Biserica în societatea medievală

Biserica creştină în Evul Mediu timpuriu (până la mijl. sec. IX), Organizarea instituţional

După presupusul Edict de la Mediolanum din 313 când creştinismul este recunoscut în calitate
de religi licită, începe extinderea sa rapidă pe teritoriu Imperiului Roman şi consolidarea
organizaţie ecleziastice. Statul continuă să manifeste atitudinea protectoare faţă de creştinism,
iar împăratul Teodosie, printr-un edict special din 382 îl declara religie oficială a imperiului.
Unitatea primară ce întrunea o comunitate de creştini dintr-o localitate rurală sau urbană se
numea parohie. Parohia îşi avea păstorul său - preotul. Mai multe parohii formau eparhia,
având în fruntea sa un episcop cu reşedinţa în oraşul ce domină împrejurimile rurale. În oraşul
principal din provincie - mitropolia își avea reşedinţa episcopul principal al provinciei
mitropolitul.Câteva provincii formau dioceza, guvernate ecleziastic de către un
arhiepiscop.Unele catedre episcopale s-au impus în lumea creştină printr-o autoritate
deosebită, legate în special de rolul lor în istoria creştinismului timpuriu, dar şi în sistemul
administrativ al Imperiului Roman, fiind ridicate la rangul de patriarhii: Roma ,Constantinopol,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Astfel a apărut ideea Pentarhiei, adică a bisericii conduse de
cinci ierarhi superiori. Nici na dintre patriarhii nu avea supremație asupra celorlalte.Un rol
deosebit de important pentru întreaga istorie medievală l-a jucat creştinarea, în rit roman,
căpeteniei francilor Clovis, fapt care a dus la întărirea pozițiilor bisericii romane pe continent. De
acum înainte, alianța dintre Stat şi Biserică este una dintre constantele istoriei medievale.Unul
dintre cei mai importanți pontifi romani, în perioada medievală timpurie a fost Grigore I,
supranumit cel Mare (590-604). Acesta a fost ales papă intr-o perioadă critică pentru întreaga
Peninsulă Italică. Sub îndemnul papei începe opera de creștinare a Insulelor Britanice prin
intermediul misiunii Sfântului Augustin, care a înființat episcopia de Canterbury, viitorul centru
religios al Angliei şi demarează reforma liturgică a Bisericii Catolice, serviciul divin fiind denumit
- cântul gregorian.În Occident, primele mănăstiri apar în secolul al V-lea, mai cunoscută fiind
cea a lui Cassian. Însă cel care este considerat adevăratul fondator al monahismului occidental
este Sfântul Benedict din Nursia (480-580). Către anul 525 el fondează o mănăstire la Monte-
Cassino, în Italia, pentru care redactează o Regula, un statut conform căruia trebuiau să se
organizeze şi să trăiască călugării. Principalele cerinţe față de aceştia erau traiul în comun,
supunerea faţă de abate (conducătorul mănăstirii), smerenie, rugăciuni și solitudine. Călugării
trebuia să urmărească trei căi eterne: sărăcia, castitatea şi supunerea.Manastirile devin şi-
centre economice importante. Donarea de pământuri din partea diverșilor seniori , precum şi
impozitul datorat bisericii - decima sau zeciuiala le propulseaza rapid în postura de mari
proprietari funciari. Episcopii şi abații deveneau mari feudali, fapt care treptat începea să ducă
la coruperea moravurilor: funcțiile ecleziastice de orice rang încep să fie cumpărate şi vândute,
ca fiind aducătoare de venituri mari(simonia) , iar depravarea devenea obişnuită în rândul
clerului, care din ce în ce mai greu făcea faţă tentațiilor trupului (nicolaismul) . Astfel, biserica
pierdea foarte mult din autoritatea sa. Pentru a ieși din criză, în secolul al X-lea se începe o
reformă spirituală profundă, începută la mănăstirea de la Cluny din Burgundia.Raporturile de
colaborare dintre biserică şi stat s-au accentuat pe timpul lui Pepin cel Scurt, dar mai ales sub
urmaşul său, Carol cel Mare. Acesta a fost unul dintre cei mai puternici regi occidentali, ce
reuşise, cucerind Italia şi Germania, să închege un adevărat imperiu. Însă, la acea vreme încă
mai persista convingerea că de jure întreaga Europă se află sub jurisdicția doar unui împărat,
celui de la de Constantinopol- singura sursă de putere legală. De aceea, Carol cel Mare a
profitat de faptul că în Bizanţ domnea împărăteasa Irina.Acest fapt i-a permis ca la 25
decembrie 800 să fie încoronat de papa Leon al III-lea la Catedrala Sfântului Petru din Roma,
punând astfel bazele Imperiului Roman de esenţă creştină (denumit mai târziu - Sfântul Imperiu
Roman).

