METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE II

CURS INTRODUCTIV

Delimitări conceptuale

Conform definiţiei clasice (Muchielli, A., 2002) metodologia este

„reflecţia prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi pusă la punct pentru a
conduce o cercetare”.
Cele mai utilizate tehnici cantitative structurate în cercetarea socio-umană
sunt:
1. Plan de observaţie sistematică,
2. Anchetă bazată pe chestionarul standardizat,
3. Experimentul.
Cele mai utilizate tehnici calitative sunt tehnicile nestructurate, ca şi:
1. Observaţia co-participativă,
2. Interviuri individuale intense,
3. Studiul de caz,
4. Interviuri de grup,
5. Metoda analizei autobiografiilor.

Metode de cunoaştere

5
 Prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, structura de
ordine sau programul după care se reglează acţiunile individuale şi practice
în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un caracter instrumental, de informare, interpretare şi
actiune.
Metodele sunt ghidate de :
1. concepţia generală a cercetătorului,
2. principiile teoretico-ştiinţifice de la care porneşte,
3. aceste principii sunt reunite sub denumirea de metodologia
cercetării.

Preambul teoretic

Ca analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea

cercetării sociale. Are un caracter predominant normativ. Pe baza reflecţiei
asupra experienţelor trecute de cercetare, formulează strategii de investigare,
indică atît eventuale dificultăţi şi neajunsuri, cît şi căi de obţinere a unor
rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.

Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este astfel expresia

conştiinţei critice, autoreflexive şi constructive a unei discipline. Uneori
metodologia cercetării în ştiinţele sociale este considerată ca ramură a
filosofiei ştiinţei, dezvoltîndu-se în relaţie cu epistemologia. În această
ipostază se admite că s-ar constitui o metodologie generală ale cărei scopuri

6
transcend pe cele ale oricărei discipline pentru a se ocupa de problemele
comune întregii cercetări ştiinţifice. Acesteia i-ar fi asociate metodologii
particulare specializate disciplinar.

Comunicarea permanentă dintre metodologia generală şi

metodologiile particulare ar acţiona ca un factor de convergenţă a
strategiilor de cercetare şi ca o cale de accentuare a caracterului unitar şi
global al cunoaşterii ştiinţifice. Deocamdată, însă, nu este constituită o
metodologie generală a cercetării ştiinţifice, analizele concentrîndu-se la
nivelul metodologiilor particulare de genul metodologia cercetării în
ştiinţele sociale.

Clasele de elemente componente ale metodologia cercetării în ştiinţele

sociale sunt:

1. enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru

structura paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii
metodologice de orientare a abordării realităţii sociale;

2. metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia,

experimentul, ancheta etc.);

3. tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor

empirice, de ordonare, sistematizare şi corelare a acestora pentru
fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiile lor teoretice;

4. procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau

reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării
de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice.

7
 Aceste elemente ale metodologia cercetării în ştiinţele sociale nu
sînt, totuşi, unitar şi universal constituite, ci manifestă diferenţieri
importante. Principala sursă de variaţie este reprezentată de concepţia
teoretică luată ca referinţă. Întrucît în sociologie nu există încă ,o
„paradigmă" unică, ci structuri teoretice alternative care uneori sînt
concurente iar alteori complementare, fiecare teorie sociologică majoră a
tins să-şi derive şi să-şi formuleze propria metodologie.
De exemplu: E. Durkheim a formulat „regulile metodei sociologice"
adecvate concepţiei sale despre societate; Max Weber a construit o
metodologie de studiere a fenemenelor sociale în concordanţă cu propria
„sociologie interpretativă"; etnometodologia a dezvoltat metode
„etnografice" de analiză a comunicării şi a semnificaţiilor investite de
actorii sociali în acţiunile lor etc. S-a ajuns astfel ca deosebirile
principiale dintre abordări să fie mai pregnante decît asemănările şi din
această perspectivă încă nu se poate vorbi de o metodologie unică a
cercetării ştiinţifice..
În funcţie de modul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii
sociale, se distinge între practica metodologică „obiectivă" şi cea
„interpretativă".
Prima urmăreşte să promoveze acea metodologie care este apropiată
de modelul ştiinţelor naturii; faptele sau fenomenele sociale sînt explicate
prin alte fapte sociale; cunoaşterea socială trebuie să ajungă să ia forma
explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor empirice detaşate de
eventualele implicaţii valorice pentru a asigura „obiectivitatea" discursului
social.
Deşi unitară la nivelul celor mai generale principii, practica
metodologică „obiectivă" a evoluat de la operaţionalism (după deceniul al

8
patrulea al secolului nostru) la empirism (în a doua jumătate a acestui secol),
pentru ca ulterior să se consacre sub forma analizei structurale, analizei
funcţionale sau a analizei sistemice.
Practica metodologică „interpretativă" a fost formulată in nuce de
filosofia socială neokantiană, dezvoltată de „sociologia interpretativă" a lui
Max Weber şi continuată în cadrul interacţionismului simbolic, sociologiei
fenomenologice şi etnometodologice. În aceste abordări se pune accentul pe
specificul subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea
concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de actorii
sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale.
În condiţiile diviziunii abordărilor metodologice, analistul social se
confruntă, în realizarea şi finalizarea unei cercetări, cu mai multe deschideri
opţionale atît la nivelul postulării sau construcţiei teoretice, cît şi la cel al
elaborării proiectului unei investigaţii. Deschiderile opţionale îi apar într-o
formă polarizată: pozitivare sau interpretare a datelor; individualism sau
holism metodologic; obiectivitate sau implicare ideologică; filosofie sau
ştiinţă socială. Aceste opţiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci
complementare.
În metodologia cercetării în ştiinţele sociale au fost dezvoltate ca
metode principale de culegere a datelor empirice: ancheta socială, analiza
documentelor sociale, observaţia şi experimentul. Fiecărei metode îi
corespunde un set diversificat de tehnici aplicative, adică de operaţii
integrate într-un mod particular de identificare, colectare şi prelucrare a
datelor empirice.
Diversitatea opţiunilor teoretico-metodologice se relevă şi la nivelul
definirii normelor şi tehnicilor aplicative circumscrise uneia şi aceleiaşi
metode. Astfel, în fenomenologie şi etnometodologie s-a manifestat

9
preferinţă pentru aplicarea şi dezvoltarea tehnicilor de observare
participativă, pe cînd în practicile metodologice „obiective" s-au extins
tehnicile de elaborare a anchetelor sociale.
Deşi este posibil şi adeseori s-a înfăptuit transferul de tehnici de cercetare
dintr-un mod de abordare în altul, trebuie avut în vedere că nu se realizează
doar un simplu transfer tehnic, ci şi modificarea presupoziţiilor teoretice care
le-au generat. Lipsa de control sistematic al efectelor tacite sau implicite
generate de nemodificarea presupoziţiilor teoretice riscă să genereze
distorsiuni la nivelul analizei datelor empirice. Tehnica de investigare trebuie
deci modificată sau adaptată contextului teoretic.
Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea condiţiilor şi practicilor de
producere a ei sînt aspecte corelate ale unuia şi aceluiaşi proces de
dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare complementarităţi se
manifestă uneori prin transformarea metodologia cercetării în ştiinţele
sociale. Într-o orientare eminamente critică şi normativă, care formulează
acele principii ideale de producere şi reproducere ale cunoaşterii sociologice
pe care nimeni nu le poate aplica în mod consecvent, dar oricînd pot fi
invocate în ipostaza de standarde sau instanţe critice.
Astfel concepută, metodologia cercetării în ştiinţele sociale prezintă
riscul generării unor efecte inhibitoare, cînd menirea ei este tocmai aceea de
a stimula imaginaţia cercetătoare creatoare. Rolurile de teoretician,
cercetător şi metodolog sînt coextensive profesiei de sociolog, tot aşa cum
sociologia ca ştiinţă include în însăşi construcţia ei atît teoria şi practica
cercetării empirice, cît şi teoria producerii acestei teorii.

10
 CERCETAREA INFORMALĂ ŞI CERCETAREA FORMALĂ

Analizând variabilele de comunicare şi de relaţii cu publicul, Doug

Newson (2003) descrie existenţa a două mari tipuri de cercetare :
1. Informală,
2. Formală.
I. Cercetarea informală este tipul de cercetare care implică nestabilirea
anterioară a unor reguli şi proceduri de cercetare standardizată. Datorită
acestor proceduri, finalitatea cercetării este de natură descriptivă şi nu de
natură predictivă. Sunt identificate următoarele proceduri :
A. Cercetarea prin măsurători discrete care au ca scop adunarea
informaţiilor în legătură cu un proces, fenomen sau eveniment social fără
a interfera efectiv cu obiectul cercetării. Acest tip de cercetare conduce la
formarea unei noţiuni generale despre obiectul studiat. De exemplu,
administratorii unui muzeu fac deseori o legătură între popularitatea unui
exponat şi gradul de deteriorare a covorului din faţa acestui exponat.
ACESTE MĂSURĂTORI DISCRETE SE POT FACE CU
AJUTORUL OBSERVAŢIEI SAU AL CONVORBIRILOR (CU
PUBLICUL).

OBSERVATIA

Observarea - constă în urmărirea sistematică a manifestărilor în

condiţiile activităţiilor naturale de activitate, sau în cazul unor acţiuni
predeterminate de către cercetător.

11
 Relaţia observatorului cu fenomenele observate nu este întâmplătoare
şi nici pasivă, dimpotrivă ea are un caracter intenţionat, premeditat,
cercetătorul fiind cel care stabileşte scopul observaţiei, cel care
receptionează selectiv faptele, le interpretează şi sintetizează în funcţie de
obiectivele propuse, dar şi de informaţiile de care dispune.
Pentru a se realiza o observaţie reuşită este important să se decidă ce
aspecte intereseaza mai mult, şi, apoi, să se stabilească o metodă simplă de
înregistrare a comportamentului observat.
O a doua condiţie, în efectuarea unei observaţii ştiinţifice, este
apelarea la o serie de repere de control.
Aceste repere de control reies din observaţiile anterioare ale
cercetătorului, din experienţa sa personală de viaţă sau din lucrările de
specialitate.
Înlaturarea unor obstacole care ar putea împiedeca realizarea unei
observatii adecvate, este o altă condiţie a observării ştiinţifice.
Printre obstacolele care ar putea împiedica o bună observare putem
aminti:
1. influenta dispozitiilor mentale ale cercetătorului în
momentul observării,
2. schema pre-perceptivă care poate deforma faptele
observate,
3. atitudinea observatorului de a decodifica faptele
observate în conformitate cu teoria la care aderă,
4. tendinţa ca aşteptările şi anticiparile cercetătotului să
inducă rezultate în conformitate cu acestea.

12
 Preîntâmpinarea apariţiei unor asemenea obstacole sau eliminarea lor
se poate face, fie prin apelul la mijloacele tehnice, fie prin formarea şi
educarea corespunzătoare a observaţiilor.
O ultima condiţie a observării sistematice este recurgerea la
modalităţile de evaluare a observaţiilor efectuate care să permită
înregistrarea facilă a datelor şi compararea lor.
În acest scop, este indicată determinarea unităţilor de observaţie (a
cuantumului de elemente observate pe intervale egale de timp, repartizarea
acestora de-a lungul unei zile). De asemenea, pot fi stabilite grade de
estimare ale unor însuşiri psihice.
Mijlocul cel mai sigur care facilitează recoltarea şi compararea rapidă
a datelor de observaţie îl reprezintă utilizarea unor grile de observaţie şi
sistematizarea lor în funcţie de o serie de criterii.

Observaţia ştiinţifică presupune :

1. elaborarea unui plan de observaţie,
2. precizarea obiectivelor ce vor fi urmarite,
3. precizarea cadrului în care se desfasoară,
4. precizarea evenimentelor instrumentale ce vor putea fi folosite
pentru înregistrarea faptelor observate.

