Principalele medii de transmisie utilizate in retelele de calc:

O retea de calculatoare este alcatuita dintr-un ansamblu de echipamente interconectate intre

ele prin intermediul unor echipamente de retea, cu scopul transmisiei datelor si partajarii
resurselor.

1)Medii de transmisie cu suport fizic

a)cablu coaxial-invelis protector care imbraca doua elemente conductoare

-fir de cupru imbracat in material izolator

-cablul cu cea mai buna ecranare, folosit rar in prezent

b)cablu torsadat

c)fibra optica-asigura transmirerea luminii modulata la o anumita frecventa,transmisia nu este

susceptibila la interferente electromagnetice, rata de transfer ridicata,cablul este format din doua
fibre de sticla, invelite separat intr-un invelis de plastic

2)Medii de transmisie fara fir

Calculatoarele trimit datele prin impulsuri electrice , transmițătoarele radio convertesc aceste semnale 
în unde, care se pot  propagă radial sau în linie dreaptă -pornind de la antenă

Într-o rețea fără fir, la o distanta de 20 metri de antenă, semnalul radio masurat va avea 1/100

din puterea inițială:

Întocmai precum lumina, undele radio pot fi absorbite sau reflectate de către unele materiale;

Undele radio pot fi refractate la trecerea dintr-un mediu în altul, în contextul în care aceste medii

prezintă  indici de refractie diferiți;;

În general, receptorul are o antenă care amplifică semnalele slabe primite;

Procesul de alterare a semnalului care este emis, din semnal electric în unda, se numeste modulare;

Protocoale ale nivelului aplicatie

Un protocol reprezintă un set de reguli şi convenţii ce se stabilesc între participanţii
la o comunicaţie în reţea în vederea asigurării bunei desfăşurări a comunicaţiei respective.
Este de fapt o înţelegere între părţile care comunică, asupra modului de realizare a
comunicării.
Câteva din protocoale de la acest nivel care fac posibilă comunicarea sunt:
Ø HTTP (Hyper Text Transfer Protocol) - aplicaţii web (prezentare, baze de date etc);
Ø Telnet - terminale virtuale;
Ø FTP (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere;
Ø SMTP (Simple Mail Transfer Protocol)- standard pentru transmiterea e-mail-urilor;
Ø IMAP (Internet Message Access Protocol) şi POP (Post Office Protocol) –
protocoale folosite de clienţii locali de email de preluare a e-mail-urilor de pe servere de
email;
Ø DNS (Domain Name System) – translatarea numelor în adrese IP;
Ø DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) - atribuirea dinamica de adrese IP
echipamentelor de reţea;
Ø SNMP (Simple Network Management Protocol) -administrare şi monitorizare;
Ø SSH (Secure Shell) – transmitere securizată a datelor;

Protocolul HTTP
Este un protocol utilizat pentru a transmite informaţii între un program de navigare

Web (browser) şi un server Web, fiind un protocol de tip text (hypertext).

Prin hypertext se înţelege o colecţie de documente unite între ele prin legături (link)

ce permit parcurgerea acestora bidirectional.

HTTP permite aducerea pe calculatorul local a unor documente HTML (Hyper

Text Markup Language), fişiere grafice, audio, animaţie sau video, programe executabile

pe server sau un editor de text.

Este softul utilizat de browsere (Internet Explorer , Safari, FireFox … ) pentru

aducerea paginilor web pe calculatorul propriu, fiind protocolul implicit al www.

Există HTTP server (furnizează pagini web) şi HTTP client (cere pagini web).

Protocolul HTTP se caracterizează prin faptul că nu memorează o succesiune a

stărilor prin care trece legătura client-server. Astfel fiecare tranzacţie este independentă:

clientul trimite o cerere, serverul răspunde cu resursa cerută. Pentru fiecare resursă, există

o tranzacţie corespunzătoare.

Altfel spus, protocolul HTTP este specializat în transferul unei pagini web între browserul clientului şi
serverul web care găzduieşte pagina respectivă

Termeni
Cookies=Cookie-urile sunt doar fişiere sau şiruri de caractere, nu programe executabile. În
principiu, un cookie ar putea conţine un virus, dar deoarece cookie-urile sunt tratate ca date, nu există
nici o posibilitate oficială ca virusul să fie executat şi să cauzeze probleme. Este însă posibil ca un
hacker să exploateze o eroare a programului de navigare şi să cauzeze activarea virusului.
Un cookie poate conţine până la cinci câmpuri.
Câmpul Domeniu spune de unde a sosit cookie-ul. Programele de navigare trebuie să verifice că
serverele nu mint în legătură cu domeniul lor. Fiecare domeniu poate stoca cel mult 20 de cookie-uri
pentru fiecare client.
Câmpul Cale reprezintă o cale în structura de directoare a serverului care identifică ce parte a arborelui
de fişiere de pe server poate utiliza cookie-ul respectiv. Adesea, acest câmp este ceea ce înseamnă
întregul arbore.

FORMULARE -Acest gen de cereri a dus la includerea formularelor începând cu HTML 2.0.
Formularele
conţin casete şi butoane care permit utilizatorilor să completeze informaţii sau să facă selecţii
şi apoi să transmită informaţiile la proprietarul paginii. În acest scop se utilizează marcajul
<input>. Acesta are o varietate de parametri care determină mărimea, tipul, şi modul de afişare
a casetei utilizate. Cele mai obişnuite sunt câmpuri în care utilizatorul poate să introducă
text, casete care pot să fie selectate, hărţi active, butoane submit.
: Pe măsură ce tot mai
multe organizaţii comerciale au început să utilizeze Web-ul, a apărut o puternică cerere pentru
comunicaţia
în dublu sens. De exemplu, multe companii vor să poată prelua comenzi pentru produse
utilizând paginile lor de Web, furnizorii de software vor să distribuie programe prin intermediul
Web-ului, clienţii să îşi completeze fişele de înregistrare prin acelaşi mijloc, iar companiile care oferă
servicii de căutare în Web au nevoie ca utilizatorii de servicii să poată să introducă cuvintele pe baza
cărora se face căutarea.

