Sunteți pe pagina 1din 3

Amigdalita cronică

Despre amigdalită
Amigdalita este o afecţiune acută sau cronică, destul de frecventă, care poate să apară la orice vârstă, la ambele sexe și constă în
inflamarea amigdalelor palatine. Ea este produsă frecvent de viruși, bacterii și, mult mai rar, de fungi.
Amigdalele palatine sunt cele mai mari structuri limfoide ale organismului uman, situate pe pereţii laterali ai orofaringelui și care fac
parte din componența inelului limfatic Waldayer.
Inelul limfatic Waldayer este o structură anatomică care intervine în procesele de apărare antiinfecțioasă ale organismului, fiind
reprezentat, pe lângă amigdalele palatine, de amigdala Luska, amigdalele linguale și de foliculii limfatici situaţi la nivelul peretelui
posterior al mucoasei orofaringiene. El produce în timpul copilăriei anticorpii necesari recunoașterii și anihilării infecțiilor cu poartă de
intrare aerodigestivă și începe să involueze după vârsta de 10 ani.
În funcţie de structura anatomică din cadrul inelului Waldayer predominant implicată se disting mai multe afecţiuni:

 amigdalita (angina) este cea mai frecventă afecțiune și constă în inflamarea amigdalelor palatine;
 adenoidita produsă prin inflamarea amigdalei Luscka (polipii copilului);
 faringita care afectează foliculii limfatici de la nivelul mucoasei orofaringiene;
 amigdalita linguală apare cel mai rar și afectează amigdalele linguale de nivelul bazei limbii.

Tipuri de amigdalită
Din punct de vedere evolutiv există două forme de amigdalită palatină:

 amigdalită acută;
 amigdalită cronică, formă ce urmează după repetate pusee de amigdalită acută;

Cauze
Amigdalita acută este mai frecventă la copii, ea fiind de obicei de etiologie virală în 60-75% dintre cazuri și bacteriană în 24-40% dintre
cazuri. La adulţi, etiologia virală este incriminată în 75-90% dintre cazuri, iar cea bacteriană în doar 10-25%.
Virușii cei mai frecvent implicaţi în apariţia amigdalitelor acute sunt:

 virusul Epstein-Barr;
 Coronavirus;
 Rinovirus;
 virusul Influenzae;
 virusul Parainfluenzae;
 Adenovirusul;
 Herpesvirus;
 Virusul papilomatozei umane (HPV);
 HIV.

Factori de risc
Bolile infecto-contagioase ale copilăriei (herpangina, oreionul, rujeola, rubeola, scarlatina) pot debuta sub forma unei amigdalite acute
deoarece poarta de intrare a virusului este cea aeriană, urmând ca în zilele următoare să apară manifestările caracteristice fiecărei boli.

Bacteriile frecvent generatoare de infecţii amigdaliene acute sunt:

 Streptococul β hemolitic de grup A;


 Haemophilus Influenzae;
 Stafilococul aureus;
 Streptococul pneumoniae;
 Branhamella catarrhalis;
 Neisseria gonorrhoeae.
 
S-a observat că etiologia virală este mai frecventă la copiii cu vârsta sub 2 ani, iar Streptococul β hemolitic de grup A este întâlnit mai
ales la grupa de vârstă de 5-15 ani.
O atenție deosebită trebuie acordată infecției cu Streptococ β hemolitic de grup A, care este implicată în apariția la copil a
reumatismului articular acut, a glomerulonefritei acute, a carditei reumatismale sau a coreei. Tratamentul profilactic al reumatismului
articular acut cu antibiotice, a făcut să scadă incidența acestor complicații.

Simptome
Simptomele amigdalitei acute
Simptomele debutează brusc, se intensifică progresiv, durează în medie 3-4 zile (rareori peste 2 săptămâni) și constau în:

 odinofagie (durere în gât) care poate iradia spre ureche (otalgie reflexă);
 disfagie (dificultate la înghiţire) pentru solide, dar și pentru lichide. Uneori este asociată cu staza salivară din cauza dificultăţii de a
înghiţi propria salivă.
 febră înaltă;
 frison;
 voce modificată (voce amigdaliană);
 cefalee;
 astenie;
 halenă fetidă;
 stare generală afectată.

