoriei, în alegerile din octombrie 1964, de către laburiştii conduşi de Harold
Wilson, cu o mică majoritate.

(c) Partidul Laburist şi Harold Wilson au guvernat în perioada 1964-1970 şi au

trebuit să facă faţă la o serie de probleme:
(c.1) Cel mai presant era deficitul balanţei de plăţi moştenit de la conservatori.
James Callaghan, ministrul de finanţe, a împrumutat masiv de la Fondul Monetar
Internaţional, pentru a reîmprospăta rezervele de aur ce fuseseră utilizate pentru acoperirea
deficitului. De asemenea, a încercat să reducă cheltuielile prin menţinerea nivelului salariilor
şi creşterea taxelor la importuri. În 1967 lira a fost din nou devalorizată, de la 2,80 la 2,40
dolari, făcând exporturile britanice mai ieftine. Următorul ministru, Roy Jenkins, a redus
cheltuielile guvernamentale cu circa 750 de milioane de lire şi a înăsprit politica salarială.
Aceste măsuri drastice au început să dea rezultate, iar până în 1969 balanţa de plăţi a devenit
excedentară, ceea ce a durat până în 1972. În orice caz, în 1970 respectiva politică a salariilor
a luat sfârşit, acestea au început să crească, ca şi preţurile.

(c.2) Şomajul, care scăzuse sub 400 000 în 1964, a sporit treptat până la circa 600 000
în 1970, datorită reducerilor din minerit, construcţiile navale, căi ferate şi industria textilă,
precum şi datorită introducerii automatizării în alte sectoare. Economia a avut de suferit şi din
pricina unui mare număr de greve, dintre care multe păreau iresponsabile. Când Wilson a
încercat să introducă o lege de reformare a sindicatelor şi de interzicere a grevelor ilegale, s-a
opus chiar Partidul Laburist, iar chestiunea a trebuit suspendată.

(c.3) S-au produs violenţe serioase în Irlanda de Nord, care fusese relativ calmă
după reglementările din 1922. Însă IRA (Armata Republicană Irlandeză) declarase că nu se va
linişti până când Nordul nu se va uni cu Irlanda, ceea ce Parlamentul nord-irlandez, dominat
de protestanţi, nu putea accepta în nici un caz. Catolicii nord-irlandezi (circa o treime din
populaţie) nu beneficiau de egalitate în drepturi cu protestanţii; erau discriminaţi în materie de
slujbe, locuinţe şi vot. În 1968, catolicii au pornit o campanie pentru obţinerea egalităţii
depline, dar în octombrie, extremiştii protestanţi şi Poliţia au acţionat în forţă împotriva
marşurilor organizate de cei ce militau pentru drepturi civile, provocând represaliile
catolicilor. Până la mijlocul lui 1969 violenţele atinseseră proporţii alarmante, iar provincia
părea în toiul unui război civil. În august Wilson a trimis trupe la Belfast şi Londonderry,
pentru a descuraja cele două acţiuni şi, în special, pentru a proteja zonele catolicilor de
atacurile protestanţilor. Situaţia s-a calmat, însă nu pentru mult timp.

(c.4) În pofida preocupărilor sale pentru chestiunile economice, guvernul a găsit timp
şi pentru anumite reforme structurale: votul pentru cei de peste 18 ani, abolirea pedepsei cu
moartea, crearea Avocatului Poporului (the Ombudsman), reducerea chiriilor şi Legea

48
Relaţiilor Rasiale, cu referire la discriminările în materie de slujbe, locuinţe şi alte domenii.
Foarte controversată a fost renaţionalizarea de către laburişti a industriei grele.

(d) Edward Heath şi conservatorii (1970-1974). Conservatorii au câştigat alegerile din 1970
cu o majoritate confortabilă, după o campanie electorală în care Heath a speculat nereuşitele
lui Wilson. Heath considera că era posibil de a se evita capcana abordării de tip “stop-go”
prin reducerea intervenţiei statale la minimum şi admiterea Marii Britanii în Comunitatea
Economică Europeană, ceea ce urma să stimuleze industria britanică.