Creştinarea slavilor de sud

Un factor în plus, care a tensionat şi mai mult situația a fost aşa-numita problemă bulgară.
Cneazul Bulgariei Boris, către 865, se converteşte la creştinism. După botezul său,înfăptuit la
început în taină, a început şi evanghelizarea în masă a populației de către clericii greci. Apare
astfel problema jurisdicției bisericii bulgare. Papalitatea pretindea că tot ce se află în afara
hotarelor Imperiului Bizantin, intră sub jurisdicția Romei. La Constantinopol se invoca faptul că
Țaratul Bulgar se află pe teritoriul care i-a aparținut Imperiului. În acelaşi timp, cneazul Boris
urmărea obiective proprii. El dorea o biserică independentă de ambele centre ecleziastice,
supusă puterii laice, după modelul bizantin. Însă tratativele sale cu Constantinopolul în vederea
obţinerii autocefaliei (conducere de sine stătătoare) bisericii bulgare nu au avut succes. Atunci
Boris, decide expulzarea preoților greci și se adresează papalității pentru a desăvârşi opera de
creştinare a țării. Însă nici Roma nu se arată sensibilă la aspirațiile de independenţă ecleziastică
a suveranului bulgar. Astfel sunt expulzaţi deja preoții latini și rechemați cei greci. Conflictul
între cele două mari centre ale creştinătății şi problema jurisdicţiei bisericii bulgare urmau să fie
discutate la un sinod special, care s-a şi convocat la Constantinopol în 879-880. La acest sinod
papalitatea cerea în schimbul recunoaşterii lui Photios, Constantinipolul să se dezică de dreptul
de a hirotoni episcopul Bulgariei. Patriarhia bizantină a îndeplinit această cerinţă şi Photios a
fost recunoscut de papalitate. În realitate, biserica bulgară ieşind de sub jurisdicția bizantină, dar
rămasă sub influența patriarhiei din Constantinopol prin intermediul preoțimii greceşti, care avea
poziții dominante în această ţară, nu a intrat sub tutela papalității. Astfel s-a format biserica
bulgară autocefală, adoptând ritul bizantin, iar în 927, i-a fost recunoscut rangul de patriarhie.

Un teren de dispută între Roma şi Constantinopol au fost regiunile populate de croați şi sârbi.
Creştinismul, la nivelul elitelor, pătrunde aici în sec. VII. După distrugerea avarilor de către Carol
cel Mare şi accentuarea politicii balcanice a Bizanțului, procesul de creştinare se intensifică în
această zonă.În urma sinodului de la Split (925) Croaţia a intrat definitiv în orbita papalității.
Cnezatele sârbeşti au stat mai mult timp la răscrucea dintre cele două mari centre ecleziastice.
În zonele occidentale prevala influența Romei, iar în cele răsăritene deținea supremația
Bizanțul. Odată cu începutul predominării centrului politic din Raşca, din Serbia Orientală, în
urma unor complicate raporturi politice pe plan intern şi extern, se afirmă treptat biserica de rit
grecesc, iar în 1219, a fost instituită arhiepiscopia autocefală sârbească.
Extinderea creştinismului în Europa Centrală, de Est şi în Scandinavia.
. În Europa centrală misionarii germani se impun treptat în opera de creştinare a slavilor de
vest. Moravia Mare adoptă creştinismul în urma unui prozelitism activ al clericilor bavarezi. În
acelaşi timp cneazul Rostislav apelează la Constantinopol, solicitând cărturari capabili să
traducă textele religioase în limba slavă. Deşi papalitatea, pentru a păstra în orbita sa pe noii
convertiți a permis la început acest lucru, mai târziu se arată foarte ostilă traducerii textelor
liturgice în limbile naționale. Astfel discipolii Sf. Constantin (Chiril) şi Metodiu, creatorii
primului alfabet slav-glagolitic, au fost expulzați din Moravia şi şi-au găsit refugiu în Bulgaria
cneazului Boris, unde a fost elaborat alfabetul chirilic.