Simptomele amigdalitei cronice


Amigdalita cronică apare la distanță, după mai multe episoade de amigdalită acută sau se consideră că o amigdalită acută s-a
transformat în forma cronică atunci când simptomele persistă peste 2 săptămâni.
Simptomele cele mai relevante sunt:

 durerea faringiană difuză care poate iradia spre ureche;


 senzaţia de corp străin faringian;
 paresteziile (senzaţii de înţepături faringiene);
 dificultatea la înghiţire (disfagie);
 vocea amigdaliană;
 halena fetidă;
 tusea iritativă, care apare mai rar;

Diagnosticare
La examenul clinic, medicul specialist ORL constată frecvent că amigdalele palatine sunt mărite în volum (hipertrofiate), cu mucoasa
roșie (congestionate), uneori acoperite cu depozite albicioase (cazeum), depozite gălbui (puroi) sau chiar ulceraţii.
La acestea se adaugă peteșii la nivelul palatului moale, congestia mucoasei orofaringiene, precum și inflamarea ganglionilor limfatici
subangulomandibulari.
 

Amigdalita acută
Diagnosticul pozitiv este stabilit în urma examenului clinic ORL și este confirmat de o serie de investigaţii de laborator:
Examenul bacteriologic cu antibiogramă și examenul micologic cu antifungigramă din exudatul faringian sunt foarte utile. Recoltarea
exudatului faringian se practică dimineaţa à jeun (pe nemâncate), cu gura nespălată deoarece pasta de dinţi conţine substanţe
bacteriostatice sau bactericide. De asemenea, cu cel puţin 5-7 zile înainte de prelevarea exudatului pacientul nu trebuie să utilizeze
medicamente antibiotice sau antimicotice, apă de gură sau comprimate cu efect antiseptic.
Examenul hematologic cu determinarea leucocitozei, monocitozei sau a formulei leucocitare aduce informaţii utile pentru stabilirea
diagnosticului.
Dozarea ASLO, a fibrinogenului și a proteinei C reactive sunt imperios necesare în infecţiile streptococice pentru prevenirea
complicaţiilor la distanţă.
 

Amigdalita cronică
La examenul clinic ORL, prin bucofaringoscopie medicul specialist poate observa prezența:

 cazeumului în criptele amigdaliene;


 unui corp străin (amigdalolit) într-o criptă amigdaliană;
 unor formațiuni chistice în structura amigdalei;
 unor amigdale palatine mici intravelice (sclero-atrofice) uni/bilateral;
 hipertrofiei amigdaliene uni/bilateral;
 hiperemiei la nivelul pilierilor anteriori;
 adenopatiei subangulomandibulare;

Cu toate că nu există încă niciun test de laborator care să aibă valoare patognomonică pentru focarul de infecție amigdalian, paraclinic
pot să apară modificări ale:

 exudatului faringian;
 testelor de inflamație – VSH, fibrinogen, proteina C reactivă;
 hemoleucogramei;
 ASLO;
 imunogramei serice;
 Ac antiproteina M – pentru focarul de infecție amigdalian;
 testelor de provocare amigdaliană: masaj amigdalian Vigo-Schmidt, test Rumpell-Leede;

Tratament
Tratamentul amigdalitei acute
Tratamentul curativ este recomandat de medicul specialist ORL în urma consultului și presupune:

 un tratament etiopatogenic, în primul rând, care să limiteze dezvoltarea bacteriei și să anihileze focarul infecţios. Acesta constă
în administrarea de antibiotice pe cale orala sau parenterală (intravenoasă sau intramusculară), timp de 7-10 zile, în funcţie de
severitatea infecţiei. Pentru a limita însă, efectele adverse ale antibioticelor este importantă utilizarea probioticelor.În cazul in-
fecţiilor virale severe, la persoanele imunodeprimate, se impune administrarea de medicamente antivirale.
 un tratament simptomatic cu medicamente antiinflamatoare steroidiene/ nonsteroideine, antitermice, antialgice, dezinfectante
orofaringiene și antiseptice locale ce conţin un anestezic. Soluțiile orale pe bază de propolis, care formează biofilme la nivelul
mucoasei bucale reduc durerea și grăbesc vindecarea.
 măsuri generale: repaus la pat, izolarea pacientului, aplicarea de comprese calde, slab acoolizate, în jurul gâtului, care se
schimbă la interval de 3-4 ore;
 regim igieno-dietetic: băuturi calde abundente pentru a preveni deshidratarea, alimentaţie hidro-lacto-zaharată;

 
Autodiagnosticarea și administrarea medicației recomandate de persoane neavizate este contraindicată din cauza riscului de:

 reacții alergice la antibiotice, antiinflamatoare sau soluțiile orale cu anestezice;


 dezvoltarea unor complicații ce pot pune în pericol viața pacientului.