Html=Paginile de Web sunt în prezent scrise într-un limbaj numit HTML (HyperText Markup
Language).
HTML permite utilizatorilor să producă pagini de Web care conţin text, imagini şi referinţe
la alte pagini de Web. HTML este un limbaj de marcare, un limbaj care descrie cum trebuie să fie
formatate textele. Termenul de „marcare” provine din timpurile vechi, când editorii făceau marcaje
pe documente pentru a indica tipografului - în acele timpuri un om - ce font-uri să folosească
ş.a.m.d. Limbajele de marcare conţin comenzi explicite pentru formatare.Formularele Web permit
utilizatorilor să introducă efectiv informaţii şi să le transmită serverului. Formularele pot varia de la o
simplă caseta de text, pentru introducerea unui şir de caractere pe post de cheie de căutare - element
caracteristic tuturor motoarelor de cautare din Web, până la o structură complexă, cu multiple secţiuni,
care oferă facilităţi puternice de transmisie a datelor.

XML este acum și un model de stocare a datelor nestructurate și semi-structurate în cadrul bazelor de
date native XML.

XML poate fi utilizat şi în alte scopuri decât acela de a descrie pagini de Web. O utilizare din ce
în ce mai frecventă este aceea de limbaj de comunicare între aplicaţii. În particular, SOAP (Simple
Object Access Protocol – Protocol simplu pentru accesul la obiecte) este o modalitate de a executa
apeluri de tip RPC între aplicaţii într-un mod independent de limbaj şi de sistem. Clientul construieşte
cererea ca mesaj XML şi o transmite serverului, utilizând protocolul HTTP (descris mai departe).
Serverul trimite înapoi un răspuns sub formă de mesaj XML. În acest mod pot comunica aplicaţii de
pe sisteme heterogene
Datele XML pot fi utilizate în limbajul HTML, permit o identificare rapidă a documentelor cu ajutorul
motoarelor de căutare. Cu ajutorul codurilor javascript, php etc. fișierele XML pot fi înglobate în
paginile de internet, cel mai elocvent exemplu este sitemul RSS care folosește un fișier XML pentru a
transporta informațiile dintr-o pagină web către mai multe pagini web.

XSL (Extensible Stylesheet Language) este o familie de limbaje utilizată pentru transformarea și
randarea documentelor XML.

Cu alte cuvinte, XSL este un limbaj care poate transforma XML in HTML, poate filtra si sorta date
XML, poate defini parti din documentul XML, poate formata datele XML in functie de valorile lor -
cum ar fi afisarea valorilor negative cu rosu si poate transfmite datele XML catre diverse dispozitive
de iesire.

URL SI URN
Pentru denumirea unei adrese, se foloseşte termenul generic URL - Universal
Resource Locator.
Ø Dacă se face referire la un nume se foloseşte termenul generic URN- Universal
Resource Name

Pe scurt URL-urile au fost proiectate nu numai pentru a permite utilizatorilor să navigheze prin
Web, dar şi pentru a utiliza FTP, news, Gopher, e-mail şi telnet, ceea ce face inutile interfeţele
specializate
pentru aceste protocoale integrând astfel într-un singur program, navigatorul în Web,
aproape toate tipurile de acces în Internet. Dacă metoda nu ar fi fost proiectată de un fizician, ar fi
putut să pară produsul departamentului de publicitate al unei companii de software.
În ciuda tuturor acestor proprietăţi, creşterea Web-ului scoate în evidenţă şi o slăbiciune a metodei
utilizării URL-urilor. Pentru o pagină care este foarte des referită, ar fi de preferat să existe mai multe
copii pe servere diferite, pentru a reduce traficul în reţea. Problema este că URL-rile nu oferă nici o
posibilitate de indicare a unei pagini fără să se specifice unde este localizată pagina respectivă.
Nu există nici o metodă pentru a spune ceva de genul: „Vreau pagina xyz, dar nu mă interesează de
unde o aduci”. Pentru a rezolva această problemă şi a permite multiplicarea paginilor, IETF lucrează la
un sistem de URN (Universal Resource Names - nume universale de resurse). Un URN poate să fie
privit ca un URL generalizat. Acest subiect este în curs de cercetare, deşi o propunere de sintaxă este
dată în RFC 2141.
Dacă se face referire la un nume se foloseşte termenul generic URN- Universal Resource Name

Un URI este un identificator care cuprinde un set de caractere, care permite identificarea uniformă a
resurselor de către un set extensibil specificat unic de scheme schimbătoare (adică nume, adresă sau
con). Pe de altă parte, URL este un subset de URI care descrie o resursă folosind una dintre schemele
URI (adică locația).

WWW Aspecte arhitecturale

Resursele sunt identificate prin adresa lor identificator uniform de resurse URI – Uniform Resource
Identifier

Accesul la conținutul – reprezentarea – resurselor Web se realizează printr-un protocol

Din punctul de vedere al utilizatorului, Web-ul constă dintr-o colecţie imensă de documente sau
pagini de Web (Web pages), adesea numite prescurtat pagini, răspândite în toată lumea. Fiecare pagină
poate să conţină legături (indicatori) la alte pagini, aflate oriunde în lume. Utilizatorii pot săaleagă o
legătură prin execuţia unui clic care îi va aduce la pagina indicată de legătură. Acest proces
se poate repeta la nesfârşit. Ideea ca o pagină să conţină legături către altele a fost inventată în 1945,
cu mult înainte de a se fi inventat Internet-ul, de către Vannevar Bush, un profesor vizionar de la
departamentul de inginerie electrică al M.I.T.
Paginile pot să fie văzute cu ajutorul unui program de navigare (browser). Internet Explorer şi
Netscape Navigator sunt cele mai cunoscute programe de navigare. Programul de navigare aduce
pagina cerută, interpretează textul şi comenzile de formatare conţinute în text şi afişează pagina,
formatată corespunzător, pe ecran. Un exemplu este prezentat în fig. 7-18(a). Ca majoritatea paginilor
de Web, începe cu un titlu, conţine informaţii şi se termină cu adresa de poştă electronică a celui care
menţine pagina. Şirurile de caractere care reprezintă legături la alte pagini, se numesc
hiper-legături, sunt afişate în mod diferit, fiind subliniate şi/sau colorate cu o culoare specială. Pentru a
selecta o legătură, utilizatorul va plasa cursorul pe zona respectivă, ceea ce va determina schimbarea
formei cursorului şi va executa un clic.
Client

