CE ESTE ŞTIREA?

1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea pretenţia să
existe. Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a întâmplat”), nu opiniile.

2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când? (a
făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut). Fără aceste răspunsuri, nu putem
vorbi de o ştire completă.

3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire, informaţia trebuie
să aibă o mulţime de calităţi (news value, newsorthiness). S-a ajuns, prin consens, la
concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei ştiri. Tocmai de aceea, cea mai
redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata:
dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că informaţia de
presă trebuie să fie: importantă, interesantă, nouă şi adevărată. Nu putem să ne mulţumim
însă cu această definiţie.

Nu toate ştirile sunt scurte, nu toate textele scurte sunt ştiri

Există o practică printre jurnalişti de a spune că textele scurte sunt ştiri. Este greşit să credem
astfel. Nu trebuie să încadrăm un text într-un gen jurnalistic după lungime. Într-adevăr, de
obicei, ştirile sunt scurte. Dar asta nu ne dă niciun motiv să spunem că toate ştirile trebuie să
fie scurte.

Cum redactăm o ştire. Piramida răsturnată – cea mai eficientă schemă

Dacă n-ai reuşit să prinzi cititorul cu prima frază, poţi să consideri că ai scris degeaba tot
textul. Primele 30 de cuvinte sunt vitale pentru a câştiga atenţia celui care citeşte.

Tehnica piramidei răsturnate constă în prezentarea celor mai importante informaţii în chiar
introducerea ştirii, după care urmează date explicative, complementare, de context şi alte
detalii.

Redactarea ştirii sub forma piramidei răsturnate este o soluţie adecvată cititorului modern,
mereu sub presiunea timpului, care vrea să afle repede ce s-a întâmplat şi după aceea, dacă
mai are timp, să afle de ce şi cum s-a întâmplat.
Cele trei părţi esențiale ale unei ştiri scrise sub forma piramidei răsturnate:

a) Lead – introducerea sau capul ştirii;

b) Corpul ştirii – dezvoltă introducerea;

c) Final – trebuie să fie memorabil.

Lead-ul (atacul sau primul paragraf) este nucleul informativ esenţial, care sintetizează
principalele informaţii. El trebuie să fie atât informativ cât şi incitativ. În esenţă, lead-ul
trebuie să capteze atenţia cititorului şi să îl invite la lectură.

Corpul ştirii conţine date care explică şi aprofundează introducerea, explicaţiile care ajută la
situarea evenimentelor în context şi o serie de date secundare care întregesc imaginea faptului.
Background-ul îşi are locul tot în această zonă a ştirii.

Finalul fixează în mintea cititorului evenimentul. El trebuie să fie memorabil.

Un element sensibil în această schemă este şapoul. De regulă, nu se foloseşte în ştiri, însă, în
cazul ştirilor de dimensiuni mari, el se impune. Şapoul este un element al titrării. Conţine
mesajul esenţial. El trebuie să fie incitant, să-l facă pe cititor să-şi continue lectura. Ce trebuie
să reţinem este că functionează ca un lead, dar nu înlocuieşte lead-ul propriu-zis al articolului.
O tipologie sumară: informativ – rezumă informaţia, prezentând doar esenţialul; incitativ –
conţine elemente puternice din text şi incită cititorul la lectură; de prezentare – prezintă
interlocutorul sau o motivaţie, este folosit, cel mai adesea, în cazul interviului; de
actualizare – prezintă informaţiile de ultimă oră.

Prin ce câştigăm obiectivitate:

– corectitudinea informaţiilor;

– citarea surselor;

– citarea tuturor părţilor implicate într-un conflict (dacă o sursă acuză pe cineva de ceva, nu
dăm ştirea fără să avem şi poziţia celui acuzat);

– evităm să ne spunem opiniile;

– verbe de distanţare (dacă o sursă lansează acuzaţii, folosim verbe precum: “susţine”,
“pretinde”).

Exigenţe ale ştirii:

Coerenţa – nu trebuie să plecăm într-o direcţie şi să ajungem în altă parte. Trebuie să
menţinem aceeaşi linie logică. O ştire trebuie să aibă conţinut unitar. Trebuie să ţinem cont că
fiecare entitate (cuvânt, propoziţie) face parte dintr-un text (ştirea), care trebuie să comunice,
să transmită ceva. Nu trebuie să scăpăm niciodată din vedere acel ceva (unghiul de abordare).

