Universitatea de Stat Alecu Russo

Facultea de Drept
Specialitatea Drept

Referat la tema:
„Prevenirea victimologică a infracţiunilor contra
inviolabilităţii sexuale a
minorilor, săvârşite prin violenţă”

Prof.
Elaborat:

Bălți 2014
CUPRINS
INTRODUCERE.............................................................................................................................3

1. ABORDĂRI CONCEPTUALE ŞI REGLEMENTĂRI JURIDICE CU PRIVIRE LA

VICTIMOLOGIA CRIMINOLOGICĂ ŞI CEA JUVENILĂ

1.1. Noţiunile de bază ale victimologiei criminologice.................................................................13

1.2. Victimologia juvenilă – probleme teoretice şi metodologice.................................................17

1.3. Reglementări juridice privind protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune......................21

1.4. Concluzii ……………. ..........................................................................................................24

INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Minorul face parte din categoria persoanelor cu o
vulnerabilitate victimală sporită putând fi uşor antrenat în acţiuni victimizatoare pentru el. În
decursul timpului victimizarea minorilor a luat o mulţime de forme, începând cu faptul că, copii erau
victime a indiferenţei umane, fiind crescuţi fără afectivitate, umiliţi, stigmatizaţi şi frustraţi de familie
şi de societate şi finisând cu calitatea de victime a abuzurilor fizice, sexuale, emoţionale, psihice.
Datorită vulnerabilităţii victimale sporite, minorii au atras atenţia specialiştilor în domeniu, devenind
obiect de studiu a unei ramuri relativ nouă a victimologiei criminologice - victimologia juvenilă. În
această ordine de idei devine deosebit de importantă elaborarea în continuare a bazelor teoretico-
metodologice a victimologiei juvenile naţionale, precum şi consolidarea particularităţilor acestei
ramuri ştiinţifice prin realizarea investigaţiilor cu caracter aplicativ.
Actualitatea lucrării este determinată, de asemenea, de victimizarea sporită a minorilor prin
infracţiuni sexuale de violenţă. Astfel, numai pe parcursul ultimilor 5 ani în ţara noastră s-au
înregistrat 2602 de infracţiuni de abuz faţă de copii, din care prin 483 de infracţiuni s-a atentat la
inviolabilitatea sexuală a minorilor. Conform datelor statistice un număr substanţial de minori au
devenit victime a violurilor. Alarmant este că aceste infracţiuni aduc atingere inviolabilităţii sexuale
a minorului, ce constituie o condiţie importantă a dezvoltării sexuale normale a acestuia, au
consecinţe cele mai grave şi de durată. Deosebit de grave sunt tendinţele actuale ale victimizării
minorilor prin infracţiuni sexuale: creşterea masivă a abuzurilor sexuale asupra copiilor de vârstă
mică, însoţirea violurilor de omor, vătămări corporale, săvârşirea acestor infracţiuni în familie.
Pericolul major al acestor infracţiuni este condiţionată şi de gradul sporit de latenţă a acestora. Prin
urmare, în prezent sunt excepţional de necesare studiile ştiinţifice victimologice care pot releva
cauzele şi condiţiile, evoluţia şi urmările procesului de victimizare a minorilor în raport cu anumite
infracţiuni, pot stabili particularităţile victimităţii acestora şi elabora, promova un sistem de măsuri în
vederea reducerii sau neutralizării vulnerabilităţii victimale şi prevenirii victimizării copiilor şi
adolescenţilor.
Victimizarea copiilor prin infracţiuni contra inviolabilităţii sexuale, săvârşite prin violenţă, constituie
nu numai o problemă actuală şi alarmantă pentru ţara noastră, ci şi o problemă universală, ce trebuie
să sporească atenţia, dar şi reacţia faţă de măsurile de protecţie şi de prevenire care sunt necesare de a
fi aplicate. Mai mult, în urma cercetărilor clinico-psihopatologice şi în funcţie de vârstă, s-a stabilit
că victimă a violenţelor sexuale poate deveni orice copil indiferent de vârstă sau sănătate psihică. De
acea este important, ca accentul să fie pus pe prevenirea victimologică. Importanţa temei de cercetare
mai este determinată de necesitatea abordării şi elaborării soluţiilor privind tratamentul medical,
psihologic, educaţional şi juridic al victimelor minore ale abuzului sexual.
Analiza lucrărilor din literatura naţională demonstrează că în R.Moldova nu sunt studii aprofundate
dedicate victimizării minorilor, cu excepţia cercetărilor realizate de Gladchi Gh., în care minorii nu
sunt investigaţi într-un mod special, ci în contextul problemelor victimizării în procesul săvârşirii
infracţiunilor de viol. Lucrările celorlalţi autori autohtoni se referă succint doar la unele aspecte ce ţin
de victimologia juvenilă. De aceea o analiză victimologică în domeniu este oportună, benefică şi
necesară, în special, pentru extinderea activităţii de prevenire. Actualmente, după o lungă tradiţie de
tăcere, victimizarea sexuală a copiilor este denunţată tot mai frecvent, ceea ce demonstrează că
fenomenul există şi ia amploare, iar măsurile de prevenire victimologică lipsesc, nu le se acordă
importanţa cuvenită, nu se aplică, sunt aplicate parţial sau sunt insuficiente sau ineficiente.
Suplimentar, pe zi ce trece apăr noi tipuri de interacţiuni dintre infractor şi victima minoră, noi
determinante victimologice, noi situaţii de victimizare. Toate acestea urmează încă a fi reflectate în
noi studii şi cercetări. Prin urmare, tematica victimelor minore a infracţiunilor contra inviolabilităţii
sexuale, comise cu violenţă este şi va rămâne mult timp actuală şi importantă, studierea lor
constituind şi în continuare o prioritate pe viitor.
Până în prezent, printre autorii autohtoni care într-un mod direct sau tangenţial au abordat
problematica prevenirii victimologice a infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale a minorilor,
săvârşite prin violenţă, menţionăm următorii: Gladchi Gh., Martîncic Ev., Baciu Gh., Rusnac S.,
Bujor V., Larii I., Ciobanu I., Dolea I., Bejan O., Ţurcan V., Bîrgău M., Barbăneagră A., Brînză S.,
Stati V., Grama M., Manole-Ţăranu D. Un şir de cercetări în domeniu au fost realizate de autorii de
peste hotare: Asanova N.C., Kim E.P, Mihailicenco A.A., Conovalov V.P., Frank L.V., Morozova
M.V., Polubinschii V.I., Pudovocichin Iu.E., Rivman D.V., Rîbaliskaia V.Ia., Safiullin N.H., Scurtu
I.G., Şostacovici B.V., Uşacova I.M., Potapov S.A., Rădulescu S.M., Balahur D., Bogdan T., Sîntea
I., Butoi T., Doltu I., Mitrofan N., Zdrenghea V., Neacşu I., Mareş R., Nica M., Niţă G., Roman M.,
Gheorghediac I. Pescaru N., Pirozynski T., Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Amir M., Bass E., Davis
L., Goode E., Finkelhor D., Geiser L. R., Herman J., Hirschman L., Neuman E., Pinheiro P.S.,
Russell D.E.H., Sparks R.F., Wright P., Carr A., Lows M., Andre J., Born M., Botte M.-F., Brassine
G., Bruce F., Coutanceau R., Debruyne I., Derivois D., Gabel M., Garrigue A.M., Gauthier D.,
Haesevoets Y.-H., Hayez J.-Y., Herve G., Klein J.-P., Parat H., Robichaud M.G., Le Rest P., Sauliere
D. etc.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul lucrării constă în analiza victimologică complexă a tipurilor
infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale a minorilor, săvârşite prin violenţă în R.Moldova, a
formelor, determinantelor şi consecinţelor victimizării minorilor, personalităţii şi comportamentului
victimal al minorului, relaţiile acesteia cu infractorul, situaţiilor victimogene, în vederea dezvoltării
ulterioare, în baza concluziilor trasate, a măsurilor de prevenire victimologică şi elaborarea
recomandărilor în vederea perfectării legislaţiei în vigoare.
Pentru realizarea scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:
1. Analiza şi concretizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate şi victimizare,
determinante victimologice, prevenire victimologică; stabilirea particularităţilor metodologice ale
cercetării victimologice;
2. Dezvoltare în continuare şi precizarea noţiunii, obiectului de cercetare, statutului ştiinţific,
principiilor şi conceptelor victimologiei juvenile;
3. Analiza şi estimarea cadrului juridic naţional şi internaţional privind protecţia minorilor victimizaţi
prin infracţiune şi elaborare a propunerilor de lege ferenda în acest sens;
4. Determinarea şi analiza formelor, determinantelor şi consecinţelor procesului de victimizare a
minorilor în raport cu infracţiunile sexuale săvârşite prin violenţă;
5. Investigarea bio-psiho-socială a personalităţii minorului – victimă a infracţiunilor contra
inviolabilităţii sexuale, săvârşite prin violenţă;
6. Analiza şi estimarea criminologică a rolului victimei minore în mecanismul infracţiunilor sexuale
de violenţă prin prisma comportamentului acesteia, relaţiilor ei cu violatorul şi a situaţiilor de
victimizare;
7. Determinarea şi precizarea conceptului, etapelor, măsurilor şi particularităţilor prevenirii
victimizării minorilor;
8. Elaborarea şi promovarea unui sistem eficient de prevenire a victimizării minorilor în raport cu
infracţiunile sexuale violente şi de resocializare a acestora.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Caracterul complex al studiului determină diversitatea
metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode ştiinţifice generale (sistemică, logică,
comparativă, istorică, modelarea); metode ale ştiinţelor concrete (sociologică, statistică, psihologică,
psihiatrică, juridică); tehnici de colectare a datelor (chestionarul, testele, scala de atitudini, tehnici de
colectare a datelor din documente); tehnici de prelucrare a datelor (calcule statistice, întocmirea
graficelor, diagramelor etc.).
Baza teoretică: concluziile formulate în lucrare se bazează pe rezultatele analizei teoretice a
literaturii în probleme de teorie şi filosofie a dreptului, victimologie, criminologie, drept penal, drept
procesual penal, criminalistică, psihologie, medicină legală, sociologie, psihiatrie etc. Baza
normativă: în investigaţiile realizate, a fost analizată legislaţia naţională: Codul penal al R.Moldova;
Codul penal al R.Moldova (redacţia 1961); Codul de procedură penală al R.Moldova; Codul de
procedură civilă al R.Moldova; Codul Civil al R. Moldova; Codul Contravenţional al R.Moldova;
Codul familiei al R.Moldova; Legile nr. 547-XV din 25.12.2003, nr. 338-XIII din 15.12.94, nr. 264-
XVI din 27.10.2005, nr. 45-XVI din 01.03.2007, nr. 416-XII din 18.12.1990, nr.1585-XIII din
27.02.98, nr.105-XVI din 16.05.2008. Pe plan internaţional au fost studiate Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Convenţia asupra aspectelor civile ale
răpirii internaţionale de copii; Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor
infracţiunilor violente; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului; Protocolul
facultativ la Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea, prostituţia
copiilor şi pornografia infantilă; Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea,
executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor;
Convenţia Consiliului Europei STE nr. 201 privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi
abuzurilor sexuale; Convenţia CE privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a
violenţei domestice; avizul Comitetului Regiunilor privind cooperarea locală şi regională în vederea
protejării drepturilor copilului în UE; carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Cartea
Socială Europeană Revizuită; comunicarea Comisiei Europene din 4 iulie 2006; Decizia-cadru
2001/220/JAI a Consiliului UE; Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului UE; Decizia-cadru
2009/948/JAI a Consiliului UE; Declaraţia de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului;
Declaraţia universală a drepturilor omului, Declaraţia drepturilor copilului; Hotărârea Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene (Camera a treia) din 28.06. 2007; Pactul internaţional privind
drepturile economice, sociale şi culturale; Programul de la Stockholm din 2010; Strategia UE privind
drepturile copilului; Tratatul de la Lisabona din 2007; Tratatul privind funcţionarea UE din 1957; o
serie de Recomandări a Comitetului Consiliului Europei; Codurile penale şi legislaţia ţărilor din
cadrul Comunităţii Ţărilor Independente şi unor ţări din cadrul UE.
Baza empirică a cercetării: la elaborarea tezei, pentru atingerea scopului şi obiectivelor anunţate, a
fost realizată o cercetare victimologică, fiind analizate, în baza unui chestionar propriu, 92 de dosare
penale ce conţin semnele componenţelor alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. b) ale art. 171 CP şi alin. (2)
lit. b) şi alin. (3) lit. a) ale art. 172 CP al RM, examinate de judecătoriile R.Moldova în perioada
2005-2010, pe care au fost pronunţate sentinţe de condamnare rămase definitive. Dosarele penale au
fost cercetate în perioada anului 2011 în arhivele Curţii Supreme de Justiţie, judecătoriilor de sector
ale municipiului Chişinău şi judecătoriei municipiului Bălţi. În vederea măsurării susceptibilităţii
minorilor faţă de diverse forme de comportament victimal, analizei personalităţii şi deprinderilor
sociale a copiilor, a fost efectuată o cercetare sociologică, fiind chestionaţi 250 de minori cu vârstă de
14-18 ani din mun. Chişinău, cercetare realizată în perioada ianuarie-februarie 2010. Din numărul
total de teste-chestionare, 80% au fost completate anonim de către studenţii Colegiului naţional de
medicină şi farmacie şi Colegiului de arte plastice „Alexandru Plămădeală”, 20% din ele au fost
completate de către studenţii anului I de studii a Universităţii de Stat din Moldova, Universităţii
Tehnice, Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu”. De asemenea, au
fost utilizate elaborările teoretice, materiale factologice, rezultatele studiilor şi sondajelor sociologice
şi psihologice, constatările cercetărilor psihiatrice şi victimologice privind problema cercetată, ce le
conţin lucrările ştiinţifice din domeniul dreptului penal, drept procesul penal, criminologie,
victimologie, psihologie, psihiatrie, sociologie elaborate de savanţii autohtoni şi din străinătate; surse
enciclopedice, publicistice.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Este prima cercetare victimologică complexă a
infracţiunilor săvârşite cu violenţă contra inviolabilităţii sexuale a minorilor, în baza căreia au fost
relevate legităţile procesului de victimizare a minorilor în raport cu acest tip de infracţiuni şi elaborat
un sistem de prevenire a victimizării minorilor şi de reintegrare psiho-socială a acestora.
Elementele de noutate ştiinţifică constau în următoarele:
1. Au fost analizate şi precizate conţinutul noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate,
victimizare, situaţie victimogenă, prevenire victimologică, victimă minoră a infracţiunii,
comportamentul victimal al minorilor faţă de abuzul sexual; sunt concretizate elementele cercetării
ştiinţifice victimologice; este definit obiectului de cercetare al victimologiei juvenile.
2. Este propusă definiţia proprie a conceptului de bază a victimologiei juvenilă – vulnerabiliatea
victimală sporită a minorului, precum şi dezvoltat în continuare sistemul viziunilor ştiinţifice asupra
noţiunii de victimologie juvenilă, victimizare juvenilă, personalitatea minorului victimă,
comportament victimal al minorului, prevenirea victimizării minorilor.
3. Au fost elaborate propuneri de lege ferenda în vederea armonizării legislaţiei penale naţionale la
reglementările normative internaţionale privind protecţia copiilor victimizaţi prin infracţiuni:
completarea alin. 2 art. 2011 CP RM cu circumstanţă agravantă: lit. „a 1”: „săvârşită asupra unui
minor”; completarea art. 77 a CPP RM cu un nou aliniat în care să se prevadă că „autorităţile
judiciare trebuie să desemneze un reprezentant special pentru victimă atunci când ea are calitate de
parte în procedura judiciară, iar deţinătorii răspunderii părinteşti nu pot reprezenta copilul în proces
din pricina unui conflict de interese existent între el şi victima”. Noi tehnologii presupun şi noi
măsuri de prevenire victimologică. În acest sens, se recomandă completarea CP al RM cu un articol
nou “Acostarea minorilor în scop sexual” cu următorul conţinut: alin. (1) - “propunerea prin
intermediul tehnologiilor de informare şi comunicare a unei întrevederi cu o persoană despre care se
ştia cu certitudine că nu a atins vârsta de 18 ani, în scopul săvârşirii oricăror infracţiuni cu caracter
sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o acea întâlnire”; alin. (2) -
“persoana care a săvârşit fapta prevăzută la alin. (1) nu este pasibilă de răspundere penală dacă este la
nivel apropiat cu victima în ceea ce priveşte vârsta şi dezvoltarea fizică şi psihică”. De asemenea,
completarea CP al RM cu un alt articol nou „Atragerea minorilor la activităţi de pornografie
infantilă” cu următorul conţinut „atragerea cu bună ştiinţă de către o persoană care a atins vârsta de
18 ani a minorilor la activităţi de pornografie infantilă”, precum şi completarea conţinutului art. 208 1
CP „Pornografia infantilă” cu următoarea sintagmă „obţinerea accesului cu bună ştiinţă, prin
intermediul tehnologiilor informaţionale şi a comunicaţiilor, la pornografia infantilă”. De asemenea,
se propune de a completa: Legea asistenţei sociale nr. 547-XV din 25.12.2003 cu nou articol în care
să fie prevăzută „obligaţia asistentului social de a comunica poliţiei în timp de 24 de ore abuzul
sexual comis faţă de minor, în caz contrar persoana va fi trasă la răspundere penală”; Legea cu
privire la exercitarea profesiunii de medic, nr. 264-XVI din 27.10.2005, cu un nou articol în care se
fie prevăzută „obligaţia de a comunica organelor de drept în timp de 24 de ore abuzul sexual comis
faţă de minor, în caz contrar medicul va fi tras la răspundere penală”; Legea cu privire la prevenirea
şi combaterea violenţei în familie nr. 45-XVI din 01.03.2007, art. 8, alin. (4), lit. d) prin modificarea
sintagmei “sesizând de îndată” cu sintagma “sesizând în termen de 24 ore”.
4. Ca urmare a cercetării victimologice proprii a infracţiunilor violente prin care s-a atentat la
inviolabilitatea sexuală a minorilor au fost stabilite formele, identificate determinantele şi
consecinţele procesului de victimizare a minorilor, concretizate şi completate criteriile de clasificare
a consecinţelor victimizării minorilor; relevate trăsăturile personalităţii minorului care detremină
vulnerabilitatea victimală a acestuia; identificate formele comportamentului victimal al minorului în
mecanismul infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale, săvârşite prin violenţă; precizate criteriile de
clasificare şi elaborarea unei tipologii a situaţiilor de victimizare.
5. Determinarea şi precizarea conţinutului conceptului, sistemului, subiecţilor, măsurilor şi
particularităţilor prevenirii victimizării minorilor.
6. A fost elaborat un sistem de prevenire a victimizării minorilor în raport cu infracţiunile sexuale
săvârşite cu violenţă şi de reintegrare psiho-socială a acestora. Sistemul dat cuprinde măsurile de
prevenire generale şi individuale; subiecţii prevenirii şi activităţile acestora; complexul de reabilitare
socio-psihologică a minorilor victimizaţi.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în elaborarea unui sistem de prevenire a victimizării
minorilor în raport cu infracţiunile sexuale săvârşite cu violenţă şi de reintegrare psiho-socială a
acestora.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică constă în investigarea
complexă a bazelor teoretice şi reglementărilor juridice expuse în legislaţia şi literatura de
specialitate naţională şi străină, vizând victimologia, victimologia juvenilă şi protecţia minorilor
victimizaţi prin infracţiuni; definirea noţiunilor de „victimologie juvenilă”, „vulnerabiliate victimală
sporită a minorului”, „victimizare juvenilă” „personalitatea minorului victimă”, „comportament
victimal al minorului” „prevenirea victimizării minorilor”; precizarea noţiunilor de „victima
infracţiunii”, „victimitate”, „victimizare”, „situaţie victimogenă”, „prevenire victimologică” „victimă
minoră a infracţiunii” „comportamentul victimal al minorilor faţă de abuzul sexual”; identificarea
elementelor cercetării ştiinţifice victimologice; obiectului de cercetare al victimologiei juvenile;
cercetarea victimologică a infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale a minorilor, săvârşite prin
violenţă în Republica Moldova; analiza şi stabilirea formelor, determinantelor şi consecinţelor
procesului de victimizăre a minorilor, relevarea sistemului de determinante ale victimizării,
concretizarea şi completarea criteriilor de clasificare a consecinţelor victimizării minorilor;
investigarea bio-psiho-socială a personalităţii minorului în vederea identificării trăsăturilor care
determină vulnerabilitatea lui victimală; relevarea formelor comportamentului victimal al minorului
în mecanismul infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale, săvârşite prin violenţă; elaborarea
tipologiei situaţiilor de victimizare a minorilor prin infracţiuni sexuale săvârşite prin violenţă cu
precizarea criteriilor clasificării situaţiilor de victimizare; dezvoltarea în continuare a sistemului de
viziuni privitoare la conceptul şi etapele prevenirii victimizării minorilor, elaborarea sistemului
măsurilor de prevenire victimologică a minorilor prin identificarea măsurilor generale şi individuale
de prevenire victimologică a infracţiunilor sexuale comise cu violenţă faţă de minori, analiza şi
stabilirea activităţilor subiecţilor prevenirii victimologice în domeniul respectiv şi investigarea
complexului de reabilitare socio-psihologică a minorilor victimizaţi, cu formularea propunerilor
pentru tratamentul psiho-terapeutic al victimelor minore şi recomandări de resocializare.
Valoarea aplicată a lucrării este exprimată prin: 1) sistemul elaborat de prevenire a victimizării
minorilor în raport cu infracţiunile sexuale săvârşite cu violenţă şi de reintegrare psiho-socială a
acestora; 2) propunerile de lege ferenda întru armonizarea legislaţiei naţionale la reglementările
normative internaţionale privind protecţia copiilor victimizaţi prin infracţiuni; 3) suport în procesul
educaţional preventiv a minorilor; 4) suport întru formarea unui corp profesional de jurişti, poliţişti,
judecători, procurori, avocaţi; 5) recomandări ce pot fi utilizate în formă de ghid practic pentru
subiecţii sistemului de prevenire privind prevenirea, identificarea şi intervenţia în cazurile de abuzuri
sexuale comise cu violenţă faţă de minori; 6) recomandări ce pot fi aplicate ca: instrucţiune pentru
potenţiale victime de optimizare a comportamentului în situaţii victimogene şi; instrucţiune asupra
riscurilor la care se pot expune copiii în domeniul abuzurilor sexuale şi mijloacele de apărare.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în comunicări
ştiinţifice prezentate la conferinţe, simpozioane, seminare ştiinţifice, mese rotunde, inclusiv, în cadrul
conferinţelor internaţionale practico-ştiinţifice “Dreptul naţional în contextul proceselor
integraţioniste europene” (Chişinău, 22.12.2006), „Protecţia juridică a proprietăţii, libertăţii şi
siguranţei persoanei în dreptul naţional şi internaţional” (Chişinău, 22.12.2009). Principale teze
teoretice, concluzii şi recomandări au fost reflectate în 9 articole ştiinţifice, publicate în reviste
ştiinţifico-practice periodice şi anuale.
Sumarul compartimentelor tezei. În capitolul I sunt analizate şi precizate noţiunile de bază ale
victimologiei şi investigate bazele teoretico-metodologice ale victimologiei juvenile. Este efectuată o
analiză profundă a publicaţiilor, studiilor realizate la tema tezei de doctorat, este identificată
problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare a acesteia şi este realizată o analiză a
reglementărilor juridice privind protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune. Totodată, sunt
formulate scopul şi obiectivele lucrării. În capitolul II sunt investigate sub aspect victimologic
tipurile de infracţiuni contra inviolabilităţii sexuale a minorilor, săvârşite prin violenţă. Sunt stabilite
şi analizate determinantele şi consecinţele victimizării minorilor, evidenţiate trăsăturile personalităţii
minorului care determină vulnerabilitatea lui victimală; relevate natura şi formele comportamentului
victimal al minorului în mecanismul infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale, săvârşite prin
violenţă; evidenţiate şi analizate tipurile de situaţii de victimizare a minorilor prin infracţiuni sexuale
săvârşite prin violenţă. Tezele şi concluziile formulate în capitolul II se bazează pe rezultatele
cercetărilor victimologice şi sondajului sociologic efectuate de autoarea lucrării. În capitolul III este
cercetat conceptul, sistemul, etapele şi particularităţile prevenirii victimizării minorilor. Este elaborat
un sistem de prevenire victimologică a infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale a minorilor,
săvârşite prin violenţă, în baza rezultatelor cercetării victimologice realizate de autoarea tezei, prin
stabilirea şi analiza măsurilor generale şi individuale de prevenire, prin identificarea subiecţilor
prevenirii victimologice în domeniu şi analiza activităţii acestora, precum şi prin investigarea
complexului de reabilitare socio-psihologică a minorilor – victime ale infracţiunilor sexuale, fiind
formulate propuneri de rigoare în vederea implementării sistemului dat.

