1.3.

Moneda euro este o parte integrantă a unui proces european mai larg de unificare politică care
a captivat liderii politici de decenii și este adesea urmărit fără a ține cont de logica economică.
Procesul a început în 1946, când Winston Churchill a cerut pentru prima dată „Statele Unite ale
Europei” care să aducă fericire, prosperitate și glorie oamenilor de pe continentul bătut. Motivele lui
sunt politice. El credea că, prin stabilirea unui guvern unic european, va inaugura o eră de pace
durabilă pe un continent devastat de două războaie mondiale. Ca mulți alții, el consideră că integrarea
economică exclude conflictele armate.
Ideea lui Churchill s-a format în 1952, când șase țări vest-europene au creat Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Cărbunele și oțelul erau probabil cele mai importante resurse
strategice ale vremii, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și-a cerut fondatorilor să
încredințeze aceste resurse unei agenții independente. În ciuda caracterului economic al acordului,
scopul său principal a fost „prevenirea unui conflict militar între Franța și Germania” pe un continent
„demult divizat de vărsări de sânge” și nu neapărat îmbunătățirea managementului cărbunelui sau
oțelului. Prin urmare, observatorii străini văd Comunitatea Economică Cărbunelui și Oțelului ca un
prevestitor al unei cooperări politice mai puternice.
Previziunea lor s-a adeverit curând. În 1958, Franța, Republica Federală Germania, Belgia,
Țările de Jos, Luxemburg și Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând Comunitatea Economică
Europeană. Comunitatea Economică Europeană își propune să reducă barierele comerciale, să
eficientizeze politicile economice, să armonizeze politicile de transport și cele agricole, să elimine
măsurile care îngrădesc libera concurență și să promoveze mobilitatea forței de muncă și a capitalului
între statele membre. A avut atât de mult succes în stimularea comerțului european încât s-a de patru
ori între 1958 și 1968, iar planurile pentru noi domenii de cooperare au înflorit.
În special, în ciuda naturii sale economice, Tratatul de la Roma a fost mai preocupat de
stabilirea păcii durabile în Europa de Vest decât de ideologia pieței libere. Scopul principal al CEE
este de a crea o alianță politică „foarte mică” pe termen lung între guvernele europene, nu doar de a
facilita comerțul internațional. De fapt, integrarea politică a fost consolidată și mai mult în 1967, când
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom) au format un acord mai larg și mai puternic cunoscut sub numele de Comunitatea
Europeană.
La sfârșitul anilor 1960, negocierile privind cooperarea politică și economică europeană au
început să se învârte în jurul unui acord de schimb valutar, în parte pentru că acordul de la Bretton
Woods nu a reușit să mențină stabilitatea monedei europene.Fondat în 1944 de reprezentanți din 44
de țări, Acordul de la Bretton Woods a inaugurat o eră a stabilității generale a cursului de schimb care
a durat mai bine de 20 de ani. În cadrul sistemului Bretton Woods, moneda era legată de dolarul
american și i se permitea doar să fluctueze cu un anumit procent peste sau sub valoarea implicită.
Fluctuațiile puternice ale cursurilor de schimb denaturează prețurile pieței, creează o mare confuzie
pentru consumatori, împiedică dezvoltarea comerțului internațional și împiedică investițiile. Astfel,
sistemul Bretton Woods de rate de schimb fixe a jucat un rol crucial în restabilirea creșterii economice
și a stabilității în Europa postbelică.
La sfârșitul anilor 1960, însă, acordul de la Bretton Woods a arătat semne tot mai mari de
slăbiciune. Devalorizarea mărcii germane și a francului francez amenință stabilitatea altor valute
europene.Astfel, în decembrie 1969, prim-ministrului luxemburghez Pierre Werner i s-a cerut să
elaboreze un raport la nivel înalt al Comunităţii Europene privind crearea unei uniuni monetare
complete între economiile europene. Raportul Werner, publicat pentru prima dată în 1970, a folosit
pentru prima dată termenul „uniune economică și monetară”. Acest raport nu arată doar necesitatea
unei cooperări monetare, dar ridică și în mod explicit posibilitatea creării unei monede unice europene.
Din păcate, planurile timpurii pentru această uniune monetară au fost zădărnicite de un
eveniment neașteptat: decizia președintelui american Nixon din 1971 de a adopta o politică de
„neglijare a bunăvoinței” în favoarea dolarului. Pe scurt, Statele Unite au declarat că nu își vor mai
risca rezervele de aur pentru a menține cursul de schimb față de dolar în cadrul acordului de la
Bretton Woods.Decizia lui Nixon de a „pluti” dolarul a dus la prăbușirea sistemului Bretton Woods.
