Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1 Scurt istoric privind noțiunea de Criminalistică

Trăim o perioadă de complexe transformări în domeniul

mentalităților, în cel al modului de a selecta prioritățile și, nu în ultimul
rând, în cel al felului în care acționăm pentru soluționarea lor. Și într-un
plan și în celălalt, opțiunile sunt clare – în cel dintâi, integrarea în
sistemul democrat european, în cel de-al doilea garantarea siguranței
cetățenilor, a liniștii și ordinii publice, în contextul respectării rigorilor
proprii statului de drept. Acest din urmă aspect introduce, în plan practic,
abordarea actului de justiție, în așa fel încât să se asigure respectarea
drepturilor constituționale ale oricărui cetățean, apelând, pentru
demonstrarea vinovăției, la argumentele unor probe indubitabile, ce nu
pot fi obținute decât cu ajutorul unei veritabile științe numită
Criminalistică.
Progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane la sfârșitul
secolului XIX- lea a favorizat apariția noii științe, care a impus ca
necesitate obiectivă într-un moment când mijloacele de luptă ale justiției
penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creșterea
numărului infractorilor și multiplicarea metodelor și mijloacelor
perfecționate de operare.
În anul 1893 Hans Gross judecător de instrucție și profesor de
drept penal publică „Manualul Judecătorului de instrucție” și introduce
termenul prin care „System der Kriminalistik” apare ca o „Știință a stărilor
de fapte în procesul penal”. Astfel apare termenul de Criminalistică.
Ulterior evoluția științelor aduce noi valențe Criminalisticii, care le preia
rapid și se adaptează acestora:
 apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrare și
identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară;
 se dezvoltă antropometria criminală – Bertillon 1885;
 este creat și începe să fie folosit microscopul modern – 1873;
 este dezvoltat studiul grupelor sanguine – 1895;
 reacția de precipitare este folosită frecvent în Germania în
cercetarea omorurilor;
 1865 – Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea
genetică cromozomială;
 1894 – Hans Gross începe să predea la Viena primul curs
facultativ de Criminalistică;
 1909 – Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie
judiciară, care va deveni Institutul de Poliție științifică;
1
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

 1913 – este fondată școala de la Granz (H. Gross), Școala

de la Munchen și Școala de la Lyon creată de Edmond
Locard în S.U.A.;
 Începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College
din New York sunt cele mai celebre școli de Criminalistică
alături de FBI Academy, Germania – Bundes Kriminal Amt,
Franța – Identite Judiciare Paris, Anglia – Home Office
Forensic Lab.
Este incontestabil faptul că renumitul magistrat austriac a beneficiat
de eforturile depuse în dezvoltarea acestei noi științe de către
predecesorii săi. El a fost pregătit de un reputat specialist francez –
Alphonse Bertillon - șef al Serviciului de identitate judiciară din Paris la
sfârșitul secolului trecut. Imediat după Hans Gross, alți reputați juriști –
A.Niceforo, A. Reiss, E. Goddefroy – aveau să publice lucrări proprii noii
științe judiciare, denumită poliție științifică sau tehnică, în funcție de
conținutul problematicii abordate.
Din punct de vedere terminologic, criminalistica mai este definită:
 în țările francofone „Poliție tehnică” sau „Poliție științifică”,
justificată prin dorința de a departaja probele materiale stabilite
prin mijloace tehnico-științifice de celelalte;
 în țările germanice s-a introdus și folosit termenul de
„Kriminalistik”, iar în țările anglo-saxone se vorbește de
„Forensic Sciences” care s-ar traduce prin „Științe legale”;
 în prezent expresia de „Științe forensic” sau pur și simplu
„forensic” tinde să se extindă ca un neologism în toate limbile,
precum și alți termeni unanimi aprobați;
Forensic vine de la cuvântul latin „forum” care înseamnă în
antichitate piață publică, loc de judecată. Științele forensic ar fi deci cele
care au legatură cu justiția și se definesc ca ansamblul principiilor
științifice și al metodelor tehnice aplicabile investigării infracțiunilor
comise, pentru a proba existența faptei ilicite, identitatea autorului și
modul său de a opera. 1
Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și
unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre
metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării prsoanelor
implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale. 2
Referitor la evoluția criminalisticii în țara noastră, se cuvine
subliniat faptul că, în secolul XIX își face apariția la Iași o lucrare
intitulată „Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea
vinovaților”. Primul serviciu de identificare judiciară se înființează în anul
1
Aron Ioan – Curs Criminalistică, 2013, p. 9-10
2
Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 12
2
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