(d.1) Noul ministru de finanţe, Anthony Barber, a început hotărât, prin anularea unor
taxe şi reducerea restricţiilor în materie de achiziţii şi credit. Intrarea britanică în C.E.E. a fost
asigurată în 1972, aceasta fiind cea mai mare realizare a guvernului Heath. Însă speranţele
pentru un val masiv de investiţii în industria britanică nu s-au materializat, iar inflaţia a
devenit din nou serioasă, obligându-l pe Heath să schimbe radical politica: un plan în trei
etape de limitare a creşterilor salariale şi reintroducerea controlului de stat în diverse domenii.
Dar nu s-a produs vreo îmbunătăţire rapidă a situaţiei: deficitul balanţei de plăţi a fost în 1973
de peste 900 de milioane de lire sterline, şomajul a depăşit 850 000 de persoane, iar inflaţia
creştea în continuare, aceasta din urmă în special datorită sporirii cu 70% a preţurilor la petrol
de către producătorii arabi.

(d.2) Anumite măsuri de protecţie socială (Venitul Suplimentar pe Familie şi

reducerile de preţuri la chirii şi combustibili) au ajutat familiile sărace, dar au fost criticate de
mulţi conservatori ca fiind mult prea socialiste. Legea Relaţiilor Industriale din 1971 a
reformat legislaţia sindicală, într-o încercare de a reduce numărul grevelor şi de a-i descuraja
pe extremişti. S-a înfiinţat un Tribunal Naţional al Relaţiilor Industriale şi s-au introdus
consultări în cazul grevelor, ca şi o “perioadă de calmare”. Deşi multă lume a considerat
aceste măsuri ca fiind moderate şi de bun-simţ, sindicatele s-au opus cu vehemenţă, printr-un
val de greve, cea mai serioasă fiind greva minerilor din 1974, care a condus la o săptămână de
lucru de trei zile, pentru a se economisi combustibili.

(d.3) Agitaţiile au continuat în Irlanda, unde armata britanică s-a găsit într-o situaţie
imposibilă, încercând să-i oprească pe catolici şi protestanţi să se măcelărească reciproc, în
acelaşi timp în care trebuia să suporte atacuri din partea I.R.A., ca şi a unei organizaţii
intitulate Armata Republicană Irlandeză Provizorie (P.I.R.A.). Guvernul a decis să suspende
Parlamentul nord-irlandez şi a adus provincia sub controlul direct al Londrei. La începutul lui
1974, s-a instituit un nou guvern de coaliţie, în care aveau un cuvânt de spus şi catolicii, dar
protestanţii extremişti au organizat greve masive care au paralizat ţara. Nu s-a putut găsi o
soluţie de ieşire din criză.

(d.4) Heath a decis să organizeze alegeri în februarie 1974, sperând să obţină

susţinere populară pentru poziţia sa împotriva cererilor salariale ale minerilor. Însă, cu o mică
majoritate, scrutinul a fost câştigat de laburişti.

(e) Partidul Laburist a condus ţara în perioada 1974-1979. Noul guvern, condus tot
de Harold Wilson, nu s-a dovedit capabil să remedieze slăbiciunile economiei britanice, iar
după ce Wilson a acceptat în întregime pretenţiile minerilor, s-a produs o escaladare a
creşterilor salariale. Până în 1976, inflaţia ajunsese la 20% pe an, iar şomajul de 1,3 milioane
de persoane. De asemenea, costurile ridicate ale importurilor petroliere au contribuit la
49
atingerea unui deficit enorm al balanţei de plăţi. Principala armă a laburiştilor pentru
controlarea inflaţiei a fost încercarea de a convinge sindicatele să coopereze şi să accepte
creşteri limitate de salarii; este ceea ce s-a numit “contractul social”. În 1976, Wilson s-a
retras, iar Callaghan a devenit prim-ministru. Politica laburistă şi sporirea producţiei
petroliere britanice din Marea Nordului au început să dea rezultate, astfel că, la sfârşitul lui
1978, inflaţia scăzuse sub 10%. Din nefericire pentru Callaghan, sindicatele au refuzat să
extindă contractul social pentru o nouă perioadă şi au declanşat un val de greve. În alegerile
din mai 1979, conservatorii au obţinut o majoritate confortabilă, iar noul lor lider, Margaret
Thatcher, a devenit prima femeie prim-ministru în Marea Britanie.