Concizia – dacă putem spune acelaşi lucru cu mai puţine cuvinte, nu trebuie să ezităm să o
facem. Există o regulă în jurnalism care este formulată astfel: maxim de informaţie cu minim
de cuvinte. Sunt indicate propoziţiile şi frazele scurte.

Claritatea – cititorul trebuie să înţeleagă imediat ce vrem să-i spunem. Nu folosim fraze
ambigue, nu lăsăm loc interpretărilor (scriem ştiri, nu poezii). Nu îl vom determina pe cititor
să meargă la dicţionar să caute sensurile. Limbajul trebuie să fie clar, simplu.

Cum cităm sursele:

Indicarea surselor de informare, în cadrul ştirii, este vitală. Fără surse, nu există ştire.

– Sursa trebuie să apară cel târziu la sfârşitul lead-ului, altfel el nu este complet;

– Sursa completă apare abia în primul paragraf de dezvoltare, ca să nu încărcăm lead-ul.

– Orice personaj de ştire trebuie identificat cu nume şi funcţie (calitatea în care vorbeşte);

– Cititorul nu trebuie să întâmpine greutăţi în a înţelege cine e personajul.

Cum datăm:

Dubla datare este considerată o greşeală. Ştirea ar semăna cu un proces verbal dacă am data
cu ieri, 25 august. Este de ajuns să spunem că evenimentul s-a petrecut ieri.

Este de preferat să folosim la datare formule ca: ieri, azi, mâine, poimâine, peste o săptămână,
săptămâna trecută. Acestea sunt formule uzuale, mult mai uşor de poziţionat în timp. Publicul
nostru este format din oameni normali. Dacă le spunem că un eveniment s-a petrecut pe 15
iulie îi ajutăm mai puţin decât dacă le spunem că evenimentul a avut loc acum o săptămână,
sau acum cinci zile, sau acum o lună. Evităm să-i determinăm să apeleze la calendar.

Reţinem, pe scurt, despre ştire:

– Este cel mai concis gen jurnalistic;

– Este un gen de informare;

– Reprezintă relatarea pe scurt a unui fapt sau eveniment;

– Exclude orice opinie a jurnalistului.

GENURILE PRESEI SCRISE

Ce este o anchetă jurnalistică?

În termenii cei mai simpli, ancheta jurnalistică este o descoperire. Când ne apucăm de o
investigaţie, o facem pentru a afla un adevăr ascuns. Ţintele unei investigaţii jurnalistice
sunt, în mare: corupţia, neglijenţa, reaua-voinţă şi incompetenţa. Pe scurt, lucruri care se
întâmplă împotriva interesului public.

Câteva exemple: afacerile necurate ale unui ministru; relaţiile şefilor din Poliţie cu interlopii;
mecanismul şpăgilor într-un spital; înţelegerile dintre nişte companii concurente pentru a
păstra un preţ ridicat la anumite produse etc.

Nu ştiu să se fi impus vreo definiţie a anchetei, dar mie mi se pare că ne-ar putea ajuta un pic
cea dată de Michel Voirol: “Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul
reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.” Cu alte cuvinte, ne
apucăm să facem o anchetă jurnalistică pentru că am identificat o problemă şi vrem
să demonstrăm că există, într-adevăr, acea problemă. Vom face asta explicând publicului
şi „de ce” există acea problemă. “De ce?” este întrebarea cheie a acestui gen jurnalistic.
Răspunsul la întrebare ne conduce către un element important al anchetei: vinovaţii.

Ancheta este un gen de informare, vorbesc faptele, nu opiniile. Ea reprezintă unul dintre
stâlpii de susţinere ai jurnalismului şi contribuie semnificativ la faptul că numim presa „a
patra putere” în stat.

Reporterul de investigaţii

Pe cât de incitant pare să fii reporter de investigaţii, pe atât de periculos este. În cele mai
multe cazuri, vei scrie despre oameni periculoşi. Dacă le strici afacerile, e posibil să-şi
dorească răzbunare. Să te apuci de o anchetă despre traficul de armament sau despre o reţea
de recuperatori nu e tocmai o declaraţie de prietenie pentru cei implicaţi. Dacă pe tine nu te
sperie riscurile acestei meserii, asigură-te că familia ta îţi susţine acest demers şi că înţelege
riscurile la care te expui şi la care o expui.

Nu vreau să fac o pledoarie a fricii, dar cred că pentru cineva care îşi doreşte să se facă
jurnalist de investigaţie cel mai important lucru pe care trebuie să-l conştientizeze este riscul.
Diferenţa dintre un jurnalist care e conştient de pericole şi unul care nu e reprezintă diferenţa
dintre curaj şi inconştienţă.