1895, care folosea un sistem relativ greoi de identificare, constând într-o

fișă antropometrică care conținea impresiunile degetelor, inclusiv și
fotografia din față și din profil. Pentru perfecționarea procesului de
identificare s-a recurs la dactiloscopie, care a întreprins studii vizând
inițierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri
și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest
sens, lucrarea dr. Ștefan Minovici, „Falsul în documente și fotografia în
serviciul justiției”(1900) sau „Tratatul de grafologie și expertiză în falsuri”
(1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.3
În același domeniu mai pot fi notate: „Societatea română de
grafologie” care ia naștere în 1934, având două secții: psihologie grafică
și expertiză grafică, care după moartea lui Ștefan Minovici, a fost
condusă de C.I.Parhon. 4
Considerăm necesar să facem o scurtă incluziune și a istoriei
falsificării pentru a înțelege mai bine analiza pe care urmează să o
realizăm în continuare.
Falsificarea ca acțiune prin care se denaturează realitatea, se
regăsește și în bilanțurile egiptenilor antici, care erau pictate pe
mormintele lor pentru a le consemna realizările. Multe dintre aceste
picturi murale exagerează într-o oarecare măsură. Altele spun minciuni
evidente.5
Însă, primele infracțiuni de fals în înscrisuri s-au săvârșit după
apariția înscrisurilor și a relațiilor sociale legate de acestea, fiind
sancționate foarte sever. Astfel, în epoca feudală, pentru falsificarea unui
înscris care emană de la șeful statului se aplicau pedepse corporale
(arderea, spânzurarea, tăierea mâinii).
Ulterior, în timpuri mai apropiate de epoca modernă, au început să
se falsifice acte care atestă arborele genealogic, vizându-se chestiuni
legate de moștenire.
Odată cu evoluția societății, s-a completat și lista înscrisurilor
falsificate: scrisori de credit, chitanțe, facturi, documente de însoțire a
mărfurilor, certificate medicale, diplome, adeverințe de salariu, fișe
medicale etc.6

3
Idem, p. 26-27
4
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea Criminalistică, ed. Științifică, București, 1990, p. 46
5
B. Innes, Falsuri și contrafaceri, trad. În lb. Română de Petru Ionescu, Valentin Cristian Vlad, Andreea Chifu, Ed.
Mladinska Knjiga, București, 2007, p. 89, apud Nicoleta-Aurelia Privantu, Falsul în înscrisuri, București, Ed. C.H.
Beck , 2013, p. 11
6
Nicoleta-Aurelia Privantu, Falsul în înscrisuri, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.11
3
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