,,Rostislav, cneaz al Moraviei, îndemnat de Dumnezeu, a tinut sfat împreună cu ceilalţi cneji şi
cu moravil, după care a trimis la împăratul Mihail să i se spună: "Deşi poporul nostru a renunţat
la păgânism şi aderă la credinţa creştină, nu avem un învățător al nostru care să ne poată
desluşi în propria noastră limbă adevărata credinţă creştină, pentru văzând aceasta, celelalte
țări să ne urmeze pilda. Trimite-ne aşadar, Doamne, un episcop şi un astfel de învăţător: căci
de la Tine legea cea bună izvorăşte întotdeauna pentru toate ţările".
Din Viaţa Sf. Constantin (Chiril)”
Pământurile cehe cuprinse în cadrul Moraviei au fost reîncorporate în sfera de influență a
clerului german şi a papalității. Creștinarea tânărului stat polon s-a produs la inițiativa cneazului
Mieszko I în 966. Inițial el s-a adresat patriarhiei din Constantinopol şi misionarilor boemi
(Cehia), dar doi ani mai târziu, organizând prima episcopie polonă la Poznań, a supus-o
jurisdicţiei arhiepiscopiei germane din Magdeburg, aflată în subordonarea Romei. Pozițiile
papalității în Europa Centrală au fost consolidate de trecerea sub jurisdicția Romei a bisericii
ungare pe timpul regelui Ştefan I cel Sfânt (997-1038).Procesul de creştinare se extinde spre
est şi nord. În 988, marele cneaz Vladimir, converteşte la creştinism Rusia Kieveană după
model bizantin. Îndepărtarea geografică a determinat caracterul autonom al bisericii ruse, aflate
sub jurisdicția Constantinopolului. Popoarele scandinave, în sec. X XI, prin misionari germani şi
anglo-saxoni de asemenea se creştinează, oficiind liturghia după modelul roman.
Reforma de la Cluny
Pentru a ieşi din criză, în secolul al X-lea începe o reformă spirituală profundă, demarată la
mănăstirea Cluny din Burgundia (reforma clunysiană). Acolo a fost introdusă o regulă mult
mai riguroasă decât cea a mănăstirilor benedictine, care prevedea o disciplină severă, creşterea
autorității abatelui, obligaţia de a cunoaşte carte, munca fizică (lenevia era văzută ca o poartă
deschisă a sufletului pentru diavol) şi un mod de viaţă mult mai ascetic. Cum era şi de aşteptat,
reforma a fost primită cu ostilitate atât de clerul de rând, care abia a început să ducă o viață
adevărată, cât şi de autoritățile laice şi ecleziastice, care puteau pierde din această cauză mari
venituri. De aceea, abații de la Cluny au obținut ca mănăstirile să fie sustrase de sub obedienţa
seniorilor locali şi să se supună direct papei. Pontifii romani, la rândul lor, au susţinut acest
avânt reformator, deoarece le permitea să-şi recâştige pozițiile în biserică, episopii locali fiind
mult mai legați de seniorii laici (regi, duci, conți), decât de ei.Începe o luptă serioasă contra
simoniei şi nicolaismului. Proporțiile simoniei au luat dimensiuni îngrijorătoare. Filosoful italian
Pietro Damiani la 1059 a observat că la Milano, începând cu arhiepiscopul şi terminând cu
clerul mărunt, toți sunt supuşi păcatului simoniei.Papa Silvestru al II-lea, pune în gura unui
episcop următoarea frază: "Am dat aur şi am primit episcopatul; şi nu mă sfiesc să-mi primesc
bogăția înapoi, dacă mă port cum trebuie. Eu ridic pe cineva în rangul de preot şi primesc aur;
eu numesc pe cineva diacon şi primesc o grămadă de argint. Vezi -aurul pe care l-am investit, l-
am întors cu prisosință înapoi".De aici apare şi disputa pe problema învestiturii între papalitate
şi autoritățile laice. De obicei, ceremonia era efectuată de către monarhi. Reformatorii, însă,
cereau ca episcopii să fie aleşi din cadrul clerului eparhiei, iar procedura de învestitură să fie
efectuată de papă ori de reprezentanţii săi. Pe de altă parte, monarhii opinau că episcopii sunt