1. ABORDĂRI CONCEPTUALE ŞI REGLEMENTĂRI JURIDICE CU PRIVIRE LA

VICTIMOLOGIA CRIMINOLOGICĂ ŞI CEA JUVENILĂ
1.1. Noţiunile de bază ale victimologiei criminologice
Etimologic, termenul victimă provine de la latinescul „victima”. Criminologul român Butoi T. a
avansat ipoteza că noţiunea de victimă poate deriva de la numele zeului arhaic vedic – Vikrita –
„divinitate fenomenologică a bolilor şi schilodirilor monstruoase” -, având în vedere că în sanscrită,
viktra înseamnă bolnav, schilod, iar termenul de jertfă ar putea avea rădăcini în Jlia (Jelea) ce
personifică în mitologia slavă actul jelirii, nenorocirea, care era întotdeauna însoţită de Karna, ce
simboliza plânsul [94, p.20]. În Dicţionarul Enciclopedic Român, victima este „persoana care a fost
prejudiciată ca urmare a săvârşirii unor fapte culpabile şi păgubitoare” [266, p.879], în D.E.X.
victima are trei înţelesuri: 1 – „de persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea
oamenilor, a societăţii, din cauza propriilor greşeli etc.”; 2 – „de persoană care suferă de pe urma
unei întâmplări nenorocite (boli, accident, jaf, crimă etc.); 3 – „de animal sau om care era sacrificat
unui zeu” [267, p.1160].
În prezent, în literatura de specialitate nu există o opinie unică cu privire la noţiunea de victimă,
evidenţiindu-se două poziţii de definire a victimei: în sens larg şi în sens îngust.
O definire vastă a noţiunii victimei, în opinia autorilor, e necesară în legătură cu faptul, că victima
infracţiunii apare nu numai în calitate de obiect principal al cercetării, dar şi ca unul din
instrumentele de bază, prin prisma căruia are loc cunoaşterea infracţiunilor, infractorilor şi a
criminalităţii în general [113, p.72]. Din aceste considerente, în sens larg, victimă e definită ca „orice
persoană fizică sau juridică, căreia direct sau indirect i s-a cauzat o daună morală, fizică sau
materială, prin infracţiune” [149, p.17-20; 164, p.390; 180, p.85, p.93; 186, p.350; 416, p.182].
Susţin conceptul dat cercetătorii Frank L.V. [180, p.85], Dagheli P. [149, p.17-20], Cudreavţev V.N.
[164, p.390], Hentig H. [205; 180, p.80], Schneider H.J. [186, p.350], Fattah E.A. [180, p.93], Viano
E. [416, p.182]. Din autorii autohtoni cercetătorul Larii I., de asemenea, optează pentru o definire
largă a victimei [113, p.72], dat fiind faptul că, aceasta prezintă un deosebit interes ştiinţific şi
practic. În opinia profesorului Gladchi Gh. aceste definiţii „extind limitele şi diversifică domeniul de
cercetare a victimologiei criminale” [108, p.16], deoarece în sens larg, cuprindem şi părţile vătămate
în sens procesual-penal, şi victimele latente identificate prin sondaje şi alte categorii de victime, dacă
sunt suficiente criterii pentru identificarea lor în calitatea dată [356; 297, p.15].
În sens restrâns, prin victimă înţelegem „orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţe fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale” [84,p.93; 90, p.16;
249, p.15; 157, p.40-42; 121, p.18; 94, p.20; 205, p.35; 126, p.85; 91, p.44; 116, p.69; 138, p.131;
134, p.213; 98, p.155; 125, p.57; 112, p.282; 107, p.262; 81, p.154; 96, p.335; 101, p.22; 104, p.13].
Accepţiunea îngustă a noţiunii de victimă cu diverse analize de rigoare o întâlnim în lucrările
ştiinţifice a autorilor autohtoni: Gladchi Gh. [107, p.262], Bujor V., Manole-Ţăranu D. [90, p.16],
Bârgău M. [81, p.154]; Ciobanu I. [96, p.335]; Bejan O., Ilie S. [91, p.44], Rusnac S. [134, p.213];
români: Bogdan T., Sîntea I., Drăgan-Cornianu R. [84, p.93]; Butoi T. [94, p.20]; Prună T. [126,
p.85]; Mitrofan N., Zdrenghea V. [116, p.69], Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G. [138,
p.131]; Culcea D. [98, p.155], Popa V., Drăgan I., Lăpădat L. [125, p.57], Iacobuţă I. [112, p.282];
Pescaru N. [121, p.18]; Doltu I. Drăghici V. [101, p.22], ruşi: Râbaliscaia V.Ia [366, p.122],
Polubinskii V.I. [168, p.50], Crasicov A. [157, p.40-42]; din occident: Lopez G., Borstein S. [249,
p.5], Mendelsohn B. [121, p.16]; Baril M. [421, p.354].
Aceleaşi două concepte de definire în sens larg sau îngust a victimei au fost identificate şi în
reglementările internaţionale. Astfel, conform Recomandării R (85) 12 a Comitetului CE privind
statutul procesual al victimelor infracţiunii „victima este persoana fizică, căreia i s-a pricinuit un
prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau
infracţiunile care încalcă normele penale ale statului” [46]. Convenţia europeană cu privire la
despăgubirea victimelor infracţiunilor violente din 24.11.1983, stabileşte ca victime „persoanele care
au suferit leziuni corporale sau cărora li s-a deteriorat sănătatea sau a persoanelor întreţinute de
victime care au decedat ca rezultat al unor astfel de infracţiuni” [15]. Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950, prevede că poate fi victimă „orice
organizaţie non-guvernamentală, orice persoană fizică, orice grup de particulari care se pretind
victime a unei încălcări” [13]. Proiectul preliminar al unei noi Recomandări (actualizând
Recomandarea (87) 21) privind asistenţa acordată victimelor infracţiunilor penale şi prevenirea
victimizării repetate din 2006 se referă la victima „persoană fizică care a suferit daune, inclusiv
vătămări fizice sau mintale, suferinţe emoţionale sau pierderi economice, cauzate de acţiuni sau
omisiuni care contravin dreptului penal” [41]. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 40/34 din
29.11.1985 prin care s-a adoptat Declaraţia ONU privind principiile de bază ale justiţiei pentru
victimele infracţiunilor şi abuzului de putere, ca victime a criminalităţii prevede la art.1 „persoanele
care, în mod individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, în special o atingere la integritatea
fizică sau morală, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă în drepturile lor
fundamentale, în virtutea acţiunilor sau omisiunilor care înfrâng legile penale în vigoare, inclusiv a
celor care prescriu abuzurile criminale de putere” [55, p.373-376]. Art. 1 a Deciziei-cadru
2001/220/JAI a Consiliului UE privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale din
15.03.2001, defineşte victima ca „persoana fizică care a suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere a
integrităţii sale fizice sau mintale, o suferinţă morală sau o pierdere materială, cauzată direct de acte
sau omisiuni care încalcă dreptul penal” [21, art. 1], Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene din 28.06.2007 accentuând că noţiunea de „victimă” în sensul deciziei-cadru menţionate nu
include persoanele juridice care au suferit un prejudiciu cauzat direct de acte sau omisiuni care
încalcă dreptul penal al unui stat membru al UE [27].
Pe plan naţional, noţiunea de victimă ne este oferită de art. 58 CPP al RM care prevede că „se
consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune
morale, fizice sau materiale”. Art. 59 CPP al RM stabileşte că partea vătămată „este considerată
persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material,
recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei” [6]. Recunoaşterea ca parte
vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală imediat după stabilirea
temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale (alin. (2) art. 59 CPP al RM). Victima
însă este recunoscută în calitatea dată prin efectele juridice şi nu prin anumite acte procesuale ale
participanţilor la proces, evitându-se anumite formalităţi şi incomodităţi, statutul de victimă luând
naştere până la intentarea procesului penal, odată cu consumarea infracţiunii şi survenirea daunelor.
Prin urmare, noţiunea de victimă este mai vastă decât cea de parte vătămată, prima fiind un concept
victimologic, cea din urmă având un sens juridico-penal şi procesual-penal. Considerăm că diferenţa
dintre victimă şi partea vătămată trebuie luată în considerare, dar unificarea lor sau examinarea în
plan concurenţial nu are sens. Victimologia trebuie să utilizeze proprii termeni şi noţiuni de victimă
şi parte vătămată.
Susţinem poziţia autorilor care propun conceptul larg a definiţiei victimei, opinia dată fiind
promovată de un şir de cercetători autohtoni, români, ruşi, din occident, dar şi în reglementările
internaţionale şi naţionale. Suplimentar, conform Raportului din 20.04.2009 a Comisiei
Comunităţilor Europene, o definiţie largă a victimei o găsim în prezent în legislaţia Marii Britanii,
Bulgariei, României, Letoniei, Suediei şi Slovaciei [44]. Cu toate acestea, considerăm util şi
întemeiat de a avea şi un concept de victima în sens îngust, ce s-ar referi doar la persoanele fizice.
Credem că poziţia abordării victimei în sens îngust este pe deplin justificată, fiindcă determină strict
şi în mod restrâns cercul de persoane care pot deveni victime, fapt ce are o importanţă deosebită
pentru elaborarea şi implementarea măsurilor de prevenire victimologică.
În concluzie, analizând toate caracteristicile esenţiale deduse din multiple noţiuni examinate,
propunem definiţia precizată de victimă a infracţiunii drept „orice fiinţă umană care suportă în mod
direct sau indirect în urma infracţiunii, un prejudiciu moral, fizic sau material”. Terminologia
victimologică se diversifică în permanentă, de bază le considerăm, în afară de victimă, noţiunile de
victimitate, victimizare, situaţii victimogene, determinante victimologice, studiu victimologic şi
prevenire victimologică.
Prin victimitate se înţeleg acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri jucate în societate etc., care
predispun persoana de a deveni victimă [90, p.16; 113, p.74; 96, p.335; 91, p.44; 283, p.33], această
definiţie fiind susţinută de cercetătorii autohtoni Bujor V., Manole-Ţăranu D., Larii I., Ciobanu I,
Bejan O., Ilie S., Bantuş A. O noţiune asemănătoare o prezintă Bîrgău M. care defineşte “victimitatea
ca totalitatea caracteristicilor social-psihologice ale persoanei care condiţionează probabilitatea de a
deveni obiectul atentatului criminal” [81, p.155]. Cercetătorul Ciobanu I., consideră că victimitatea
este: a) capacitatea înaltă a unui individ de a deveni “ţinta” atentatelor infracţionale [96, p.335], ceea
ce corespunde noţiunilor utilizate de Frank L.V. [90, p.16], Rîbaliskaia V.Ia. [364, p.32], Larii I.
[113, p.74]; b) investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează unele persoane să devină victime
ale infracţiunilor [96, p.335]; c) caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei
de a deveni victimă [96, p.335], definiţie întâlnită şi la Iliina L.V. [344, p.119]; d) caracteristica
comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă
a infracţiunii.
Susţinem opinia profesorului Gladchi Gh. conform căreia „termenul de victimitate are aceiaşi
semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de vulnerabilitate victimală [29, p.11; 106 p.270; 108, p.31].
Savanţii Rîbaliskaia V.Ia. [364, p.32] şi Conovalov V.P. [348, p.25] definesc vulnerabilitate
victimală sporită, ca fiind determinată doar de anumite calităţi personale bio-fizice, psihice ori
sociale. Alţi autori, cum ar fi Mitrofan N. [6, p.71], Mendelsohn B. [116, p.70] consideră că, gradul
de vulnerabilitate victimală poate fi precizat, atât prin intermediul factorilor personali, cât şi
situaţionali. După părerea noastră, victimitatea sau vulnerabilitatea victimală sporită nu poate fi
determinată numai de anumite particularităţi personale ale indivizilor sau numai de factori
situaţionali externi, ci numai în comun.
Cercetătorul Rivman D.V. susţine că victimitatea nu trebuie definită ca o capacitate sporită a
persoanei de a fi victimizată. Victimitatea individuală este starea de vulnerabilitate a unei anumite
persoane, determinată de existenţa criminalităţii, care se manifestă prin capacitatea obiectivă
caracteristică persoanei, de a deveni victimă a infracţiunii [357, p.22]. Deci, victimitatea este
vulnerabilitatea victimală caracteristică oricărei persoane. Cu toate acestea, în opinia lui Gladchi Gh.,
opinie pe care o împărtăşim, victimitatea este vulnerabilitatea victimală sporită a unor persoane,
cercetarea victimologică a cărora oferă noi perspective prevenirii şi combaterii criminalităţii. Prin
urmare, propunem următorul conţinut precizat al noţiunii de victimitate drept “vulnerabilitatea
victimală sporită a unor persoane determinată de interacţiunea anumitor factori personali şi exteriori
într-o anumită situaţie”.
Procesul prin care persoana se transformă în victimă se numeşte victimizare [90, p.17; 113, p.74; 91,
p.45; 283, p.33]. O asemenea definiţie o întâlnim la cercetătorii Larii I., Bujor V, Manole-Ţăranu D.,
Bejan O., Ilie S., Bantuş A. În opinia noastră, o definire mai reuşită a noţiunii de victimizare a fost
propusă de Frank L.V. ca „proces de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul
acestui proces, atât la nivel individual, cât şi de masă” [180, p.107], noţiunea dată fiind asemănătoare
cu conceptul de victimizare utilizat de Gladchi Gh. [107, p.267] şi Bîrgău M. [81, p.155; 80, p.85]. În
acelaşi timp definiţia dată este similară cu noţiunea de victimitate realizată propusă de Rivman D.V.,
ceea ce nu duce la concluzia, că victimizarea cuprinde în sine şi statică (victimitatea realizată) şi
dinamică (realizarea victimităţii) [298, p.11].
În opinia lui Separovic Z., termenul de victimizare face parte din sfera generală şi complexă a