1.2 Conturarea structurii ansamblului metodelor folosite de

criminalistică

Înainte de a enunța metodele folosite de criminalistică considerăm

că este necesar să precizăm că obiectul de studiu al acesteia se poate
confunda cu metodele de utilizare, datorită faptului că se află într-o
strânsă legătura. Astfel, este necesar să cunoaștem metodele folosite de
criminalistică pentru a identifica obiectul și a soluționa cauza.
Referitor la obiectul criminalisticii, ca disciplină independentă,
pluridisciplinară, judiciară și unitară, trebuie precizat că ea nu se reduce
la cercetarea urmelor, ci elaborează procedee de prevenire, descoperire
și investigare a infracțiunilor, precum și identificare a persoanelor care le-
au comis sau au legătură cu săvârșirea lor.
„Știință contra crimei” cum a fost pe drept denumită, ea ne apare
ca o știință cu o structură complexă, alcătuită din trei ramuri distincte dar
strâns legate, și anume:
a) Tehnica criminalistică, reunește totalitatea metodelor tehnico-
științifice de descoperire, fixare, ridicare și examinare de
laborator a urmelor interesând fapta și făptuitorul;
b) Tactica criminalistică, formulează regulile de organizare și
desfășurare a activității organelor de urmărire penală și de
judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei, reconstituirea,
identificarea autorului (după caz, și a victimei), determinarea
legăturilor cauzale, ascultarea învinuitului și a altor persoane
(parte vătămată, martori etc.), verificarea depozițiilor, efectuarea
perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri etc.;
c) Metodologia criminalistică, recomandă mijlocele specifice de
cercetare a infracțiunilor, în funcție de natura acestora: omor,
lovituri și vătămări ale integrității corporale sau a sănătății, avort,
viol, furt, tâlharie, înșelăciune, delapidare, dare și luare de mită,
mărturie mincinoasă, fals, accidente de muncă, rutiere, navale și
aeriene, incendii și explozii etc.7
În literatura de specialitate occidentală, cu privire la structura
criminalisticii, interpretată în sens larg, s-au emis păreri conform
cărora această știință inglobează:
 Procedee polițienești destinate conducerii unei anchete, inclusiv
strângerii probelor privind comiterea infracțiunii, care fac obiectul
„Poliției tehnice”;
 Procedee științifice, folosite în expertiza urmelor și a probelor
materiale ale infracțiunii, care aparțin „Poliției științifice”;

7
Lucian Ionescu, op. cit., p. 11
4
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

 Procedee juridice, destinate administrării, potrivit regulilor de

drept, a probelor existenței infracțiunii.8

1.3 Conexiunile cu științele juridice și judiciare

Conexiunile cu științele juridice: dintre științele juridice,

criminalistica are cele mai strânse legături cu Dreptul Penal care se
ocupă cu („apărarea valorilor și relațiilor sociale esențiale societății),
având rol specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală,
de cercetare și interpretare a urmelor acestora, precum și de
identificarea autorilor infracțiunii. Legătura dintre criminalistică și Dreptul
procesual penal este atât de strânsă încât la un moment dat, unii autori
au incercat să includă criminalistica în dreptul procesual penal.
Activitatea criminalisticii servește scopului procesului penal prin
descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării
adevărului. O altă legătură se poate remarca și în privința Dreptului
procesual civil, care se folosește de metodele de expertiză ale
criminalisticii pentru a stabili autenticitatea anumitor înscrisuri sau acte
necesare pentru dovedirea anumitui fapt sau act juridic. Nu în ultimul
rând, trebuie subliniată legătura dintre această disciplină și criminologie
care au un scop comun și anume acela de combaterea și prevenirea
fenomenului infracțional.
Conexiunile cu științele judiciare: prin natura obiectului său există
numeroase legături cu alte științe sau ramuri ale acestora, respectiv cu
așa-numitele științe de sprijin, în primul rând cu Medicina Legală și
Psihologia Judiciară. Deși există legături semnificative cu Medicina
Legală este esențial de menționat că această știință studiază
„problemele patologiei umane, legate de viața, sănătatea și activitatea
omului, ca fapte incriminate sau relații sociale ocrotite de lege, în scopul
de a oferi probe cu caracter științific”. Legătura cu Psihologia Judiciară în
procesul judiciar, este necesar ca organele de urmărire penală și de
judecată să fie înarmate cu cunoștiințe privind legile de bază ale
Psihologiei, precum și despre condițiile subiective sau obiective care pot
influența procesul de percepție și de memorare. 9
1.4 Sistemul Criminalisticii

Evaluarea exactă a contribuției pe care Criminalistica o are la

soluționarea cauzelor penale și aflarea adevărului, impune de la bun
început o precizare: rolul Criminalisticii în aflarea adevărului trebuie privit
în sens larg.