Exemplu de fisa de observatie individuală:

Datele de identificare

Numele …..
13
 Prenumele…

Vârstă….

Categorie socială…

Starea civilă…

Studii….

Activitate profesională…

Data Fapte de natură Interpretarea Masuri Eficienta

atitudinală faptelor aplicate masurilor

2005 Ex: - - angajatul - usoara

-este iritat în hipersensibilitate este ameliorare a

momentul în ; laudat/atenţio starii emotionale

care nu poate - lipsa de relism, nat la fiecare în fata esecului

să răspundă la de încredere în progres/ imediat.

întrebările puse forte proprii; nereuşită

de către - nu are o

cetăţeni motivatie

superioara

CONVORBIREA

14
 Convorbirea este o conversaţie între două persoane, defăşurată după

anumite reguli metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor

informaţii cu privire la o persoană, în legatură cu o tema fixată anterior.

Convorbirea trebuie sa fie premeditată, să aibă un scop bine precizat

care sa vizeze obiective clar definite şi să respecte anumite reguli.

Convorbirea se poate desfăşura liber, fără o formulare anterioară a

întrebărilor sau într-un mod standardizat, când întrebările sunt fixate dinainte

şi nu pot fi modificate în timpul conversatiei.

Convorbirea trebuie să vizeze obţinerea unor detalii referitoare la

interesele şi aspiratiile publicului, trăirile lor intenţionale, motivaţia

diferitelor conduite, trăsăturile de personalitate ale acestora etc.

Sunt mai multe aspecte de care trebuie să tină seama cercetătorul:

1. câstigarea încrederii cetăţenilor,

2. menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii,

3. menţinerea unei preocupări permanentă pentru stabilirea

sincerităţii răspunsurilor,

4. observarea atitudinilor şi expresiilor interlocutorilor,

5. se va evita adresarea unor întrebări negative, instalarea

emotivităţii,

6. este indicat, să se înregistreze convorbirea.

15
 Convorbirea îmbracă şi forma interviului atunci când se referă la o

temă dinainte stabilită şi se desfasoară cu o singură persoană.

B. Cercetarea jurnalistică este o modalitate de cercetare informală prin

care se urmăreşte selectarea informaţiilor şi prelucrarea acestora.

Există două surse principale de cercetare jurnalistică : surse primare (în

special interviuri) şi surse secundare (statistici oficiale, dosare de presă,

biblioteci).

O bună cercetare jurnalistică în cazul folosirii interviului înseamnă, din

punct de vedere formal :

1. Formularea neutră a întrebărilor,

2. Atitudinea obiectivă a jurnalistului,

3. Deontologie profesională,

4. Ordonarea logică a acestor întrebări la nivelul consistenţei şi

coerenţei,

5. Ordonarea ierarhică a întrebărilor - cele uşoare se pun la

început, iar cele mai dificile la sfârşit.

6. Obţinerea de răspunsuri chiar şi de la oamenii care nu vor să le

dea (sunt evazivi, nu au timp ş.a.m.d.).

16
 7. Inventarierea prin mijloace de mass-media, pe cât posibil, a

răspunsurilor date.

C. Auditurile de opinie şi auditurile de comunicare

Sunt modalităţi de cercetare informală şi vizează auditarea unor

probleme de natură politică, economică şi socială.

Auditurile se bazează pe anchete sociale sau pe date obţinute prin

observaţie, prin urmărirea indicatorilor (sociali sau economici) sau pe

autopovestire (în care oamenii repovestesc experienţele individuale).

Realizarea unor audituri este necesară pentru a obţine informaţii

suplimentare, sistematice şi riguroase în legătură cu fenomene concrete ale

vieţii social-economice pe baza cărora se pot obţine modalităţi de optimizare

sau de îmbunătăţire a activităţilor comerciale (contracte, evaluări, bilanţuri)

sau de recunoaştere a necesităţilor social-politice (aspiraţii ale cetăţenilor,

gradul de recunoaştere al unor personalităţi, al unor lideri formali sau

informali).

Introducere- punctual caracteristicile formale ale Standardelor

Internaţionale de Audit (ISA).
1. Scopul acestui Standard Internaţional de Audit (ISA) este de a stabili
reguli şi de a oferi recomandări auditorilor externi atunci când aceştia iau
în considerare rezultatele activităţii de audit intern. Acest ISA nu tratează
17
 situaţiile în care persoanele din departamentele de audit intern oferă
asistenţă auditorilor externi în efectuarea procedurilor de audit extern.
Procedurile de audit din acest ISA trebuie aplicate doar activităţilor de
audit intern care sunt relevante în procesul de auditare a situaţiilor
financiare.
2. Auditorul extern trebuie să ia în considerare activităţile specifice
auditului intern şi efectele acestora, dacă există, asupra procedurilor
de audit extern.
3. „Auditul intern” înseamnă o activitate de evaluare în cadrul unei entităţi,
activitate care reprezintă un serviciu efectuat în favoarea entităţii.
Funcţiile sale includ, printre altele, monitorizarea controlului intern.
4. Pentru că auditorul extern are responsabilitatea exclusivă pentru opinia de
audit exprimată şi pentru determinarea naturii, duratei şi gradului de
cuprindere a procedurilor de audit extern, anumite părţi ale activităţii de
audit intern pot fi utile auditorului extern.
Sfera şi obiectivele auditului intern
5. Sfera şi obiectivele auditului intern variază considerabil şi depind de
dimensiunea şi structura entităţii, precum şi de cerinţele conducerii
acesteia. De regulă, activităţile de audit intern includ unul sau mai multe
dintre elementele următoare:
• Monitorizarea controlului intern. Stabilirea sistemelor adecvate de
control intern reprezintă responsabilitatea conducerii şi necesită o
atenţie continuă şi corespunzătoare. Auditului intern îi sunt atribuite de
către conducere responsabilităţi curente specifice, referitoare la
verificarea controalelor, monitorizarea funcţionării lor şi exprimarea
de recomandări în vederea îmbunătăţirii lor.
• Examinarea informaţiilor financiare şi operaţionale. Aceste elemente
pot include revizuirea mijloacelor utilizate pentru a identifica, măsura,
clasifica şi raporta astfel de informaţii, ca şi investigarea unor
probleme specifice, inclusiv verificarea detaliată a tranzacţiilor,
soldurilor, şi procedurilor.
• Revizuirea economiei, eficienţei şi eficacităţii operaţiunilor, inclusiv a
controalelor non-financiare ale unei entităţi.
• Verificarea conformităţii cu legi, reglementări şi alte cerinţe externe
entităţii, precum şi cu politicile şi directivele manageriale şi cu alte cerinţe
interne.
Relaţia dintre auditul intern şi auditorul extern
18
6. Rolul auditului intern este stabilit de conducere şi obiectivele acestuia
diferă faţă de cele ale auditorului extern, care este numit pentru a raporta
independent asupra situaţiilor financiare. Obiectivele funcţiei de audit
intern variază în funcţie de cerinţele conducerii. Auditorul extern este
preocupat în principal să stabilească dacă situaţiile financiare nu conţin
denaturări semnificative.
7. Oricum, unele dintre mijloacele de realizare a obiectivelor
corespunzătoare sunt adesea similare şi de aceea anumite aspecte ale
auditului intern pot fi utile în determinarea naturii, duratei şi întinderii
procedurilor de audit extern.
8. Funcţia de audit intern este parte componentă a entităţii. Indiferent de
gradul de autonomie şi de obiectivitatea auditului intern, acesta nu poate
să atingă acelaşi grad de independenţă precum cel solicitat auditorului
extern atunci când exprimă o opinie asupra situaţiilor financiare.
Auditorul extern deţine responsabilitatea unică pentru opinia de audit
exprimată şi această responsabilitate nu este diminuată în nici un fel de
folosirea auditului intern. Toate raţionamentele referitoare la auditarea
situaţiilor financiare sunt acelea care aparţin auditorului extern.
Înţelegerea şi evaluarea preliminară a auditului intern
9. Auditorul extern trebuie să obţină o înţelegere suficientă a
activităţilor de audit intern pentru a identifica şi evalua riscurile de
existenţă a unor denaturări semnificative în situaţiile financiare şi să
elaboreze şi efectueze proceduri suplimentare de audit.
10.O funcţie de audit intern eficientă va permite adesea o modificare a
naturii şi duratei procedurilor de audit efectuate de auditorul extern,
precum şi o reducere a acestora, dar nu le poate elimina complet. Totuşi,
în anumite situaţii, luând în considerare activităţile de audit intern,
auditorul extern poate decide că auditul intern nu va avea nici un efect
asupra procedurilor de audit extern.
11.Auditorul extern trebuie să efectueze o evaluare a funcţiei de audit
intern, în cazul în care consideră că auditul intern este relevant
pentru auditorul extern în evaluarea riscului.
12.Evaluarea de către auditorul extern a funcţiei de audit intern va influenţa
raţionamentul auditorului extern cu privire la modul în care auditul intern
poate fi utilizat în evaluarea riscului şi, prin urmare, să modifice natura,
durata şi întinderea procedurilor de audit extern suplimentare.

19
13.Atunci când se înţelege funcţia de audit intern şi se efectuează o evaluare
a acesteia, criteriile importante sunt următoarele:
1. Statutul organizaţional: statutul specific al funcţiei de audit intern în
cadrul entităţii şi efectul pe care îl are acest statut asupra capacităţii
funcţiei de a fi obiectivă. Într-o situaţie ideală, auditul intern va
raporta celui mai înalt nivel al conducerii şi nu va avea alte
responsabilităţi operaţionale. Orice constrângeri sau restricţii
exercitate asupra auditului intern de către conducere vor trebui atent
luate în considerare. Mai precis, este necesar ca auditorii interni să
fie liberi să comunice complet cu auditorul extern.
2. Sfera funcţiei: natura şi întinderea misiunilor de audit intern
desfăşurate. Auditorul extern trebuie să analizeze modul în care
conducerea acţionează la recomandările auditului intern şi cum este
susţinut cu probe acest lucru.
3. Competenţa tehnică: dacă auditul intern este realizat de persoane ce
beneficiază de o pregătire tehnică adecvată şi de expertiză ca auditori
interni. Auditorul extern poate, de exemplu, să revizuiască politicile
de angajare şi pregătire a persoanelor care se ocupă cu auditul intern,
precum şi experienţa şi calificarea profesională a acestora.
4. Diligenţa profesională cuvenită: dacă auditul intern este
corespunzător planificat, supravegheat, revizuit şi documentat. Se va
lua în considerare existenţa manualelor de audit, a programelor şi
documentelor de lucru adecvate.
Momentul colaborării şi coordonarea
14.Atunci când intenţionează să utilizeze munca auditorului intern, auditorul
extern va trebui să să aibă în vedere planul auditorului intern pentru
perioada respectivă şi să îl discute cât mai repede posibil. În situaţia în
care munca efectuată de auditorul intern urmează să influenţeze natura,
durata şi întinderea procedurilor de audit extern, este de dorit să se
stabilească dinainte momentul unei astfel de activităţi, gradul de
acoperire al auditului, pragurile de semnificaţie şi metodele propuse
pentru eşantionare, documentarea activităţilor efectuate şi a revizuirilor şi
procedurile de raportare.
15.Legătura cu auditul intern este mai eficientă atunci când întâlnirile au loc
la intervale corespunzătoare în cadrul perioadei de timp respective.
Auditorul extern trebuie să fie avizat cu privire la rapoartele relevante de
audit intern, să aibă acces la acestea şi să fie permanent informat asupra
oricăror aspecte semnificative care intră în atenţia auditorului intern şi
20
 care pot afecta activitatea auditorului extern. În mod similar, auditorul
extern trebuie să informeze în mod regulat auditorul intern referitor la
orice aspecte semnificative care pot afecta auditul intern.
Evaluarea activităţii de audit intern
16.Atunci când auditorul extern intenţionează să folosească activităţi
specifice de audit intern, auditorul extern trebuie să evalueze şi să
aplice proceduri de audit acelor activităţi pentru a confirma gradul
de adecvare a acestora pentru scopurile auditorului extern.
17.Evaluarea activităţilor specifice de audit intern implică luarea în
considerare a gradului de adecvare a sferei activităţilor şi a programelor
aferente, precum şi analizarea dacă evaluarea preliminară a auditului
intern rămâne adecvată. Această evaluare poate include analizarea
următoarelor fapte:
1. Dacă activitatea este efectuată de persoane care au pregătirea tehnică
şi expertiza adecvată ca auditori interni şi dacă activitatea asistenţilor
este supravegheată, verificată şi documentată în mod corespunzător;
2. Dacă sunt obţinute suficiente probe de audit adecvate pentru a putea
formula concluzii rezonabile;
3. Dacă respectivele concluzii la care s-a ajuns sunt adecvate
circumstanţelor şi dacă toate rapoartele întocmite sunt consecvente cu
rezultatele activităţii desfăşurate; şi
4. Dacă orice excepţii sau aspecte neobişnuite prezentate de auditul
intern sunt rezolvate în mod corect.
18.Natura, durata şi întinderea procedurilor de audit aplicate activităţilor
specifice desfăşurate de către auditul intern vor depinde de raţionamentul
auditorului extern cu privire la riscul de denaturare semnificativă a zonei
în cauză, de evaluarea funcţiei de audit intern şi de evaluarea activităţii
specifice efectuate de auditul intern. Astfel de proceduri de audit pot
include verificarea elementelor deja examinate de auditul intern,
examinări ale altor elemente similare şi observarea procedurilor de audit
intern.
19.Auditorul extern va înregistra concluziile referitoare la activitatea de
audit intern care a fost evaluată şi procedurile de audit care au fost
aplicate activităţii de audit intern.