Când un utilizator execută un clic pe o hiper-legătură, programul de navigare urmează o serie de

etape pentru a obţine pagina indicată de hiper-legătură. Să presupunem ca utilizatorul navighează
pe Web şi găseşte o legătura despre telefonia pe Internet care indică spre pagina principală a ITU,
http://www.itu.org/home/index.html. Să urmăm etapele parcurse când această legătură este selectată.
1. Programul de navigare determină URL (pe baza selecţiei).
2. Programul de navigare întreabă DNS care este adresa IP pentru www.itu.org.
3. DNS răspunde cu 156.106.192.32.
4. Programul de navigare realizează conexiunea TCP cu portul 80 al 156.106.192.32.
5. Trimite o cerere pentru fişierul /home/index.html.
6. Serverul www.itu.org transmite fişierul /home/index.html.
7. Conexiunea TCP este eliberată.
8. Programul de navigare afişează textul din /home/index.html.
9. Programul de navigare aduce şi afişează toate imaginile din acest fişier.

Server
atunci când utilizatorul tastează un URL sau execută un clic asupra unei linii
de hipertext, programul de navigare analizează URL-ul şi interpretează partea între http:// şi următorul
caracter / ca un nume DNS ce trebuie căutat. Înarmat cu adresa IP a serverului, programul de
navigare stabileşte o conexiune TCP la portul 80 de pe acel server. Apoi se transmite o comandă ce
conţine restul URL-ului, care este de fapt numele fişierului de pe acel server. Serverul întoarce apoi
fişierul pentru a fi afişat de către programul de navigare.

Într-o primă aproximare, un server de Web este similar cu serverul din fig. 6-6. Acel server, ca şi
un server de Web real, primeşte numele fişierului ce trebuie căutat şi transmis programului de
navigare.
În ambele cazuri, etapele pe care le parcurge serverul în bucla sa principală sunt:
1. Acceptă o conexiune TCP de la un client (program de navigare).
2. Obţine numele fişierului cerut.
3. Obţine fişierul (de pe disc).
4. Întoarce fişierul clientului.
5. Eliberează conexiunea TCP.

Posta electronica
Poşta electronică, sau e-mail, cum este cunoscută de către numeroşii săi admiratori, există de peste
două decenii. Înainte de 1990, era folosită în special în mediul academic. În timpul anilor 1990, a
devenit cunoscută publicului larg şi a crescut exponenţial până la punctul în care numărul de mesaje
electronice trimise pe zi este acum mult mai mare decât numărul de scrisori tradiţionale (adică pe
hârtie).
E-mail-ul, ca majoritatea celorlalte forme de comunicare, are convenţiile şi stilurile sale proprii.
În particular, el este foarte neprotocolar şi are un prag de folosire foarte scăzut. Oamenii care n-ar isa
niciodată să sune la telefon sau chiar să scrie o scrisoare unei Persoane Foarte Importante nu ezită o
secundă să trimită un e-mail neglijentamele de poştă electronică sunt astăzi disponibile practic pe orice
tip de calculator.
În general, sistemele de poştă electronică pun la dispoziţie cinci funcţii de bază. Să aruncăm o privire
asupra lor.
Compunerea se referă la procesul de creare a mesajelor şi a răspunsurilor. Deşi pentru corpul
mesajului poate fi folosit orice editor de texte, sistemul însuşi poate acorda asistenţă la adresare şi la
completarea numeroaselor câmpuri antet ataşate fiecărui mesaj. De exemplu, când se răspunde la
un mesaj, sistemul poate extrage adresa iniţiatorului din mesajul primit şi o poate insera automat în
locul potrivit din cadrul răspunsului.
Transferul se referă la deplasarea mesajului de la autor la receptor. În mare, aceasta necesită
stabilirea unei conexiuni la destinaţie, sau la o maşină intermediară, emiterea mesajului şi eliberarea
conexiunii. Sistemul de poştă ar trebui să facă acest lucru singur, fără a deranja utilizatorul.
Raportarea se referă la informarea iniţiatorului despre ce s-a întâmplat cu mesajul. A fost livrat?
A fost respins? A fost pierdut? Există numeroase aplicaţii în care confirmarea livrării este importantă
şi poate avea chiar semnificaţie juridică. („Ştiţi, domnule judecător, sistemul meu de poştă electronică
nu e foarte de încredere, aşa că presupun că citaţia electronică s-a pierdut pe undeva.”)
Afişarea mesajelor primite este necesară pentru ca utilizatorii să-şi poată citi poşta. Uneori sunt
necesare conversii sau trebuie apelat un program de vizualizare special; de exemplu, dacă mesajul este
un fişier PostScript, sau voce digitizată. Se mai încearcă uneori şi conversii simple şi formatări.
Dispoziţia este pasul final şi se referă la ceea ce face receptorul cu mesajul, după ce l-a primit.
Posibilităţile includ eliminarea sa înainte de a-l citi, aruncarea sa după citire, salvarea sa ş.a.m.d. Ar
trebui de asemenea să fie posibilă regăsirea şi recitirea de mesaje deja salvate, trimiterea lor mai
departe, sau procesarea lor în alte moduri
Sistemul numelor de domeniu

DNS (Domain Name Service) este un protocol care traduce adresele Internet
literale în adrese Internet numerice, adrese utilizate de un calculator pentru a găsi un
calculator receptor.
Adresa literală conţine succesiuni de nume asociate cu domenii, subdomenii sau
tipuri de servicii. Acest mod de adresare este utilizat exclusiv de nivelul aplicaţie şi este
util deoarece permite operatorului uman să utilizeze o manieră prietenoasă şi comodă de
localizare a informaţiilor.
Forma generala a unei astfel de adrese este
[tip_serviciu].[nume_gazda].[subdomeniu2].[subdomeniu1].[domeniu].[tip_domeniu]
Sistemul de nume DNS are o organizare ierarhică, sub formă de arbore. Acesta are
o rădăcină unică (root) care are subdomenii. Fiecare nod al arborelui reprezintă un nume
de domeniu sau subdomeniu.