„riscului uman” sau din noţiunea gen „viaţa umană şi sigură” [128, p.366]. Savantul Frank L.,
consideră că, victimizarea în general cuprinde toate victimele infracţiunilor, înregistrate şi latente,
indiferent de gradul victimităţii acestora, contribuţiei sau chiar vinovăţiei directe a victimelor [180,
p.110-111]. În opinia cercetătorului Gladchi Gh., victimizarea se caracterizează prin trăsături
cantitative şi calitative ale totalităţii membrilor societăţii sau familiilor care au devenit victime ale
infracţiunilor. Prin urmare, imaginea generală a victimizării este de fapt imaginea generală
victimologică a criminalităţii, caracterizată prin prisma datelor despre persoanele vătămate, timpul,
locul şi modul de victimizare a acestora [107, p.268].
În concluzie, victimizarea constituie procesul transformării unei oarecare persoane în victimă a
infracţiunii (indiferent dacă persoana este predispusă sau nu victimal), în al doilea rând, victimizarea
este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime (atât cele predispuse victimal cât
şi nepredispuse, cărora le-au fost cauzate prejudicii prin infracţiune). Astfel, propunem conţinutul
precizat al noţiunii de victimizare drept “procesul şi rezultatul procesului transformării unei persoane
(sau grup de persoane) în victimă a infracţiunii”.
Delimitarea noţiunilor de victimitate sau victimizare este uneori dificilă, unii cercetători operând
doar cu un concept din două. Analizând literatura de specialitate putem stabili unele asemănări şi
deosebiri. Asemănări: a) ambele constituie obiect specific de studiu al victimologiei; b) ambele sunt
componente a obiectului prevenirii victimologice. Deosebiri: a) prin victimitate se subînţeleg doar
victimele potenţiale, adică persoanele cu o vulnerabilitate victimală sporită de a deveni victime,
determinată de ansamblul calităţilor personale ale acestora ce interacţionează cu factorii externi în
anumite situaţii, pe când victimizarea cuprinde victimele reale: atât procesul de transformare a
persoanei în victimă, cât şi rezultatul final al acestui proces; b) realizarea victimităţii prin infracţiune
şi consecinţele acesteia, constituie parte componentă a victimizării în ansamblu.
Cu referire la noţiunea de situaţie victimogenă, conceptul este abordat în literatura de specialitate
într-un sens restrâns, cât şi larg.
În sens îngust, autorii Bîrgău M. [81, p.155] şi Polubinskii V.I [168, p.24-25] consideră că, situaţia
victimogenă este o situaţie de viaţă care e determinată de calităţile ori comportamentul victimei
potenţiale şi creează posibilitatea de a-i pricinui pagube [81, p.155]. Din ce rezultă că, pentru
estimarea criminologică a rolului situaţiei victimogene în mecanismul infracţiunii, o importanţă
deosebită o au mai ales situaţiile, formate în legătură cu calităţile personalităţii şi comportamentului
victimei. Cu toate acestea, considerăm că nu numai aceste situaţii generează victimizarea victimei. În
opinia noastră, esenţa situaţiei victimogene este crearea pericolului de a i se cauza o daună persoanei,
prin urmare, situaţia victimogenă este ansamblul circumstanţelor obiective şi subiective care
determină transformarea persoanei (unui grup de persoane) în victimă (victime) a infracţiunii. În
acest context, definiţii mai reuşite sunt propuse de Frank L.V. pentru care “victimogenă este acea
situaţie, când apar circumstanţe, condiţii, care creează primejdia de a cauza persoanei o daună
morală, fizică sau materială” [179, p.10] şi Gladchi Gh. accentuând că „situaţia victimogenă apare în
legătură cu particularităţile personalităţii şi comportamentului victimei şi creează primejdia unei
anumite daune persoanei vătămate potenţiale” [107, p.277].
În sens larg, unii autori definesc situaţia utilizând termenul de situaţie victimologică. În acest caz,
noţiunea include şi procesul de formare a persoanelor cu un grad sporit de vulnerabilitate victimală,
aceasta fiind principala deosebire cu situaţia victimogenă [327, p.19]. Astfel, cercetătorul Vandîşev
V.V. defineşte situaţia victimologică ca “ansamblu de circumstanţe obiective şi subiective, care au
determinat formarea calităţilor personalităţii, datorită cărora ea a devenit victimă, precum şi crearea
situaţiei concrete ce contribuie la săvârşirea infracţiunii” [145, p.5-6]. În opinia profesorului Gladchi
Gh., opinie pe care o susţinem, pentru elucidarea mai profundă a întregului lanţ cauzal de
victimizare, este important, de a include în noţiunea de situaţie şi procesul însuşirii de către unele
persoane a calităţilor, care le asigură o vulnerabilitate victimală sporită în anumite situaţii concrete de
viaţă [108, p.43; 109, p.99], cercetătorul propunând un concept de situaţie victimogenă în acest sens
[304, p.65]. În cazul dat este raţional a utiliza termenul de situaţie victimologică.
În concluzie, propunem conţinutul concretizat al noţiunii de situaţie victimogenă în sens larg drept
“ansamblul de circumstanţe obiective şi subiective, care determină însuşirea de către unele persoane
a calităţilor, care le asigură o vulnerabilitate victimală sporită în anumite situaţii concrete de viaţă şi
care creează pericolul de a cauza persoanei prejudicii morale, fizice sau materiale”.
Privitor la determinantele victimologice, definirea acestora este legată de conceptul determinantelor
criminalităţii. Conform Enciclopediei Criminologice Ruseşti, determinantele criminalităţii reprezintă
“procesul naşterii criminalităţii în societate” [276, p.161], Cudreavţev V.N. şi Eminov V.E. le
definesc ca “cauzele criminalităţii şi condiţiile care le favorizează” [161, p.123]. În opinia
cercetătorilor Cuzneţova N.F. şi Mincovschii G.M., cercetarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în
ansamblu, trebuie să fie anticipată de explicarea determinantelor criminologice şi funcţionării
componentelor sau „сelulelor” primare ale fenomenului [160, p.113], în cazul nostru, vorbim despre
cauzele şi condiţiile ce determină victimizarea, care şi poartă în ansamblu denumirea de determinante
victimologice.
Deoarece, criminologul studiază determinantele criminalităţii în limitele „determinismului
particular” [276, p.161), în acelaşi mod şi victimologul studiază determinantele victimologice în
limita stabilită. Ca ex., o atenţie şi importanţă deosebită faţă de determinantele victimologice le
regăsim în lucrarea profesorului Gladchi Gh. [108, p.7], care efectuând o cercetare complexă,
multilaterală a personalităţii criminalului şi victimei lui, a relaţiilor lor, a stabilit îmbinările tipice ale
determinantelor victimogene caracteristice infracţiunilor de mare violenţă (omorul, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale, violul).
Cu privire la prevenirea victimologică, în literatura de specialitate ea este definită în mod diferit,
esenţa tuturor noţiunilor însă este aceeaşi: prevenirea victimologică este orientată spre victimă. Unele
noţiuni, în opinia noastră au un caracter general, cum ar fi „totalitatea măsurilor normative şi sociale
orientate spre prevenirea criminalităţii, prin limitarea riscului de a deveni victimă a atentatelor
criminale” [81, p.156; 143, p.268]. Altele au un conţinut mult mai detaliat, specificând obiectivele
principale ale acestei activităţi, de ex., “reprezintă activitatea specifică a instituţiilor sociale orientată
asupra relevării, înlăturării sau neutralizării factorilor, împrejurărilor, situaţiilor care formează
comportamentul victimogen şi condiţionează comiterea infracţiunilor, relevării grupului de risc şi a
persoanelor concrete cu un grad sporit de victimitate şi influenţării asupra lor în scopul regenerării
sau activizării calităţilor de protecţie, elaborării sau perfecţionării măsurilor speciale de protejare a
cetăţenilor faţă de atentatele criminale în scopul stopării procesului de victimizare ulterioară a
acestora” [113, p.80-81; 159, p.377-378]. Conform noţiunii date, în afara sferei de activitate vizând
prevenirea victimologică rămân situaţiile victimogene în care comportamentul victimei n-a fost
victimal, adică nu a fost imoral, ilegal sau neatent. În opinia cercetătorului Gladchi Gh., opinie pe
care o susţinem, conceptul propus poate fi acceptat doar cu condiţia ca prima direcţie a activităţii de
prevenire victimologică să fie modificată, după cum urmează: relevarea, înlăturarea sau neutralizarea
factorilor, a situaţiilor victimogene, în special a situaţiilor create de comportamentul victimal al
persoanei vinovate (ilegal, imoral sau neatent) [109, p.199; 107, p.297; 108, p.64].
În concluzie, propunem conţinut concretizat al noţiunii de prevenire victimologică drept “activitatea
specifică a instituţiilor sociale privind relevarea, înlăturarea sau neutralizarea factorilor, a situaţiilor
victimogene, în special a situaţiilor create de comportamentul victimal al persoanei vinovate,
relevarea grupurilor de risc şi persoanelor cu o vulnerabilitate victimală sporită şi influenţării lor în
vederea restabilirii sau activizării capacităţilor lor de autoprotecţie, precum şi elaborarea şi
implementarea măsurilor speciale de protecţie a cetăţenilor împotriva infracţiunilor şi victimizării
ulteriorare”.
Dacă considerăm prevenirea victimologică ca un subsistem al întregului proces de prevenire al
infracţiunilor, atunci elementele lui sunt: 1) caracteristica victimologică şi; 2) elaborarea şi realizarea
măsurilor de prevenire. Nu este întemeiată, în opinia noastră, utilizarea de către unii autori a
conceptului de “măsuri de prevenire sau profilaxie victimologică” într-o accepţiune largă, care
include şi activitatea de prevenire victimologică. În acest caz se încalcă raportul dintre categoriile
general şi particular, fiindcă analiza victimologică a infracţiunii, a trăsăturilor ei, e necesară pentru
elaborarea măsurilor de profilaxie, toată activitatea respectivă constituind un sistem general –
prevenirea victimologică. Măsurile de prevenire reprezintă o trăsătură specifică şi un instrument de
lucru a prevenirii victimologice.
Cercetarea victimologică întru prevenirea victimizării este reiterată de mai multi autori. Astfel,
cercetătorul Gladchi Gh., stabileşte că „scopul pragmatic general urmărit de orice studiu ştiinţific
este prevenirea infracţiunilor care este realizat prin caracteristica criminologică detaliată a faptelor
social-periculoase concrete, grupurilor de infracţiuni şi elaborarea măsurilor de profilaxie a acestora”
[107, p.117]. Tănăsescu I. consideră că „obiectivul anchetei victimologice este acela de a reconstitui
domeniul victimei, procesul de producere şi de recuperare a victimizării, acţiunile agresionale şi
condiţiile producerii victimizării în general” [139, p.413].
Examinând criminologia clinică, savanţii Scripcaru Gh. şi Astărăstoae V. indică că, „cercetarea
victimologică, are aptitudinea de a face criminologia generală să devină o criminologie a
pozitivismului umanizat, atunci când ea trebuie să ducă la consecinţe pragmatice, cum ar fi
prevenirea stării de victimă, neutralizarea situaţiilor criminogen-victimologice” [135, p.85].
Cercetătorul Stanciu V. compară cercetarea victimologică cu cercetarea medicală, unde „doar
tratarea simptomului ar echivala în criminologie cu tratarea doar a criminalului, inegalitatea reală a
bolnavului în faţa bolii trebuind să conducă în criminologie la înţelegerea inegalităţii autorului şi a
victimei în faţa pedepsei, orice asumare a unui adevăr ştiinţific obligând şi la înţelegerea şi integrarea
contrariilor” [135, p.86].
În opinia profesorului Gladchi Gh., întru realizarea diferitor cercetări victimologice este necesar, de a
crea un model al fenomenelor şi interdependenţelor ce urmează a fi studiate, apoi a elabora
programul, iar în baza acestuia, a stabili ipotezele de lucru, metodele, tehnicile şi formele
organizaţionale ale cercetării [300, p.36], acestea constituind, după aprecierea noastră, elementele
cercetării ştiinţifice victimologice. Modelul cercetării este creat prin intermediul noţiunilor,
expresiilor şi sarcinilor principale ale victimologiei criminologice. Programul reprezintă un
document ce conţine premisele metodologice şi procedurale ale cercetării ştiinţifice. Compartimentul
metodologic se referă la descrierea situaţiei-problemă, determinarea obiectului de cercetare,
formularea scopului şi sarcinilor studiului, formularea ipotezelor ce concretizează scopul cercetării şi
reprezintă în sine instrumentul metodologic principal al ei. Compartimentul procedural include
metodele şi tehnicile de cercetare, descrierea procedeelor de colectare, prelucrare şi analiză a
informaţiei victimologice. Conform părerii cercetătorului Gladchi Gh. noile exigenţe presupun
elaborarea unui suport tehnico-economic al programului cercetării victimologice, orientat spre create
unei structuri organizaţionale eficiente a colectivului ştiinţific, cheltuirea econoamă a mijloacelor şi
materialelor [109, p.78]. Un aspect important şi în acelaşi timp problematic de realizat al cercetării
victimologice constituie în prezent legătură acesteia cu activitatea practică.
În concluzie, propunem ca elemente concretizate ale cercetării ştiinţifice „crearea modelului de
studiere a fenomenelor cu caracter victimologic, elaborarea programului, formularea ipotezelor de
lucru, metodele şi tehnicilor organizatorice ale cercetării, elaborarea unui suport tehnico-economic al
programului, aplicarea rezultatelor cercetării în practica socială”.