21
Perspectiva sectorului public ca reguli de bază ale realizării auditului
1. Principiile de bază din acest ISA se aplică angajamentelor de

audit al situaţiilor financiare din sectorul public. În Studiul nr. 4 al

Comitetului pentru sectorul Public, „Utilizarea serviciilor altui auditor – O

perspectivă asupra sectorului public” sunt furnizate recomandări

suplimentare cu privire la considerente adiţionale, atunci când se are în

vedere activitatea de audit intern în sectorul public.

Situatiile financiare anuale consolidate ale entitatilor se auditeaza de

catre una sau mai multe persoane fizice sau juridice autorizate, denumite

auditori financiari, care exprima si o opinie referitoare la gradul de

conformitate a raportului consolidat al administratorilor cu situatiile

financiare anuale consolidate pentru acelasi exercitiu financiar.

Conţinutul Raportului auditorilor financiari

Raportul auditorilor financiari cuprinde:

a. menţionarea:

- situaţiilor financiare anuale consolidate care fac obiectul auditului financiar

(bilanţ consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat etc.)

- cadrului de raportare financiară care a fost aplicat la întocmirea situaţiilor

financiare anuale consolidate

22
b. descrierea ariei auditului financiar,

- respectiv a standardelor de audit conform cărora a fost efectuat auditul

financiar

c. o opinie de audit

- care exprimă în mod clar opinia auditorilor financiari, potrivit căreia

situaţiile financiare anuale consolidate oferă o imagine fidelă conform

cadrului relevant de raportare financiară şi, după caz, dacă situaţiile

financiare anuale consolidate respectă cerinţele legale

-Opinia de audit este:

- fără rezerve

- cu rezerve

- o opinie contrară

- imposibilitatea exprimării unei opinii - dacă auditorii financiari nu au fost

în măsură să exprime o opinie de audit

d. o referire la orice aspecte asupra căroră auditorii financiari atrag atenţia,

printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve

e. o opinie privind gradul de conformitate a raportului consolidat al

23
administratorilor cu situaţiile financiare anuale consolidate pentru acelaşi

exercitiu financiar

Raportul de audit se semnează de către auditorii financiari, persoane fizice,

în numele acestora sau al auditorilor persoane juridice autorizate, după caz,

şi se datează.

Baza legală

Reglementarile contabile conforme cu Directiva a VII-a Comunităţilor

Economice Europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.

1752/2005. M. Of. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005.

Integrarea raportului de audit în procedura de aprobare, semnare şi publicare

a situaţiilor financiare anuale consolidate

a. Situaţiile financiare anuale consolidate:

- au înscrise numele şi prenumele persoanei care le-a întocmit, calitatea

acesteia (director economic, contabil şef sau altă persoană împuternicită să

îndeplinească această funcţie, expert contabil, contabil autorizat, precum şi

numărul de înregistrare în organismul profesional, dacă este cazul

- aprobate în mod corespunzător şi raportul consolidat al administratorilor,

împreuna cu OPINIA EXPRIMATĂ DE PERSOANA RESPONSABILĂ CU

24
AUDITAREA situaţiilor financiare anuale consolidate, se publică de

entitatea care a întocmit situaţiile financiare anuale consolidate, conform

legislaţiei în materie.

La cerere, contra cost, este posibilă obţinerea unei copii a întregului raport

consolidat al administratorilor sau a oricărei părţi a raportului. Aceste

prevederi nu se aplică entităţilor ale căror valori mobiliare sunt admise la

tranzacţionare pe o piata reglementată, în conformitate cu legislaţia în

vigoare privind piaţa de capital.

b. In situatia în care situaţiile financiare anuale consolidate şi raportul

consolidat al administratorilor se publică în întregime, acestea se reproduc în

forma şi conţinutul pe baza cărora auditorii financiari au întocmit

RAPORTUL DE AUDIT

- Acestea trebuie să fie însoţite de textul complet al RAPORTULUI DE

AUDIT

c. Dacă situaţiile financiare anuale consolidate nu se publică în întregime, se

indică faptul că versiunea publicată este o formă prescurtată şi se face

trimitere la oficiul registrului comerţului la care au fost depuse situaţiile

financiare anuale consolidate

25
- In cazul în care situaţiile financiare anuale consolidate nu au fost încă

depuse, acest lucru se prezintă

- In acest caz, raportul de audit nu se publică, dar se menţionează dacă:

- a fost exprimată o opinie de audit fără rezerve, cu rezerve ori contrară sau

dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de audit

- raportul de audit face vreo referire la orice aspecte asupra căroră auditorii

financiari atrag atenţia printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit sa

fie cu rezerve

Raportul consolidat al administratorilor ca obiect al auditului

Raportul consolidat al administratorilor se elaboreaza pentru fiecare exercitiu

financiar de catre Consiliul de Administratie al societatii-mama şi cuprinde:

a. cel putin o revizuire fidelă a dezvoltării şi performanţei activităţilor şi a

poziţiei entităţilor incluse în consolidare, considerate ca un tot unitar,

împreună cu o descriere a principalelor riscuri şi incertitudini cu care acestea

se confruntă

Revizuirea este o analiză echilibrată şi corespunzatoare a dezvoltării şi

performanţei activităţilor şi a poziţiei entităţilor incluse în consolidare,

considerate ca un tot unitar, adecvată cu dimensiunea şi complexitatea

afacerilor.
26
Pentru a întelege dezvoltarea, performanţa sau poziţia financiară, analiza

cuprinde indicatorii financiari şi, dacă este cazul, indicatorii nefinanciari –

cheie de performanţă, relevanţi pentru activităţi specifice, inclusiv informaţii

privind probleme de mediu înconjurător şi angajaţi.

In furnizarea analizei, raportul consolidat al administratorilor prevede, dacă

este cazul, referiri şi explicaţii suplimentare privind sumele raportate în

situaţiile financiare anuale consolidate.

b. Referitor la entităţile cuprinse în consolidare, raportul furnizează o

indicaţie despre:

- orice evenimente importante apărute după sfârşitul exerciţiului financiar

- dezvoltarea previzibilă a entităţilor respective considerate ca un tot unitar

- activităţile entităţilor respective, considerate ca un tot unitar, din domeniul

cercetării si dezvoltării

- utilizarea de către entităţile incluse în consolidare a instrumentelor

financiare şi dacă sunt semnificative pentru evaluarea activelor sale, a

datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii, şi anume:

- obiectivele şi politicile entităţilor în materie de gestiune a riscului financiar,

inclusiv politicile lor de acoperire impotriva riscurilor pentru fiecare tip

major de tranzacţie previzionată pentru care se utilizează contabilitatea de

acoperire a riscurilor
27
- expunerea la riscul de piaţa, riscul de credit, riscul de lichiditate şi la riscul

fluxului de trezorerie.

Riscul de piaţă încorporeaza nu numai potentialul de pierdere, dar si cel de

câştig şi cuprinde trei tipuri de risc:

‹riscul valutar, respectiv riscul ca valoarea unui instrument financiar să

fluctueze din cauza variaţiilor de schimb valutar;

‹riscul ratei dobanzii la valoarea justă, care constă în riscul ca valoarea unui

instrument financiar să fluctueze din cauza variaţiilor ratelor de piaţă ale

dobânzii;

‹riscul de preţ, respectiv ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze

ca rezultat al schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt

cauzate de factori specifici instrumentelor individuale sau emitentului

acestora sau factori care afectează toate instrumentele trranzacţionate pe

piată.

Riscul de credit este riscul ca una dintre părtile instrumentului financiar să

nu execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părti o pierdere financiară.

Riscul de lichiditate, numit si riscul de finantare, este riscul ca o entitate sa

intalneasca dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea

angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul de lichiditate poate

rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare

28
apropiată de valoarea sa justă.

Riscul ratei dobânzii la fluxul de trezorerie este riscul ca fluxurile de

trezorerie viitoare să fluctueze din cauza variaţiilor ratelor de piată ale

dobânzii. De exemplu, în cazul unui instrument de imprumut cu rata

variabilă, astfel de fluctuaţii constau în schimbarea ratei dobânzii efective a

instrumentului financiar, fără o schimbare corespondentă a valorii sale juste.

O entitate prezinta obiectivele si politicile de gestionare a riscului, inclusiv

politicile de acoperire a acestuia.

c. In cazul entităţilor ale căror valori mobiliare – in totalitate sau o parte din

aceste valori mobiliare – sunt admise la tranzacţionare pe o piata

reglementată şi care fac obiectul unei oferte publice de preluare, astfel cum

acestea sunt definite in legislatia in vigoare privind piata de capital,

RAPORTUL CONSOLIDAT AL ADMINISTRATORILOR cuprinde

urmatoarele informaţii detaliate despre:

- Structura capitalului -> inclusiv valorile mobiliare care nu sunt admise la

tranzactionare pe piata reglementata, cu indicarea claselor de acţiuni şi, dacă

este cazul, pentru fiecare clasă de acţiuni, drepturile şi obligaţiile ataşate

clasei respective şi procentul din capitalul social total pe care il reprezintă

- restrictiile legate de transferul valorilor mobiliare,

- cum ar fi limitarile privind detinerea de valori mobiliare sau necesitatea de

29
a obtine aprobarea entitatii sau a altor deţinători de valori mobiliare

- deţinerile semnificative directe şi indirecte de acţiuni

- inclusiv detinerile indirecte prin structuri piramidale şi deţineri încrucisate

de acţiuni, aşa cum acestea sunt definite in reglementările in vigoare privind

piata de capital

- detinatorii oricăror valori mobiliare cu drepturi speciale de control şi o

descriere a acestor drepturi

- sistemul de control al oricarei scheme de acordare de acţiuni salariaţilor

- dacă drepturile de control nu se exercita direct de catre salariati

- restricţiile privind drepturile de vot

- cum ar fi limitarile drepturilor de vot ale deţinătorilor unui procent stabilit

sau număr de voturi, termenele de exercitare a drepturilor de vot sau

sistemele prin care, cooperând cu entitatea, drepturile financiare ataşate

valorilor mobiliare sunt separate de detinerea de valori mobiliare

- acordurile dintre acţionari

- care sunt cunoscute de către entitate şi care pot avea ca rezultat restricţii

referitoare la transferul valorilor mobiliare şi/sau la drepturile de vot

- regulile care prevăd numirea sau înlocuirea membrilor consiliului de

administraţie şi modificarea actelor constitutive ale entităţii

- puterile membrilor consiliului de administratie şi, în special, cele

referitoare la emiterea sau rascumpărarea de acţiuni

30
- acordurile semnificative

- la care entitatea este parte şi care intra în vigoare se modifică sau incetează

în functie de o modificare a controlului entitatii ca urmare a unei oferte

publice de preluare, şi efectele rezultate din aceasta

* cu exceptia cazului in care prezentarea acestor informatii ar prejudicia grav

entitatea

* Aceasta exceptie nu se aplică in cazul in care entitatea este obligată in mod

special să prezinte asemenea informatii conform altor cerinte legale

- acordurile dintre entitate si membrii consiliului sau de administratie sau

salariati

- prin care se oferă compensări dacă acestia demisionează sau sunt

concediati fără un motiv rezonabil sau dacă relatia de angajare incetează din

cauza unei oferte publice de preluare.

