AUTOFICȚIUNE

Autoficțiunea este o formă de ficțiune surprinzătoare, paradoxală, auto-

reflexivă, care se întoarce asupra sa însăși în timp ce creează spațiul necesar în care
autorul să se poată autodefini sau chiar mai mult, auto-crea. Acesta presupune
fuziunea dintre registrele autobiografic și ficțional, fără însă ca textul rezultat să
înceteze a fi ficțiune – motiv pentru care a fost denumită o specie hibridă al cărei
obiect este ficționalizarea eului auctorial mai precis demersul prin care autorul se
constituie într-un personaj imaginar, devenind un element constitutiv al spațiului
pe care îl imaginează

Autoficțiunea constă în (re)inventarea sinelui, plasarea sa în situații

imaginare, mascând numele și identitatea socială reale. În cazul autoficțiunii, este
necesar ca scriitorul să nu încurajeze o lectură referențială, menită a descifra
“confidențe” indirecte ascunse în text. dacă în romanul autobiografic un autor scrie
despre experiența sa reală și schimbă doar numele pentru a camufla identitatea, în
romanul autoficțional, el se bazează pe numele său real, pe personalitatea sa și
adesea pe întreaga sa identitate socială, inclusiv profesia sa în timp ce creează o
lume complet ficțională, o poveste complet ficțională și pe el însuși ca personaj
fictiv. Însă cel mai interesant este faptul că, dacă romanul autobiografic este
referențial, în autoficțiune accentul cade pe funcția poetică a limbajului. Un
exemplu elocvent în acest sens ar fi opera Hertei Muller, O constantă a scriiturii
autoarei e reprezentată de poetizarea limbii, fie în sensul funcției poetice a
limbajului, instituite de Roman Jakobson, fie în sensul privilegierii inscriptorului,
așa cum explică Dominique Maingueneau. Autoarea instituie o relație deosebită
cu limba scrisă: ordinea scrisului produce o realitate de gradul al doilea ce
reorganizează și conferă un sens trecutului, așa cum vorbirea nu ar putea să o
facă. Inițiativa cuvintelor produce acea exprimare singulară, revendicată și de
discursul autoficțional, iar tehnica se traduce în text ca o încercare de a eluda
referențialul sau de a-i rezista, atunci când trauma devine de nesuportat..
Poeticitatea limbii reprezintă în cazul de față și o încercare de a-și negocia
trecutul în relație cu fantasmele brutale ale istoriei recente (comunismul,
nazismul). Stilul seducător prin expresia lirică luptă subversiv cu sistemul
dictatorial mutilant și brutal, căci Anchetatorului îi scapă întotdeauna poezia,
mărginindu-se întotdeauna la referențial, în incapacitatea de a înțelege jocul
cuvintelor. Versurile care servesc drept motto al romanului devin la rândul lor
obiect al anchetei și demonstrează obtuzitatea căpitanului Piele, care înțelege
poezia ca un cântec care îndeamnă la fuga peste graniță. Într-un alt interogatoriu,
acesta obligă eul narator la o lectură cu voce tare a textului și destructurează
sensul, instituind autoritatea prin unul voit fals, dictat pentru a fi scris de mâna
celei anchetate.

Aceste tehnici ale poematicului sunt puse la lucru mai ales pe al doilea
palier al narării – evocarea universului copilăriei naratoarei, infuzând
întâmplărilor, personajelor și atmosferei o liricizare aparte, chiar dacă se
povestește despre o copilărie dură, marcată de o serie de privațiuni, cu munci și
experiențe aspre.

Distincţia dintre autobiografie si autoficţiune. Dacă prima este în esenţă ne-

literară şi non-artistică, cea de-a doua, aparţine domeniului larg al fanteziei
omeneşti. Fără să fie ficţiune în sens strict, autoficţiunea este totuşi un gen care
intră în sfera operelor artistice.

Autobiografia este un tip de scriitură cu funcţie explicativă prin raportare la

realitate, la viaţă, autoficţiunea îmbină realul şi scriitura. Avem de-a face, cu alte
cuvinte, cu două lumi suprapuse, despre care nu se poate susţine nici că sunt una şi
aceeaşi, nici că sunt total diferite, deoarece se realizează un proces (complex) de
anulare a identităţii fiecăreia, orice raportare a textului la viaţa, şi invers, fiind
inoperantă. Mai mult decât atat, ideea de bază a autoficţiunii este că îmi trăiesc
scriitura, spre deosebire de cea a autobiografiei care susţine că îmi scriu viaţa
trăită.. În autoficţiune, scriitura are un caracter performativ, în sensul scriiturii
angajate, înscrise în real şi capabile sa îl transforme. Are loc o disoluţie a graniţelor
dintre realitate şi universul diegetic, constituindu-se ceea ce Paul Ricoeur ar putea
numi o « cvasi-lume » , paralelă şi autonomă.