1.2. Victimologia juvenilă – probleme teoretice şi metodologice

Multiple tipologii victimale încep cu plasarea pe poziţia cea mai vulnerabilă a minorilor, şi acesta
este pe deplin motivat, dat fiind faptul că, copiii posed anumite calităţi care îi fac victime ideale a
unei game diverse de infracţiuni. Urmare vulnerabilităţii victimale sporite, minorii au atras atenţia
specialiştilor în domeniu, devenind obiect de studiu a unei noi ramuri a victimologiei criminologice -
victimologia juvenilă, în literatura victimologică naţională, pentru prima dată, termenul de
victimologie juvenilă fiind utilizat de cercetătorul Gladchi Gh., ce o consideră o subramură a
victimologiei criminologice. În plan juridic naţional, cuvântul juvenil se referă la persoanele care nu
au atins vârsta de 18 ani (lat. „iuvenilis” - incomplet matur sau dezvoltat, tânăr). Ca sinonime avem
cuvintele tânăr, copil, adolescent, imatur, pueril, minor, infant, în unele dicţionare întâlnim chiar şi
expresia „adulţi în miniatură” [268, p.13].
Constituţia R.Moldova, în art. 49 şi 50 operează cu conceptele de copil şi tânăr [20]. Art. 20 alin. (1)
din CC RM prevede că „capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică devine
majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani” [8]. CF RM stipulează în art. 51 alin. (1) că „se
consideră copil persoana care nu a atins vârsta de 18 ani (majoratul)” [10]. CPP RM defineşte în art.
6 termenul de persoană minoră ca „persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani” [6]. Art. 1 al Legii
nr. 338-XIII din 15.12.94 privind drepturile copilului prevede că „o persoană este considerată copil
din momentul naşterii până la vârsta de 18 ani” [30].
O interpretare similară a noţiunii de copil întâlnim şi în legislaţia internaţională. Astfel, art. 1 al
Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului stabileşte, că „prin copil se înţelege orice fiinţă
umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita
majoratului sub această vârstă” [16], în sensul art. 1 al Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului UE
privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, „copil înseamnă orice
persoană având o vârstă mai mică de 18 ani” [22], iar art. 2 a Propunerii de Directivă a Parlamentului
European şi a Consiliului UE privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile din 29.03.2010, prevede că „copil” înseamnă orice
persoană sub 18 ani [42]. În concluzie, vom folosi în continuare noţiunea de minor, în sensul de
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
În opinia noastră, victimologia juvenilă are o fermă şi precisă delimitare. Ea este o ştiinţă socio-
juridică, parte a sistemului victimologiei criminologice. Victimologia criminologică evoluează activ,
acumulând un volum considerabil de date despre victimele şi situaţiile diferitor infracţiuni. În măsura
în care, prin cercetarea acestora, se stabileşte un specific victimologic determinat de trăsăturile
personalităţii şi situaţiei, în cadrul victimologiei criminologice se conturează noi orientări ştiinţifice.
La etapa actuală, din componenţa victimologiei criminologice face parte, inclusiv, şi victimologia
juvenilă [308, p.15-16].
Obiectul de cercetare al victimologiei criminologice s-a conturat treptat, evoluând de-a lungul anilor,
deşi, deocamdată, în mediul specialiştilor nu s-a cristalizat o opinie univocă privind definirea
acestuia. Astfel, unii consideră că în calitate de obiect de cercetare sunt acele victime care, prin
activitatea lor, au contribuit la producerea faptei infracţionale în cadrul fenomenului infracţionalităţii
[261, p.7]. Potrivit altor cercetători, deşi victimologia criminologică acordă prioritate studierii
victimelor „vinovate” de comiterea infracţiunii, totuşi în centrul studiului victimologiei se află toate
victimele, indiferent de rolul jucat în săvârşirea infracţiunii [179, p.17; 180, p.6; 109, p.17; 107,
p.258; 305, p.50]. Susţinem această din urmă opinie, şi considerăm că, victimologia criminologică
studiază multilateral toate victimele infracţiunilor, indiferent de rolul acestora în etiologia actului, şi
nu se axează doar pe persoanele vătămate cu devieri victimogene.
Astfel, victimologia criminologică este, în viziunea noastră, ştiinţa despre victime pentru care devine
tipic comportamentul de orice calitate victimologică. Deci şi în centrul studiului victimologiei
juvenile, ca parte a sistemului victimologiei criminologice, se află toate victimele minore, fără a
acorda importanţă, ce rol au jucat ele în infracţiunile săvârşite. Prin urmare, putem stabili că, obiectul
de cercetare a victimologiei juvenile este: personalitatea şi comportamentul victimei minore a
infracţiunii, relaţiile acesteia cu infractorul, situaţiile victimogene, victimitatea şi victimizarea
minorilor, măsurile de prevenire victimologice.
În concluzie, propunem următoarea definiţie a victimologiei juvenile: ştiinţă socio-juridică, parte a
sistemului victimologiei criminologice care studiază personalitatea şi comportamentul victimei
minore a infracţiunii, relaţiile acesteia cu infractorul, situaţiile victimogene, victimitatea şi
victimizarea minorilor, măsurile de prevenire victimologice.
Codul Penal al R.Moldova, adoptat la 18.04.2002 [4], cu modificările şi completările ulterioare,
incriminează ca infracţiuni o serie de fapte, inclusiv cu prevederi de variantă agravantă, dacă acestea
au ca victime minori, copii, persoane care nu au atins vârsta de 14 sau 16 ani, precum şi cei cu vârsta
fragedă. Astfel, CP RM prevede 10 componente de infracţiuni care pot fi săvârşite doar împotriva
minorilor (articolele 147, 1641, 174, 175, 205, 206, 207, 208, 2081, 209). În cazul a 17 articole
minoritatea constituie componenţa calificată a infracţiunilor (articolele 145 alin. (2) lit. e); 150 alin.
(2) lit. b); 151 alin. (2) lit. b); 152 alin. (2) lit. c); 164 alin. (2) lit. c); 166 alin. (2) lit. c); 171 alin. (2)
lit. b), b2), şi alin. (3) lit. b); 172 alin. (2) lit. b) b 2) şi alin. (3) lit. a); 205 alin. (2), (3) şi (4); 206 alin.
(3) lit. b), f); 211 alin. (2) lit. c); 212 alin. (3) lit. b): 217 alin. (3) lit. b 1), e); 2171 alin. (3) lit. b1), e);
2173 alin. (3) lit. b); 2176 alin. (2) lit. c); 280 alin. (2) lit. c); 309 1 alin. (3), lit. a)). Toate victimele
infracţiunilor menţionate mai sus constituie obiect de cercetare al victimologiei juvenile.
Cu toate acestea, limitele victimologiei juvenile nu sunt stabilite de componenţele de bază şi
calificate ale infracţiunilor prevăzute de legislaţie în care în calitate de victime sunt minorii.
Victimologia juvenilă studiază în general toate victimele minore ale infracţiunii, indiferent dacă
persoanele au fost recunoscute ca pătimiţi sau nu. Deci, considerăm, victime minore a infracţiunii
atât victimele în sens penal, cât şi victimele latente, relevate în consecinţa chestionării sociologice a
populaţiei, utilizând sondajele de victimizare [328, p.175]. Astfel, propunem definiţia precizată a
victimei minore a infracţiunii drept „orice minor care suportă în mod direct sau indirect în urma
infracţiunii un prejudiu moral, fizic sau material”.
Fiecare ştiinţă posedă un limbaj specific, precum şi noţiuni de bază cu care operează. În cazul
victimologiei juvenile, considerăm că, conceptul cheie a acestei teorii ştiinţifice îl constituie
vulnerabilitatea victimală a minorului sau victimitatea minorului. În literatura de specialitate întâlnim
definiţii diverse ca conţinut, utilizându-se, ori noţiunea de vulnerabilitate victimală, ori victimitate a
minorului. Autorii care utilizează conceptul de vulnerabilitate victimală, au ajuns la un consens, că în
cazul minorilor, avem de-a face întotdeauna cu o vulnerabilitate victimală sporită [64, p.301; 20,
p.127-129; 15, p.84; 59, p.60; 53 p.45].
În opinia cercetătorilor români “vulnerabilitatea victimală sporită a minorilor este condiţionată de
particularităţile psihocomportamentale şi de vârstă” [120, p.9]. Definiţii mai largi ne oferă autorii
ruşi. În opinia savantului Burlacov V.N. „vulnerabilitatea victimală sporită a minorului este
determinată de particularităţile psihofizice legate de vârstă, rolul social, locul în sistemul relaţiilor
sociale, precum şi poziţia pe care o ocupă în familie”, autorul menţionând ca un aspect important,
care influenţează vulnerabilitatea victimală a minorului „acţiunea negativă a maturilor asupra psihicii
lor, care duc la anomalii morale ce se realizează în plan victimal” [144, p.145], o poziţie
asemănătoare o împărtăşeşte şi Rivman D. [173, p.45]. Cercetătorarea Melinicova Ă. consideră că
“ansamblul calităţilor psihologice genetice, demografice şi individuale a personalităţii copiilor
moderni în condiţiile schimbării mediului de viaţă obişnuit şi educaţie, duce la formarea anumitor
calităţi a personalităţii care îi fac vulnerabili faţă de schimbările negative a condiţiilor cu care au fost
obişnuiţi” [352].
Suntem de acord cu opinia autoarei Morozova N.B., care menţionează că “vulnerabilitatea victimală
a minorului este influenţată de procese obiective externe care duce la creşterea numărului de copii, ce
se găsesc în condiţii criminogene cu o concentrare înaltă a personalităţilor asociale”. Vulnerabilitatea
victimală creşte ca rezultat a comportamentului deviant al copiilor, condiţionat de motive
psihopatologice şi social-psihologice [481]. Referindu-se la copiii abuzaţi sexual, cercetătoarea
Morozova N.B. a definit victimitatea minorului drept „un complex potenţial de caracteristici
psihofizice care determină incapacitatea minorilor de a concepe din timp caracterul sexual a
acţiunilor infractorului, natura lor etico-morală şi consecinţele sociale şi (sau) de a elabora şi
implementa strategii efective a comportamentului în situaţii cu caracter pronunţat sexual” [481].
Susţinem opinia din literatura de specialitate că, vulnerabilitatea victimală este identică, din punct de
vedere ştiinţific, cu victimitatea [298, p.11; 107, p.270; 108, p.31] şi propunem definirea conceptului
de bază a victimologiei juvenile – vulnerabilitatea victimală sporită a minorului, drept „victimitatea
minorului, determinată de interacţiunea particularităţilor victimei potenţiale şi factorii situaţionali
exogeni”, din definiţie rezultând conţinutul, precum şi cele 2 componente: personală şi situaţională.
O altă noţiune uzitată de victimologia juvenilă este victimizarea minorului. În opinia cercetătorilor
Sellin T. şi Wolfgang M. victimizarea juvenilă e „condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor
perturbatori din mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediul fiind instabilă şi
situaţională” [216, p.224]. Autorii români Mitrofan N. şi Butoi T., consideră că, victimizarea
copilului devine posibilă prin raportarea la „particularităţile psiho-comportamentale şi de vârstă
specifice”, fiind, în mod strict conceptual, de esenţa lipsei de „posibilităţi fizice şi psihice de apărare,
capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale [...] de înţelegere a consecinţelor unor
acţiuni” [116, p.84].
Considerăm că, pentru a formula o definiţie proprie a victimizării juvenile, trebuie să luăm ca bază
noţiunile de victimizare formulate în literatura de specialitate. În opinia cercetătorilor autohtoni Larii
I., Bujor V, Manole-Ţăranu D., Bejan O., Ilie S., Bantuş A. victimizare se numeşte procesul prin care
persoana se transformă în victimă [90, p.17; 113, p.74; 91, p.45; 283 p.33]. Savantul rus Frank L.V.,
defineşte victimizarea ca proces de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul
acestui proces, atât la nivel individual, cât şi de masă [180, p. 107], noţiune susţinută de Gladchi Gh.
[107, p.267] şi Bîrgău M. [81, p.155; 80, p.85]. În opinia noastră, anume această din urmă definiţie
reflectă mai precis esenţa victimizării.
În concluzie, conform rezultatelor propriei cercetări victimologice efectuate, luând ca bază definiţia
de victimizare utilizată de Frank L.V., Gladchi Gh. şi Bîrgău M., propunem definiţia victimizării
juvenile ca „procesul de transformare a minorului (minorilor) în victimă (victime) a infracţiunii,
determinat de particularităţile bio-constituţionale şi psiho-comportamentale speciale şi rezultatul
acestuia exprimat prin consecinţe de durată de ordin psihic, fizic şi comportamental cu un impact
deosebit de grav, pentru generaţia în creştere”.
Altă noţiune cu care operează victimologia juvenilă este comportamentul victimal al minorului, pe
care îl definim ca “comportament prin care victima provoacă, favorizează sau într-un alt mod
uşurează săvârşirea infracţiunii împotriva sa”.
Referitor la alte ştiinţe, corelaţia lor cu victimologia juvenilă este indispensabilă. Astfel raportul
victimologiei juvenile cu politica penală determină modalităţile de stabilire a compoziţiei
victimizării, formele jurisdicţionale de limitare a victimizării, influenţa fenomenului victimizării,
limitele pedepselor penale şi rolul organelor judiciare în protejarea victimelor minore. În mod
reciproc, victimologia juvenilă şi agresologia instituţionalizează comportamentele victimei şi
agresorului, stimulii interni şi externi care determină comportamente şi consecinţele sociale directe
ale acestora, calificând actul individual ca fiind agresional sau o consecinţă a acestuia, explicându-i
geneza. Conceptul de penologie desemnează felul şi întinderea pedepsei, în general, aplicarea
empirică a acesteia, reglementând corelaţia cu victimologia juvenilă, desemnând o realitate
particulară, specifică de pedepsire în funcţie de întinderea efectului victimal. Atât dreptul penal cât şi
victimologia juvenilă urmăresc în final reducerea criminalităţii. Victimologia juvenilă furnizează
date şi explicaţii dreptului penal, în vederea luării celor mai eficiente măsuri de prevenire a
criminalităţii. O strânsă corelare şi interdependenţă există şi faţă de dreptul procesual penal, în
funcţie de depoziţiile victimei minore, de volumul drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate în
procesul penal, autenticitatea probelor, depinde modul de analiză a personalităţii infractorului şi
stabilirea pedepsei. Urmare rezultatelor cercetărilor şi recomandărilor făcute de victimologia juvenilă
dreptul penal şi dreptul procesual penal suferă modificări. Trăsăturile victimei minore, relaţiile dintre
victimă şi infractor, urmele victimei la locul infracţiunii, sunt studiate şi luate în consideraţie la
cercetarea criminalistică a mecanismelor infracţiunii, atât în contextul teoriei probaţiunii, cât şi a
teoriei calificării infracţiunilor. Fenomenul de victimizare se află într-un raport nemijlocit cu psihicul
victimei întrucât victima minoră, în momentul cunoaşterii oponentului, îşi pune în evidenţă afinităţile
influenţând chiar stilul relaţiei cu acesta. Victimologia juvenilă prezentând cunoaşterea şi
convingerile victimei minore preia din psihologie modul cum se realizează comportamentul
individual, geneza şi explicarea acestuia, precum şi procesul psihic de adaptare progresivă a victimei
la atitudinile şi tensiunile din mediul înconjurător. Sociologia integrează efectul victimal în
împrejurările concrete ale infracţiunii, explicând frecvenţa şi intensitatea acestora, pornind de la
abstract la concret, luând în considerare, inclusiv, conflictele şi disputele dintre infractori şi victimele
minore. Statistica ajută victimologia juvenilă în cunoaşterea fenomenului infracţional, explicarea
cauzelor şi condiţiilor prin care un minor devine victimă. Ea contribuie în stabilirea prognozelor pe
termen scurt, mediu şi lung, iar în funcţie de acestea se vor aplica politicile preventive. Cea mai
importantă interacţiune a victimologiei juvenile există cu criminologia. Dacă criminologia studiază
cauzele şi condiţiile ce favorizează fenomenul criminal precum şi practica anti-criminală,
victimologia juvenilă studiază victima minoră a fenomenului criminal, dar propune şi măsuri
specifice de prevenire a acestui fenomen, ea abordând actul criminal servindu-se de criteriile