În schema de mai jos, este redată o procedură formală-standard de

auditare :

Intervievarea managerilor

Determinarea obiectivelor adecvate

31
 Selectarea grupurilor auditate

Stabilirea metodologiilor pentru fiecare grup

Programarea activităţilor

Colectarea şi studierea informa- Conducerea focus-grupurilor

ţiilor obţinute din audienţe

Colectarea şi studierea politicilor şi Conducerea interviurilor

planurilor de comunicare individuale

Auditarea procedurilor de Conducerea anchetei sociale

comunicare

Analiza materialelor rezultate din Prelucrarea cantitativă a datelor

comunicare obţinute

Analiza eficienţei comunicării

Analiza şi interpretarea datelor auditului

Pregătirea raportului despre datele rezultate

Prezentarea recomandărilor şi a concluziilor

finale

La nivel relaţionar, în cadrul unei organizaţii sau instituţii,

comunicarea poate fi auditată după următoarea schemă formală :

Auditarea comunicării
32
 Intuiţia

Ce credem „noi” Comunicare Ce cred „ei”

Evaluarea deosebirilor
de păreri

Recomandări

II. Cercetarea formală – implică două tipuri de cercetare (despre

care s-a vorbit în cursul din semestrul I) calitativă şi cantitativă.

Dintre metodele calitative care sunt utilizate în cadrul relaţiilor cu

publicul mai amintim:

A. Istoriografia – ca descriere a unor biografii sau a unor povestiri

istorice despre date, procese şi fenomene din realitate, despre organizaţii

şi/sau instituţii, guvernamentale sau non-guvernamentale.

33
 B. Studiile de caz sunt metodele de cercetare care utilizează toate

datele disponibile pentru a examina evenimente, procese sau fenomene reale,

organizaţii şi instituţii în mod sistematic.

C. Interviurile (vezi cursul anterior)

D. Focus-grupurile sunt metode de cercetare care studiază 12-15

intervievaţi ca public specific, ca şi grup relativ omogen, pentru a fi

stimulată comunicarea. Discuţiile sunt înregistrate pentru a fi analizate

ulterior. Aceste metode de cercetare sunt folosite îndeosebi ca parte de test

pilot pentru realizarea şi verificarea unui chestionar şi tocmai din această

cauză mai sunt numite ca fiind tehnici preliminare sau de ghidare.

E. Grupurile panel sunt modalităţi de lucru care vizează răspunsul la

anumite probleme supuse cercetării prin discuţii purtate deseori în

contradictoriu (implicit sau explicit) pentru găsirea unor soluţii.

În cadrul cercetării cantitative, cele mai des întrebuinţate metode de

cercetare sunt ancheta şi analiza de conţinut.

34
 TIPURI ŞI SUBTIPURI DE ANALIZE DE CONŢINUT

ANALIZA ACTANŢIALĂ – vizează aplicarea unor metode

sistematice de lectură a unei povestiri destinate să pună în lumină unul din

sensurile non-imediate ale respectivei povestiri.

Există trei etape care au loc în cadrul analizei actanţiale:

1. identificarea secvenţelor, a parcursurilor narative. În această etapă

este importantă descoperirea tuturor secvenţelor şi a scenariilor care există în

cadrul unei povestiri sau în cadrul unor acţiuni narative.

35
 2. identificarea actanţilor/ a personajelor şi a parcursului lor în cadrul

unei secvenţe. În această analiză este importantă descoperirea tuturor

actorilor-personajelor-subiectelor care sunt prezenţi în cadrul unei structuri

narative. Totodată este importantă descrierea traseului pe care fiecare

personaj îl parcurge în mod direct sau indirect, în mod efectiv sau potenţial

pentru a marca identificarea tuturor scenariilor şi strategiilor acţionale reale

şi posibile.

3. analiza transformărilor care îi afectează pe

actanţi/personaje/indivizi de la o secvenţă la alta. În această etapă este

importantă identificarea transformărilor/asociaţiilor specifice fiecărui subiect

în parte.

Analiza actanţială îşi are originea şi aplicabilitatea în activităţile

intelectuale care au vizat interpretarea viselor dar care s-au extins asupra

procesualităţilor de căutare a semnificaţiilor ascunse din cadrul unei

povestiri, naraţiuni sau discurs oratoric.

ANALIZA DE CONŢINUT

36
 Analiza de conţinut este o metodă de cercetare care permite

codificarea sistematică şi clasificarea materialelor scrise în legătură cu o

organizaţie, un proces sau un fenomen politic, economic sau social.

Analiza de conţinut este o tehnică de cercetare care urmăreşte

descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al

comunicării. De exemplu: analiza de conţinut al relaţiilor publice vizează

analiza timpului sau a spaţiului acordat unei organizaţii sau purtătorilor ei de

cuvânt.

ANALIZA DE CONŢINUT FORMALĂ

Analiza de conţinut formală este o metodă de explicitare a sistemului

generator de sens al unui ansamblu de expresii (discursuri, povestiri ş.a.)

care provin de la acelaşi autor. De exemplu analiza de conţinut formală poate

viza descoperirea semnificaţiilor ascunse ale unor categorii de discursuri (de

pildă semnificaţiile pe care Levi-Strauss le atribuie miturilor).

ANALIZA DE CONŢINUT CALITATIVĂ PRIN

TEORETIZARE

37
 Conform lui Mucchielli, A., analiza de conţinut calitativă prin

teoretizare mai este denumită şi analiză prin teoretizare concretă (cf. lui

Paille, 1994) şi se caracterizează prin faptul că urmăreşte să realizeze această

analiză în mod inductiv, având la bază fenomene particulare pe seama cărora

se poate desprinde o concluzie generală şi se aplică întregului spectru al

relaţiilor şi proceselor sociale, psihologice şi culturale.

Această metodă se caracterizează prin faptul că porneşte întotdeauna

de la date obţinute în mod empiric şi dezvoltă consecinţe teoretice care au

semnificaţia unor demersuri explicitare, teoretice. Aceste ultime teorii

obţinute pornind de la datele empirice brute sunt însă testate tot la nivel

empiric dar la un nivel superior de generalitate, în mod gradual.

Conceptul fundamental al analizei de conţinut calitativă prin

teoretizare este comparaţia constantă cu datele culese prin observaţie şi prin

experimentare. Se exemplifică prin faptul că se poate porni de la un interviu

pe o temă de cercetare socială care constituie prima etapă de culegere a

datelor brute. Pornind de la aceste prime date obţinute se pot desprinde

câteva ipoteze intermediare care constituie subiectul unui nou interviu pentru

obţinerea următoarelor seturi de date empirice mediane. Apoi, aceste date

mediane obţinute pot face subiectul unui nou interviu pentru a se obţine noi

ipoteze n-mediane, şi aşa mai departe.

38
 Ca dezvoltare, există însă şase operaţii care caracterizează o analiză

calitativă de teoretizare: codificarea, categorizarea, punerea în relaţie,

integrarea, modelizarea, teoretizarea.

Codificarea este operaţia prin care se realizează un examen atent al

realităţii trăite, exprimate sau experimentate a subiectului supus cercetării.

Are următoarele caracteristici:

1. Se răspunde la următoarele întrebări: despre ce este vorba

în această (în aceste fraze)? Care este cuvântul care exprimă

prima judecată? (Acest cuvânt poate fi cuprins într-o propoziţie,

într-o frază sau în mai multe fraze.) Care este cuvântul care

exprimă a n-a judecată? Ş.a.m.d.

2. Codificarea este necesar să fie transcrisă pe o foaie de

hârtie, indiferent de natura discursului supus cercetării. Dacă de

exemplu, este vorba despre a analiza un interviu, codificarea se

realizează în marginea din dreapta a textului-interviu, în paralel

cu frazele supuse codificării.

3. Prin operaţia de codificare se realizează decuparea

cuvintelor principale, sau a esenţialului care a fost spus în

cadrul interviului respectiv. Este important ca termenii sau

39
 cuvintele alese pentru operaţia de codificare să fie foarte

apropiate de „mărturia oferită”.

4. Codificarea este o primă sursă de date primare fiind

exprimată prin cuvinte adnotate la marginea textului care pot să

rezume în enunţuri semnificative un material bogat cantitativ

(de exemplu, prin codificare, un material de 20-25 de pagini

poate fi esenţializat într-un suport de minim ˝ de pagină).

Categorizarea este o operaţie ulterioară celei de codificare şi vizează

articulaţii complexe care trec de primul nivel de codificare prezent în cadrul

analizei de conţinut calitative prin teoretizare. Are următoarele

caracteristici :

1. Se răspunde la întrebări care vizează domeniul

principiilor şi al planurilor operaţionale : În faţa cărui fenomen

sau proces socio-cognitiv mă regăsesc acum?

2. Este o operaţie care vizează categoriile – care sunt

conceptele/cuvintele cu cel mai mare grad de abstractizare.

3. Aceste categorii abstracte se regăsesc la toate nivelurile

fenomenelor culturale, sociale sau psihologice.

4. Categoria este instrumentul de bază al acestei analize.

40
 5. Se realizează prin operaţia de categorizare ancorarea

empiricului (prezent în cadrul operaţiei de codificare) în

teoretic. (de exemplu, este o operaţie de codificare, prezenţa în

cadrul analizei unui text a indicaţiilor pentru angajaţi, a

discuţiilor cu subordonaţii, iar o operaţie de categorizare se

realizează prin identificarea indicaţiilor pentru angajaţi cu

socializarea organizaţională sau a discuţiilor cu subordonaţii

cu tipul de comunicare în grup).

Punerea în relaţie

Punerea în relaţie este operaţia cea mai complexă a analizei de

conţinut calitativă prin teoretizare deoarece reflectă sistematizarea operaţiilor

de codificare prin categorizare. Altfel spus, în urma punerii în relaţie se

realizează o explicare riguroasă la un prim nivel empiric, urmat de un al

doilea nivel teoretic a proceselor care au loc în cadrul unei organizaţii sau

instituţii. Punerea în relaţie combină procedeele sociologice, psihologice, de

management şi de marketing instituţional. Astfel se regăsesc, la nivelul

categoriilor, categorii principale (într-un fel specifice oricărei organizaţii şi

instituţii) şi categorii de ansamblu care definesc mediul, climatul şi factorul

cultural general care reuşesc să explice mecanismul de funţionare al

respectivei organizaţii sau instituţii, prezenţa sau absenţa factorilor de

41
coeziune, de ordonare sau de subordonare, de încredere sau de neîncredere,

de omogenitate sau de eterogenitate ş.a.m.d.