(f) Conservatorii, prin Margaret Thatcher şi apoi John Major, au condus Marea Britanie
din 1979 până în a doua jumătate a anilor ’90. Guvernul Thatcher a fost primul guvern
britanic postbelic care a aplicat un remediu complet nou pentru problemele economiei:
abordarea monetaristă. Monetariştii consideră că un control strict al emisiunii monetare,
prin Banca Angliei, şi menţinerea unor dobânzi ridicate determină firmele şi indivizii să-şi
reducă împrumuturile. De aceea, managementul trebuie să menţină costurile de producţie
scăzute prin disponibilizarea de forţă de muncă şi prin obţinerea unei mai mari productivităţi.
Conservatorii n-au mai acordat ajutoare pentru firmele ineficiente, doar cele competitive
supravieţuind. O asemenea politică a presupus un nivel ridicat al şomajului, însă guvernul a
asemuit-o cu o operaţie chirurgicală: drastică, dar eficientă pe termen lung. Industria britanică,
deşi contractată, a devenit mai eficace şi mai competititivă în relaţiile externe. Datorită
şomajului, puterea de cumpărare s-a diminuat, inflaţia a putut fi controlată, iar cererile
salariale au fost moderate. Un alt efect secundar, dar nu mai puţin important: a scăzut puterea
sindicatelor. Muncitorii, mulţumiţi că au de lucru, s-au preocupat mai puţin de greve.
Guvernul conservator s-a lansat într-o politică fără precedent de reducere a
cheltuielilor de stat: ajutoare de şomaj, sănătate publică, transport în comun, construcţii de
locuinţe, învăţământ ş.a. S-a redus, de asemenea, numărul funcţionarilor de stat.
în acelaşi timp, conservatorii au denaţionalizat/privatizat cele mai multe dintre
sectoarele economiei britanice, iar rezultatele pozitive în domeniul eficienţei s-au arătat
imediat. Principala opoziţie faţă de politica adoptată de Margaret Thatcher nu a venit atât din
partea laburiştilor, cât din cea a minerilor britanici, care au desfăşurat acţiuni greviste de
amploare în 1984-1985. Însă prin măsuri de mână forte, “Doamna de Fier” a Marii Britanii şi-
a impus punctul de vedere, demonstrând că după disponibilizări masive producţia de cărbune
nu a scăzut, ci doar a crescut productivitatea muncii.
Margaret Thatcher s-a dovedit la fel de activă şi în politica externă, fiind partenera
ideală pentru preşedintele american Ronald Reagan în schimbarea politicii occidentale, dintr-
una defensivă într-una ofensivă, faţă de Uniunea Sovietică şi blocul comunist. De asemenea,
în conflictul cu Argentina în chestiunea insulelor Malvine/Falkland, guvernul conservator
britanic a fost tranşant şi a obţinut un succes important.

B. Franţa

De îndată ce Franţa a fost eliberată în 1944, generalul Charles de Gaulle a preluat

conducerea guvernului. Vechea Constituţie, care condusese la o guvernare slabă vreme de
atâţia ani, a fost abolită, fiind adoptată o nouă lege fundamentală, instituindu-se Republica a
IV-a. De Gaulle a demisionat, datorită faptului că el era de părere că preşedintele trebuia să
deţină puteri mai mari. Deşi concepută în euforia momentului eliberării, Cea de IV-a

50
Republică a început treptat să-şi piardă susţinătorii, momentul de apogeu al nemulţumirilor
fiind anul 1958.

(a) De ce şi-a pierdut Republica a IV-a popularitatea?

(a.1) A existat o inflaţie constantă, ceea ce a alimentat solicitările pentru creşteri salariale şi a
condus la numeroase greve, mai ales în 1947. În fapt, economia s-a redresat relativ repede de
pe urma războiului, datorită Planului Marshall şi unei activităţi guvernamentale de planificare
eficientă (operă în mare măsură a lui Jean Monnet). Până în 1954, producţia industrială a
crescut cu 50% peste nivelul din 1938, iar industria grea a fost complet modernizată. Intrarea
în Comunitatea Economică Europeană a facilitat dezvoltarea economică. Însă agricultura a
stagnat în continuare, iar inflaţia a crescut permanent; existau nemulţumiri în rândurile
ţăranilor şi micilor întreprinzători, care aveau senzaţia că nu împărtăşesc progresul general.

(a.2) Guvernele erau tot lipsite de autoritate, deoarece noua Constituţie menţinea
reprezentarea proporţională şi nu oferea preşedintelui o putere mai mare. Existau cinci partide
principale: comuniştii, socialiştii, radicalii, Mişcarea Republicană Populară (MRP) – un
nou partid de orientare democrat-creştină -, şi Adunarea Poporului Francez (APF), partidul
lui de Gaulle. Comuniştii şi APF îşi manifestau ostilitatea faţă de republică; în consecinţă,
guvernele reprezentau unele coaliţii alcătuite din miniştri aparţinând celorlalte trei partide. Se
produceau modificări în permanenţă: în cei 12 ani ai Republicii a IV-a au fost nu mai puţin de
25 de guverne, dintre care cele mai multe au fost prea slabe pentru a conduce efectiv. Nu era
un sistem politic care să inspire încredere, iar ineficienţa sa s-a manifestat în repetate rânduri.

