Diacriticele si dictionarul

Dan Caragea,

Image not found

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2016/07/15/5788c47a5ab6550cb8

Adjectivul ,,diacritic" a fost imprumutat din franceza (unde apare in secolul al XVII-lea,
fiind preluat, pe cale culta, din greaca veche - ,,diakritikos") si inseamna ,,care
deosebeste". Termenul se foloseste in ortografie (a se vedea mai jos) si in medicina (cf.
dictionarul lui Littre, 1880), atunci cand ne referim la semnele particulare ale unei boli,
prin contrast cu maladiile asemanatoare, in diagnosticul diferential.

In limba romana, cuvantul este atestat in secolul al XIX-lea (la Odobescu), cu sensul din
ortografie. Gh. Adamescu scria, la 1910, in Istoria literaturii romane pentru scoalele
normale:

,,Chiar in primul an al activitatii Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta

mai mult ideile lui Cipariu: desfiintarea aproape totala a semnelor diacritice la vocale si
la consonante, infatisarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve."

Prin ,,semne diacritice" intelegem o serie de semne grafice care afecteaza literele
propriu-zise si care servesc corectei scrieri si citiri a cuvintelor. Am sa ma marginesc, in
exemple mele, la limbile care folosesc alfabete cladite pe alfabetul latin, desi semnele
diacritice pot fi regasite si in alfabetul grec, si in cel chirilic etc. Din motive particulare
fiecarui idiom, unele sunete, care nu puteau fi reproduse prin alfabetul latin, au primit,
pentru recunoastere, cate un semn care ,,sa intregeasca" litera de baza si sa o
deosebeasca de celelalte.

Bunaoara, in limba romana, cinci litere, mici si mari, poarta diacritice: a, A; a, A; i, I; s,

S, t, T. Istoric vorbind, accentul grav pus deasupra lui a/i a fost imprumutat din greaca
(apare in franceza pe la sfarsitul secolului al XVII-lea), caciulita de pe a ne vine din
latina, iar virgulita de sub s si t este romaneasca. Cele cinci litere cu diacritice se afla
inghesuite in chip nefiresc pe tastatura computerelor noastre, pentru ca producatorii de
hardware nu au fost obligati sa comercializeze tastaturi adaptate limbii, asa cum se
intampla in alte tari. Mai mult, sa ne aducem aminte ca nici fabricantii de masini de
scris nu au avut, la vremea respectiva, de respectat vreo norma, chiar daca masinile
erau oarecum adaptate.

In istoria moderna a limbii, impunerea unei norme ortografice unitare si pe deplin

acceptate s-a dovedit extrem de anevoioasa si, adesea, vremelnica. Multi nu s-au
impacat nici astazi cu reforma din 1993 si arata cu degetul spre Academie, acuzand-o
de lipsa de intelepciune mai ales pentru generalizarea scrierii cu a in loc de i, in
interiorul cuvintelor, si pentru formele sunt, suntem, sunteti, in loc de sint, sintem,
sinteti. Personal cred ca Academia a gresit, reactionand mai degraba politic si paseist,
decizand impotriva tendintei contemporane de simplificare, asa cum se poate observa
in reformele din alte tari (Portugalia, Franta), unde specialistii nu au avut de luptat cu
fantasmele trecutului comunist.

1. Primul rost al semnelor diacritice este acela de a permite reproducerea unor sunete
distincte din punct de vedere fonologic si care nu exista in alfabetul latin. In romana,
aceste semne se aseaza fie deasupra (a, a, i), fie dedesubtul literei (s, t). Aici vom zabovi
putin, pentru ca cei care au creat fonturile electronice au folosit, mai intai, sedila
pentru literele s si t. Apoi a aparut o a doua norma, in urma protestului Academiei din
2003, si sedila (care e un fel de secera alipita literei) a fost inlocuita cu virgulita.
Chestiunea aceasta a dat mult de furca editorilor, tipografilor, creatorilor de pagini si
de programe electronice in romana, cu totii incomodati de existenta simultana a celor
doua standarde.
Prezenta tastaturilor straine, introducerea tarzie a literelor cu diacritice, dar si nevoia
de rapiditate in comunicarea scrisa au condus la repudierea diacriticelor in numeroase
pagini de pe Web, in multe publicatii electronice sau in retelele sociale. Patriotismul nu
a fost un imbold suficient, iar lumea a inceput sa scrie fara diacritice. Acest curent
pernicios si care sporeste ambiguitatea (,,tata" poate fi ,,tata, tata; tata, tata; tata, tata")
a cuprins chiar si institutiile statului, desi legea impune scrierea cu diacritice. Din
pacate, curentul pare astazi de nestavilit. Scoala va mai pastra o vreme norma, editurile
la fel, dar ,,descresterea" limbii romane se resimte din plin intr-o tara unde a vorbi si a
scrie bine romaneste a devenit o raritate. S-a pierdut acel simt launtric al rostirii si al
scrierii cu stiinta si mestesug. Cum numarul artistilor cuvantului a devenit tot mai
redus, cum acestia nu ocupa prim-planul comunicarii publice, limba este zilnic
schimonosita, incapabila de subtilitati si nuante, ca in picturile amatorilor,
expresivitatea ei ne apare saracita, instrainata si neputincioasa, iar fiinta nationala este
in pericol. Nicio natiune nu poate dainui nesocotindu-si, in mod constant, limba.