Când un utilizator introduce ca URL www.furryvideo.com, DNS-ul întoarce adresa IP a sitului

Furry Video, permiţând ca pagina (HTML) principală să fie adusă în mod obişnuit. Când se face clic
pe oricare din hiper-legături, programul de navigare cere DNS-ului să caute cdn-server.com, ceea ce
acesta chiar face. Programul de navigare trimite apoi o cerere HTTP către această adresă IP, contând
pe faptul că va primi înapoi un fişier MPEG.

.Adresarea IP

IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără conexiune
permanentă, ce identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate printr-un număr
numit adresă IP.
Adresele IP sunt identificatori unici ai dispozitivelor aflate în rețea, folosiți pentru a stabili canale de
comunicare, pentru a trimite și primi date către și de la calculatoare sau dispozitive aflate în aceeași
rețea sau pe Internet.
Există două standarde pentru adresele IP (Internet Protocol):

 IP versiunea 4 (IPv4);
 IP versiunea 6 (IPv6).
IP versiunea 4 (IPv4)
O adresă IPv4 este o secvență de 32 biți de 1 și 0. Pentru ca o adresă IP să fie ușor de utilizat, ea este
scrisă ca patru numere zecimale separate prin punct. Fiecare parte de 8 biți din adresă se numește
octet.
Pentru a putea mai usor clasifica diverse rețele de diferite mărimi, adresele IP sunt împărțite în mai
multe clase.

Clasa A de adrese IP a fost destinată calculatoarelor din rețele extrem de mari, cu mai mult de 16
milioane de calculatoare. Adresele IP de clasa A folosesc doar primul octet pentru a indica adresa de
rețea. Următorii 3 octeți sunt pentru adresa calculatorului gazdă. Primul bit al adresei de clasa A este
întotdeauna 0. Astfel, cel mai mic număr ce poate fi reprezentat este 00000000, adică 0 în zecimal. Cel
mai mare număr este 01111111, adică 127 în zecimal. Numerele 0 și 127 sunt rezervate și nu pot fi
folosite ca adrese de rețea. Orice adresa ce începe cu valori între 1 și 126 în primul octet este o adresă
de clasă A. Adresa 127.0.0.0 este rezervată pentru propriul calculator. Calculatorul poate folosi aceasta
adresa pentru a-și trimite pachete lui însăși, pentru teste.
Clasa B de adrese IP a fost destinată calculatoarelor din rețele moderate. Adresele IP de clasa B
folosesc primii doi octeți pentru a indica adresa de rețea. Următorii doi octeți specifică adresa
calculatoarelor. Primii doi biți din primul octet al adreselor IP de clasă B sunt întotdeauna 10. Cel mai
mic număr ce reprezintă clasa B este 10000000, adică 128 in zecimal, iar cel mai mare este 10111111,
adică 191 în zecimal. Orice adresă cu o valoare cuprinsă între 128 și 191 în primul octet este o adresă
IP de clasă B.
Clasa C de adrese IP este destinată rețelelor cu cel mult 254 de calculatoare. Adresele IP de clasă C
sunt cele mai frecvent utilizate. Primii trei octeți sunt pentru indicarea rețelei. Adresele IP de clasă C
încep cu 110. Cel mai mic număr este 11000000, adică 192, iar cel mai mare este 11011111, adică
223. Dacă o adresă IP conține o valoare cuprinsă între 192 și 223 în primul octet, atunci este o adresă
IP de clasă C.
Clasa D de adrese IP este destinată adreselor multicast, ce au primii biți 1110. Valorile primului octet
sunt cuprinse între 11100000 și 11101111, adică în zecimal între 224 și 239. O adresă IP cu valoarea
primului octet cuprinsă între 224 și 239 este de clasă D.
Clasa E de adrese IP este destinată adreselor rezervate pentru cercetare. Ele nu sunt folosite pe
Internet. Primii patru biți sunt 1111. Primul octet are valori cuprinse între 11110000 și 11111111,
adică între 240 și 255.
Echipamente de interconctare

Putem numi reţea două sau mai multe calculatoare, sau alte echipamente terminale, interconectate
între ele prin mediu de transmisie, şi posibile noduri de comutare, repetare sau rutare a datelor.

Mediu de transmisie ne arată calea de transmitere a datelor, care poate fi: cablu (semnal electric),
eter (unde radio) şi fibra optică (semnal optic).

Este numit calculator sau echipament terminal dispozitivul care este utilizat nemijlocit ca emiţător
sau receptor de date, şi pentru realizarea comunicării este dotat cu placa de reţea care efectuează
recepţia sau transmiterea datelor.

Placa de reţea, este componenta hardware a calculatorului care asigură conectarea calculatorului în
reţea. Este interfaţa fizică dintre calculator şi mediul de transmisie, motiv pentru care se mai numeşte
şi adaptor de reţea.

Repetorul (hub) în cadrul reţelei are destinaţia de a primi datele de intrare în unul din porturile
sale, retransmiterea lor pe restul porturilor existente şi regenerarea semnalelor electrice.