specifice ale criminologiei. Ambele ştiinţe îşi propun explicarea teoretică a fenomenelor, înaintând
legiuitorului măsuri de prevenire.
În vederea studierii victimologiei juvenile sunt utilizate metodele şi tehnicile sociologice,
psihologice, psiho-diagnostice, statistice, psihiatrice, biologice, antropologice, juridice etc.,
informaţiile obţinute fiind incluse şi corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie
victimologiei ştiinţifice. Se utilizează pe larg metoda logică, tipologică, clinică şi comparativă.
Cu privire la publicaţiile de victimologie juvenilă, Sparks R. în lucrarea sa “Crime and Delinquency
Issues” din 1982, menţionează că minorii dispun de „vulnerabilitate sporită” deoarece faţă de ei
există „probabilitatea în proporţie relativ înaltă să sufere careva forme de victimizare indiferent de
perioada de timp” [219, p.127-129], el subliniind repetat importanţa studierii victimologice a
minorilor. Conştientizând faptul dat, subiectul victimizăzii copiiilor a început să fie o preocupare
constantă a specialiştilor în domeniu. În acest sens din autorii autohtoni menţionăm: Gladchi Gh.
[296, p.219-231; 108; 109; 107; 299; 300; 301, p.4-8; 302, p.4-10; 303, p.11-15] ce a realizat inclusiv
un studiu socio-juridic privind victimizarea minorilor, ulterior în mai multe articole şi lucrări
examinând diverse aspecte legate de victimologia juvenilă; Baciu Gh. [280, p.28-29; 281, p.54-58;
282, p.134-136] care a examinat victimele minore în mecanismul diverselor infracţiuni, precum şi
unele determinante ale victimizării minorilor; Martîncic Ev. [351 p.18; 350, p.8-17], Dolea I. [100;
294] şi Ţurcan V. [336] ce s-au preocupat de probleme de protecţie juridică a victimelor minore a
infracţiunilor prin prisma actelor normative internaţionale şi naţionale, dar şi experienţa acumulată în
acest domeniu de alte state; faţă de aspectele victimologice a profilaxiei infracţiunilor comise faţă de
minori s-au axat atenţia Scurtu I.G. [178]; Moşac G.G. [167, p.63]; Bujor V., Manole-Ţăranu D. [90,
p.34-36]; Rusnac S. [134, p.216-217]; Bîrgău M. [81, p.172-174; 80, p.84-96; 349] Ikim D. [311].
Din autorii români specificăm: Pescaru N. [121, p.48], Prună T. [126, p.86-87], Mitrofan N.,
Zdrenghea V., Popa T. [116, p.84], Rădulescu S.M. [130, p.155], Culcea D. [98, p.160].
Din autorii francezi care s-au referit la victimizarea copiilor menţionăm: Audet J., Katz J.-F. [226,
227], Couderc C. [236], Angelino I. [228], Robichaud M.-G. [257], Miller A. [250], Vila G. [263],
Rey C. [256], Derivois D. [239], Bongrain M. [230], Gosset D. [243], Saint Mars D. [258], Bernard
M. [229], Le Rest P. [255], Tremblay R. E. [262], Lopez G. [249], Chamberland C. [235], Garrigue
A. M. [241], Besnard C. [422], Mercier C. [428].
Karmen A. [207, p. 8-9], Hentig H. [205, p. 89], Manzanera R. [212, p.19], Neuman E. [213], Adler
F., Mueller G., Laufet W.S. [187, p.242-243]. Finkelhor D. [197] fac parte din autorii din occident
preocupaţi de tematica victimizării copiilor.
Din cercetătorii ruşi au studiat tematica dată îndeosebi: Frank L.V. [375]; Rivman D.V. [173];
Burlacov V.N. [144]; Serîh A.B. [372]; Şestacov D.A. [183] în cadrul violenţei intrafamiliale;
Repeţcaia A.L. [172]; Turbalaev O. [374]; Aculev A. [337]; Rîbaliskaia V.Ea. [174; 175; 362; 363;
364; 365] care şi-a dedicat lucrările victimologiei şi criminalităţii minorilor.
Privind formele de victimizare a minorilor, cercetătorii autohtoni: Bujor V., Manole-Ţăranu D. [90,
p.34-36] au analizat bătaia şi incestul de către rudele apropiate; Rusnac S. [134, p.216-217] s-a referit
la instituirea noilor forme de victimizare, inclusiv traficul de copii în alte state în scopul utilizării lor
în calitate de cerşetori sau alte scopuri criminale; Moşac Gr. s-a preocupat de victimizarea în familie,
în special, în mecanismul infracţiunilor violente [167, p.55-82]; Gladchi Gh. de asemenea a studiat
victimizarea în familie, însă, ca determinantă a traficului de fiinţe umane şi a criminalităţii juvenile
[306, p.76-80].
Din autorii români: Pirozynski T. a scris despre maltratare [123, p.60-63], abandonul [128, p.164] şi
suicidul copilului [129, p.179-185]; Scripcaru Gh. s-au preocupat de sindromul copilului bătut [123,
p.60-63], revenind la subiectul dat în urma studiului de criminologie clinică a violenţei intrafamiliale
realizat în coautorat cu Astărăstoae V. [135, p.93; 127, p.99-102]; Neacşu I., Mareş R. şi Nica M. au
studiat violenţa domestică asupra copilului, dependenţa faţă de abuzator, exploatarea copilului prin
muncă [117, p.204-212]; Popa V., Drăgan I. şi Lăpădat L., atrag atenţie asupra bătăii şi molestării
sexuale a copiilor de către rude [125, p.61-62].
S-au referit la victimizarea copiilor, manifestată sub forma agresiunii fizice autorii: Mitrofan N.,
Zdrenghea V., Butoi T. [116, p.84-88]; Balahur D. [77, p.302-311], care s-a preocupat de stadiile
prin care trece copilul abuzat, nivelele reacţiei sociale faţă de abuzul asupra copilului, traumatizarea
suplimentară a copilului; Fattah E. [393; 424]; Popa N., Mihăilescu I., Eremia M. [124, p.94-96] în
cadrul studierii tipologiei violenţei; Tănăsescu I. [138, p.149] care accentuiază că „victimizarea
minorilor nu se poate măsura direct, întrucât copilul poate fi intimidat prin cele mai variate
mijloace”, aceasta fiind consecinţa imediată a „bagatelizării” sau a „hiperdramatizării” evenimentelor
intrafamiliale. Din cercetătorii ruşi: Liholob V. [349]; Romanova L.I. [359]; Safiullin N.H. [176]
care a efectuat o analiză criminologică privind comportamentul victimal al minorilor şi infracţiunile
de violenţă comise împotriva lor.
Referitor la publicaţiile consacrate victimelor minore a violenţelor sexuale, indicăm faptul, că autorii
şi-au dedicat lucrările diverselor forme a violenţelor sexuale, precum molestarea sexuală, abuzul
sexual, violul şi incestul. Iacobuţă I. Al., consideră molestarea sexuală a copiilor „o formă a violului,
deoarece victimele sunt foarte tinere şi, legal, nu sunt capabile să-şi dea consimţământul” [112,
p.304]. Cercetătorul Butoi T. prezintând formele pe care le pot îmbrăca agresiunile sexuale asupra
copiilor, menţionează ca „manifestări aberante ale vieţii de familie”– incestul şi perversiunile sexuale
[95, p.148-149]. În opinia lui Green K. la spitalul de copii din Washington, cazurile de “rele
tratamente” de ordin sexual sunt mai frecvente decât fracturile osoase sau operaţiile de amigdale
[204, p.88]. Concluzii referitoare la victimele maltratărilor sexuale în urma unei sinteze a diferitor
cercetări întâlnim la Thio A. [220, p.157-160; 221]. În opinia autorilor români Mitrofan N. şi Butoi
T. copiii victimizaţi sexual suferă într-un grad înalt de anxietate şi depresie, şi prezintă nivele scăzute
privind autoestimarea sexuală [116, p.89]. O cercetare vastă în domeniu a realizat-o în 2010
cercetătorul Rădulescu S. în lucrarea sa „Inocenţă şi violenţa erotică” [131], examinând multilateral
abuzul sexual asupra copilului, incidenţa acestuia în lumea contemporană, teoriile şi modele
explicative ale fenomenului, estimarea amploarei în România a fenomenului abuzului exercitat de
către părinţi.
Cu privire la abuzul sexual a victimelor minore şi-au consacrat publicaţiile tematicii date autorii
francezi: Born M. [231], Debruyne I. [238], Gabel M. [240], Bruce F. [234], Botte M.-F. [232], Klein
J.-P. [247], Herve G. [246], Sauliere D. [259], Simon V. [260], Hayez J.–Y. [245], Gauthier D. [242],
americani: Belsey M. [384], Wright P., Carr A., Lows M. [222, p.183-190], Siegel L. J., Senna J. J.
[217]; precum şi autorul rus Diacenco A.P. [343]. Cercetări sociologice în domeniu au fost realizate
de autorii occidentali Russell D. [411, p. 135-136], Finkelhor D. [198; 196 p. 95-105; 394; 395,],
Adams J.A., Horton M. [378], Bass E., Davis L. [189], Stromsness M. [414], Ammerman R. T. , Van
Hasselt V., Hersen M., McGinigle J. J. [380]. De cercetarea psihologică a victimelor minore ale
abuzului sexual s-au preocupat autorii ruşi: Morozova M. V. [166], Asanova N.C. [141], Potapov
S.A. [169; 369; 184], Tcacenco A. A. [369], Pecernicova T. P. [367; 368], Morozova N. B. [367;
481; 482; 354], Cocenov M. M. [156], Cudreavţev I. A. [165], Benamu Ă. [339], Golod I. S. [342],
Isaev D. N., Cagan V. E. [346; 345], Meteliţa Iu. L. [353], Parunţeva I. A. [354], Şaihova B. Z. [354;
433; 377], Rouz M. [360], Haritonova N. C. [376], Şostacovici B. V., Uşacova I. M. [184], Dogadina
M. A., Perejoghin L. [483], precum şi autorii occidentali: Bell P. [383], Besharov D. [385], Boat B.
W., Everson M. D. [386], Coleman L., Clancy P. [389], Freedman M.R., Rosenberg S.J., Schmaling
K.B. [396], Freidrich W. [397], Kendall-Tackett K.A., Williams L.M., Finkelhor D. [403; 195], Pope
H.G., Hudson J.I. [407], White S. [419; 418], Strom G., Halpin B. [418]. Prevenirea abuzurilor
îndreptate împotriva minorilor a constituit subiect de studiu pentru Niţă G.V., Roman M.,
Gheorghediac I., Teodorescu F. [120], Brassine G. [233]. Din autorii autohtoni s-au referit la
prevenirea victimizării minorilor: Bujor V., Manole-Ţăranu D. [90, p. 34-36], Rusnac S. [134, p.
216-217], Dolea I. [100; 294], Baciu Gh., Ungureanu S., Susanu A. [282, p.134-136], Grama M.
[86], Moroşan I. [317], Brînză S. [287; 288], Stati V. [288; 333], Tăbîrţă A. [334].
Un exemplu elocvent de cercetare a victimelor minori a violului constituie monografia
„Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă (omorul, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale, violul)” din 2000, în cadrul căreia profesorul Gladchi Gh.
[108], atrage atenţia asupra procentului foarte sporit de victime minore la comiterea violurilor,
făcând o analiză amplă a factorilor victimogeni care determină vulnerabilitatea victimală a minorelor.
Suntem de acord cu autorul care menţionează că „dominarea persoanelor vătămate de vârstă minoră
trebuie percepută ca un semnal serios, care mărturiseşte despre gradul sporit de pericol social al
acestei categorii de infracţiuni şi actualitatea asigurării ocrotirii 34 inviolabilităţii sexuale a fetelor
minore în ţara noastră” [108, p.143-144; 299, p.19]. Cercetătorul rus Rivman D. V. stabileşte că
victimele violului „posedă o victimitate individuală înaltă, nivelul căreia se măreşte multiplu urmare
factorilor situativi” [173, p.149]. Victimele violului, inclusiv minore, a constituit subiect de analiză
pentru savantul israelit Amir M. [381], cercetătorii ruşi Burlacov V. N. [144] şi Cvaşa Iu. F. [162,
p.378-379]. De cercetarea psihologică a victimelor minore ale violului s-au preocupat autorii ruşi:
Vasiliev V. L. [146, p.406-407; 340, p.61-68], Mamaiciuc I.I. [340, p.61-68], Conîşeva L. P. [431],
Obrosov I. F., Tregubov L.Z., Şiviriov N.A. [355], precum şi autoarea autohtonă Rusnac S. [134,
p.216-217].
Referindu-se la incest, Scripcaru Gh. şi Astărăstoae V. îl definesc ca „formă maximă de sexopatie şi
aberanţă sexuală” care „e neraportat în 90% dintre cazuri şi raportat doar în caz de consecinţe nefaste
precum sarcina, publicitatea, conflictele conjugale sau flagrantul delict” [135, p.94]. Rădulescu S. M.
apreciază că, incestul a devenit una dintre cele mai răspândite forme de violenţă îndreptată împotriva
copiilor, datorită stigmatizării asociate cu această formă particulară de devianţă, lipsind statisticile
reprezentative în domeniu [130, p.180-181]. Geiser R. consideră, că pentru fiecare caz raportat de
incest există alte 20 de cazuri neraportate [201]. Cercetări şi studii sociologice cu referire la incest au
fost realizate de către Herman J., Hirschman L. [206, p.86-91], Goode E. [193, p.212]), Eitzen S.D.,
Zinn M.B. [194]. Latura psihologică a incestului fiind relevată de Finkelhor D. [198, p.88), Davies
R.K. [391], Haugard J.J. [400], Rosenfeld A., Nadelson C. [410], Russell D. [215]. Din autorii
francezi au analizat subiectul incestului Haesevoets Y.-H. L. [244], Parat H. [252], Odile M. [251],
Leleong S. [248], Racamier P.-C. [253], Andre J. [225], Raimbault G., Ayoun P., Massardier L.
[254], Coutanceau R. [237].
Analiza lucrărilor din literatura naţională demonstrează că în R.Moldova nu sunt studii aprofundate
dedicate victimizării minorilor, cu excepţia cercetărilor realizate de profesorul Gladchi Gh., în care
minorii nu sunt investigaţi într-un mod special, ci în contextul problemelor victimizării în procesul
săvârşirii infracţiunilor de viol. Lucrările celorlalţi autori autohtoni se referă succint doar la unele
aspecte ce ţin de victimologia juvenilă, cum ar fi profilaxia comportării victimologice a minorilor,
apărarea drepturilor victimelor infracţiunilor, analize psihologice privind victimizarea, formele
victimizării juvenile.
1.3. Reglementări juridice privind protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune
Pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu
familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste, în spiritul păcii, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii.
Fiind o fiinţă vulnerabilă copilul urmează să aibă parte de o protecţie deosebită. 35 Pe plan
internaţional necesitatea de a acorda o protecţie specială copilului a fost enunţată în Declaraţia de la
Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului [24]; în Declaraţia drepturilor copilului din
20.11.1959 (principiile 8 şi 9) [26]; recunoscută în Declaraţia universală a drepturilor omului din
1948 (art. 23 şi 24) [25]; în Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din
1966 (art. 10) [39]; în Convenţia de la Haga din 19.10.1996 privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind
protecţia copiilor [17]. Conform noului art. 3 al Tratatului privind UE, cum a fost introdus prin art. 1
alin. (4) din Tratatul de la Lisabona, se precizează că „UE combate […] discriminările şi promovează
[…] protecţia drepturilor copilului", şi „în relaţiile cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea […]
contribuie […] la protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului” [57]. De
asemenea, art. 24 a Cărţii Drepturilor Fundamentale a UE stabileşte că „în toate acţiunile referitoare
la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior
al copilului trebuie să fie considerat primordial” [2], fapt consfinţit, de asemenea, în Convenţia ONU
cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989, care în preambulul său subliniază „[…] că din cauza
lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de o protecţie şi îngrijire speciale,
inclusiv de protecţie juridică adecvată […]” [16].
Cu referire la protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune, pe arena internaţională, menţionăm
iarăşi Convenţia ONU privind drepturile copilului [325, p.558], conform art. 34 al căreia statele părţi
se angajează să protejeze copilul de toate formele de exploatare sexuală şi abuz sexual [16];
Convenţia de la Haga, din 25.10.1980, asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, [14]
care urmăreşte să protejeze copilul pe plan internaţional inclusiv, prin: localizarea unui copil deplasat
sau reţinut ilicit; asigurarea înapoierii de bună voie a copilului sau înlesnirea unei soluţii amiabile;
obţinerea de asistenţă juridică.
Declaraţia ONU privind principiile de bază ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de
putere din 1985 [55] stabileşte la art. 4 că „victimele trebuie să fie tratate cu compasiune şi să li se
respecte demnitatea”, conform art. 5 ele „trebuie să fie informate asupra drepturilor care le sunt
recunoscute pentru a încerca să obţină compensarea prin aceste mijloace”. Considerăm importantă
includerea în declaraţie a art. 14 care se referă la faptul că „victimele trebuie să primească asistenţă
materială, medicală, psihologică şi socială de care au nevoie prin intermediul organismelor benevole,
comunitare sau autohtone”. Rezultă că, conform declaraţiei, se recomandă constituirea unei reţele
veridice de asistenţă complexă a victimelor; constituirea unor fonduri naţionale de indemnizare a