Revenind la semnele diacritice, acestea sunt mult mai numeroase si apar, de exemplu,
cand trebuie sa scriem unele nume proprii straine: Luis Bunuel, Camoes, Karel Capek,
Antonin Dvorak, Petofi Sandor, Wladyslaw Reymont, Wilhelm Conrad Rontgen, Francois
Villon etc.

Semnele diacritice care schimba valoarea fonologica a literelor se aseaza, deasupra,

dedesubt sau chiar peste litera. Nu este considerat diacritic punctul din literele i si j,
acesta fiind omis la majuscule. In unele dictionare sau lucrari lingvistice, vocalele
latinesti au diacritice pentru a indica, de pilda, cantitatea (vocale lungi sau scurte).

2. Al doilea rost al diacriticelor are de-a face cu accentuarea in limbile unde accentele
grafice sunt folosite pentru a preciza locul accentului tonic si, uneori, si o caracteristica
distinctiva a vocalei. In spaniola, portugheza sau italiana, folosim accente pentru a evita
eroarea de accentuare. In portugheza, accentul ascutit arata ca vocala este deschisa, in
timp ce accentul circumflex, pe langa indicarea vocalei tonice, ne mai spune si ca
aceasta este inchisa. Accentul are, prin urmare, un rol distinctiv. In unele limbi,
accentul mai poate fi cerut si de nevoia de a distinge omonimele (tu, pron. pers. si tu,
adj. pos., in spaniola).
In limba romana nu se folosesc accente. Cu toate acestea, apar situatii exceptionate in
care un autor tine sa faca distinctia intre omonime: copii (pl. de la copil) si copii (pl. de
la copie). Si poetul poate recurge la accent atunci cand il muta intentionat, din motive
prozodice, printr-o licenta poetica.

3. Al treilea rost al diacriticilor este legat de felurite transcrieri fonetice si fonologice.

Aici pot aparea, cu rol diacritic, pe langa multe semne conventionale, apostroful, pentru
indicarea silabei tonice, doua puncte, pentru a indica o vocala lunga, tilda, pentru a
indica nazalizarea etc.

Am trecut grabit in revista semnele diacritice pentru a ajunge la mult asteptatul si inca
neterminatul (sub aspectul actualizarii si omogenizarii) Dictionar al limbii romane. Din
1906 si pana in 2010, mai multe generatii de lexicografi au lucrat la cea mai importanta
opera a culturii romane. Dictionarul Academiei, cum se mai numeste, va migra,
incepand cu acest an, intr-o baza de date lexicale care va permite stocarea si
incrucisarea tuturor informatiilor legate de fiecare cuvant al limbii noastre. Momentul
este istoric, desi necunoscut marelui public, pentru ca la noi istoria monumentala nu
impresioneaza si nici nu se finanteaza cum s-ar cuveni. Aceasta tranzitie nu este o
simpla schimbare de suport, cum gresit ar putea crede unii. Baza lexicala va permite,
cum spuneam, stocarea tuturor informatiilor (generale, gramaticale, lexicale, semantice
etc.) legate de un cuvant, permitand, in viitor, tratamentul standardizat al intrarilor, o
rapida circularitate, eliminarea erorilor si a insuficientelor, actualizarea si gestionarea
Dictionarului limbii romane informatizat. Institutul de Lingvistica ,,Iorgu Iordan - Al.
Rosetti", al Academiei Romane, are in sarcina tratamentul adecvat al datelor. Asa cum
se stie, Dictionarul Academiei prezinta o macrostructura impresionanta: 175.000 de
cuvinte-titlu (microstructuri). Cu toate ca opera se doreste exhaustiva in timp si spatiu,
este practic imposibil de inregistrat toate cuvintele care circula sau care au circulat intr-
o limba. In sprijinul culegerii de cuvinte omise, dar si de citate ilustrative pentru fiecare
sens, se va folosi un corpus lingvistic electronic evolutiv, construit pe baza bibliografiei
prezente si viitoare a dictionarului, corpus despre care vom vorbi intr-un alt articol. O
panorama a cuvintelor cuprinse in aceasta lucrare ne-o da Micul dictionar academic,
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001-2003 si care, sub aspectul numarului
intrarilor, este echivalent Dictionarului limbii romane.