vasalii regelui şi că numai suzeranul poate să-și numească vasalii.Punctul final al Reformei de
la Cluny a fost Conciliul de la Laterano din 1059 care a interzis clerului să primească funcțiile
din mâinile autorităților temporale şi a declarat principiul celibatului clerului, care este valabil
până astăzi. Pe de altă parte, s-a reglementat definitiv procedura alegerii papilor. Dacă până la
acea dată, aceştia erau aleşi de poporul roman, adică de facto de către aristocrația romană, de
acum încoace ei vor fi aleşi de colegiul cardinalilor în care intrau cei mai de vază reprezentanți
ai curiei papale şi cei mai influenţi episcopi.Era considerat ales candidatul care întrunea 2/3 din
voturi. Pentru a nu tărăgăna la nesfârşit alegerea pontifilor romani, fapt care adesea a dus la
declanşarea violențelor de stradă, s-a luat hotărârea ca papii se fie aleşi într-o singură sesiune,
oricât de mult ar fi durat ea. De aceea, cardinalii erau încuiați într-o cameră de unde puteau ieşi
numai după ce se determinau asupra unui candidat, fapt anunțat publicului prin fumul ieşit din
hogeagul palatului. De aici şi denumirea dată acestei instituții - conclav (din latinescul
conclave - cameră care se încuie).Prin aceasta, alegerea papilor a devenit o afacere strict
bisericească, autoritățile laice fiind excluse din această alegere.
Marea schismă
Astfel se formează treptat în Europa două mari arii civilizaționale, marcate de orientarea
bisericească spre Roma sau spre Constantinopol. Între aceste centre, după discordiile de la
mijlocul sec IX urmează o perioadă, în care relaţiile sunt sporadice. O nouă tensiune survine
către mijlocul sec. XI. Papa Leon al IX-lea încercând să întărească prestigiul decăzut al
papalității tinde să-și extindă influența asupra oraşelor din sudul Italiei, aflate în sfera de acţiune
a patriarhiei bizantine. Aceasta a stârnit reacţia imediată a energicului patriarh Mihail
Kerularios, care l-a excomunicat pe comandantul armatelor bizantine din Italia, învinuit în
susținerea acţiunilor papale şi a închis mănăstirile latine din Constantinopol. În acelaşi timp arhi
episcopul bulgar Leon, a fost însărcinat să redacteze o scriere cu demascarea inovațiilor
bisericii romane. Împăratul bizantin Constantin Monomachos nu dorea, însă o agravare a
relațiilor cu papalitatea, primind binevoitor delegația romană, venită la Constantinopol să
restabilească autoritatea pontificului. Comportamentul decis al şefului delegației, cardinalul
Humbert, a fost tratat drept lipsă de respect pentru patriarhul constantinopolitan. Fără a fi
primiți de patriarh, legații papali au lăsat actul de anatemizare a patriarhului în altarul catedralei
Sf. Sofia. Mihail Kerularios a răspuns cu un act similar în adresa papei. Astfel s-a produs în
1054 evenimentul numit în istoria bisericească Marea Schismă, deci despărțirea celor două
biserici creştine. În realitate însă acest act pentru contemporani nu a avut o importanță decisivă.
De fapt, adevărata schismă a început din momentul când cavalerii occidentali, participanţi la
cruciada a IV-a, în 1204, au pus stăpânire şi au jefuit cumplit Constantinopolul.

Veşmintele călugărilor
Benedictinii-manta (rasă) neagră. Franciscanii - rasă neagră sau castanie cu capuciol (glugă),
încinşi cu funie peste mijloc. Se mai numeau capucini.
Dominicanii - tunică sau antereu de lână albă şi manta (rasă) cu capişon de lână neagră.
Carmeliții - veşmânt peste umeri format din două bucăţi, de culoare castanie.
Ospitalierii (ioaniții) - manta cu cruce albă în opt colțuri (cruce de Malta); în război, manta roşie
cu cruce albă.
Templierii - manta neagră cu cruce roşie. Teutonii-manta albă cu cruce neagră pe umărul stâng.