Comutatorul (switch) reprezintă un dispozitiv „inteligent”, care are la bază destinaţia unui hub, dar
poate lua decizii despre retransmiterea cadrelor doar spre ieşirea la care poate fi conectat destinatarul,
astfel minimizând cantitatea datelor ce circulă în cadrul reţelei.

Router se numeşte dispozitivul care analizează pachetele, şi în rezultat ia decizia despre calea
optimă spre destinatar, direcţia de transmitere, tipul de date, etc. În cadrul reţelelor medii şi mari router
– ul este cel mai important dispozitiv, care ia decizii şi optimizează traficul în cadrul reţelei.

Arhitectura Ethernet

Ethernet este denumirea unei familii de tehnologii de reţele de calculatoare, bazate

pe transmisia cadrelor (frames) şi utilizate la implementarea reţelelor locale de tip LAN.
Ethernetul se defineşte printr-un şir de standarde pentru cablare şi semnalizare aparţinând
primelor două nivele din Modelul de Referinţă OSI - nivelul fizic şi legătură de date.
Numele ethernet provine de la cuvântul “eter” ilustrând faptul că mediul fizic (de
exemplu cablurile) transportă biţi către toate staţiile de lucru într-un mod asemănător cu
străvechiul “luminiferous ether", despre care se credea odată că este mediul prin care se
propagă undele eletromagnetice
Ethernetul a fost inventat pe baza ideii că pentru a lega computerele între ele astfel
ca să formeze o reţea este nevoie de un mediu de transmisie central cum ar fi un cablu
coaxial partajat. Conceptul şi implementarea Ethernetului s-au dezvoltat permanent,
ajungându-se azi la tehnologiile de reţea complexe, care constituie fundamentul majorităţii
LAN-urilor actuale. În loc de un mediu (cablu) central, tehnologiile moderne utilizează
legături de tipul punct-la-punct, hub, switch (comutator), bridge (punte) şi repeater, bazate
pe fire de cupru torsadate care reduc costurile instalării, măresc fiabilitatea şi înlesnesc
managementul şi reparaţiile reţelei.

Comparatie intre ISO-OSI TCP IP

Modelul OSI şi modelul TCP/IP sunt ambele modele de referinţă folosite pentru a descrie procesul de
transmitere a datelor.

Asemănări
Ambele au niveluri
Ambele au nivelul aplicaţiei, deşi fiecare conţine servicii diferite
Ambele au nivelurile reţelei şi transportului comparabile
Ambele folosesc tehnologia de tip packet switching (nu cea circuit switching)
Administratorii de reţea trebuie să le cunoască pe amândouă

Deosebiri

TCP/IP combină în nivelul său Aplicaţie (4) nivelele Aplicaţie (7), Prezentare (6) şi Sesiune (5) din
modelul OSI.

TCP/IP combină nivelul Legătură de date (2) şi nivelul Fizic (2) din modelul OSI într-un singur nivel
numit Acces Reţea (1).

TCP/IP pare a fi mai simplu deoarece are mai puţine niveluri.

Protocoalele TCP/IP reprezintă standardele pe baza cărora s-a dezvoltat Internetul

Reţelele tipice nu sunt construite pe baza protocoalelor OSI, deşi modelul OSI este considerat ca ghid.

TCP / IP foloseşte protocolul UDP care nu garantează întotdeauna livrarea de pachete precum face
nivelul transport din modelul OSI.

Un specialist va folosi modelul OSI, dar şi protocoalele TCP/IP. Va privi protocolul TCP ca pe un
protocol al nivelului Transport din modelul OSI, IP ca pe un protocol al nivelului Reţea din modelul
OSI, şi Ethernet ca o tehnologie a nivelelor Legătură de date şi Fizic din modelul OSI.

TCP-IP

TCP, Transmision Control Protocol este un protocol bazat pe conexiune, în

care pentru fiecare pachet transmis se aşteaptă o confirmare din partea echipamentului de destinaţie.
Transmisia următorului pachet nu se realizează dacă nu se primeşte confirmarea pentru pachetul
transmis anterior;
Desi modelul OSI este universal recunoscut, standardul aplicat comunicării într-o
reţea (sau între reţele) este TCP/IP, adică Transmission Control Protocol/Internet Protocol.
TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este cel mai utilizat
protocol folosit în reţelele locale cât şi pe Internet datorită disponibilităţii şi flexibilităţi lui
având cel mai mare grad de corecţie al erorilor. TCP/IP permite comunicarea între
calculatoarele din întreaga lume indiferent de sistemul de operare instalat.

Principalul protocol de transport în Internet este TCP. El oferă un flux sigur, bidirecţional de octeţi.
El utilizează un antet de 20 de octeţi pentru toate segmentele. Segmentele pot fi fragmentate de rutere
în cadrul Internet-ului, deci calculatoarele gazdă trebuie să fie pregătite să le reasambleze. S-a depus
un mare efort pentru optimizarea performanţelor TCP-ului, utilizând algoritmii propuşi de
Nagle, Clark, Jacobson, Karn şi alţii. Legăturile fără fir adaugă o varietate de complicaţii TCP-ului.

TCP Tranzacţional este o extensie a TCP-ului care se ocupă de interacţiunile client-server cu unnumăr
redus de pachete.
Performanţele reţelei sunt dominate în mod tipic de protocol şi de costul suplimentar datorat
tratării TPDU-urilor, situaţie care se înrăutăţeşte la viteze mari. Protocoalele ar trebui proiectate
astfel, încât să minimizeze numărul de TPDU-uri, copierile lor repetate şi comutările de context.
Pentru reţelele gigabit sunt de dorit protocoale simple.

ISO-OSI

Elaborarea standardelor pentru reţele a devenit necesară datorită diversificării

echipamentelor şi serviciilor, care a condus la apariţia de reţele eterogene din punctul de
vedere al tipurilor de echipamente folosite. În plus, multitudinea de medii fizice de
comunicaţie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea
sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinţă pentru interconectarea
calculatoarelor, cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System
Interconnection).