Integrarea este operaţia prin care se ajunge la conturarea unui obiect

definitiv al studiului final. Această operaţie este vizibilă în momentul în care

se porneşte de la o ipoteză, de la o premisă sau de la un titlu al studiului

iniţial, dar datorită cercetărilor efectuate, se observă necesitatea readaptării

ipotezei iniţiale sau chiar a titlului propriu-zis. În cazul alcătuirii de referate

ştiinţifice (cazul lucrării de licenţă) este indicat să se parcurgă primele trei

operaţii şi abia apoi să se definitiveze titlul lucrării şi ipotezele de lucru

finale. Se realizează astfel cea mai bună integrare şi adaptare – titlu studiului

- conţinutul efectiv al acestuia şi se evită discontinuităţile sau

neconcordanţele empirice sau teoretice.

Modelizarea este operaţia prin care noul titlu sau noile ipoteze

descoperite conduc la reformularea demersului teoretic şi aplicativ. Prin

modelizare în analiza de conţinut se realizează o cunoaştere mult mai bine

precizată şi ancorată în realităţi cauzale şi funcţionale ale fenomenului

studiat. Întrebările la care trebuie să se răspundă sunt: Care sunt procesele

care au loc în cadrul fenomenului? Care sunt consecinţele fenomenului

vizat?
42
 Teoretizarea este ultima operaţie prin care se urmăreşte consolidarea

teoretizărilor realizate pe parcurs. Această consolidare se poate realiza fie

prin eşantionare teoretică, fie prin inducţie analitică, fie prin verificarea

implicaţiilor teoretice. Acest ultim pas exprimă o capacitate a cercetătorilor

(teoretizarea este practic inepuizabilă) şi majoritatea analizelor de conţinut

obţin rezultate acceptabile prin aplicarea primelor trei sau patru operaţii,

nemaifiind necesare experimente constatative sau formative, regresive sau

multiple ş.a.m.d.

ANCHETA

Ancheta ca metoda ampla este de două feluri: pe baza de chestionar şi

pe baza de interviu.
43
 Prin intermediul anchetei sunt sondate opiniile, atitudinile, dorinţele,

aspiraţiile, interesele vocaţionale ale publicului. Aceasta metodă se practică

în momentele de schimbare, de angajare în noi tipuri de activităţi sau de

alegere a drumului în viaţă etc. (vezi cursul anterior)

BIOGRAFIA

Biografia sau anamneza consta în analiza datelor privind trecutul unei

persoane şi a modului ei actual de existenţă. Metoda poate fi utilizata cu

succes în cunoasterea psihologică, fiind o "radiografie" a dezvoltarii psihice

a individului, în care sunt evidentiate cele mai importante momente din viata

acestuia, aspecte care îşi pun amprenta asupra evolutiei sale.

Biografia pune în valoare specificul unei persoane, orientarile sale,

sensurile particulare pe care le primeste diversele momente ale existentei.

Investigatia biografică oferă o mare obiectivitate informaţiilor, acestea

fiind oferite de către individ sau de către persoane apropiate acestuia.

Exista mai multe procedee specifice metodei biografice: analiza unor

documente (documente şcolare, fişe medicale, documente ocupaţionale),

analiza produselor activităţii (rapoarte, dări de seamă) sau analiza cursului

vieţii (povestirea de către individ a întregii sale vieti) şi analiza unor

microunitati biografice (descrierea activitatilor unei zile de munca, a unei

zile libere sau a unei zile de vacanţă).

44
 Personalitatea individului, conştiinţa şi comportamentul său se

formează ca urmare a factorilor şi evenimentelor care acţionează asupra sa.

De exemplu, diferite evenimente neasteptate, încărcate emotional, frustrante

sau stresante. Biografia, totodată, poate lua forma jurnalelor de însemnari

redactate de către individ sau poate lua forma anamnezei - o discutie ampla,

purtata de medic cu individul focalizată pe depistarea unor situatii sau factori

patogeni (somatici sau psihici).

Dificultatea acestei metode constă în obiectivitatea cotării şi sesizării

esenţialului, fiind utilă în diagnosticul psihologiei individului numai dacă

datele furnizate de ea vor fi supuse interpretării.

ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITATII

Această metodă poate fi folosită în psihologia individului (alături de

observatie şi teste), deoarece orice produs realizat de om poate deveni obiect

de investigaţie psihologică.

Prin aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la: capacităţile

psihice de care dispune individul (coerenta planului mental, forta

imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor, deprinderilor,

45
priceperilor, atitudinilor), stilul realizarii (personal sau comun, obişnuit),

nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în activitate (prin

realizarea repetată a unor produse ale activităţii).

EXPERIMENTUL

Metodologia ştiinţifică actuală are la bază un suport de cercetare care

aparţine ştiinţelor socio-umane (îndeosebi psihologiei şi sociologiei) şi dacă

putem spune faptul că organizaţiile şi instituţiile moderne « se bazează pe

metoda experimentală” (Planchard, E., 1976, pag. 85), atunci putem afirma

că orice studiu al sistemului social ori al unei componente a acestuia trebuie

să se bazeze pe situaţia, strategia şi cercetarea experimentală.

46
 Trecerea spre realizarea unui studiu experimental pertinent presupune

depăşirea studiului teoretic-formal şi ipotetic-introspectiv, în legătură cu

fenomenele şi procesele sociale prin propunerea unei acţiuni experimentale

care să ne confere o analiză metodică asupra fenomenului social de o

evidentă complexitate, care să facă posibilă mutarea accentului de la nivelul

simţului comun la nivelul unei abordări ştiinţifice riguroase în perspectiva

optimizării cunoaşterii realităţilor sociale.

Pretextul acţiunii experimentale se bazează pe câteva problematizări:

Care este rolul, locul şi importanţa procesului social (supus interogării

experimentale), astăzi? Stadiul actual al respectivului proces supus

investigaţiei experimentale defineşte un proces matur, sau acesta se află în

faza de maturizare? Care este importanţa studierii unui asemenea proces sau

fenomen social? Autoevaluarea şi evaluarea respectivului proces este o

realitate care aparţine sistemic întregii societăţi, sau este un demers

fragmentat?

Elemente cheie :

1. Alegerea temei de cercetat

2. Stabilirea unor ipoteze de lucru şi a unor metode de cercetare a

respectivei teme.

3. Verificarea ipotezelor de lucru prin elaborarea unor pre-teste

pilot. Analiza acestora printr-un foscus-grup.

47
4. Alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei experimentale.

Publicul sau lotul de subiecţi care fac obiectul experimentării pot

face parte fie dintr-un lot artificial constituit (indivizi care consimt

să fie experimentaţi într-un laborator cu destinaţie precisă – de

exemplu un grup de studenţi care se lasă investigaţi experimental

în cadrul cabinetului de psihologie) fie pot să facă parte dintr-un lot

real (indivizi care sunt într-un mediu de lucru real).

5. Repartizarea subiectilor supuşi investigaţiei experimentale pe

două grupe: un grup experimental şi un grup de control. Subiecţii

grupului experimental sunt cei asupra cărora se realizează

inverstigaţia experimentală şi se urmăresc efectele care se produc

ca urmare a acesteia. Asupra subiecţilor grupului de control nu se

realizează nici o intervenţie experimetală dar acest grup este

necesar pentru a se reverifica rezultatele intervenţiei experimentale

şi pentru a concluziona asupra faptului că intervenţia a produs

efecte în cadrul grupului experimental (care nu se regăsesc prin

interpretarea rezultatelor şi în cadrul grupului de control) şi aceste

efecte nu sunt un rezultat al întâmplării sau hazardului.

6. Design exprimental. Se descriu paşii şi etapele exacte

care sunt utilizate în cadrul experimentului propriu-zis. Această

etapă descrie tipul de experiment utilizat, metodele şi mijloacele de

48
intervenţie asupra subiecţilor, modalităţile de inventariere a

rezultatelor experimentului.

7. Formularea ipotezei(lor) generale şi a ipotezei(lor)

specifice.

8. Pre-test al acţiunii experimentale. Analiza tuturor

subiecţilor care fac parte din grupul experimental. Această etapă

este necesară pentru a stabili statistic relative echivalenţe de start în

ceea ce priveşte atât subiecţii grupului experimental cât şi cei care

aparţin grupului de control. Se porneşte de la un lucru demonstrat

statistic – între subiecţi nu există diferenţe semnificative statistic la

începutul experimentului.

9. Acţiunea experimentală propiu-zisă. Numai subiecţii

grupului experimental sunt influenţaţi prin modalităţi specifice

cercetării propuse.

10. Test al rezultatelor obţinute. Se analizează statistic

rezultatele obţinute atât în cadrul grupului experimental cât şi în

cadrul grupului de control. Se obţin, în urma unui experiment

valid, diferenţe semnificative la nivel statistic între subiecţii care

aparţin grupului exprimental faţă de cei care aparţin grupului de

control.

49
 11. Pre-test şi re-test al acţiunii experimentale. Subiecţii

ambelor grupuri sunt retestaţi după o perioadă de timp (mai mică în

cazul pre-testului şi mai mare în cazul re-testului) pentru a se

verifica modalităţile în care intervenţia experimentală a produs, sau

nu, modificări în comportamentul subiecţilor grupului

experimental. Numai la un experiment reuşit deosebirile statistice

se păstrează semnificative între subiecţii grupului experimental şi

cei ai grupului de control.

12. Replicarea şi multiplicarea resultatelor obţinute în cadrul

unui experiment valid la nivelul unui grup social specific sau la

nivelul întregii societăţi.

Un exemplu de cercetare experimentală:

EXPERIMENTUL PSIHOPEDAGOGIC

Experimentul psihopedagogic este o metodă de cercetare socio-umană

bine definită în aria investigaţiilor experimentale, fiind considerat o formă

particulară a experimentului de tip natural, desfăşurându-se într-un loc-cadru

familiar de existenţă, de activitate a subiecţilor, în sistemul instituţional şi

educativ.
50
 Experimentul psihopedagogic poate fi de două tipuri în funcţie de

finalitatea propusă: constatativ (surprinderea, analiza, consemnarea sau

taxonomizarea unor realităţi specifice sistemului instructiv-educativ, la un

moment dat) sau formativ (valorificarea metodelor, mijloacelor şi

concluziilor experimentale în scopul optimizării - respectivului proces, al

unei componente/ansamblu al strategiilor didactice), cu funcţie ameliorativă

sau de dezvoltare.

În cadrul incursiunii experimentale, prin modalitatea specifică de

desfăşurare, este important să se conştientizeze şi să se depăşească

problemele de natură critică care apar în orice tip de experiment - în ce

măsură influenţează situaţia experimentală (chiar dacă se desfăşoară în

mediul natural) răspunsurile subiecţilor, care este marja de eroare din

fenomenul observat este datorată experimentatorului, care sunt limitele care

diferenţiază înţelegerea intervievaţilor (elevilor) ca nişte subiecţi pasivi,

neautonomi sau dimpotrivă ca nişte subiecţi activi, autonomi?

DESIGN EXPERIMENTAL

ETAPELE DESFĂŞURĂRII EXPERIMENTULUI

Exemplu de design care vizează îmbunătăţirea metodelor de învăţare la

elevi prin schimbarea strategiilor didactice.

51
 Cercetarea experimentală implică parcurgerea minimă a următoarele

etape (unele cercetări pot fi mai elaborate astfel încât paşii supuşi

experimentării se complică):

Etapa I – delimitarea temei/ problemei de cercetat, stabilirea tipului de

experiment psihopedagogic (studiu bibliografic). Datorită faptului că o

investigaţie experimentală semnifică, în primul rând, ca parte a unui proces

activ încercări, incursiuni ori intenţionalităţi de modificare a unei

procesualităţi constatate/constatabile în scopul optimizării respectivului

fenomen sau acţiune se poate alege ca incursiune dinamica unui experiment

de tip formativ sau dacă se urmăreşte numai constatarea/inventarierea unui

aspect ca fenomen/proces social se realizează un experiment de tip

constatativ. Deci : experimentul formativ doreşte să modifice o

procesualitate iar experimentul constatativ nu.