Despre calităţile unui reporter de investigaţii nu cred că sunt foarte multe de spus. În plus, faţă
de colegii săi din alte departamente, cred că trebuie să aibă ceva mai mult curaj. În rest,
trebuie să fie la fel de: onest, inteligent, curios, sceptic, perseverent, discret etc. Şi, ca orice
jurnalist, trebuie să cunoască bine legislaţia statului în care lucrează.
Subiectul anchetei jurnalistice. Interesul public şi buna credinţă

Ancheta poate ataca diverse teme (politice, sociale, economice etc.). Cum am arătat mai sus,
subiectul ei este “o problemă”. Dar ceea ce nu trebuie să ne scape niciodată din vedere,
indiferent de tema aleasă, este interesul public. Investigaţia noastră trebuie să servească
interesului public, nu intereselor unui grup. Deci va trebui să ne întrebăm, atunci când
decidem tema: „pe cine afectează asta?”. Dacă răspunsul este “pe publicul meu”, vorbim de
o anchetă jurnalistică. Dacă răspunsul este “pe Nea Caisă, preşedintele companiei X”, vorbim
doar de o răfuială personală.

O altă regulă de bază este ca jurnalistul să acţioneze cu bună credinţă. E un concept mai
sensibil. Ca în orice meserie, e posibil ca atunci când faci o investigaţie să şi greşeşti. Asta nu
e neapărat scuzabil, dar uneori greşelile nu depind doar de tine, ci de context. În această
situaţie, tot ce-ţi rămâne de făcut e să demonstrezi că ai făcut investigaţia cu bună credinţă.
Adică scopul tău nu a fost să faci rău cu orice preţ.

Interesul public şi buna credinţă sunt două elemente care îl ajută pe jurnalist să îşi apere
onoarea atât în faţa publicului, cât şi în faţa instanţei.

Sursele jurnalistului de investigaţie

Am mai spus-o, şi e valabil şi aici: oricine poate fi o sursă. O informaţie cheie poate să vină
şi de la femeia de serviciu. O anchetă poate porni pur şi simplu de la un pont pe care l-am
primit de la cineva, poate porni de la o observaţie pe care am făcut-o pe stradă, poate începe
în urma unei declaraţii publice a cuiva etc.

În esenţă, investigaţia porneşte de la conexiunile pe care le face reporterul între mai multe
fapte puse cap la cap. David Randall vorbeşte frumos despre acest aspect:

“Jurnalismul de investigare diferă esenţial de alte tipuri (…) Nu este un rezumat sau gruparea
unor descoperiri şi date datorate altora, ci o cercetare originală (…) Poate fi vorba de o
intervievare exhaustivă sau de o alăturare şi comparare a faptelor şi cifrelor. În cele mai multe
cazuri, roadele şi originalitatea vin din descoperirea, pe baza datelor disponibile, a unor
scheme şi conexiuni pe care nimeni nu le-a mai obsevat.”

Etapele unei anchete jurnalistice

Precizez că etapele sunt subiective, fără pretenţia unei rigori de manual. Aşa văd eu lucrurile:

1) Pontul sau ideea + Formularea unor ipoteze

În etapa asta, am identificat o problemă de interes public. Facem nişte conexiuni logice. Mai
exact, nişte presupuneri. Încercăm să răspundem la întrebarea: “de ce se întâmplă asta?”.
Putem spune doar că avem o bănuială că se întâmplă ceva ilegal. Lansăm nişte ipoteze.
Bănuim nişte vinovaţi. Avem nişte piste.
2) Predocumentare + planificare

Pentru că ancheta este un gen consumator de timp, de bani şi cu un risc foarte mare de eşec,
trebuie să facem nişte verificări preliminare. Asta poate însemna consultarea documentelor,
observaţii, interviuri. E o etapă care nu trebuie să consume foarte mult timp sau bani.

Abia după acest demers luăm decizia dacă vom aloca resurse pentru a demara ancheta.
Decizia finală a continuării sau sistării este a conducerii editoriale. Reporterul trebuie să aibă
întreaga susţinere a şefilor. Dacă se decide pornirea investigaţiei, se concepe un plan, care
cuprinde şi evaluarea riscurilor şi căile prin care pot fi reduse. Tot în plan sunt cuprinse şi
resursele alocate, echipa care face investigaţia şi pistele care vor fi urmărite.