(a.3) După o luptă de opt ani pentru a menţine dominaţia în Indochina, Franţa a
trebuit în cele din urmă să-şi accepte înfrângerea, însă numai după dezastrul militar de la Dien
Bien Phu (1954). La scurt timp după aceea, agitaţiile naţionale au obligat Parisul să acorde
independenţa Tunisiei şi Marocului. De asemenea, intervenţia franceză în ceea ce s-a numit
criza Suezului din 1956 s-a dovedit un fiasco.

(a.4) Problemele din Algeria au atins punctul culminant în 1958, iar criza l-a adus
din nou pe de Gaulle la putere. Chestiunea era similară cu cele din Tunisia şi Maroc:
naţionaliştii algerieni doreau obţinerea independenţei şi începuseră să se revolte împotriva
dominaţiei franceze încă din 1945. În 1954, Frontul Naţional de Eliberare (FNE), condus de
Ben Bella, era pregătit pentru a declanşa o revoltă armată pe scară largă. Mulţi francezi erau
de acord cu independenţa Algeriei, însă situaţia a fost complicată de faptul că existau peste un
milion de colonişti francezi stabiliţi în Algeria, oameni care se opuneau cu toate forţele
separării de Franţa. În plus, cei 400 000 de soldaţi francezi care se luptau cu rebelii erau
hotărâţi să nu repete dezastrul de la Dien Bien Phu. Când, în 1958, s-a bănuit că Parisul era
dispus să acorde independenţa Algeriei, trupele franceze şi civilii au ocupat clădirile
guvernamentale din Alger, într-o revoltă deschisă împotriva politicienilor de la Paris, şi au
cerut ca de Gaulle să fie chemat la conducerea Franţei. Ei erau convinşi că generalul, un mare
patriot, nu va accepta niciodată independenţa Algeriei. Războiul civil părea iminent; guvernul
nu a găsit nici o soluţie de rezolvare a crizei şi, drept urmare, a demisionat. Preşedintele Coty
a făcut apel la de Gaulle, care a acceptat să devină premier, cu condiţia să poată concepe o
nouă constituţie. Acesta a fost practic sfârşitul Republicii a IV-a.

51
 De Gaulle a promovat în scurt timp o nouă constituţie, aprobată printr-un referendum
de aproape 80% din electorat, şi a fost ales preşedintele Republicii a V-a Franceze (în
decembrie 1958), o poziţie pe care a deţinut-o până la demisia sa din aprilie 1969.

(b) Care au fost realizările lui de Gaulle?

(b.1) Noua Constituţie a reprezentat o îmbunătăţire marcantă faţă de precedenta,

deoarece permitea o guvernare puternică şi decisivă, pentru prima oară după 1871.
Preşedintelui i se permitea să deţină iniţiativă legislativă; tot preşedintele îi numea pe premier
şi pe unii miniştri. Adunarea şi Senatul trebuiau să adopte legile, dar preşedintele, ales prin
scrutin naţional pe o perioadă de şapte ani, putea să dizolve Adunarea. Şeful statului controla
politica externă şi pe cea de apărare, putea organiza referendumuri pe chestiuni importante,
reducându-se astfel puterea Parlamentului. Reprezentarea proporţională era înlocuită cu cea
uninominală. Sistemul defavoriza partidele de stânga, a permis gaulliştilor să domine
Adunarea şi a oferit Franţei acea perioadă de stabilitate politică de care avea atâta nevoie.

(b.2) De Gaulle a rezolvat criza algeriană, deşi nu în modul în care coloniştii şi

militarii francezi din Algeria aşteptau s-o facă. Luptele dintre armată şi FNE au continuat,
ambele tabere comiţând atrocităţi. De Gaulle a înţeles că victoria era iluzorie din punct de
vedere militar şi a deschis negocieri cu FNE, oferind independenţa ţării. Unii generali francezi
s-au opus şi au cucerit puterea în Algeria, dar de Gaulle, apărând la televiziune în uniforma sa
de general, i-a condamnat, iar rebeliunea a eşuat. Opinia publică din Franţa era sătulă de
război, fapt dovedit atunci când s-a convenit, în martie 1962, ca Algeria să obţină
independenţa, decizia aprobată prin referendum de 90% din populaţie. Rezolvarea crizei
algeriene a fost o mare realizare a lui de Gaulle, singurii nemulţumiţi fiind coloniştii europeni
din Algeria, care s-au simţit trădaţi de general.