Etapa a II -a - formularea ipotezei de lucru, a ipotezei cauzale pornind de

datele obţinute prin diferite metode de cercetare : observaţia directă,

observaţia sistematică, a fişei/grilei de observaţie. Pornind de la aceste date

brute, se poate formula una sau mai multe ipoteze care pot fi sau nu

confirmate şi care stabilesc chiar şi selectarea ulterioară a metodelor de

cercetare.

Etapa a III -a - stabilirea eşantionului de subiecţi supuşi investigaţiei

experimentale prin alegerea unei modalităţi de reprezentativitate statistică.

52
 Etapa a IV -a - proiectarea design-ului experimental şi stabilirea structurii

acestuia:

1. Identificarea variabilelor independente şi a variabilelor

dependente.

2. Selecţia şi repartizarea subiecţilor.

3. Selectarea metodelor de cercetare.

4. Elaborarea, aplicarea şi analiza rezultatelor obţinute la pre-

testul pilot.

5. Stabilirea planului experimental.

6. Detalierea planului experimental şi precizarea etapelor

experimentului propus.

etapa pre-experimentală, de start are rolul de a stabili nivelul existent în

momentul iniţierii experimentului, atât la eşantionul experimental, cât şi la

cel de control,şi poate fi descrisă prin:

· nivelul cunoştinţelor teoretice şi practice privind o

procesualitate,

· gradul de recunoaştere al tendinţelor şi erorilor care vizează

respectivul proces,

· nivelul abilităţilor practice a activităţilor.

În această perioadă au fost aplicate probe de start identice grupului

experimental şi grupului de control:

53
 etapa experimentală

Constă în realizarea programului formativ cu grupul experimental.

etapa post-experimentală

În această etapă se aplică probe de evaluare şi teste finale (post-teste)

identice grupului experimental şi grupului de control. Aceste probe au vizat

relevarea evoluţiei în formarea capacităţii de evaluare a elevilor şi studenţilor

din eşantionul experimental şi din cel de control. Ele au fost elaborate pentru

cele trei componente ale competenţei evaluative şi autoevaluative testate şi

în etapele anterioare:

1. nivelul cunoştinţelor teoretice şi aplicative privind procesul

învăţării la o disciplină,

2. gradul de recunoaştere a modalităţilor de învăţare,

3. nivelul abilităţilor practice de învăţare şi autoînvăţare.

4. etapa verificării la distanţă

A fost realizată după un interval de timp mai mare – un an calendaristic,

pentru a verifica durabilitatea, trăinicia achiziţiilor elevilor, deoarece s-a

urmărit formarea iniţială a unor capacităţi care presupun o evoluţie în

timp, consolidarea acestora ca o condiţie a utilizării acestor capacităţi în

activitatea didactică viitoare.

Etapa a V -a – analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute.

Etapa a VI-a Elaborarea concluziilor finale ale cercetării.

54
 Etapa a VII-a Valorificarea cercetării – difuziunea experienţei dobândite

în practica educativă.

SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivele experimentului sunt identificarea unor condiţii care sunt în

măsură să optimizeze procesul formării iniţiale a capacităţii de învăţare şi

autoînvăţare.

FORMULAREA IPOTEZEI

Conceptual experimentul este metoda cea mai relevantă de testare a unor

ipoteze, fiind, în primul rând, un mijloc de analiză a unor situaţii de viaţă

miniaturizate (Radu, I., (coordonator) “Psihologie”, 1991, pag.45-46),

deoarece, prin vastitatea fenomenului supus interogării, ne aflăm în

imposibilitatea unui studiu concret-real, de generalitate absolută, având în

vedere multitudinea de actori, de factori şi de variabile care ar trebui supuse

investigării.

Sub aspect operaţional procesualitatea elaborării unei ipoteze poate să

conducă, în funcţie de realitatea sau realităţile surprinse, la un "câmp limitat

şi bine circumscris sau la un ansamblu teoretic foarte vast" (Parot, F.,

55
Richelle, M., 1995, pag. 192) ceea ce diferenţiază ipotezele prin potenţa

articulării lor într-o singură propoziţie/judecată (cazul celor simple sau uşor

măsurabile) ori prin propunerea unor serii de propoziţii/raţionamente.

Incursiunea experimentală se bazează pe realităţi care provin din

procesul formării capacităţii de învăţare şi autoînvăţare şi care, în parte, sunt

cunoscute dar care, datorită faptului că fac parte dintr-un sistem teoretic cu o

dinamică complexă, nu pot să fie circumscrise imediat unui singur

raţionament necesitând o justificare argumentativă iniţiatică.

Astfel, formarea unor priceperi şi deprinderi optime, perfectibile şi

dinamice (nu statice, rutinare, aleatoare) în cadrul procesului formării iniţiale

a capacităţii de învăţare şi autoînvăţare la elevi, depinde de:

 Formarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare şi autoînvăţare,

 Efectuarea unor exerciţii de învăţare şi autoînvăţare,

 Identificarea şi formularea unor criterii clare de învăţare şi

autoînvăţare,

Epistemologic, dacă valoarea unei ipoteze rezidă în fecunditatea sa

(vezi şi T. Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, 1999) prin experimentul

propus urmărim ca, bazându-ne pe un ansamblu de date teoretice, formale

şi/sau aplicative, constatabile în mod mijlocit sau nemijlocit, să obţinem un

relativ progres al cunoaşterii din punctul de vedere al formării iniţiale (şi sub

aspect prognostic şi continuu) a capacităţii de învăţare şi autoînvăţare.

56
 Argumentând, prin experimentul formativ pe care l-am propus,

ipoteza generală pe care vrem să o demonstrăm semnifică faptul conform

căruia: formarea capacităţii de învăţare şi autoînvăţare se poate optimiza în

funcţie de metodele (strategiile şi exemplele) utilizate în procesul formării

iniţiale.

Particularizând, din punct de vedere funcţional, ipoteza generală Ig

prin care am imaginat design-ul experimental se poate descompune în

ipoteze specifice:

Ipoteza specifică Hs1. Utilizarea programului formativ la elevi duce la

îmbunătăţirea capacităţii de învăţare şi autoînvăţare .

IDENTIFICAREA VARIABILELOR INDEPENDENTE ŞI

A VARIABILELOR DEPENDENTE

Experimentul, prin esenta sa, răspunde unei nevoi de cunoaştere fiind,

în sensul cel mai larg, tradiţional, o observaţie provocată, controlată, (Mielu

Zlate, 1996, pag.104 si urm.) care presupune câteva concepte de baza: cel de

variabila, de situatie experimentală şi de manipulare experimentală.

Conceptul de variabilă presupune, în absolut, acel “ceva” care variază

în funcţie de unităţile de măsură şi de condiţiile în care se află acesta.

57
 VI - Variabila independentă (x), în sens general, are statutul de “cauză

sau condiţie determinantă” iar VD - variabila dependentă (y) este, exprimă

“efectul” primeia (Radu I., 1993, pag. 25 şi urm.). Astfel încât, sub aspect

numeric, putem simboliza această relaţie sub forma y=f(x).

Sub aspect descriptiv: y este în funcţie de x, spus şi mai simplu: y se

schimbă ori de câte ori variază x.

În stabilirea tipurilor de variabile (dependente sau independente) în

cadrul unui experiment concret există dificultăţi în a distinge între două

tipuri de variabile (Hugh Coolican, 1995, pag. 43 şi urm.), deoarece sub

aspect operaţional, variabila independentă presupune un set de activităţi

cerute a fi evaluate (Hohn, M., 2000), un set de instrucţiuni iar variabila

dependentă este necesar să se modifice ca şi o consecinţă directă a variabilei

independente.

În cadrul experimentului nostru, variabila dependentă (y) este

capacitatea de învăţare şi autoînvăţare, iar variabila indpendentă (x) exprimă

condiţiile supuse experimentării care conduc la formarea acesteia, adică

metodele utilizate în cadrul procesului formării iniţiale (interdependenţa

dihotomică învăţare -teorie: învăţare-practică şi învăţare şi autoînvăţare

teorie+practică).

De exemplu, în cazul experimentului se pot stabili următoarele

variabile independente (VI):

58
 1. Variabila independentă A reprezintă grupul supus investigaţiei

experimentale în cadrul căruia a1 reprezintă grupul experimental

iar a2 reprezintă grupul de control,

2. Variabila independentă B reprezintă clasa de provenienţă şi de

apartenenţă a elevilor prin: b1 clasa a X-a, a XI-a; b2 clasa a XII-a,

a XIII –a; ş.a.m.d.

Acest exemplu de design care vizează îmbunătăţirea metodelor de

învăţare la elevi prin schimbarea strategiilor didactice are un caracter

orientativ, în cadrul lui lipsind componenta de interacţiune experimentală,

metodele şi strategiile didactice folosite în scopul îmbunătăţirii acestor

capacităţi de învăţare şi autoînvăţare. Totodată, acest demers are o valoare

formală, descriind paşii minimi care trebuie parcurşi în cadrul unui

asemenea tip de experiment.

Tot ca parte de exemplificare, prezentăm următoarele metode sociale

şi psihologice care pot fi întrebuinţate ca metode de cercetare, dacă

experimentul propus ar fi dus mai departe, la nivelul conţinutului acestuia.

Protocolul sau ghidul de observare este principalul instrument de

lucru care are ca finalitate observarea sistematică a activităţii şi a

comportamentului elevilor prin culegerea curentă şi informală a datelor de

observaţie asupra elevilor fără să vizeze în mod deosebit rezultatele învăţării

elevilor ci cuprinzând indici şi indicatori comportamentali, poate să

59
inventarieze conduita, performanţa şi competenţa elevului, având un sens

major în cadrul evaluării de tip formativ.

Listele/ inventarele de control sunt liste de conduite sau caracteristici

manifeste ale conduitei elevilor, bine structurate şi inventariate la care se

răspunde cu Da sau Nu (Satterly, D., cf. Ungureanu, D., pag.165) ca de

exemplu : elevul dovedeşte în timpul învăţării : atenţia de scurtă durată ;

atenţia de lungă durată ; atenţia intermitentă etc.

Fişele de evaluare se bazează pe observaţiile curente pe care

profesorul le face asupra comportamentului elevilor, utilizând înregistrarea

unor date factuale, în special despre elevii cu probleme, şi poate fi

completată pe întreg ciclul şcolar. Conţinutul fişei de evaluare cuprinde

numai date despre comportamentul elevilor, ceea ce conduce la o mai bună

cunoaştere a acestora, iar concluziile vor fi integrate în fişa standardizată de

caracterizare care va fi întocmită la finalul unui ciclu de şcolarizare.

Scara de clasificare este un instrument care este folosit atât în fişa de

observaţii curentă, cât şi în fişa standardizată de caracterizare, urmărind

creşterea gradului de obiectivitate prin introducerea unor indici de măsurare

în trepte - de exemplu: niciodată, rar, ocazional, frecvent, întotdeauna etc.

Scara de clasificare indică frecvenţa cu care o anumită atitudine apare în

comportamentul elevului.

60
 Investigaţia reprezintă evaluarea unei activităţi pe parcursul unei ore

de curs. Această activitate care este evaluată, este individuală sau grupală şi

intră în sfera activităţilor practice, aplicându-se îndeosebi la disciplina -

ştiinţe. Se bazează pe câteva etape: în primul rând elevul primeşte o sarcină

concretă de la profesor, această sarcină vizează o gamă largă de cunoştinţe şi

capacităţi pe care elevul trebuie să le folosească pentru rezolvarea sarcinii în

mod creativ, valorificându-se intuiţia elevului.