3) Documentare

Aici stă greul anchetei, este etapa de uzură. În acest pas, trecem de la agonie la extaz. Când
credem că am descoperit adevărul suprem, aflăm că de fapt mergem pe un drum înfundat.
Aici petrecem zile sau chiar luni întregi scormonind prin documente, făcând conexiuni,
mergând pe teren să observăm lucruri, făcând interviuri cu oameni ba prea amabili, ba prea
ostili. În această etapă, se “ucid” pistele greşite. Aici ni se confirmă sau ni se infirmă ipoteze.
Apar noi piste. Le investigăm. Nu există deadline-uri. E o etapă care durează până când aflăm
adevărul ascuns. Totuşi, e important să ne asumăm şi o renunţare când avem suficiente dovezi
că investigaţia noastră a pornit de la o idee greşită. Altfel, riscăm să consumăm resursele
redacţiei pentru ceva care nu se va concretiza. Dacă documentarea noastră este un succes,
vom lansa unghiul de abordare.

4) Redactarea anchetei jurnalistice

Nu trebuie să privim ancheta jurnalistică drept un singur text. Deşi este un gen jurnalistic
autonom, ancheta poate să aibă în componenţă şi alte genuri jurnalistice: un interviu, un
reportaj, o ştire, o relatare. Ancheta poate fi o sumă de materiale. Totodată, ancheta poate fi
concepută pe mai multe părţi (serial).

Cred că e inoportun să prezint aici o schemă de redactare. Ar fi împotriva creativităţii :) Aş

vrea totuşi să punctez două elemente majore în redactare:

a) regula reflectării tuturor punctelor de vedere. Este obligatorie prezentarea poziţiilor

tuturor părţilor care fac obiectul investigaţiei noastre. Unele dintre ele vor lansa acuzaţii
asupra altelor. Ca jurnalişti, avem obligaţia ca atunci când cineva acuză pe cineva de ceva să-i
cerem şi acestuia din urmă un punct de vedere. Unii aduc drept argument neprezentarea unui
punct de vedere prin faptul că persoana acuzată nu a vrut să comenteze. Păi tocmai acest lucru
reprezintă un punct de vedere. Vei prezenta în text “X nu a vrut să comenteze acuzaţiile”. Da,
asta înseamnă că ai o poziţie. Asta îţi dă dreptul să publici textul tău.

Apelul la surse credibile independente asigură anchetei doza de neutralitate de care are
nevoie.
b) evităm calomnia şi injuria. Se consideră că am calomniat atunci când lansăm o acuzaţie
la adresa cuiva fără să avem vreo dovadă şi fără ca vreo instanţă să se fi pronunţat în acest
sens.

Injuriem pe cineva atunci când folosim “apelative” de genul: idiotul, cretinul, prostul, beţivul,
afemeiatul… completaţi voi lista :)

5) Follow-up

O investigaţie nu se termină imediat după ce am publicat articolul. E posibil ca, în timpul

documentării, unele surse importante să nu vrea să vorbească. Dar, constrânse de reacţiile
provocate de publicarea investigaţiei, să vină cu precizări importante.

Pot apărea surse suplimentare. La fel de posibil e ca investigaţia noastră să genereze nişte
reacţii din partea Poliţiei sau instanţelor, nişte arestări, nişte condamnări, nişte demisii etc.
Avem deci un subiect în desfăşurare.

O anchetă puternică poate fi transformată într-o campanie de presă. Atenţie însă la specificul
campaniilor. Nu orice anchetă poate fi numită campanie de presă, chiar dacă o publicăm în
mai multe episoade.

Adevărurile incomode ale jurnalismului de investigaţie

Falsa identitate. E un procedeu foarte controversat şi foarte riscant. E controversat pentru că

jurnalistul care adună informaţii folosindu-se de o identitate falsă este la limitele onestităţii şi
legalităţii. Este riscant pentru că, în momentul în care investighează nişte ilegalităţi, este
posibil să fie nevoit să comită şi el nişte ilegalităţi. Aici vorbim evident despre cazul
observaţiei participative, cu nedeclinarea identităţii. Este totodată discutabil pentru că
reporterul influenţează faptele. Un alt risc major al acestui procedeu este ca identitatea
jurnalistului să fie descoperită, ceea ce poate însemna încheierea anchetei, dar şi un pericol
pentru viaţa acestuia. Uneori, e posibil ca investigaţia sub acoperire să fie singura soluţie.
Totuşi, ea trebuie privită ca o soluţie extremă şi nu ca un procedeu de bază, cum încearcă să
inducă unele cursuri de jurnalism de investigaţie.