victimelor; cunoaşterea psihologiei de către jurişti şi anchetatori deoarece starea victimei se poate
agrava prin interogatorii, expertize etc. 36 Studiul privind violenţa faţă de copii al Secretarului
General al ONU din 11.10.2006 recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate politicilor de prevenire
şi de a consolida serviciile sociale, de a îmbunătăţi acţiunile de asistenţă acordată victimelor violenţei
şi de a consolida colectarea şi analiza datelor privind această problemă ascunsă” [214].
Întru continuarea promovării utilizării şi aplicării standardelor stabilite în Declaraţia ONU privind
principiile de bază ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere din 1985, Comisia
Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală în cadrul sesiunii XIV–a din 2005
a adoptat Ghidul privind justiţia în problemele care implică copii victime şi martori ai crimelor [73].
Ghidul stabileşte un cadru pentru a se asigura că copiii care au fost victime ale unor crime sau
martori la crimă sunt trataţi într-un mod corect, demn şi sigur atunci când aceştia sunt implicaţi într-
un proces judiciar. Menţionăm că, Ghidul ONU se bazează pe Ghidul privind justiţia în problemele
care implică copii victime şi martori ai crimelor finalizat în 2003 de către Biroul Internaţional pentru
Drepturile Copilului (IBCR) [307, p.5]. De asemenea, în vederea implementării integrale a
dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia ONU din 1985, recunoscând faptul că copiii, în întreaga lume,
încă suferă prejudicii urmare unor infracţiuni, şi că drepturile acestor victime încă nu au fost
recunoscute în mod adecvat, şi că ele pot suferi atunci când asistă în cadrul procesului de judecată a
infractorilor, la 8.02.2010 de către ONU în colaborare cu Societatea Mondială a Victimologilor a fost
înaintat spre discuţii Proiectul Convenţiei ONU privind justiţia şi sprijinirea victimelor criminalităţii
şi abuzului de putere [74].
Dacă ne referim în special la UE şi protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune, indicăm că,
conform art. 67 pct. (3) din Tratatul privind funcţionarea UE [58], obiectivul general al politicii
Uniunii este acela de „a asigura un nivel înalt de securitate prin măsuri de prevenire şi combatere a
infracţiunilor”, care includ abuzul şi exploatarea sexuală a copilului. Obiectivele specifice ar fi
urmărirea penală eficace a infracţiunii, protecţia drepturilor victimelor, şi prevenirea exploatării
sexuale a copilului şi a abuzului sexual asupra copilului.
Cartea Socială Europeană Revizuită (Strasbourg, 03.05.1996) stabileşte că copiii şi tinerii au dreptul
la o protecţie specială împotriva pericolelor fizice şi morale la care sunt expuşi (art. 7); ei având
nevoie de o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare (art. 17) [3].
Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului UE privind statutul victimelor în cadrul procedurilor
penale [16] stabileşte un set de drepturi ale victimelor în procedura penală, inclusiv dreptul la
protecţie şi despăgubire [285, p.194]. Coordonarea urmăririi penale a cazurilor de abuz sexual asupra
copiilor e facilitată de adoptarea Deciziei-cadru 2009/948/JAI privind prevenirea şi soluţionarea
conflictelor de competenţe în procedura penală [23]. 37 Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului UE
din 22.12.2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile [22]
specifică că atunci când este vorba despre copii, victimele ar trebui să fie interogate în funcţie de
vârsta şi de maturitatea lor în cadrul cercetării şi urmăririi penale a infracţiunilor la care se referă
decizia-cadru, la capitolul protecţie indicând la art. 9 alin. (2) şi (3) că copiii victime a exploatării
sexuale şi pornografiei ar trebui să fie considerate drept victime vulnerabile în mod deosebit, fiecare
stat membru luând toate măsurile posibile pentru a garanta un sprijin adecvat familiei victimei. La
nivelul UE această decizie introduce un minimum de apropiere a legislaţiilor statelor membre a UE
în vederea incriminării celor mai grave forme de abuz sexual asupra copilului şi de exploatare
sexuală a copilului, extinderii competenţei jurisdicţiilor naţionale şi asigurării unui minimum de
asistenţă pentru victime. Deşi cerinţele au fost, în general, puse în aplicare, decizia-cadru prezintă
unele neajunsuri. Apropie legislaţia doar cu privire la un număr limitat de infracţiuni, nu abordează
noile forme de abuz şi de exploatare care utilizează tehnologia informaţiilor, nu elimină obstacolele
în ceea ce priveşte urmărirea penală a infracţiunilor în afara teritoriului naţional, nu răspunde tuturor
nevoilor specifice ale victimelor copii şi nu conţine măsuri adecvate de prevenire a infracţiunilor.
În Propunerea de directivă din 29.03.2010 a Parlamentului European şi a Consiliului privind
combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei
infantile, de abrogare a Deciziei-cadru 2004/68/JAI [42] este menţionat că în ceea ce priveşte
protecţia victimelor, în directiva nouă vor fi incluse dispoziţii privind protecţia acestora (în sens larg)
pentru a se asigura că accesul victimelor la o cale de atac legală este simplu şi că acestea nu suferă ca
urmare a participării la procedura penală. Acestea includ asistenţă şi sprijin acordat victimelor,
precum şi protecţia victimelor, în mod special în cursul investigaţiilor şi procedurii penale. Conform
pct. 6 a propunerii de directivă „formele grave de abuz sexual asupra copilului şi de exploatare
sexuală a copilului ar trebui să constituie obiectul unor sancţiuni eficace, proporţionale şi disuasive”.
Conform pct. 2.3.4 a Programului de la Stockholm [40] urmează să se analizeze dacă este oportun să
se creeze un instrument juridic unic cuprinzător privind protecţia victimelor, prin reunirea Directivei
2004/80/CE a Consiliului UE din 29.04.2004 şi a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului UE din
15.03.2001 pe baza unei evaluări a celor două instrumente. Menţionăm că, prevederile Programului
de la Stockholm, adoptat de Consiliul European în mai 2010 [40], au inclus protejarea şi promovarea
drepturilor fundamentale ale copilului ca o chestiune prioritară, indicând în pct. 2.3.2 că ar trebui să
se acorde o atenţie specială copiilor în situaţii de vulnerabilitate deosebită, în special copiilor care
sunt victimele abuzului şi exploatării 38 sexuale, iar în pct. 4.4.3. faptul că, protejarea copiilor
împotriva pericolului de abuz sexual reprezintă un element important al strategiei privind drepturile
copiilor.
Se bazează pe valorile şi principiile din Convenţia ONU privind drepturile copilului - Strategia UE
privind drepturile copilului. Conform Rezoluţiei legislative a Parlamentului European din 16.01.2008
referitoare la Strategia UE privind drepturile copilului [56], în pct. 34 a Strategiei se prevede
“abolirea tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor”, în pct. 42 se afirmă că „orice formă de
violenţă aplicată minorilor în orice circumstanţă, inclusiv în familie, este nejustificabilă şi trebuie
condamnată”, în pct. 51 se subliniază că „este necesară elaborarea unui cadru juridic adecvat cu
privire la exploatarea sexuală şi abuzurile comise împotriva minorilor”, conform pct. 54 se
„consideră că trebuie să se aplice circumstanţe agravante, atunci când un copil este victima
exploatării sau abuzului sexual”, pentru ca în pct. 75 să se „solicite protejarea eficientă a copiilor
împotriva exploatării sexuale”. Mai mult, în comunicarea sa din 4.07.2006 „Către o strategie a UE
privind drepturile copilului” [12], Comisia Europeană şi-a stabilit drept obiectiv utilizarea la maxim a
politicilor şi instrumentelor sale existente în vederea protecţiei copiilor împotriva violenţei şi
exploatării sexuale în interiorul şi în afara UE.
În Avizul 2010/C 267/10 a Comitetului Regiunilor privind cooperarea locală şi regională în vederea
protejării drepturilor copilului în UE [1] este exprimată îngrijorarea, în legătură cu încălcările
drepturilor copilului, manifestate sub diferite forme: de la hărţuire la alte forme de violenţă psihică şi
fizică exercitată de copii asupra altor copii şi la alte tipuri de abuzuri, în special în cadru şcolar (pct.
44), astfel fiind necesară conform pct. 41 garantarea dreptului copilului de a beneficia de protecţie
împotriva oricărei forme de violenţă fizică sau psihică, subliniindu-se rolul esenţial al autorităţilor
locale şi regionale în asigurarea acestui drept. De asemenea, Avizul stipulează în pct. 26 că „având în
vedere lipsa informaţiilor cuprinzătoare privind protejarea drepturilor copilului în statele membre ale
UE, se solicită Comisiei UE să elaboreze, să publice şi să actualizeze cu regularitate un „tablou de
bord al drepturilor copilului” ca instrument care acoperă indicatorii îmbunătăţiţi privind drepturile
copilului şi furnizează informaţii fiabile, comparabile şi actualizate privind drepturile copilului în
statele membre”. Acest instrument nu ar constitui doar un punct de referinţă pentru cercetare, ci –
prin punerea în evidenţă a bunelor practici - ar putea reprezenta un impuls important pentru
schimbarea politicii statelor membre, suplinind lipsa legislaţiei UE obligatorii, acţionând prin
intermediul metodei deschise de coordonare, astfel cum se preconizează în Cartea albă privind
guvernanţa europeană.
Considerăm că un asemenea instrument inovator de prevenire ca “tabloul de bord al drepturilor
copilului” ar fi binevenit de preluat şi aplicat şi în R.Moldova, instrument care va conţine informaţii
privind protejarea drepturilor copilului în ţara noastră oferite de instituţiile 39 responsabile în
domeniu, precum şi societatea civilă ce vor publica şi actualiza acest tablou. Acest instrument ar
putea fi o componentă a Strategiei naţionale privind drepturile copilului.
Convenţia Consiliului Europei STE nr. 201 privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi
abuzurilor sexuale din 25.10.2007 [18], constituie fără îndoială, până la această dată, standardul
internaţional cel mai înalt de protecţie a copiilor împotriva abuzului şi exploatării sexuale. Acest
instrument este primul care califică drept infracţiune penală abuzurile sexuale contra copiilor,
indiferent de locul comiterii lor domiciliu sau familie, utilizând forţa, constrângerea sau ameninţarea.
Ratificând convenţia prin Legea nr. 263 din 19.12.2011, ţara noastră şi-a asumat obligaţia de a
modifica partea specială a CP actual, introducând articole noi şi modificând cele existente, pentru a
se asigura că sunt încriminate toate formele de abuz sexual împotriva copiilor, atât ca componenţă de
bază, cât şi calificată, inclusiv stabilirea şi aplicarea sancţiunilor. La nivel global, standardul
internaţional principal rămâne a fi Protocolul opţional la Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului, referitor la vânzarea, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă din 25.05.2000, [43]
ratificat de Moldova la 22.02.2007.
Referitor la actele normative ale Consiliului Europei subliniem că astăzi prevenirea victimizării a
devenit un deziderat internaţional reflectat în Recomandarea R (79) 17 privind protecţia copilului
împotriva maltratării [45]; Recomandarea R (87) 19 privind organizarea prevenirii criminalităţii [47];
Recomandarea R (90) 2 privind măsurile sociale referitoare la violenţa în familie [49];
Recomandarea R (91) 11 privind exploatarea sexuală, pornografia, prostituţia, precum şi traficul de
copii şi tineri [50]; Recomandarea R (93) 2 privind aspectele medico-sociale ale abuzurilor faţă de
copii [51]; Recomandarea R (2000) 11 privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane în scopul
exploatării sexuale [52]; Recomandarea R (2001) 16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării
sexuale [53], Recomandarea R (2002) 5 privind protecţia femeii împotriva violenţei [54].
Cel mai recent document în domeniu constituie Convenţia CE privind prevenirea şi combaterea
violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Istanbul 11.05.2011) [19], ce stabileşte că copii
victime ale violenţei domestice necesită protecţie, sprijin şi asistenţă în funcţie de nevoile lor
specifice în calitate de persoane vulnerabile.
Cu privire la reglementările de drept privind protecţia victimelor în alte state indicăm că, prima lege
cu referire la protecţia copiilor a fost adoptată în statul Israel în 1955 fiind denumită „Despre
protecţia copiilor” [70]. Aceasta este o lege unică şi progresivă chiar şi după standardele
internaţionale. Adoptată pentru a atenua trauma investigaţiilor efectuate de poliţie şi declaraţiilor în
instanţă, legea permite, conform art. 2 lit a), că în cazul în care avem o victimă (sub vârsta de 14 ani)
fie a unei infracţiuni violente a cărei autor este un membru al familiei sau oricărei 40 infracţiuni
sexuale, un investigator de copii (lucrător social special instruit şi nu un ofiţer de poliţie) va depune
mărturie în locul copilului. Competenta unui copil de a depune mărturie în instanţă va fi determinată
de interesul superior al copilului, decizia fiind luată de către investigatorul pentru copii în baza stării
emoţionale a copilului şi abilităţilor cognitive. La luarea deciziei nu vor fi implicate aspecte juridice
sau de anchetă. În cazul în care investigatorul de copii decide că copilul nu este apt să depună
mărturii, el/ea va depune mărturie în locul copilului. În Israel sunt aproximativ 2.2 mil. de copii (33%
a populaţiei). Conform statisticii, în 2003, nu au primit permisiunea de a depune mărturie în instanţă
copiii victime ale infracţiunilor sexuale, după cum urmează: până la vârsta de 5 ani: 99,1%; cu vârste
între 6-8 ani: 93%; cu vârste între 9-11 ani: 76,6%; şi vârsta între 12-14 ani: 60,3% [278]. În 1989
Israel adoptă Legea privind prevenirea abuzului asupra minorilor şi neajutorării acestora, conform
căreia este obligatoriu de a raporta autorităţilor orice abuz suspectat de către un părinte sau alte părţi
responsabile.
În 1978 în Marea Britanie a fost adoptată legea privind protecţia copiilor, conform căreia persoanei
condamnate îi este interzis de a lucra cu copii, fiind obligat să semneze Registrul infractorilor
condamnaţi pentru infracţiuni sexuale. Dispoziţii similare sunt prevăzute în CC al Scoţiei din 1982 şi
în Ordinul privind protecţia copilului din 1978 a Irlandei de Nord.
Cu privire la practica vizibilităţii sau raportării abuzului, aceasta diferă de la o ţară la alta. În Elveţia
în scopul respectării interesului superior al copilului persoanele care au obligaţia profesională de a
păstra confidenţialitatea informaţiilor (art. 320 şi 312 CP) sunt exonerate în ce priveşte informarea
autorităţilor în legătură cu violenţa asupra copiilor (art. 358 CP). În Italia asistenţii sociali şi
personalul medical care iau cunoştinţă de existenţa unui abuz sunt obligaţi să raporteze cazul,
neraportarea se sancţionează penal (art. 361, 362 şi 365 CP). În Belgia e reglementată obligaţia
tuturor cetăţenilor, precum şi a personalului specializat de a raporta orice caz de abuz; pentru medici
şi asistenţi sociali situaţia este însă mai delicată, deoarece ei sunt obligaţi pe de o parte, să respecte
confidenţialitatea (art. 458 CP), iar pe de alta, să asiste victima (art. 422 bis CP). În Danemarca
raportarea cazurilor de abuz e obligatorie şi are întâietate faţă de orice altă regulă referitoare la
confidenţialitatea profesională. În Franţa obligaţia de a respecta confidenţialitatea nu se aplică faţă de
cazurile de abuz sexual [77, p.306].
Observăm că, răspunsul la vizibilitatea abuzului şi intervenţia în astfel de cazuri a generat practici
variate. Dincolo însă de diversitate se constată o direcţie comună spre transferarea responsabilităţii
rezolvării conflictului mediului extrafamilial – agenţiilor specializate. În Italia dacă părinţii aduc
prejudicii grave copilului, serviciile sociale pot sesiza Tribunalul pentru Minori pentru a ordona o
măsură de protecţie civilă. În Germania există Oficiul pentru Tineret ce intervine în problemele