Se consideră că OSI este cel mai bun mijloc prin care se poate face înţeles modul în
care informaţia este trimisă şi primită. În concluzie, în modelul OSI sunt şapte straturi care
fiecare au funcţii diferite în reţea, aceasta repartiţie purtând numele de stratificare
(layering). Se pot enunţa câteva dintre avantajele folosirii OSI:
Ø Descompunerea fenomenul de comunicare în reţea în părţi mai mici şi implicit mai
simple;
Ø Standardizarea componentelor unei reţele permiţând dezvoltarea independentă de
un anumit producator;
Ø Permite comunicarea între diferite tipuri de hardware şi software;
Ø Permite o înţelegere mai uşoară a fenomenelor de comunicare.

În modelul OSI, la transferul datelor, se consideră că acestea traversează virtual de

sus în jos straturilor modelului OSI al calculatorului sursă şi de jos în sus straturile
modelului OSI al calculatorului destinaţie. Controlul este transferat de la un nivel la
următorul, plecând de la nivelul aplicaţie într-unul din dispozitive spre nivelul de bază, cel
fizic, de-a lungul canalului de comunicaţie către celălalt dispozitiv de reţea şi înapoi la
nivelul aplicaţie în ierarhia pe nivele.
La fiecare nivel, datele inter-schimbate în reţea (ce se numesc generic PDU –
Protocol Data Unit) au o anumită structură (un anumit format) şi poartă o anumită
denumire în funcţie de nivelul la care se regăsesc

Prezentati principalele topologii de retele de calculatoare: Arhitectura, caracteristici, avantaje,

dezavantaje

Topologia este un termen care desemnează maniera de proiectare a unei reţele.

Există două tipuri de topologii: topologia fizică şi topologia logică:

Topologia logica

-broadcast : Într-o topologie broadcast, o staţie poate trimite pachete de date în reţea atunci când
reţeaua este liberă (prin ea nu circulă alte pachete de date). În caz contrar, staţia care doreşte să
transmită aşteaptă până reţeaua devine liberă. Dacă mai multe staţii încep să emită simultan pachete de
date în reţea, apare fenomenul de coliziune. După apariţia coliziunii, fiecare staţie aşteaptă un timp(de
durată aleatoare), după care începe din nou să trimită pachete de date. Numărul coliziunilor într-o reţea
creşte substanţial odată cu numărul de staţii de lucru din reţeaua respectivă, şi conduce la încetinirea
proceselor de transmisie a datelor în reţea, iar dacă traficul depăşeşte 60% din lăţimea de bandă,
reţeaua este supraîncărcată şi poate intra în colaps.

-pasarea jetonului : Pasarea jetonului controlează accesul la reţea prin pasarea unui jeton digital
secvenţial de la o staţie la alta. Când o staţie primeşte jetonul, poate trimite date în reţea. Dacă staţia
nu are date de trimis, pasează mai departe jetonul următoarei staţii şi procesul se repetă.

Topologia fizica : Topologia fizică defineşte modul în care calculatoarele, imprimantele şi celelalte
echipamente se conectează la reţea.
Topologii fizice fundamentale sunt: magistrală, inel, stea, plasă (mesh), arbore.
Ø Topologia magistrală Foloseşte un cablu de conexiune principal, la care sunt conectate toate
calculatoarele
Topologia magistrală are avantajul consumului redus de cablu si al conectării facile
a calculatoarelor. În schimb, identificarea defectelor de reţea este dificilă, dacă apar
întreruperi în cablu, reţeaua nu mai funcţionează şi este nevoie de terminatori la ambele
capete ale cablului.
Topologia inel
Într-o topologie inel (ring), fiecare dispozitiv este conectat la următorul, de la
primul până la ultimul, ca într-un lanţ.
A început ca simplă topologie peer-to-peer. Fiecare staţie de lucru din reţea avea
două conexiuni: câteuna cu fiecare dintre vecinii cei mai apropiaţi.
Interconectarea trebuia să formeze un cerc, sau inel (ring), prin care datele erau
transmise unidirecţional Fiecare staţie de lucru avea rolul de repetor,
acceptând şi răspunzând pachetelor de date care îi erau adresate şi transmiţând celelalte pachete staţiei
următoare din inel
Topologia stea
Are un punct de conectare central, care este de obicei un echipament de reţea,
precum un hub, switch sau router
Topologia plasă (mesh)
Într-o topologie mesh, fiecare echipament are conexiune directă cu toate celelalte.
Dacă unul din cabluri este defect, acest defect nu afectează toată reţeaua ci doar
conexiunea dintre cele două staţii pe care le conectează. Altfel spus, dacă o parte a
infrastructurii de comunicaţie sau a nodurilor devine nefuncţională, se găseşte oricând o
noua cale de comunicare.
Topologia arbore (tree)
Combină caracteristicile topologiilor magistrală şi stea. Nodurile sunt grupate în
mai multe topologii stea, care, la rândul lor, sunt legate la un cablu central vezi figura 1.4.
Topologia arbore prezintă dezavantajul limitării lungimii maxime a unui segment.
În plus, dacă apar probleme pe conexiunea principală sunt afectate toate calculatoarele de pe acel
segment. Avantajul topologiei arbore constă în faptul că segmentele individuale au legături directe

Prezentati principalele tipuri de retele de calculatoare (LAN, MAN, WAN, etc)

LAN- Reţeaua locală de calculatoare este o reţea de echipamente interconectate răspândite
pe o suprafaţă de mici dimensiuni (încăpere, clădire, grup de clădiri apropiate).
Conceptul de LAN face referire la o reţea de calculatoare interconectate şi supuse
aceloraşi politici de securitate şi control a accesului la date, chiar dacă acestea sunt
amplasate în locuri diferite (clădiri sau chiar zone geografice). În acest context, conceptul
de local se referă mai degrabă la controlul local decât la apropierea fizică între
echipamente. Transmisia datelor în reţelele LAN tradiţionale se face prin conductoare de
cupru.