Ce legatura ar putea exista intre chestiunea diacriticelor si marele Dictionar

Ei bine, dupa reforma ortografica din 1904, promovata de Titu Maiorescu, cand limba
romana scapa de accentul ascutit (-e- si -o- pentru diftongii -ea- si-oa-), Sextil Puscariu,
cel care va fonda Dictionarul Academiei in 1906, va profita de eliminarea accentului,
pentru a-l folosi, in mod paradoxal, la formele-titlu, pentru indicarea accentuarii
corecte. Cum in limba noastra accentul tonic este mobil si cum nu este cu putinta sa
ghicim intotdeauna locul acestuia, trebuia gasita o forma de a indica cititorului cum se
cuvine sa accentuam cutare sau cutare cuvant. Prin urmare, Sextil Puscariu da o noua
si neasteptata utilizare acestui semn diacritic. Din 1906 si pana astazi, dictionarele
noastre publicate sub egida Institutului (cu exceptia Micului dictionar academic) vor
folosi aceasta solutie pentru indicarea accentuarii in pronuntie. Iata un exemplu din
DEX, editia din 2009:

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe
dintr-un   cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. f Semn grafic pus de obicei
deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de
pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. p Expr. A pune accentul (pe
ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de
pronuntare specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a
unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. - Din
fr. accent, lat. accentus.

Sa stam stramb si sa judecam drept! Sa fie oare cea mai buna solutie scrierea cu accent
in cuvantul-titlui Daca veti consulta DEX online veti constata ca solutia este aproape
omniprezenta in lucrarile lexicografice de referinta. Cu toate aceste, dati-mi voie sa ma
indoiesc de ingeniozitatea ei, mai ales cand este vorba de Dictionarul-tezaur al limbii
noastre.

Mai intai pentru ca incalcam ortografierea substituind-o cu o conventie. Veti spune: si

ce daca Si altii au recurs la solutii conventionale. Eu cred insa ca nu este intelept - si nu
cred ca MDA nu a observat fragilitatea solutiei, de vreme ce ,,cuvantul-titlu este cules
cu caractere display (bold si italic), exceptand grafemul accentuat, cules cu caractere
drepte albe": casa -, pentru ca nu rezolvam pronuntia decat in parte, adica doar
chestiunea accentuarii. Cum ramane cu vocalele in hiats Dar cu despartirea in silabe,
de care elevii au atata nevoiee DEX-ul prezinta la sfarsitul articolului pronuntia, dar nu
si cum trebuie sa silabisim. Si atunci, ma intreb: oare nu am putea trata unitar toate
aceste dificultati ortoepiceÃŽ

In al doilea rand, pe langa exigenta de unitate in tratare, debarasarea cuvintelor-titlu de

accente pe care in realitate nu le au ar fi in concordanta cu referirea la cuvinte-titlu in
interiorul definitiilor. A se observa:

ACCENTUARE, accentuari, s. f. Actiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] - V. accentua.

Remarcati ca nici cand se citeaza verbul de la care am derivat cuvantul, nici cand se
face trimiterea la ,,accentua", aceste doua forme nu mai poarta accent.

In ultimul rand, un dictionar informatizat, in corpusul caruia putem naviga cu usurinta,

poate rezolva neajunsurile hartiei intr-un mod simplu si elegant, prezentand grupat
informatiile. Iata o propunere:

abaca, s.f.

1. ARHIT Placa de piatra asezata in partea superioara a capitelului unei coloane, care
sustine arhitrava. c Stalpii incoronati cu abace profilate sustin patru dintre cele sapte
statui de sfinti. (Internet)

2. MAT Abac (2). e Si daca aceasta interconectare ar fi cumva stabila in timp, treptat ne-
am construi o abaca, un fel de tabel de corespondente si ne-am descurca. (Internet)

    ORTOEP a-ba-ca.                

    MORF art abaca, g.-d. art. abacai; pl. abace, pl. art. abacele, pl. g.-d. art. abacelor.

    SIN abac, nomograma (2).

    ETIM Din fr. abaque < lat. abacus.

Odata cu lansarea Dictionarului limbii romane informatizat, cred ca putem scrie

cuvintele-titlu asa cum recomanda norma ortografica, fara solutii ,,ajutatoare". ,,Omul"
va fi scris om, iar ,,Dumnezeu", Dumnezeu, caci si scrierea cu litere mari sau mici este
tot o exigenta ortografica. Si nimic mai firesc ca toate informatiile sa fie puse ordonat,
la locul lor.