Dosarele servite. Jurnaliştii de investigaţie se lovesc des de ele. Este vorba despre
informaţiile care ajung la ei fără să le ceară. De aceea trebuie privite cu reticenţă şi trebuie să
aflăm mai întâi “care este interesul celor care au servit această informaţie”. Întotdeauna acest
interes există. Întrebarea firească este “le ignorăm sau nu?”. Aici e de dezbătut. Cert este că
soluţia cea mai proastă ar fi să le ignorăm “complet”, fără să verificăm dacă există vreun
adevăr. Reporterul de investigaţii este o ţintă permanentă a grupurilor de interese.

Relatarea

Relatarea este ceva mai mult decât o ştire şi ceva mai puţin decât un reportaj. V-aţi prins, e
undeva la graniţă. Spune mai mult decât o ştire, dar mai puţin decât un reportaj.

Dar ce este de fapt o relatare? Este “povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la care
acesta a fost martor. Am pus între ghilimele, pentru că nu este vorba despre o povestire
întocmai (cronologică, mimetică). Este de fapt un rezumat al detaliilor semnificative ale
evenimentului.

Faptul prezentat este actual si de interes pentru public (are valoare de informare), iar relatarea
trebuie făcută detaşat, fără consideraţii personale, la fel ca ştirea.

Reporterul poate relata despre: un război, un accident, o competiţie, o întâlnire, un spectacol,

o bătaie, un scandal, o grevă, un marş, o paradă…

Acum s-o luăm treptat şi să stabilim limitele.

De ce este mai mult decât o ştire?

Cu toate că respectă rigorile de informare ale unei ştiri, relatarea înseamnă ceva mai mult
tocmai pentru că reporterul este neapărat prezent la faţa locului. El prezintă, pe lângă
detaliile strict informative, o notă de autenticitate (acel “Am fost acolo”). Jurnalistul poate
adăuga detalii de atmosferă, deşi nu trebuie să abuzeze de ele.

De ce este mai puţin decât un reportaj?

Asemănarea cu reportajul vine în primul rând de la faptul că prezenţa jurnalistului la faţa

locului este obligatorie. Totuşi, relatarea înseamnă mai puţin decât un reportaj pentru că este
centrată doar pe eveniment, în timp ce reportajul speculează mai mult atmosfera (culoarea).

În reportaj, jurnalistul poate fi mai mult decât un martor. El poate chiar să fie în mijlocul
acţiunii faptelor despre care scrie (observaţie participativă). Să presupunem că face un
reportaj despre minerit. Poate să încerce să fie pentru o zi miner şi să scrie reportajul prin
prisma propriei experienţe. În relatare, reporterul poate fi doar martor.

Corespondentul special: Un caz aparte, dar elocvent

Sorin Preda (2006, p.158) punctează foarte bine corespondenţa specială drept unul dintre cele
mai bune exemple de relatare:

“Trebuie să facem o distincţie netă între ştiristul de agenţie (harnic şi anonim) şi

corespondentul special. Unul transmite, să zicem, despre câte maşini şi clădiri au fost
incendiate în suburbiile Parisului de către tinerii arabi imigranţi, altul vorbeşte despre
nelămurirea uimită a parizienilor, despre mirosul înecăcios de fum şi gaze lacrimogene care
mai pluteşte încă pe străzile cartierelor mărginaşe.”

Personal, cred că acesta este cel mai bun exemplu de relatare.

Conferinţa de presă, un pseudo-eveniment

Deşi aproape toate lucrările de specialitate tratează conferinţele de presă ca pe un caz

edificator de eveniment-sursă pentru relatare, aş privi rezervat o asemenea abordare.
În primul rând, conferinţele de presă sunt “evenimente” previzibile (adică ştim dinainte de
ele). Apoi desfăşurarea lor e oarecum aceeaşi: cineva vorbeşte despre ceva. Ele sunt de fapt
pseudo-evenimente. Prin rutina lor, devin banale.

Eu cred că, în cele mai multe cazuri, conferinţele de presă pot fi surse cel mult pentru nişte
ştiri. Excepţii sunt doar cazurile în care participanţii fac ceva notabil. De exemplu un
politician îşi iese din fire şi jigneşte un jurnalist din sală… sau jurnalistul care a aruncat cu
pantoful în Bush.