familiilor numai dacă acestea acceptă cooperarea, în caz de refuz al 41 familiei se apelează la
Tribunalul pentru Minori. În Belgia există un Tribunal pentru Tineret, care intervine doar în caz de
urgenţă sau atunci când familiile contestă deciziile serviciilor administrative [120, p. 33-36]. În
Franţa în anul 1983 a fost creată Comisia de Indemnizaţii pentru Victimele Infracţiunilor.
Dacă ne referim la ţările vecine, conform legii Ucrainei din 2002 privind protecţia copiilor, tuturor
copiilor li sunt garantate de către stat un acces egal la asistenţă juridică gratuită [71]. Prevederi
asemănătoare sunt şi în Legea Ucrainei privind protecţia minorilor şi familiilor împotriva violenţei
din 2008 [72]. În România există Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat
în dificultate, aprobată prin Legea nr. 108/1998 [38]. În 2003 a fost adoptată Legea nr. 217 privind
prevenirea şi combaterea violenţei în familie [35], prin care s-a creat un cadru instituţional din care
face parte Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, asistenţi familiali, precum şi centrele pentru
adăpostirea victimelor violenţei în familie.
Sentimentul că copiii ar trebui să fie recunoscuţi ca persoane care îşi au drepturile lor a fost exprimat
de Korczak J., când a scris că „copiii sunt oameni - nu oameni în devenire, nu oameni ai zilei de
mâine, dar oameni acum, chiar acum – astăzi” [208, p.8].
Constituţia Republicii Moldova garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică (art. 24), dreptul la apărare (art. 26), libertatea individuală şi siguranţa persoanei fiind
inviolabile (art.25). Făcând referiri la protecţia copiilor Constituţia stabileşte că, statul ocroteşte
maternitatea, copiii şi tinerii, stimulând dezvoltarea instituţiilor necesare (art. 49), copilul având
dreptul la ajutor şi ocrotire specială, toţi copiii, inclusiv cei născuţi în afara căsătoriei, bucurându-se
de aceeaşi ocrotire socială (art. 50) [20].
La protecţia copilului se referă şi CF al RM [10], conform art. 53 copilului i se garantează apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime, apărarea acestora se asigură de părinţi sau persoanele care îi
înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror, autoritatea tutelară sau de alte organe
abilitate. Persoanele cu funcţii de răspundere şi alţi cetăţeni care ştiu despre existenţa unui pericol
pentru viaţa sau sănătatea copilului, despre încălcarea drepturilor şi intereselor lui legitime sînt
obligaţi să comunice acest fapt autorităţii tutelare, făcând tot posibilul pentru a proteja drepturile şi
interesele legitime ale copilului. Art. 62 prevede că metodele de educaţie a copilului, alese de părinţi,
vor exclude comportamentul abuziv, violenţa psihică şi fizică. Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile
părinteşti dacă: se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează
la inviolabilitatea sexuală a copilului (art. 67).
Conform C.Cont. al RM [9] la aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie
e dovedită se consideră circumstanţe agravante: instigarea sau atragerea minorilor la săvârşirea
contravenţiei, precum şi săvârşirea contravenţiei faţă de un minor, […] sau faţă de o 42 persoană care
se află în imposibilitatea de a se apăra (art. 43 alin. (1), lit. c) şi g)). Articolele 58, 63, 64, 65, 66 ,88,
91, 94, 369 a C.Cont. se referă expres la minori sau copii victime a contravenţiilor, drepturile şi
obligaţiile acestora fiind specificate în art. 387 a C.Cont. RM.
Anterior, am menţionat infracţiunile incriminate de CP RM [4], inclusiv cu prevederi de variantă
agravantă, în care victimele erau minori. Referitor la protecţia categoriei date de victime, subliniem
că la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite,
[…] de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală (art. 7 alin. (1) CP), la
stabilirea pedepsei considerându-se circumstanţă agravantă săvârşirea infracţiunii cu bună ştiinţă
împotriva unui minor sau a unei femei gravide ori profitând de starea de neputinţă cunoscută sau
evidenţă a victimei care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui
factor (art. 77 alin. (1) lit. e)). De asemenea, se consideră circumstanţă agravantă, săvârşirea
infracţiunii prin intermediul minorului, persoanei aflate în dificultate, persoanei retardate mintal sau
dependente de făptuitor (art. 77 alin. (1) lit. g)), ceea ce presupune o determinare de către făptuitor a
acestor persoane la săvârşirea infracţiunii profitând de starea lor de vulnerabilitate. Prin urmare,
făptuitorul, care a săvârşit infracţiunea prin intermediul unui minor, este tras la răspundere penală ca
instigator al acestei persoane la acţiunile de comitere a infracţiunii, în cazul când minorul este pasibil
de răspundere penală şi ca autor, în cazul când minorul nu este pasibil de răspundere penală, iar la
individualizarea pedepsei se ţine cont de această împrejurare ca circumstanţă care agravează
pedeapsa lui.
CP din 1961 [5], conţinea prevederi referitor la victimele minori în 19 articole: 88 pct.9), 92, 94, 102,
103, 103/1, 104, 105/2, 106, 107, 110, 112, 112/2, 112/3, 113, 113/1, 113/2 şi 114, spre deosebire de
CP actual [4] care conţine 30 de articole în cadrul cărora victima se caracterizează ca minor:
articolele 135, 145, 147, 148, 150, 151, 152, 163, 164, 164 1, 166, 171, 172, 174, 175, 201, 205, 206,
207, 208, 2081, 209, 211, 212, 2171, 2173, 2175, 2176, 280, 3091. Comparativ cu CP din 1961 şi cel
din 2002, legiuitorul a încriminat faptele vechi prevăzute în codul precedent, dar a prevăzut şi fapte
noi care conţin semne în care victima este minor, ceea ce este foarte binevenit şi oportun, deoarece
societatea este în schimbare şi odată cu ea apar noi infracţiuni. Ne referim în special la articolele 135,
148, 166, 208, 209.
Ca noutate, calitatea de minor a victimei a fost inclusă în formele agravante ale infracţiunilor
prevăzute la art. 150 alin. (2) lit. b); 151 alin. (2) lit. b); 212 alin. (3) lit. b); 280 alin. (2) lit. c). Pe
parcursul perioadei de la data intrării în vigoare (iunie 2003) a CP actual, până în prezent, acesta a
suferit modificări. Au fost excluse în 2008 şi 2009 articolele 154, 202 şi 210; la art. 220 alin. (2), lit.
b) - exclusă componenţa agravantă. Introduse articole noi: 164 1, 2081, 2171, 2173, 2175, 2176, 3091;
incluse agravante noi la articolele: 152 alin. (2) lit. c); 206 alin. (3) 43 lit. b), f); 217 alin. (3) lit. b 1),
e); art. 205 care anterior avea doar un aliniat, în perioada 2007-2009 a fost completat cu alin. (2), (3)
şi (4), precum şi cu agravantă la alin. (4), lit. b).
Cu privire la sancţiuni, spre deosebire de CP abrogat, în CP în vigoare sancţiunile infracţiunilor în
situaţia în care victima e minor s-au agravat, ca ex. servesc articolele 145, 147, 164, 172, 175, 206
din CP actual, comparativ cu articolele 88, 92, 113, 103/1, 104, 113/1 din CP anterior. Cu toate
acestea, analizând evoluţia CP actual de la data intrării în vigoare (iunie 2003) şi până în 2011
inclusiv, observăm o tendinţă de micşorare a gravităţii pedepselor, faţă de un şir întreg de infracţiuni
ce ţin de persoana minorului. Astfel a fost diminuată sancţiunea penală în cazul articolelor: 147; 148;
150 alin. (2) lit. b); 164 alin. (2) lit. c);; 171 alin. (2) lit. b), b 2), şi alin. (3) lit. b); 172 alin. (2) lit. b)
b2) şi alin. (3) lit. a); 206 alin. (1), (2) şi (3); 208 alin. (3); 211.
Ca concluzie, în comparaţie cu CP anterior, în actualul CP al RM se regăsesc mai multe prevederi
prin care minorul e apărat de violenţe prin prisma încriminării faptelor, evidenţiindu-se tendinţa de
diminuare a termenului sancţiunilor. Cu toate acestea, CP nu conţine prevederi urmare cărora
minorul e protejat de toate formele violenţei, prin încriminarea acestora, atât ca componenţă de bază
cât şi calificată, aşa cum stabilesc standardele internaţionale şi europene în domeniu. În acest sens, se
impune completarea alin. 2 art. 201 1 CP „Violenţa în familie” cu următoarea circumstanţă agravantă:
- lit. „a1”: „săvârşită asupra unui minor”. Necesitatea completării rezultă din: instrumentele
internaţionale, care prevăd „abolirea tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor, orice formă de
violenţă aplicată minorilor în orice circumstanţă, inclusiv în familie, urmând a fi condamnată” [56,
pct.41], şi europene, ce stabilesc ca „circumstanţă agravantă comiterea violenţe domestice împotriva
unui copil” [19, art.46], protejarea minorului faţă de violenţe, inclusiv cu caracter sexual, constituind
o prioritate pe termen lung a CE [49; 46; 54], precum şi practica reuşită a altor state (Israel,
România) care stabilesc agravarea pedepsei în cazul în care agresorul este un membru al familiei [35;
11; 208].
De asemenea, CP nu abordează noile forme de abuz şi exploatare care folosesc tehnologia
informaţiilor, în particular Internet-ul, progresul în domeniul dat acutizând problema victimizării
minorilor, deoarece a facilitat producerea şi distribuirea de imagini cu copii abuzaţi sexual, oferind
totodată anonimitate infractorilor, făcând dificilă identificarea lor. Noi tehnologii presupun şi noi
măsuri de prevenire victimologică. În acest sens, recomandăm completarea CP al RM cu un articol
nou “Acostarea minorilor în scop sexual” cu următorul conţinut: alin. (1) - “propunerea prin
intermediul tehnologiilor de informare şi comunicare a unei întrevederi cu o persoană despre care se
ştia cu certitudine că nu a atins vârsta de 18 ani, în scopul săvârşirii oricăror infracţiuni cu caracter
sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o acea întâlnire”; alin. (2) -
“persoana care a săvârşit fapta prevăzută la alin. (1) nu este pasibilă de răspundere penală dacă este
la nivel apropiat cu victima în ceea ce priveşte vârsta şi dezvoltarea fizică şi psihică”. De asemenea,
completarea CP al RM cu un alt articol nou “Atragerea minorilor la activităţi de pornografie
infantilă” cu următorul conţinut “atragerea cu bună ştiinţă de către o persoană care a atins vârsta de
18 ani a minorilor la activităţi de pornografie infantilă”, precum şi completarea conţinutului art. 208 1
CP “Pornografia infantilă” cu următoarea sintagmă “obţinerea accesului cu bună ştiinţă, prin
intermediul tehnologiilor informaţionale şi a comunicaţiilor, la pornografia infantilă”. Toate aceste
articole în mod direct sunt legate de utilizarea tehnologiilor informaţionale, prin categoriile date de
infracţiuni atentându-se la inviolabilitatea sexuală a minorilor.
Conform CPP din 1961 acesta conţinea doar câteva prevederi referitoare la minori. Nici CPP din
2003 [6] nu acorda o atenţie deosebită victimei minore. Însă pe parcursul perioadei de la data intrării
în vigoare şi până în 2011, se evidenţiază un accent şi faţă de protejarea copiilor, codul suferind
completări, ca ex.: art. 10 alin. (6); art. 18, alin. (2 1); art. 20 alin. (2), pct. 4); art. 58, alin. (3) pct. 6 1),
alin. (4) pct. 2); art. 59, alin. (1); art. 60 alin.(1) pct.18); art. 113 alin. (6); art. 165 alin.(2) pct. 2); art.
185 alin. (2), pct. 3); art. 215 1; art. 276 alin. (1) şi (5); art. 511, alin. (1) pct. 5). Astfel, CPP actual
prevede că, în cazul când un minor este victimă sau martor în faţa instanţei de judecată, se va acţiona
pentru respectarea intereselor acestuia (art. 10, alin. (6)); accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din
proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele
minorilor [...] o cer (art. 18, alin. (2)); în procesul în care un minor este victimă sau martor, instanţa
de judecată va asculta declaraţiile acestuia într-o şedinţă închisă (art. 18, alin. (2 1)); urmărirea penală
şi judecarea cauzelor penale în care sînt [...] minori, se fac de urgenţă şi în mod preferenţial (art. 20,
alin (3)); în cazul unei victime minore, drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali
(art. 58, alin. (10)); nici un minor nu va fi obligat să participe la confruntarea cu persoana învinuită
de infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale (art. 113, alin. (6)).
Ca concluzie, menţionăm că, în conformitate cu CPP al RM minorii victimizaţi prin infracţiune se
bucură de toate drepturile procesuale penale specificate în art. 58-60, însă nu poate să le realizeze pe
toate, în plus, particularităţile procedurii actuale faţă de minor duce la victimizarea secundară a
acestuia. Prin urmare, actualul CPP nu corespunde tuturor nevoilor specifice al victimelor minore şi
nu conţine măsuri suficiente de prevenire a infracţiunilor. În acest sens, este nevoie de modificat şi
completat CPP actual conform bunelelor practici existente în alte state, pe plan european şi
internaţional [22; 50; 48; 46; 70]. Ca măsuri generale de protecţie propunem: asigurarea posibilităţii
ONG-urilor şi consilierilor în domeniu de a asista sau 45 sprijini victimele, pe durata investigaţiilor şi
a procedurilor judiciare; asigurarea evitării, dacă e posibil, a contactului dintre victime şi infractori în
sediile instanţelor şi al autorităţilor de anchetă; beneficierea de către toate persoanele implicate în
derularea procedurii judiciare a unei pregătiri profesionale în materia drepturilor copilului. Se
impune o modificare a CPP cu privire la asigurarea că victima să fie audiată în sala de judecată fără a
fi prezentă acolo sau, cel puţin, fără prezenţa pretinsului infractor, în special prin folosirea
tehnologiilor de comunicaţii adecvate. Conform practicii altor state şi standardelor europene se
propune includerea posibilităţii victimelor minore, sub vârsta de 14 ani, ca în locul lor, să depună
mărturii în instanţă, un specialist în domeniu. Se propune completarea art. 77 a CPP a RM cu un nou
aliniat în care să se prevadă că „autorităţile judiciare trebuie să desemneze un reprezentant special
pentru victimă atunci când ea are calitate de parte în procedura judiciară, iar deţinătorii răspunderii
părinteşti nu pot reprezenta copilul în proces din pricina unui conflict de interese existent între el şi
victima”.
Legea RM privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15.12.94 [30], stabileşte statutul juridic al
copilului ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, organele
de ocrotire a drepturilor şi intereselor copilului (art. 2), egalitatea în drepturi a copiilor (art. 3),
precum şi drepturile fundamentale ale acestuia. Conform art. 4 dreptul copilului la viaţă şi la
inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Art. 6 stabileşte că statul ocroteşte inviolabilitatea
persoanei copilului, protejându-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă fizică şi psihică
[...] incitarea sau constrângerea de a practica orice activitate sexuală ilegală, exploatarea în scopul
prostituţiei sau al altei practici sexuale ilegale, în pornografie şi în materiale cu caracter pornografic
inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor.
Legea RM cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, nr. 45-XVI din 01.03.2007
[32], stabileşte bazele juridice şi organizatorice ale activităţii de prevenire şi de combatere a violenţei
în familie, autorităţile şi instituţiile abilitate cu funcţii de prevenire şi de combatere a violenţei în
familie, mecanismul de sesizare şi soluţionare a cazurilor de violenţă.
Codul de procedură civilă al RM din 2003 [7]; Legea RM privind repararea cheltuielilor de tratament
aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală Nr.79-XIII din 28.04.1994 [36], Legea RM cu privire
la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal nr. 105-XVI din 16.05.2008 [37], Legea
cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990 [33]; Legea cu privire la asigurarea obligatorie de
asistenţă medicală, Nr.1585-XIII din 27.02.98 [34]; HG nr.66 cu privire la cotele şi modul de
calculare a cheltuielilor de tratament aplicat în staţionar persoanei vătămate în acţiune criminală, din
27.01.1995 [28], vizează doar unele aspecte ale sistemului de protecţie a victimelor infracţiunilor. 46

