Poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu , apărut în anul 1916.

Textul se încadrează în simbolism prin: folosirea simbolurilor, cromatica,

tehnica repetițiilor și dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este
sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie (planul exterior) și
sentimente (trăirile interioare ale eului liric).

Titlul poeziei este simbolul plumbului, care sugerează greutatea, apăsarea și

accentuează cromatica monotonă dată de cenușiul plumbului. Titlul se repetă
de 6 ori pe parcursul celor două strofe, lucruri care accentuează tragicul
exisistențial văzut fără soluții de ieșire.

Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate ostilă, astfel el

apare în ipostaza însinguratului și trăiește sentimente de disperare.

Textul este structurat în două catrene care constituie imaginarul poetic, având
la bază cuvîntul „plumb”. Cele două strofe corespund celor două planuri:
realitatea exterioară, simbolizată de cavou și realitatea interioară, trăirile
eului liric și pierderea sentimentului de iubire.

Lirismul subiectiv este redat prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric:
verbele la persoana I: „stam” „am început” „să strig” și forma pronominală la
persoana I: „meu” (amorul meu).

Strofa întâi surprinde elementele unui cadru spațial închis în care eul poetic
se simte claustrat (captiv): un cavou care simbolizează mediul înconjurător
apăsător. Elementele decorului funerar sunt sicriele de plumb, funerar
veșmânt, flori de plumb și coroane de plumb, acestea accentuând
artificialitatea planului exterior. Frumusețea florilor este anulată prin
mineralizarea lor. Repetarea structurii „de plumb” are sugestii multiple:
cromatică, apăsare, lipsa posibilității de salvare. Lumea este marcată de
împietrire, vântul fiind singurul element care sugerează mișcarea, însă
produce efectele reci ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de

pierderea iubirii „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors”
constitiue misterul poeziei, fiind primele semne ale înstrăinării. Eul liric își
privește sentimentele ca un spectator, iar încercarea eșuată de a-l salva
sporește disperarea: „și-am început să-l strig”.

Elementele naturii sunt în poezie frigul și vântul. Starea de solitudine a eului

liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”, care alături de
celelalte simboluri accentuează senzația de pustietate.
Înstrăinarea, izolarea și solitudinea eului liric se înscriu în estetica simbolistă.

La nivel fonetic, repetarea cuvântului „plumb” accentuează muzicalitatea

interioară stridentă prin constituirea aliterațiilor, evidențiind închiderea și
apăsarea spațiului exterior.

Verbele remarcate în text sunt in cea mai mare parte la timpul imperfect. Prin
folosirea acestui timp se permanentizează starea de angoasă: „dormeau”,
„stam”, „era”, „atârna”.

În concluzie, prin folosirea simbolului ca mijloc de sugestie, cromatica

monotonă susținută de culoarea plumbului, temele și motovele specifice,
poezia lui George Bacovia se încadrează în simbolism.