MAN- Rolul acestor rețele este de a deservi orașe;

Cel mai bun exemplu MAN îl reprezintă rețeaua de televiziune prin cablu;

Folosesc servicii bidirecționale către Internet, folosind părțile nefolosite ale spectrului;

Televiziunea prin cablu nu este singurul MAN. În prezent este dezvoltată un nou tip de rețea
metropolitană, sub standardul IEEE 802.16.

WAN- Acoperă o arie geografică extinsă;

 Conține o colecție de mașini – denumite gazde

- utilizate pentru a executa programele utilizatorilor;

 Gazdele sunt conectate printr-o subrețea de comunicație  subrețea;

 Gazdele aparțin clientilor,  în timp ce subrețeaua aparține furnizorilor de servicii Internet;

 Sarcina subrețelei este de a transporta mesajele de la gazdă la gazdă;

 Subrețeaua este formată din linii de transmisie și elemente de comutare;

 Liniile de transmisie au aferente medii de transmisie, respectiv: cupru, fibră optică,  unde

electromagnetice; 

 Elementele de comutare sunt echipamente specializate, folosite pentru conectarea
a două sau a mai multor linii de transmisie. Exemplu: routerele
  ATENTIE!!! : Termenul de subrețea

Cand un pachet este transmis între routere, 
el vafi primit, în întregime, de către fiecare router intermediar . O subrețea
care funcționează conform acestui principiu se numește “ rețea cu comutare de pachete”

O reţea de întindere mare este alcătuită din mai multe reţele locale (LAN-uri)
aflate în zone geografice diferite. Reţelele de întindere mare acoperă arii geografice
extinse, o reţea WAN se poate întinde la nivel naţional sau internaţional.
În mod specific în aceste reţele calculatoarele se numesc gazde (host), termen care
se extinde şi la reţelele LAN care fac parte din acestea. Gazdele sunt conectare printr-o
subreţea de comunicaţie care are sarcina de a transporta mesajele de la o gazdă la alta.
Subreţeaua este formată din două componente distincte: liniile de transmisie şi elementele de
comutare. Elementele de comutare, numite generic noduri de comutare, sunt echipamente specializate,
folosite pentru a interconecta două sau mai multe linii de transmisie.
Unele reţele WAN aparţin unor organizaţii a căror activitate se desfăşoară pe o arie
largă şi sunt private. Cel mai popular exemplu de reţea WAN este Internetul, care este
format din milioane de LAN-uri interconectate cu sprijinul furnizorilor de servicii de
comunicaţii (TSP-Telecommunications Service Providers).

Sa se prezinte nivelul transport din cadrul modelului ISO-OSI

Nivelul transport reprezintă cheia pentru înţelegerea protocoalelor organizate pe niveluri. El
furnizează diferite servicii, cel mai important dintre acestea fiind fluxul de octeţi capăt-la-capăt de la
emiţător la receptor, fiabil şi orientat pe conexiuni. El este accesat prin primitive de serviciu care
permit stabilirea, utilizarea şi eliberarea conexiunilor. O interfaţă de nivel de transport obişnuită este
cea oferită de soclurile Berkeley.
Protocoalele de transport trebuie să fie capabile să controleze conexiunea în reţele nefiabile.
Stabilirea conexiunii este complicată de existenţa pachetelor duplicate întârziate, care pot apărea la
momente inoportune. Pentru a le face faţă, stabilirea conexiunii trebuie făcută prin intermediul
protocoalelor cu înţelegere în trei paşi. Eliberarea unei conexiuni este mai simplă decât stabilirea sa,
dar este încă departe de a fi banală datorită problemei celor două armate. Chiar şi în cazul unui nivel
reţea complet fiabil, nivelul transport are suficient de mult de lucru. El trebuie să controleze toate
primitivele de serviciu, toate conexiunile şi contoarele de timp şi trebuie
să aloce şi să utilizeze credite.

Sa se prezinte nivelul legatura de date din cadrul modelului ISO-OSI

Sarcina nivelului legătură de date este de a converti şirurile de biţi oferite de nivelul fizic în şiruri de
cadre pentru a fi folosite de către nivelul reţea. Sunt utilizate diferite metode de încadrare, incluzând
numărarea caracterelor, inserarea de octeţi şi umplerea cu biţi. Protocoalele legăturii de date pot oferi
controlul erorilor pentru retransmiterea cadrelor distruse sau pierdute. Pentru a împiedica un emiţător
rapid să suprasolicite un receptor lent, protocolul legăturii de date poate realiza şi controlul fluxului.
Mecanismul cu fereastră glisantă este foarte folosit pentru a integra controlul erorilor şi controlul
fluxului într-un mod convenabil.
Protocoalele cu fereastră glisantă pot fi clasificate după dimensiunea ferestrei emiţătorului şi după
dimensiunea ferestrei receptorului. Când ambele sunt egale cu 1, protocolul este pas-cu-pas (eng.:
stop-and-wait). Când fereastra emiţătorului este mai mare ca 1, de exemplu pentru a împiedica
emiţătorul să blocheze un circuit cu o întârziere mare de propagare, receptorul poate fi programat fie
să elimine toate celelalte cadre cu excepţia următorului din secvenţă, fie să memoreze cadrele
neordonate până când ele vor fi necesare.
La acest nivel se corectează erorile de transmitere apărute la nivelul fizic, realizând o comunicare
corectă între două noduri adiacente ale reţelei.

Mecanismul utilizat în acest scop este împartirea pachetelor în cadre (frame), cărora le sunt adaugate
informaţii de control. Cadrele sunt transmise individual, putând fi verificate şi confirmate de către
receptor. Alte funcţii ale nivelului se referă la fluxul de date (astfel încât transmitatorul să nu furnizeze
date mai rapid decât le poate accepta receptorul) şi la gestiunea legăturii (stabilirea conexiunii,
controlul schimbului de date şi desfiinţarea conexiunii).