Sub alt aspect, între autoficţiune şi autobiografie se mai poate face o

diferenţa, de natură cronologică. Dacă autobiografia este o naraţiune de la origini
până în momentul scriiturii, în general în ordine cronologică, autoficţiunea nu
respectă linearitatea, lucru produs de ceea ce Doubrovsky numeşte ”intensitatea
narativă”. Scriitura autoficţionala va lua de multe ori aspectul romanesc fiind
dominată de o convenţie care impune procedee ale romanului de tipul prolepsei,
analepsei, naraţiunii ca rezumat sau ca relatare etc. Astfel, timpul autoficţiunii nu
va fi tributar celui real, aşa cum se întâmplă în autobiografie, pentru că nu
derularea vieţii e importantă, ci derularea textului literar. Cu alte cuvinte,
autoficţiunea începe acolo unde se termină autobiografia, în prezentul scriiturii*,
pentru că dimensiunii retrospective a autobiografiei i se substituie o dimensiune
constitutivă de genul : autorul trăiește ceea ce povestește, acum şi aici, în acest
spaţiu. Astfel si în opera Hertei Muller Se observă cele două paliere ale scriiturii:
primul aparține unui prezent al tinereții trăite sub semnul dictaturii, iar al doilea
se circumscrie trecutului copilăriei. Pe principiul contiguității, cele două
fragmente prezintă ca element comun vântul care se oprește ca o aluzie la
bilingvismul textului. Cu o funcție la fel de importantă ca și spațiul scris, spațiul
nescris participă la construcția sensului și indică aici un topos al tăcerii cu efecte
majore în poetizarea terorii. Faptul că pare că a trăit acest lucru, pare a spune
autoficţiunea, e doar o coincidenţă, pentru autor, nefiind important timpul regasit ci
timpul recreat. Dacă autobiograful are viaţa în spatele său, ca origine şi substanţa a
operei sale, pentru scriitorul de autoficţiune memoria nu are un rol fundamental, ci
doar o importanţă relativă. Autoficţiunea îi permite naratorului să arunce în
deriziune pactul sincerităţii, punând în schimb accent pe efectul de sinceritate şi pe
efectul de realitate, asa cum le-ar teoretiza Cartarescu şi, respectiv Barthes.
Biografia este bazată pe pacturi care se stabilesc între text şi cititor prin referire la
realitatea extratextuală, în timp ce autoficţiunea se raportează la efecte şi convenţii
care merg din planul textului către autor, evitandu- se astfel, realitatea.

Autoficţiunea substituie relaţiei de identitate între narator-personaj-autor a

autobiografiei, o relaţie de ipseitate. Personajul este un alter-ego al autorului, sau
mai bine spus, autorul insuşi, dar gândit în lumina ficţiunii, un fel de eu impersonal
şi public asemanator cu cel din din filozofia heideggeriana. De altfel, această
identitate polimorfă şi în progres este cea care îndepărtează subiectul autoficţional
de cel autobiografic, apropiindu-l, în acelaşi timp, de subiectul liric. Eul
autoficţional este un eu multiplu, recreat continuu care propagă, convenţional
distincţia persoană-personaj specifică autobiografiei, cu intenţia unui joc
postmodernist. Se realizează astfel şi o dihotomie de tip filozofic între
autobiografie şi autoficţiune ; dacă în prima scriitorul işi scrie viaţa pentru a
transmite un fel de scrisoare pe care o citeşte toata lumea pentru că nu reuşeşte să
ajungă la adevaratul destinatar, cu scopul de a găsi sensul destinului său, în a doua,
scriitorul încearca să-şi trăiască scriitura pentru a descoperi sensul lumii create.

Conchizând, autoficţiunea este o ficţionalizare a experienţei trăite a unui

autor care nu-şi asumă niciodată ficţionalitatea, textul prezentându-se mereu ca un
discurs factual, şi nu ca o întamplare imaginară. Autoficţiunea este, în esenţa, o
distrugere a graniţei dintre realitate şi ficţiune, un discurs aparent autobiografic, dar
unde pactul lui Lejeune este continuu contrafacut prin inexactităţi referenţiale.