Evaluarea investigaţiei de către profesor - holistic - urmăreşte:

modalitatea în care elevul şi-a îndeplinit sarcina; prin aplicarea

cunoştinţelor, corectitudinea înregistrării datelor, observaţiile elevilor,

produsele realizate; atitudinea şi modalitatea în care a rezolvat această

sarcină individual sau în grup.

Portofoliul reprezintă evaluarea şi observarea sistematică a

comportamentelor şcolare, fiindcă include rezultatele relevante ale elevilor

obţinute prin celelalte metode de evaluare.

Portofoliul mai este definit ca o carte de vizită a elevilor deoarece redă

progresul acestora de la un semestru la celălalt, de la un an şcolar la altul

ş.a.m.d., bazându-se pe elementele componente pe care cadrul didactic le

stabileşte ca fiind necesar ca să intre în structura portofoliului, pe de o parte,

şi, pe de altă parte, pe elementele pe care însuşi elevul le alege, considerând

că acestea îl reprezintă cel mai bine, vizând autoevaluarea învăţării elevului.

61
Astfel procesul evaluării se complică şi mai mult, deoarece oferă cadrului

didactic o imagine completă şi complexă a capacităţilor de învăţare şi

autoînvăţare pe care elevul le dobândeşte, a evoluţiei acestuia, sporind

motivaţia învăţării. (Cerghit, I., 2002, pag.315)

Portofoliul arată "progresul înregistrat de elev pe unitatea de timp

vizată, prin raportarea la criterii formulate în momentul proiectării", (Ghid de

evaluare pentru învăţământul primar, Bucureşti, 1999) investigând

majoritatea "produselor" elevilor care, de obicei, nu sunt implicate în actul

evaluativ.

Portofoliul este o metodă de evaluare alternativă flexibilă care se

adaptează la nivelul obiectivelor programelor şcolare şi la specificul

învăţământului. Materialele care pot intra în constituirea portofoliului şi care

urmăresc stimularea muncii independente a şcolarului sunt: eseuri, articole,

referate, comunicări, fişe de studiu, teste şi lucrări semestriale, chestionare

de atitudini, jurnalul clasei, colecţii de; compuneri, desene, picturi

reprezentative pentru clasă, realizate în mod individual sau în echipă, reviste,

programele pentru serbările şcolare, expoziţii de materiale diverse, interviuri

de evaluare etc.

Înregistrarea standardizată a rezultatelor şcolare, prin fişe

standardizate, se poate întocmi la nivelul şcolii, utilizându-se toate datele

obţinute de-a lungul şcolarităţii unui elev şi aceasta are ca scop o mai bună
62
cunoaştere a copilului în diferite cicluri şcolare, ajungându-se ca finalitate la

o mai bună orientare profesională a acestuia.. Totodată, se poate întocmi, în

cazuri deosebite, o fişă a elevului care trebuie orientat spre învăţământul

special, dacă se constată că nu face faţă învăţământului de masă. Această

fişă va fi însoţită de produse ale activităţii copilului care atestă intelect sub

limită.

Prin utilizarea unui Chestionar de aflare a datelor în vederea

aprecierii preocupărilor şi interesului pentru învăţătură se urmăreşte,

îndeosebi, ca datele completate de învăţător să fie comentate cu părinţii, în

scopul reglării activităţii de învăţare în familie.

Hărţile conceptuale sau cognitive sunt interpretate ca fiind adevăraţi

indicatori ai reţelelor de înţelegere a anumitor noţiuni care s-au format sau

care se formează de-a lungul vieţii. Se descriu modalităţile prin care sunt

cristalizate reţelele cognitive (trecut şi prezent) pentru a proiecta

(re)aranjarea cunoştinţelor noi în aceste structuri cognitive ale fiecărui

individ în parte (viitor), importantă fiind structurarea cunoştinţelor,

asociaţiile, conexiunile şi reţelele interactive (Miclea, Mircea, 1999) care se

fac între cunoştinţele vechi şi cele noi, pentru a stimula învăţarea şi

cunoaşterea.

Jurnalul reflexiv cuprinde însemnările pe care elevul le face asupra

aspectelor trăire în procesul cunoaşterii, redând importante fragmente asupra

63
modalităţilor în care el învaţă, asupra reprezentărilor pe care acesta le are în

legătură cu procesul învăţării, ajungându-se prin promovarea acestuia la

autoreglarea învăţării.

Tehnica 3-2-1 este o modalitate de evaluare şi autoevaluare a învăţării

unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie conducând la responsabilizarea

elevilor, ei trebuind să scrie 3 termeni din ceea ce au învăţat, 2 idei despre

ceea ce ar dori să înveţe mai departe şi o capacitate, o pricepere sau o

deprindere pe care ei consideră că au dobândit-o în urma activităţii de

predare-învăţare.

Metoda R.A.I. (răspunde, aruncă, interoghează) se bazează pe un joc

prin care este stimulată capacitatea de comunicare şi de învăţare în cadrul

unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie prin intermediul unei mingi care

circulă de la un elev la altul, astfel încât cel care aruncă mingea pune o

întrebare, cel care o prinde trebuie să răspundă altfel iese din joc, moment în

care cel care a pus întrebarea răspunde el însuşi, interogând în continuare un

alt coleg.

Studiul de caz este o metodă care poate presupune analiza şi

evaluarea unui coleg sau a propriei persoane, emiterea unor judecăţi de

valoare, exersarea capacităţii de argumentare, dezbaterea unui caz care îl

implică pe elev.(I.T., Radu, 2000)

64
 Îndrumator de studiu, de elaborare a lucrarilor, de citare
bibliografica

Specificul învăţământului necesită o atentă iniţiere a

studenţilor în metodologia asimilării cunoştinţelor şi deprinderilor
specifice, în conformitate cu reglementările care călăuzesc evoluţia
învăţământului superior românesc contemporan.
Acest îndrumator are drept scop, în primul rând, sa faciliteze
studentilor accesul direct, comprehensiv, la continutul cursurilor care
trebuie parcurse în cadrul unui ciclu de învatamânt si sa-i ajute în
demersul lor de a depasi handicapul real ce se origineaza în lipsa
activitatilor seminariale.

Participarea studentilor de la învatamântul de zi la activitatile

incluse în programa seminariala presupune, printre altele:
1) dezvoltarea capacitatii de a purta o discutie libera, coerenta, în jurul
unui subiect prestabilit
2) cultivarea capacitatii de a face asocieri constructive între tema zilei
si cele anterioare
3) realizarea unei legaturi cât mai organice între tematica de curs si
cea de seminar
4) deprinderea metodologiei de alcatuire a unei lucrari stiintifice si de
prezentare a ei în fata unui public avizat
5) dezvoltarea capacitatii de a lucra în echipa
6) deprinderea acelor calitati neaparat necesare în sustinerea unei
viitoare activitati profesionale de succes etc.

65
 Propunem mai multe modele structurale al caror scop este de a
permite studentilor sa realizeze lucrari stiintifice evaluabile la
standardele academice unanim acceptate si sa însuseasca esenta
continutului cursurilor recomandate în conditii optime.
Din acest motiv, ele trebuie sa fie cât mai detaliate, cât mai
clare si cât mai adecvate nivelului de întelegere caracteristic
majoritatii subiectilor la care ne raportam. Forma în care vor fi
prezentate va fi, de asemenea, cea mai potrivita pentru învatamântul
superior.

Metodologia realizarii unei lucrari academice evaluative

Prima constrângere de care trebuie sa se tina seama într-o astfel

de întreprindere este cea spatiala. Lucrarea nu trebuie sa depaseasca
cu mult cele sapte pagini sau 20 000 de semne grafice admise.
Aceasta exigenta doreste sa-i obisnuiasca pe studenti cu ideea
structurarii optime a materialului informativ disponibil si cu
procedeele de epurare a discursului scris de orice redundante sau
prolixitati.
Studentul care doreste sa realizeze o lucrare de acest gen
trebuie, de asemenea, sa construiasca mental planul de cercetare pe
care îl va urmtari constant pe parcursul redactarii. Aceasta planificare
prealabila îl va ajuta sa nu omita, pe de o parte, nici una dintre
etapele realizarii lucrarii, iar pe de alta parte, nici una dintre ideile pe
care intentioneaza sa le expuna sau sa le demonstreze.
Ulterior, studentul trebuie sa parcurga, obligatoriu, mai multe
etape.

66
I. Alegerea subiectului
Subiectul ales pentru lucrare trebuie sa fie precis determinat si
sa se înscrie în zona cercetarii aplicate. Un astfel de subiect trebuie
sa fie explicit definit si sa nu depaseasca limitele pe care o tratare de
acest tip le presupune.
Exemplu de subiecte gresit alese:
1. Constitutiile europene dupa cel de-al doilea razboi mondial
2. Tranzitia europeana de la comunism la o societate de piata
3. Comunismul românesc
4. Statul. O abordare istorico-analitica
Temele exemplificate anterior sunt teme gresit alese pentru
spatiul de analiza pe care îl presupune o astfel de lucrare de semestru
sau de sfârsit de an. Ele pacatuiesc, astfel, prin întindere, iar nu prin
domeniul sau tipul de analiza pe care le presupun.
Temele ar putea, de asemenea, să devină aplicabile tipului de
lucrare despre care ne-am propus să vorbim, dacă titlul sau scopul
lucrării cuprinde precizări şi delimitări care trimit la subiecte specii
ale genului reprezentat de temele enunţate mai sus.
Exemplu: Constitutiile europene dupa cel de-al doilea razboi
mondial. Germania
– Italia :o analiza de caz a atributiilor institutiei presedintiei.

Tema aleasa ar putea sa fie o analiza teoretica aplicata la spatiul

românesc.

67
 Poate, de asemenea, sa fie critica unei teorii, prin lipsa ei de
validitate în spatiul românesc.
Exista si situatii în care analiza poate pleca de la o serie de fapte
empirice, încercând sa teoretizeze asupra regulilor, regularitatilor pe
care acestea le propun într-o analiza comparativa.
Exemplu: Tipologia partidelor politice la Maurice Duverger. O
analiza a tipologiei de partide în România post-decembrista.

Recomandari suplimentare în vederea redactarii unei lucrari:

1. Lucrarea trebuie sa releve cunostintele teoretice ale autorului si
capacitatea sa de a opera cu aceste cunostinte în cazuri concret-
empirice.
2. Filtrul lecturilor de specialitate din domeniul circumscris de
lucrarea respectiva este o conditie sine-qua-non a realizarii sale.
3. Lucrarea trebuie sa aiba o structura precisa

II. Elementele care compun o lucrare academica evaluativa

a. Titlul.
Este de dorit ca acesta sa se fixeze abia dupa încheierea lucrarii,
tocmai pentru a nu aparea discrepante între titlu si continut. El nu
trebuie sa fie foarte lung însa este necesar sa cuprinda, în mod
obligatoriu, trei puncte:
i. subiectul cercetarii
ii. limitele cronologice ale cercetarii
iii. spatiul la care se raporteaza cercetarea
Exemplu: Evolutia P.S.D.R. în România postdecembrista
b. Scurta introducere.