Nivelul legătură de date este împărţit în două sub-nivele:

o MAC (Media Access Control) – Control al Accesului la Mediu: controlează modul în care un
dispozitiv de reţea obţine acces la date şi cum le poate transmite.

o LLC (Logical Link Control) – Legatura Logica de Date : controlează sincronizarea frame-urilor,
controlul fluxului şi verificarea/controlul erorilor

La acest nivel PDU sunt organizate sub forma de frame-uri.

Sa se prezinte nivelul retea din cadrul modelului ISO-OSI

Nivelul reţea se ocupă de controlul funcţionării subreţelei. O problemă cheie în proiectare este
determinarea modului în care pachetele sunt dirijate de la sursă la destinaţie. Dirijarea se poate baza pe
tabele statistice care sunt ,,cablate” intern în reţea şi care sunt schimbate rar. Traseele pot fi de
asemenea stabilite la începutul fiecărei conversaţii, de exemplu la începutul unei sesiuni la terminal
(de ex. o operaţie de login pe o maşină la distanţă). În sfârşit, dirijarea poate fi foarte dinamică,
traseele determinându-se pentru fiecare pachet în concordanţă cu traficul curent din reţea.
Dacă în subreţea există prea multe pachete simultan, ele vor intra unul pe traseul celuilalt şi astfel se
vor produce gâtuiri. Controlul unor astfel de congestii îi revine tot nivelului reţea. Mai general,
calitatea serviciilor oferite (întârziere, timp de tranzitare, fluctuaţii, etc.) este tot o responsabilitate a
nivelului reţea
A doua reţea poate chiar să nu accepte deloc pachetul pentru că este prea mare. De asemenea,
protocoalele pot fi diferite şi aşa mai departe. Rezolvarea acestor probleme în vederea interconectării
reţelelor eterogene este sarcina nivelului reţea. În reţelele cu difuzare, problema dirijării este simplă,
astfel că nivelul reţea este deseori subţire sau chiar nu există deloc

Sa se prezinte nivelul fizic din cadrul modelului ISO-OSI

Nivelul fizic se ocupă de transmiterea biţilor printr-un canal de comunicaţie. Proiectarea trebuie să
garanteze că atunci când unul din capete trimite un bit 1, acesta e receptat în cealaltă parte ca un bit 1,
nu ca un bit 0. Problemele tipice se referă la câţi volţi trebuie utilizaţi pentru a reprezenta un 1 şi câţi
pentru un 0, dacă transmisia poate avea loc simultan în ambele sensuri, cum este stabilită conexiunea
iniţială şi cum este întreruptă când au terminat de comunicat ambele părţi, câţi pini are conectorul de
reţea şi la ce foloseşte fiecare pin. Aceste aspecte de proiectare au o legătură strânsă cu interfeţele
mecanice, electrice, funcţionale şi procedurale, ca şi cu mediul de transmisie situat sub nivelul fizic.
Nivelul fizic stă la baza tuturor reţelelor. Natura impune două limite fundamentale asupra unui canal,
iar acestea determină lărgimea de bandă. Este vorba despre limita Nyquist, care se aplică asupra
canalelor fără zgomot, şi limita Shannon, pentru canale cu zgomot.
Mediile de transmisie pot fi ghidate sau neghidate. Principalele medii ghidate sunt cablul torsadat,
cablul coaxial şi fibra optică. Mediile neghidate includ undele radio, microundele, undele în infraroşu
şi razele laser care se propagă prin aer. Un sistem de transmisie readus în actualitate este comunicaţia
prin satelit, în special sistemele LEO.
Transmisia datelor in retelele de calculatoare
Sunt definite doua tehnologii de transmisie a datelor:
-transmisia prin difuzare (broadcast)
-transmisia punct-la-punct

1. Transmisia prin difuzare : un singur canal de comunicatie care este partajat de toate
statiile de retea.
Difuzarea este data de faptul ca orice statie poate transmite pachete care vor fi primite de
toate statiile din retea. Statiile prelucreaza doar pachetele ce le sunt adresate, ignorandu-le
pe celelalte. In unele retele cu difuzare este posibila transmisia simultana de pachete catre
mai multe statii conectate la retea, numindu-se transmitere multipla.(retele de mici
dimensiuni, din aceeasi arie geografica).

2. Transimisia punct-la-punct : conexiuni pereche intre statii cu scopul transmiterii

pachetelor.
Pentru parcurgerea traseului : sursa-destinatie un pachet va calatori prin una sau mai multe
masini intermediare. Pot exista mai mule trasee intre o sursa si o destinatie astfel ca in
aceste statii este nevoie de algoritmi specializati de dirijare. Reprezinta o caracteristica
retelelor mari.
Cantitatea de informaţie care poate fi transmisă în unitatea de timp se exprima printr-o
lăţime de bandă (bandwidth), masurata in biti/sec (bps).
In aprecierea lăţimii de bandă se folosesc multiplii cum ar fi:
Ø Kbps – kilobiţi pe secundă;
Ø Mbps – kilobiţi pe secundă

O reţea suportă trei moduri de transmisie a datelor: simplex, half-duplex şi full-duplex:

Ø Simplex- transmisie unidirecţională, constă în transmisia datelor într-un singur sens: transmisia
semnalului de la un emiţător (staţia TV ) către un receptor(televizor);

Ø Half-duplex – constă în transmiterea datelor în ambele direcţii alternativ. Datele circulă în acest caz
pe rând într-o anumită direcţie. (transmisia datelor între staţiile radio de emisie-recepţie). Sistemele
sunt formate din două sau mai multe staţii de emisie-recepţie un singur emitator, restul sunt
receptoare.

Ø Full-duplex – constă în transmisia datelor simultan în ambele sensuri. Lăţimea de bandă este
măsurată numai într-o singură direcţie (un cablu de reţea care funcţionează în full-duplex la o viteză de
100 Mbps are o lăţime de bandă de 100 Mbps). Un exemplu de transmisie full-duplex este conversaţia
telefonică.