1.4. Concluzii
În concluzie la acest capitol facem următoarele aprecieri:
1. Propunem definiţia precizată de victimă a infracţiunii drept „orice fiinţă umană care suportă în
mod direct sau indirect în urma infracţiunii un prejudiciu moral, fizic sau material”.
2. Propunem conţinutul precizat al noţiunii de victimitate ca “vulnerabilitatea victimală sporită a unor
persoane determinată de interacţiunea anumitor factori personali şi exteriori într-o anumită situaţie”.
3. Propunem conţinutul precizat al noţiunii de victimizare ca “procesul şi rezultatul procesului
transformării unei persoane (sau grup de persoane) în victimă a infracţiunii”.
4. Propunem conţinutul concretizat al noţiunii de situaţie victimogenă ca “ansamblul de circumstanţe
obiective şi subiective, care determină însuşirea de către unele persoane a calităţilor, care le asigură o
vulnerabilitate victimală sporită în anumite situaţii concrete de viaţă şi care creează pericolul de a
cauza persoanei prejudicii morale, fizice sau materiale”.
5. Propunem conţinutul concretizat al noţiunii de prevenire victimologică drept “activitatea specifică
a instituţiilor sociale privind relevarea, înlăturarea sau neutralizarea factorilor, a situaţiilor
victimogene, în special a situaţiilor create de comportamentul victimal al persoanei vinovate,
relevarea grupurilor de risc şi persoanelor cu o vulnerabilitate victimală sporită şi influenţării lor în
vederea restabilirii sau activizării capacităţilor lor de autoprotecţie, precum şi elaborarea şi
implementarea măsurilor speciale de protecţie a cetăţenilor împotriva infracţiunilor şi victimizării
ulteriorare”.
6. Propunem ca elemente concretizate ale cercetării ştiinţifice: „crearea modelului de studiere a
fenomenelor cu caracter victimologic, elaborarea programului, formularea ipotezelor de lucru,
metodele şi tehnicilor organizatorice ale cercetării, elaborarea unui suport tehnico-economic al
programului, aplicarea rezultatelor cercetării în practica socială”.
7. Obiectul de cercetare a victimologiei juvenile este: personalitatea şi comportamentul victimei
minore a infracţiunii, relaţiile acesteia cu infractorul, situaţiile victimogene, victimitatea şi
victimizarea minorilor, măsurile de prevenire victimologice.
8. Propunem definirea victimologiei juvenile ca “ştiinţă socio-juridică, parte a sistemului
victimologiei criminologice care studiază personalitatea şi comportamentul victimei minore a
infracţiunii, relaţiile acesteia cu infractorul, situaţiile victimogene, victimitatea şi victimizarea
minorilor, măsurile de prevenire victimologice”.
9. Propunem noţiunea precizată a victimei minore a infracţiunii ca „orice minor care suportă în mod
direct sau indirect în urma infracţiunii un prejudiu moral, fizic sau material”. 47
10. Considerăm că conceptul cheie a victimologiei juvenile îl constituie vulnerabilitatea victimală
sporită a minorului, care „reprezintă victimitatea minorului, determinată de interacţiunea
particularităţilor victimei potenţiale şi factorilor situaţionali exogeni”.
11. Propunem definiţia victimizării juvenile ca „procesul de transformare a minorului (minorilor) în
victimă (victime) a infracţiunii, determinat de particularităţile bio-constituţionale şi psiho-
comportamentale speciale şi rezultatul acestuia exprimat prin consecinţe de durată de ordin psihic,
fizic şi comportamental cu un impact deosebit de grav pentru generaţia în creştere”. 12. Propunem
definiţia comportamentului victimal al minorului ca “comportament prin care victima provoacă,
favorizează sau într-un alt mod uşurează săvârşirea infracţiunii împotriva sa”.
13. Deşi fiecare stat are o legislaţie diversă s-a constatat o direcţie comună spre transferarea
responsabilităţii rezolvării conflictului mediului extrafamilial – agenţiilor specializate (Tribunale
pentru Minori), unele ţări dispun doar de judecători specializaţi (Franţa, Germania, Spania). În
contextul tendinţei existente în R.Moldova de reducere a numărului de instanţe judecătoreşti
specializate, considerăm oportun şi realizabil, de a desemna o categorie aparte de judecători
specializaţi pentru minori.
14. Propunem elaborarea şi implementarea unei strategii naţionale privind drepturile copilului. În
vederea aplicării bunelor practici europene propunem ca în cadrul strategiei să se regăsească un
instrument inovator în domeniul prevenirii - tabloul de bord al drepturilor copilului, care va cuprinde
indicatori privind drepturile copilului şi va furniza informaţii cuprinzătoare, fiabile, comparabile şi
actualizate privind protejarea drepturilor copilului în ţara noastră. Instituţiile responsabile urmează să
elaboreze, publice şi actualizeze acest tablou de bord. Menţionăm că, acest instrument nu ar constitui
doar un punct de referinţă pentru cercetare, ci – prin punerea în evidenţă a bunelor practici - ar putea
reprezenta un impuls important pentru schimbarea politicii statului, suplinind cadrului normativ
incomplet, acţionând prin intermediul metodei deschise de coordonare.
15. Propunem completarea alin. 2 art. 201 1 CP „Violenţa în familie” cu următoarea circumstanţă
agravantă: - lit. „a1”: „săvârşită asupra unui minor”. Necesitatea completării rezultă din instrumentele
internaţionale şi europene, practica reuşită a altor state, care stabilesc agravarea pedepsei în cazul în
care agresorul este un membru al familiei.
16. Recomandăm completarea CP al RM cu un articol nou “Acostarea minorilor în scop sexual” cu
următorul conţinut: alin. (1) - “propunerea prin intermediul tehnologiilor de informare şi comunicare
a unei întrevederi cu o persoană despre care se ştia cu certitudine că nu a atins vârsta de 18 ani, în
scopul săvârşirii oricăror infracţiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte
materiale care conduc la o acea întâlnire”; alin. (2) - “persoana 48 care a săvârşit fapta prevăzută la
alin. (1) nu este pasibilă de răspundere penală dacă este la nivel apropiat cu victima în ceea ce
priveşte vârsta şi dezvoltarea fizică şi psihică”. De asemenea, completarea CP al RM cu un alt articol
nou “Atragerea minorilor la activităţi de pornografie infantilă” cu următorul conţinut “atragerea cu
bună ştiinţă de către o persoană care a atins vârsta de 18 ani a minorilor la activităţi de pornografie
infantilă”, precum şi completarea conţinutului art. 208 1 CP “Pornografia infantilă” cu următoarea
sintagmă “obţinerea accesului cu bună ştiinţă, prin intermediul tehnologiilor informaţionale şi a
comunicaţiilor, la pornografia infantilă”.
17. Actualul CPP nu corespunde tuturor nevoilor specifice al victimelor minore şi nu conţine măsuri
suficiente de prevenire a infracţiunilor. Ca măsuri generale de protecţie propunem: asigurarea
aplicării ordonanţei de protecţie (art. 215 1 CPP) nu doar ca un instrument pentru victimele adulte, dar
şi faţă de minori; asigurarea evitării, dacă este posibil, a contactului dintre victime şi infractori în
sediile instanţelor şi al autorităţilor de anchetă, cu excepţia cazului în care autorităţile competente
stabilesc astfel în interesul suprem al copilului sau atunci când cercetările sau procesul necesită acest
contact. Cu privire la audierea copilului propunem modificarea CPP, prin care să se stabilească ca
interviurile cu copilul să aibă loc, doar în locuri speciale sau amenajate în acest scop; audierile să fie
desfăşurate de către profesionişti pregătiţi anume pentru aceasta; în măsura în care este posibil sau
necesar, toate audierile cu copilul să fie desfăşurate de către aceleaşi persoane; numărul audierilor să
fie cât mai limitat posibil, menţinându-se în limitele minime necesare pentru scopurile procesului
penal; însoţirea copilului de către reprezentantul său legal sau, dacă este adecvat, de către un adult
ales de către copil; asigurarea că toate audierile victimei, pot fi înregistrate video şi că aceste
înregistrări pot fi acceptate ca probe în instanţă; toate persoanele implicate în derularea procedurii
beneficiază de pregătire profesională în materia drepturilor copilului. Modificare a CPP se impune şi
cu privire la asigurarea că victima să fie audiată în sala de judecată fără a fi prezentă acolo sau, cel
puţin, fără prezenţa pretinsului infractor, în special prin folosirea tehnologiilor de comunicaţii
adecvate. Se mai propune completarea art. 77 a CPP a RM cu un nou aliniat în care să se prevadă că
„autorităţile judiciare trebuie să desemneze un reprezentant special pentru victimă atunci când ea are
calitate de parte în procedura judiciară, iar deţinătorii răspunderii părinteşti nu pot reprezenta copilul
în proces din pricina unui conflict de interese existent între el şi victima”.