(b.3) Economia a continuat să se dezvolte semnificativ între 1958 şi 1963, apărând

noi ramuri industriale şi făcându-se eforturi pentru modernizarea agriculturii. Aceste rezultate
au fost determinate de mai mulţi factori: planificarea economică de la sfârşitul anilor ’40 şi
din anii ’50; eforturile guvernării lui de Gaulle; participarea Franţei în cadrul C.E.E.
De Gaulle şi-a atins culmea popularităţii în 1962, la finalul războiului din Algeria.
După 1965, prestigiul său a început să pălească, iar în acel an, deşi l-a învins în alegeri pe
socialistul Francois Mitterand, rezultatul a fost relativ strâns: 54% faţă de 46% din totalul
voturilor. Această tendinţă s-a menţinut până în 1969, când, nereuşind să câştige un
referendum, de Gaulle a demisionat.

(c) De ce a pierdut de Gaulle puterea?

(c.1) Politica sa externă a stârnit critici. Din dorinţa de a face ca Franţa să fie din nou o
mare putere, generalul a urmat o politică antiamericană, antiNATO şi antibritanică, vetoul
francez blocând de două ori admisia Marii Britanii în C.E.E. Mulţi francezi erau nemulţumiţi
de costurile unei politici externe şi de apărare franceze izolate. Dificultăţile Franţei fuseseră
ilustrate de problemele din Indochina şi Algeria. În plus, atitudinea lui de Gaulle în cadrul
C.E.E. a blocat circa un deceniu dezvoltarea organizaţiei.

52
(c.2) Prin 1968 au început să apară probleme şi în economie; au apărut deficite în industria
carboniferă, industria grea şi cea a transporturilor. Numărul şomerilor a ajuns la jumătate de
milion, iar inflaţia creştea mai repede decât în celelalte ţări din C.E.E. Problemele sociale
presante fuseseră ignorate de către de Gaulle; existau dificultăţi în materie de locuinţe, sistem
sanitar şi educaţional.

(c.3) În februarie 1968 s-a declanşat un val de greve şi demonstraţii studenţeşti.

Nemulţumirile vizau problemele legate de cazare, irelevanţa cursurilor şi natura
nedemocratică şi autoritară a regimului. În mai, 10 milioane de muncitori s-au alăturat
studenţilor, pericolul unei revoluţii plutind în aer. Însă de Gaulle s-a dovedit capabil să
gestioneze criza, prin promisiuni de creşteri salariale şi reduceri ale orelor de muncă, ca şi
prin agitarea pericolului comunist.

(c.4) Problemele economice (mai ales inflaţia) nu au fost totuşi rezolvate, dar de Gaulle a
încercat să-şi restaureze popularitatea printr-un efort de atribuire de noi puteri Senatului. În
aprilie 1969, el a organizat un referendum, indicând faptul că îl va considera ca un vot de
încredere. Circa 11 milioane de voturi i-au fost favorabile, dar 12,5 au votat împotrivă. Drept
consecinţă, generalul a demisionat. A murit în 1970.

(d) După retragerea lui de Gaulle, Republica a V-a Franceză a continuat să furnizeze o
guvernare stabilă sub mandatele următorilor doi preşedinţi. Georges Pompidou, deşi un
gaullist, era mai moderat şi mai realist decât generalul: a aprobat intrarea britanică în C.E.E., a
acordat mai multă atenţie reformei sociale şi a îmbunătăţit relaţiile cu Statele Unite. După
moartea lui Pompidou în 1974, a fost ales preşedinte Valery Giscard d’Estaing, care era mai
degrabă liberal decât gaullist. El a înţeles importanţa menţinerii susţinerii muncitorilor, a
promovat coborârea vârstei de vot la 18 ani şi a sprijinit creşterea participării angajaţilor la
împărţirea beneficiilor. Criza economică ce a afectat Franţa, ca şi întreaga Europă, la
începutul anilor ’80 a lovit electoral şi în dreapta franceză. La alegerile din mai 1981, F.
Mitterand, liderul socialist, a fost primul preşedinte de stânga ales în Franţa după 1956. El
avea să conducă ţara vreme de două mandate, până la mijlocul anilor ’90.

53