68
Aici se explica sau se ridica probleme pe care domeniul respectiv le
cere a fi cercetate si clarificate
Se precizeaza, de asemenea, scopul lucrarii în termeni clari, ocazie cu
care se precizeaza ce obiective urmareste a îndeplini aceasta.
Introducerea nu trebuie sa depaseasca, de regula, o pagina si este de
dorit sa cuprinda:
i. enuntarea ipotezei de lucru care urmeaza a fi validata/invalidata de
cercetare, dupa ce se face trimitere la cercetari pe acelasi subiect si
concluziile sau ipotezele acestora (în cazul în care ele exista)
Formularea ipotezei cercetarii se va face dupa schema urmatoare:
Daca………………, atunci……….. .
Cu cât…………….., atât………….. .
Desi……………….,………………. .
Exemple:
Desi puternic discreditata dupa caderea comunismului, ideologia are
înca un rol important în definirea identitatii partidelor politice din
Polonia.
sau
Daca putem identifica un nucleu de premise si concluzii comune
diferitelor tipuri de liberalisme, atunci putem analiza liberalismul ca
un fenomen de sine statator în câmpul doctrinelor politice.
Urmeaza anuntarea structurii demonstratiei, sau prezentarea unui
raspuns la
întrebarea CUM ÎMI PROPUN SA TRATEZ PROBLEMA
ENUNTATA ÎN IPOTEZA.

69
 Concluzii – discutii asupra validarii/invalidarii ipotezei,
propuneri pentru calea de evolutie pe viitor a fenomenului respectiv,
etc.
ii. expunerea metodologiei utilizate
Mai întâi, este necesara delimitarea clara a câmpului cercetarii. Ea va
permite canalizarea, cu succes, a tuturor abilitatilor analitice de care
autorul dispune în directiile de cercetare preconizate si evitarea
dispersarii metodologice.
Ulterior, este necesara selectia riguroasa a surselor. Cum se face
aceasta operatie? Mentionam ca sursele utilizabile pot fi bibliografice
sau nebibliografice.
În rândul acestora din urma putem aminti sursele arhivistice, presa
cotidiana sau periodica, sondajele de opinie etc. La capitolul selectiei
surselor bibliografice recomandam consultarea, în prima faza, a
lucrarilor generale, de sinteza.
Urmeaza detectarea lucrarilor speciale, de analiza. Plecând de aici,
studentul ajunge la lucrarile de baza, fundamentale.
Selectia metodelor constituie si ea o faza care nu poate fi omisa.
Între metodele care pot fi folosite amintim: metoda analizei
comparative, metoda observarii, metoda operationalizarii
indicatorilor etc.

c) Continutul
Reprezinta partea cea mai extinsa a lucrarii. Studentul trebuie sa
dezvolte, în acest cadru, fondul ideatic pe care doreste sa-l
evidentieze. Aliniatele se recomanda, în acest caz, pentru o cât mai
clara expunere a ideilor dezvoltate în text. Cursivitatea acestuia este

70
 o conditie de natura sa faciliteze receptarea cât mai clara a mesajului
pe care autorul lucrarii doreste sa-l transmita.

d) Încheierea
Este, si ea, o parte a lucrarii care nu poate fi omisa. Ea trebuie sa
cuprinda concluziile întregii lucrari. Se recomanda ca acestea sa fie
formulate cât mai concis.
VALOAREA UNEI LUCRARI ESTE DIRECT DEPENDENTA DE
MASURA ÎN CARE SE ATINGE SCOPUL ENUNTAT LA
ÎNCEPUT SI DE RELATIA DINTRE IPOTEZA DE CERCETAT
CARE ARE SI CONCLUZIILE REZULTATE ÎN URMA
DEMONSTRATIEI SI METODEI APLICATE.

III. Descoperirea si selectarea bibliografiei

Scrierea unei astfel de lucrari presupune o cercetare obligatorie a
reperelor bibliografice celor mai reprezentative din domeniul
respectiv. Lucrarile sunt recomandate de profesor numai dupa ce
studentul a cercetat singur bibliografia în domeniul respectiv.
Recomandari: sugeram biblioteci sau surse de informare pe domeniul
respectiv
Bibliotecile au fost recomandate în functie de principiul celei mai mari
eficiente.

IV. Aparatul critic

1. Notele reprezinta aparatul critic al lucrarii si fac trimitere la ideile,
citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate, sau explicatii

71
 pentru diferiti termeni, optiuni, care nu pot aparea din varii motive în
textul lucrarii.
2. Cum scriem notele de subsol si trimiterile la bibliografia de
specialitate?
Exemplu
“… fata de care autorul mentionat ridica o serie de semne de
întrebare”. (17)
La sfârsitul lucrarii sau în josul paginii se dau explicatii asupra cartii
scrise la care se face referire si problemele ridicate de autor, în cazul
în care ele nu reprezinta o parte relevanta pentru subiectul de
cercetat. Se scrie întâi numele autorului, titlul cartii, volumul la care
se face trimitere (în caz ca exista mai multe volume), orasul în care a
parut, editura, anul aparitiei, pagina la care facem trimitere:
(17) Vilfredo Pareto, Traite de sociologie, vol. 2, Paris, Payot, 1916, p.
2467-
2468. Autorul contesta faptul ca ….
Când, imediat dupa aceea, se foloseste o informatie din aceeasi lucrare
se pune o alta nota, în felul urmator:
(18) Ibidem, p.2500.
În cazul în care informatia urmatoare este preluata de la aceeasi
pagina a aceleiasi lucrari, se foloseste nota:
(19) Ibidem.
Sa luam în calcul ca autorul va mai folosi o lucrare:
(20) Robert Dahl, Poliarhiile….
În acest caz, revenirea la lucrarea anterioara se face dupa modelul:
(21) Vilfredo Pareto, op. cit., p. 2580.

72
Cum se procedeaza atunci când se foloseste un articol extras dintr-o
publicatie de specialitate? Iata un exemplu:
(22) Vladimir Tismaneanu, “Revlutionarii mistici” (III), în Sfera
Politicii, Nr.7/1998,
p.53.
Modelul de redactare a notelor prezentat mai sus este asa-numitul
sistem european. Cele doua variante ale sale, notele plasate la
subsolul paginii sau notele plasate la sfârsitul textului, prezinta
avantaje si dezavantaje. Primele sunt mai usor de urmarit de catre
evaluator, însa sunt mai dificil de redactat. În celalalt caz, notele
bibliografice sunt mai usor de întocmit, dar mai dificil de urmarit de
catre evaluator.
Un sistem foarte comod de întocmire a aparatului critic este utilizat
peste ocean. Într-adevar, datorita fiabilitatii sale, sistemul american,
cum mai este numit, s-a extins foarte mult în ultimul timp. Ce
presupune folosirea acestui sistem? Practic, dupa preluarea unei
informatii bibliografice, se trec într-o paranteza urmatoarele
elemente: numele autorului, anul aparitiei lucrarii si pagina unde se
gaseste informatia respectiva.
Exemplu:
“…aceasta varianta a fost recent confirmata”( Vincent, 1987:18)
Când citam o lucrare apartinând aceluiasi autor însa aparuta în acelasi
an, atasam o litera anului de aparitie a lucrarii dupa modelul:
(Vincent, 1987a:30) sau, daca folosim mai multe titluri similare,
(Vincent, 1987b:70)
Oricum, bibliografia finala trebuie foarte atent alcatuita de catre
subiectii care prefera sistemul american.

73
Exemplu:
1.Vincent, Andrew, Theories of the State, Blackwell, Oxford, 1987.
2.Idem, The State…,….,1987.
3.Idem,....,.....,1987.
Atunci când folosim, în acelasi context, lucrarea unei autoare, si genul
pronumelui latinesc se modifica, idem devenind eadem.
Exemplu:
1.Arendt, Hannah, Originile totalitarismului...
2.Eadem, Crizele republicii...
V. Redactarea bibliografiei finale
Este, dupa cum se poate observa cu usurinta, ultima faza a redactarii
unei lucrari. Ea presupune, initial, doua proceduri:
a) daca bibliografia este exhaustiva, atunci aceasta va trebui sa
cuprinda toate reperele bibliografice utilizate de catre autor;
b) daca bibliografia este selectiva, atunci va trebui sa contina, evident,
doar titlurile cele mai importante folosite de catre autor;
Ambele tipuri de bibliografie presupun însiruirea titlurilor folosite, în
ordine alfabetica, dupa numele autorilor. Un titlu bibliografic trebuie
sa contina urmatoarele elemente: numele autorului, prenumele sau,
titlul complet al lucrarii, numarul editiei (daca este cazul), numele
traducatorului sau a îngrijitorului editiei (daca este cazul), editura,
locul aparitiei si anul aparitiei. Aceste elemente se regasesc în asa-
numita pagina de titlu a lucrarii.
Exemplu:
1. Aron, Raymond, Istoria si dialectica violentei, Traducere, studiu
introductiv si note bibliografice de Cristian Preda, Editura Babel,
Bucuresti, 1995.

74
2. Trasnea, Ovidiu, Filosofia politica. Momente si semnificatii, Editura
Politica, Bucuresti, 1986.
3. Weber, Max, Politica, o vocatie si o profesie, Traducere din limba
germana de Ida Alexandrescu, Editura Anima, Bucuresti, 1992.
În cazul în care trebuie sa enumeram doua sau mai multe lucrari
apartinând aceluiasi autor, le transpunem în ordinea crescatoare a
anilor de aparitie. Daca un autor prezinta mai multe lucrari aparute în
acelasi an, ele se transpun în ordinea alfabetica a titlului.
Exemplu:
1. Marcuse, Herbert, Scrieri filosofice, Editura politica, Bucuresti,
1977.
2. Idem, Eros si civilizatie. O cercetare filosofica asupra lui Freud,
Editura Trei, Bucuresti, 1996.

75
 BIBLIOGRAFIE

1. Allport, Gordon, Structura si dezvoltarea personalitatii, E.D.P.,

Bucuresti, 1981.
2. Atkinson, R., C., Smith, E., Bem, D., J., Introducere în
psihologie, Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.
3. Aussubel, D., Robinson, F., Învatarea scolara. O introducere în
psihologia pedagogica, E.D.P., Bucuresti, 1981.
4. Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris,
1972.
5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice: metode
cantitative si calitative, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
6. Doise, Willem, Deschamp, Jean-Claude, Mugny, Gabriel,
Psihologie sociala experimentala, Editura Polirom, Iasi, 1996.
7. Grant, Barbara. Grant Hennings, Miscarile, gestica si mimica
profesorului. O analiza a activitatii neverbale, E.D.P., Bucuresti,
1977.
8. Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura All,
Bucuresti, 1997.

76
9. Hohn, Mihai, Elemente statistice în analiza fenomenelor
psihice, Editura “Viata Aradeana”, Arad, 2000.
10. Hugh Coolican, Introduction to Research Methods and
Statistics in Psychology, British Library, 1995.
11. Ilut, Petru, Sinele si cunoasterea lui, Editura Polirom, Iasi,
2001.
12. Ionescu, I. Ion, Sociologia scolii, Editura Polirom, Iasi, 1997.
13. King, G., Keahane, R., Verba, S., Fundamentele cercetarii
sociale, Editura Polirom, 2000.
14. Kuhn, T., Structura revolutiilor stiintifice, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1999.
15. Moscovici, Serge, Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt,
Editura Polirom, Iasi, 1998.
16. Mucchielli, Alex, Dictionar al metodelor calitative în stiintele
umane si sociale, Editura Polirom, Iasi, 2002.
17. Parot, F., Richelle, M., Introducere în psihologie, Editura
Humanitas, Bucueresti, 1992.
18. Pitariu, Horia. Albu, Monica, Proiectarea testelor de cunostinte
si examenul asistat de calculator, Cluj-Napoca, 1993.
19. Planchard, E., Cercetarea în pedagogie, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1976.
20. Radu, I. (coord.), Metodologie psihologica si analiza datelor,
Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1993.
21. Rateau, Patrick, Metodele si statisticile experimentale în
stiintele umane, Editura Polirom, Iasi, 2004.
22. Rotaiu, T., Ilut, P., Ancheta sociologica si sondajul de opinie,
Editura Polirom, Iasi, 1997.

77
23. Sava, Florin, Analiza datelor în cercetarea psihologica, Editura
Ascar, Cluj-Napoca, 2004.
24. Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Casa de Editura Sansa,
Bucuresti, 1996.

78