Drept urmare, liderii europeni au renunțat la raportul Werner și au căutat o soluție imediată la
volatilitatea valutară în curs. După ani de experimentare și negociere, Sistemul Monetar European a
fost în sfârșit creat în 1979.
Sistemul Monetar European a introdus un mecanism de curs de schimb care restricționa
mișcarea monedelor CE (cu excepția celor din Regatul Unit, Spania și Portugalia, care au refuzat
inițial să participe) pentru a obține culori comerciale predeterminate, mecanism numit denumirea grilei
de paritate. Aceasta a fost o formă timpurie și în general de succes a uniunii monetare. Deși Acordul
privind Sistemul Monetar European nu creează o monedă unică, el „blochează” monedele participante
într-o zonă de tranzacționare previzibilă, promovând stabilitatea economică.
Deși eforturile de extindere a cooperării politice europene au încetinit în timpul prăbușirii
acordului de la Bretton Woods și a creării sistemului monetar european, ele au renaștet în deceniul al
nouălea. Creșterea economică continuă în această perioadă a culminat cu ani de negocieri care au
culminat cu Actul Unic pentru Europa din 1987, care promitea eliminarea sistematică a tuturor
controalelor la frontieră, tarifelor, vamale și restricțiilor de capital și capital. Forța de muncă încă
existentă zeci de ani mai târziu constrânge eforturile de unificare a economiei europene. Scopul său a
fost realizarea unei piețe comune fără restricții până la sfârșitul anului 1992. În primul rând, elimină
barierele pentru serviciile bancare, de valori mobiliare, de asigurări și alte servicii financiare.
La scurt timp după ce CEE a ratificat Actul Unic pentru Europa, Jacques Delors, pe atunci
președintele Comisiei Europene, a lansat un raport major în care prezenta ideea unei uniuni
economice și monetare. Raportul Delors din 1989 propunea un plan special în trei pași pentru
implementarea unei uniuni monetare, solicitând o monedă unică transeuropeană, așa cum a făcut
raportul Werner cu ani în urmă. Raportul lui Delors a fost bine primit de cei care consideră că
integrarea este cea mai bună modalitate de a obține o pace durabilă în Europa și de către cei care
apreciază beneficiile economice absolute ale comerțului liber și ale unui curs de schimb stabil. Mulți
observatori văd euro ca fiind cea mai bună modalitate de a consolida 40 de ani de cooperare
internațională regională, deoarece introducerea unei monede unice este în mod inerent ireversibilă.
Odată ce monedele naționale și politicile monetare sunt distruse, acestea sunt aproape imposibil de
readus.
Aproape imediat după publicarea raportului Delors, CE a lansat proiectul de unificare
monetară. Prima fază a Uniunii Economice și Monetare a început în iulie 1990 cu același scop ca și
Actul Unic European: să se asigure că toate restricțiile privind circulația mărfurilor, serviciilor, forței de
muncă și capitalului sunt ridicate o dată pentru totdeauna. Proiectul Uniunii Economice și Monetare a
intrat în Uniunea Europeană atunci când șefii de stat europeni s-au întâlnit la Maastricht în 1992
pentru a crea Uniunea Europeană și au fost elaborate planuri specifice pentru faza a doua și a treia a
proiectului.

A doua fază a început la 1 ianuarie 1994 și a fost realizată prin înființarea Institutului Monetar
European, care a devenit ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European a folosit cea
de-a doua fază pentru a dezvolta un plan strategic pentru politica monetară unică și pentru a ajuta la
crearea unor țări care sunt „apte din punct de vedere economic” să adere la zona monedei unice. Tot
în a doua fază a fost folosit pentru prima dată cuvântul euro. Înainte de summitul de la Madrid din
1995, noua monedă era cunoscută în lume ca „ecu”. A treia fază a început la 1 ianuarie 1999. La acea
vreme, la aproape 30 de ani după ce raportul Werner a propus pentru prima dată conceptul, euro a
devenit moneda oficială a 11 țări. După o fază preliminară de trei ani, statele membre din zona euro
au început să adopte o singură formă euro de numerar la 1 ianuarie 2002, completând Uniunea
Economică și Monetară Europeană.Dacă euro a fost introdus la 1 ianuarie 1999 în doar 11 țări,
aproape exclusiv comercianți profesioniști, atunci particularitățile schimbului de troc a monedelor
naționale cu euro, implicând de data aceasta întreaga economie și întreaga populație, nu doar statele
membre, și altele, dețin numerar în monedele naționale ale țărilor din zona euro, iar noua monedă
devine o realitate tangibilă sub formă de bancnote și monede 1.1.1. În 2002, zona euro era formată
din 12 țări care foloseau aceeași monedă națională. După aceea, Grecia se va alătura altor 11 state
membre din 1999: Belgia, Germania, Spania, Franța, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia și Finlanda.