Reportajul

Întâi de toate, reportajul este o poveste. O poveste pe care tu, reporterul, o spui pentru
că ai fost acolo, ai văzut, ai aflat, ai auzit, ai simţit, ai mirosit, ai gustat… Şi cel mai
important e să-l faci pe cititor “să simtă” ceea ce ai simţit tu, “să audă” ce ai auzit tu, “să
vadă” ce ai văzut tu… (M.Voirol, 1992, p.52)

Prima condiţie este, deci, prezenţa reporterului la faţa locului pentru colectarea informaţiilor.
De fapt, e redundant să spui asta, pentru că reporterul, prin definiţie, trebuie să fie prezent în
mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor. O știre o poţi scrie de la birou, dând câteva
telefoane, trimiţând niște email-uri, însă pentru un reportaj trebuie neapărat să-ţi ridici fundul
de pe scaun.

Michel Voirol dă și un contraexemplu:

“Sunt oameni care nu sunt făcuţi să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi
trimiţi să facă un reportaj în uzină, și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de
mașini”. (Michel Voirol, in Cristian Florin Popescu, 2003, p.195)

Atenţie! Reportajul este un gen de informare, el se bazează pe fapte reale. Singura sa legătură
cu literatura o reprezintă mijloacele de expresie, nicidecum informaţia și raportarea faţă de
real. Nu inventa nimic! Scrie doar ce vezi, ce auzi și ce simţi, nimic mai mult. Adauga-i un
pic de culoare, un pic de emoţie, atâta tot.

Câteva cuvinte cheie pe care trebuie să le ai în minte atunci când ai de scris un

reportaj: atmosferă, emoţie, vizualizare, simţuri, descriere, naraţiune, portret, prezenţa la faţa
locului.

Definiţia reportajului:

“Specie publicistică, apelând adesea la modalităţi literare de expresie, care informează asupra
unor situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, etnografice,
economice etc., culese de obicei la faţa locului.” (DEX)

În manualul de jurnalism (Coman, vol. 2, 2001, p.11) se face o corecţie acestei definiţii:
culese “de la faţa locului”, nu “de obicei de la faţa locului”.
Reportajul de eveniment

Importanţa cea mai mare în acest tip de reportaj o au faptele, dramatismul lor. O răpire, un
accident aviatic, un atac terorist, un act de eroism, toate pot face obiectul unui reportaj de
eveniment. Nici aici nu neglijăm elementele de atmosferă, fiindcă dacă am face-o n-ar mai fi
vorba de reportaj, însă amploarea acestor detalii trebuie să fie în plan secund. Reportajul de
eveniment poate fi confundat ușor cu relatarea, în ambele fiind obligatorie prezenţa
jurnalistului în mijlocul faptelor.

Reportajul de atmosferă

După cum îi spune și numele, accentul în acest tip de reportaj cade pe detaliile de atmosferă.
Ziua de 1 mai la mare, un concert important, o zi într-un orfelinat, o zi în cel mai luxos hotel
din lume, sau pur și simplu ce mai înseamnă o zi în parc, toate pot face obiectul unui reportaj
de atmosferă. În principiu, el transmite cam același lucru ca și reportajul de eveniment, doar
că prim-plan-ul este ocupat de atmosferă, nu de fapte.

Faptul divers

Deși pare simplu, e greu să definești faptul divers. El este un fapt minor din punctul de vedere
al semnificaţiei sociale. Dar e ceva care amuză, care contrasteaza, pe scurt, ceva ciudat. Nu
presupune mereu o documentare laborioasă. Philippe Gaillard include în tipologia faptului
divers: nebunul orașului, escrocul escrocat, copilul nefericit, colecţionarul ce lucruri ciudate…

Dintre tipurile enumerate, reportajul de eveniment este singurul pe care nu-l poţi scrie oricând
ai chef, fiindcă el depinde foarte mult de fapte. Iar faptele se petrec sau nu se petrec, ele nu
pot fi inventate. Important e ca atunci când se întâmplă un eveniment de natura celor
enumerate mai sus să nu ratezi momentul.

Pe lângă tipurile enunţate mai sus, există multe clasificări. Vom auzi foarte des și termenul
de “marele reportaj” (le grande reportage). El însumează, de fapt, caracteristicile celorlalte
tipuri.

Interviul

Interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte
câteva condiţii minime:

– convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce
spune intervievatul are valoare de informare);

– trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

– discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această
transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe
reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile.