Cavitatea Nazală – primul segment al căilor respiratorii fiind segmentul inițial al aparatului respirator,

deține o funcție în rezonanța vocii si adăposteste în acelasi timp organul olfactiv.

Localizarea:
- Median , în centrul jumătății anterioare a craniului.
- Superior de cavitatea bucală
- Inferior de etajul neural(neurocraniu)
- Medial de orbite
- Anterior de nazofaringe
- Posterior de piramida nazală
- Cele două fose nazale se află lateral de septil nazal ce este situat în planul medio – sagital al
corpului.
- Comunică inferior si exterior prin intermediul orificiilor narine cunoscute sub denumirea de nări.
- Comunicarea cu nazofaringe se face în regiunea nazală posterioară prin intermediul a două
orificii dreptunghiulare numite choane nazale.

Pereții:
- Peretele inferior desparte cavitatea nazală de cavitatea bucală situate dedesuptul celor  dintâi și
este reprezentat de palatal dur (osos) alcătuit la rândul său de procesul palatin al osului
maxilar și de lama orizontală a osului palatin.
Peretele medial al foselor nazale este întrepus între cele două fose nazale. Acesta cuprinde trei
porțiuni, cele dinspre posterior spre anterior sunt:
1)Septul osos
2)Septul cartilaginos
3)Septul membranos
- Peretele superior este redus ca dimensiuni și se prezintă sub forma unui șanț alcătuit din osul
nazal de fiecare parte, procesul nazal al osului frontal, lama ciuruită a osului etmoid și în cele din
urmă de către fețele anterioară și inferioară ale corpului osului sfenoid.
Peretele lateral  - este cel mai complex și impune o arhitectură anatomică deosebită la nivelul
acestuia găsindu-se trei structure proeminente numite cornete nazale ce determină trei
depresiuni – meaturile nazale.

Meatul nazal superior se găsește între fața externă a cornetului nazal superior și peretele lateral
al fosei nazale. La nivelul acestuia se deschid celulele etmoidale posterioare prin intermediul unor
mici canalicule.
Cornetul nazal mijlociu este tot un proces sub forma unei foi de hârtie răsucite spre lateral. Atât
cornetul nazal superior cât și cornetul nazal mijlociu sunt procese osoase ce aparțin osului
etmoid.
 Meatul nazal mijlociu are o compartimentare complexă. Imediat anterior de cornetul mijlociu și
superior de cornetul nazal inferior se găsește atriul meatului mijlocului.
Cornetul nazal inferior este un os de sine stătător fiind și cel mai voluminos dintre cele trei
cornete nazale.
Meatul nazal inferior este situat inferior de cornetul nazal anterior menționat și la nivelul acestuia
se regăsește orificiul de deschidere al ductului nazolacrimal.
Laringe – este un segment al sistemului respirator cu funcție dublă: conduce aerul
spre si de la plămâni, constituie principal organ al fonației.
Este alcătuit din mai mukte cartilagii.
1)Cartilaj tiroid - este alcătuit din 2 lame de formă patrulateră ce se unesc
anterior.
La bărbaţi, cele 2 lame fuzionează aproximativ la 90 de grade, cartilajul
tiroid fiind mai proeminent şi purtând denumirea de „mărul lui Adam”.  La
femei această proeminenţă lipseşte. La nivelul marginii superioare, cele
două lame nu fuzionează complet, pe linia mediană identificându-se
incizura tiroidiană. Pe faţa posterioară, fiecare lamă are un corn superior şi
unul inferior.
2)Cartilajul cricoid -  Este singura structură a laringelui ce înconjoară
complet calea respiratorie şi are un rol major în realizarea funcţiei
laringelui. Marginea sa inferioară este ataşată de primul cartilaj traheal prin
intermediul ligamentului crico-traheal.
3)Cartilaj aritenoide - Fiecare aritenoid are formă de piramidă cu o bază, un
vârf şi trei feţe. Baza aritenoidului realizează faţeta articulară, dar şi
apofizele musculare şi vocale.
Feţele anterolaterale primesc ligamentele vestibulare, dar şi muşchiul
tiroaritenoid şi muşchiul vocal. Faţa posterioară primeşte inserţii musculare,
iar în porţiunea medială se observă ligamentul posterior cricoaritenoid. La
nivelul apexului cartilajelor aritenoide se găsesc cartilajele corniculate. 
4)Cartilajul corniculate - sunt cartilagii mici, pereche, fibroelastice, ce mai
poartă denumirea de cartilajele lui Santorini.
Epiglota - În partea superioară epiglota este ataşată de osul hioid prin
ligamentul hioepiglotic. În partea inferioară sau la nivelul peţiolului se
ataşează la nivelul suprafeţei interne a cartilajului tiroid, puţin deasupra
comisurii anterioare, prin intermediul ligamentului tiroepiglotic. Suprafaţa
cartilajului epiglotic are multiple depresiuni, iar mucoasa prezintă glande ce
secretă mucus. Porţiunea suprahioidiană este liberă, atât pentru faţa
laringiană, cât şi pentru faţa linguală. Porţiunea infrahioidiană este liberă
numai la nivelul feţei laringiene. 
Plămânii – în număr de doi: plămânul drept, şi plămânul stâng,aşezaţi simetric în
cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului; inferior sunt în adiacenţă cu
diafragmul, antero-lateral şi posterior cu peretele toracic. Plămânul drept este mai
scurt şi mai lat decât cel stâng, deoarece cupola dreaptă a diafragmului ocupă o
poziţie mai înaltă decât cea stângă. Plămânul stâng este mai lung şi mai îngust,
fiind determinat de prezenţa inimii şi a pericardului .

Plămânii au forma unui con şi prezintă o bază, un vârf, trei feţe şi două margini.

Baza plămânului = faţa diafragmatică , este concavă, triun ghiulară şi corespunde
concavităţii diafragmului. Faţa costală, este cea mai masivă, convexă şi vine în
raport direct cu peretele toracic. Faţa medială, uşor concavă, prezintă două porţi
uni: anterioară - mediastinală, adiacentă la pericard, şi posterioară - vertebrală.

Pe porţiunea mediastinală este situat hilul plămânului, pe unde pătrund în plămâni
bronhia principală, artera pulmonară, arterele bronhice, nervi şi ies venele pulmo
nare, venele bronhice, vasele limfatice. In hilul plămânului stâng elementul
superior îl constituie artera pulmonară, sub care se află bronhia principală şi mai
inferior de ea două vene pulmonare; ABV în hilul plămânului drept superior se
află bronhia principală, sub ea - artera pul monară şi inferior de ea două vene
pulmonare BAV .

Plămânul drept este alcătuit din trei lobi: supe rior, mijlociu şi inferior, iar cel stâng
din doi lobi: superior şi inferior. Pe ambii plămâni deosebim fisura oblică. Fisura
oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior şi inferior, In plămâ nul drept
distingem şi fisura orizontală, care porneşte de pe faţa costală a plămânului, se
desprinde din porţiunea mijlocie a scizurii oblice, se îndreaptă medial şi ajunge la
nivelul hilului. Prin intermediul acestei fisuri din lobul superior al plămânului drept
se separă lobul mijlociu. In aspect posterior şi lateral pe plămânul drept, ca şi pe
cel stâng, se văd doar doi lobi: su perior şi inferior.

La nivelul fisurilor, la lobii pulmonari deosebim câte o faţă interlobară, acoperită

de pleura viscerală, pătrunsă la acest nivel. Fiecare lob se împarte în segmente
bronhopulmonare. Fiecare segment este despărţit de cele vecine prin septe din ţesut
conjunctiv, prin care trec venele seg mentare.
Bronhiile - sunt alcătuite din următoarele tunici:
fibrocartilaginoasă, musculară şi mucoasă.
Tunica fibrocartilaginoasă reprezintă un strat ex tern de ţesut
conjunctiv lax, în grosimea căruia se află porţiuni cartila-
ginoase. Superficial de tunica fibrocartilaginoasă se află
peribronhia, ce re prezintă un ţesut conjunctiv format din fibre
colagene şi elastice, ce continuă cu septele interlobulare.
Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede
circulare aşezate interior de cea fibrocartilaginoasă. O contracţie
puternică a acestui muşchi dă o constricţie a bronhiilor cu
insuficienţă respiratorie acută; această situaţie constituie o boală
numită astmul bronşic.
Tunica mucoasă are un epiteliu pluristratificat, cu cili vibratili, a
căror mişcare este îndreptată spre căile respiratorii superioare. În
pereţii bron hiolelor terminale predomină muşchii netezi,
lipseşte cartilajul, dispar glandele, iar epiteliul ciliar se menţine.
Fiecare bronhiolă terminală se împarte în două bronhiole
respira torii, pe pereţii cărora apar alveole pulmonare. Se
determină trei ge neraţii de deviere dihotomică a bronhiolelor
respiratorii (de ordinul I, II, III). În ele, paralel cu conducerea
aerului, se iniţiază metabolismul gazos între aerul inspirat şi
sânge.
Pleura – reprezintă o membrană seroasă ce acoperă plămânii şi pereţii cavităţii
toracice. Ea are rolul de a facilita mişcările de alunecare ale plămânilor în timpul
respiraţiei. Pleura este formată din două foiţe închise în formă de sac: pleura
viscerală şi pleura parietală. Foiţele se continuă între ele printr-o linie de reflexie,
situată la nivelul pediculului pulmonar.

Pleura viscerală - acoperă din toate părţile plămânii, este foarte aderentă la
parenchim, pătrunde în fisurile dintre lobii plămânilor.

Pleura parietala - , înveleşte pereţii cavităţii tora cice din interior.

Pleura costală- , tapetează faţa internă a coastelor şi muşchilor intercostali,

aderând nemijlocit la fascia endotoracică; este mai groasă decât în celelalte regiuni
şi poate fi desprinsă relativ uşor, datorită prezenţei de ţesut conjunctiv lax.

Pleura diafragmatică, pleura diaphragmatica, este porţiunea care înveleşte faţa

superioară a diafragmului, cu excepţia porţiunii centrale, unde la diafragm
concreşte pericardul. Ea este foarte subţire şi extrem de aderentă la diafragm.

Pleura mediastinală - , este adiacentă la or ganele mediastinului, concreşte cu

pericardul, fiind dispusă între faţa internă a sternului şi faţa laterală a coloanei
vertebrale. La nivelul aper turii superioare a cutiei toracice, deasupra vârfului
plămânilor, pleura costală şi cea mediastinală formează cupola pleurală,

Cavitatea pleurală, - reprezintă un spaţiu îngust dintre pleura parietală şi cea
viscerală, care în mod nor mal este o cavitate închisă, virtuală, având o cantitate
infimă de lichid care favorizează alunecarea.
Mediastinul - reprezintă regiunea mediană a toracelui, delimitată de sacii
pleurali drept şi stâng, care conţine un complex de organe ce aparţin
diferitelor sisteme, vase şi nervi. prezintă cinci pereţi: pereţii laterali sunt
formaţi de cele două foiţe pleurale mediastinale; peretele anterior - de
faţa posterioară a sternului; peretele posterior - de corpuri le vertebrelor
toracale şi discurile intervertebrale; peretele inferior - de faţa superioară
a diafragmului. Peretele superior lipseşte şi corespunde aperturii toracale
superioare, prin care mediastinul comunică pe larg cu spaţiile regiunii
cervicale.

a patra vertebre toracale, împar te mediastinul în două regiuni:

superioară şi inferioară.

În mediastinul superior, mediastinum superius, se află timusul, ve nele

brahiocefalice, porţiunea superioară a venei cave superioare, arcul aortei
şi arterele ce deviază de la el, porţiunea superioară a esofagului, traheea,
porţiunile respective ale canalului limfatic toracic, ale trun- chiurilor
simpatice, ale nervilor vagi şi diafragmatici.

Mediastinul inferior, este subdivizat în trei compartimente: anterior,

mijlociu şi posterior.