8
Ioan Aron, op. citată, p. 14
9
Idem, p. 11-12
5
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

Este categoric fals să se considere că acest rol în investigarea

faptelor juridice se reduce numai la descoperirea și examinarea urmelor
unor infracțiuni sau a mijloacelor materiale de probă. Astfel, pe lângă
componenta tehnică propriu-zisă, întâlnim componente tactice, specifice
efectuării unor acte importante de urmărire penală, precum și
componenta metodologică a investigării faptelor penale.
Un ilustru director al Laboratorului de identitate judiciară al
Prefecturii poliției din Paris, profesor de Criminalistică, Pierre F. Ceccaldi,
atrăgea atenția că nu se poate vorbi de o Criminalistică în sens restrâns
din moment ce ea se aplică cercetării infracțiunii în sensul său larg. De
altfel, în literatura de specialitate este predominantă ideea că aria de
acțiune a Criminalisticii cuprinde întregul proces penal, începând cu faza
de urmărire și terminând cu acea de judecată. Aportul acesteia la
soluționarea cauzelor penale se manifestă pe trei planuri – tactic, tehnic
și metodologic – aparent distincte, dar aflate într-o pronunțată conexiune,
dat fiind scopul acestei științe.
Tehnica criminalistică asigură mijloacele și metodele științifice
necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării, în condiții de
laborator, a urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă în
scopul identificării făptuitorilor, victimelor, armelor, instrumentelor folosite
ale actului ilicit.
Tactica criminalistică este un ansamblu de procedee și de reguli
specifice, destinate efectuării unor acte de procedură, plecându-se chiar
de la momentul cercetării de la fața locului. Pe baza acestora multe din
activitățile de investigație cu rezonanță particulară în aflarea adevărului
cum ar fi ascultarea învinuiților, a persoanelor vătămate sau a martorilor.
Metodologia criminalistică statuează pe investigarea fiecărui fapt
penal ce presupune urmarea unei anumite conduite de către organele
judiciare, destinate descoperirii și administrării probelor necesare
dovedirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale
infracțiunii.10

10
Ibidem, p. 15
6
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

CAPITOLUL II. PRINCIPIILE INVESTIGAȚIEI CRIMINALISTICE

2.1 Noțiunea și sistemul principiilor Criminalistici

Fiecare sistem modern de drept, atât în totalitate, cât și pe domenii

de reglementare este călăuzit de reguli fundamentale, determinate
pentru orientarea conținutului normelor juridice și pentru activitatea
întregului aparat judiciar. Subordonându-se, în principal, scopului
procesului penal, criminalistica este călăuzită de principiile de bază care
guvernează modul de organizare a sistemului judiciar și activitatea
desfășurată pe parcursul procesului penal.11

2.2 Principiile fundamentale ale Criminalisticii

1. Principiul legalității.
Principiul legalității este fundamental pentru întreaga activitate a
unui stat de drept. El este prevăzut atât în Constituție cât și în normele
penale. Astfel, în art. 2 Vechiul Cod de Procedura Penală cât și în Noul
Cod, se prevede că „întreaga activitate procesual penală, în consecință
și aceea proprie investigării infracțiunilor, se desfășoară în strictă
conformitate cu prevederile legii”.
2. Principiul aflării adevărului
Acest principiu are o semnificație cu totul deosebită, pornind de la
faptul că, pentru înfăptuirea justiției penale este imperios necesară
aflarea adevărului. În Vechiul Cod acesta este reglementat în art. 3 și art.
202 al. (1), iar în Noul Cod îl regăsim la art. 5 care prevede că: „ (1)
Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele și împrejurarile cauzei, precum și cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului. (2) Organele de urmărire
penală au obligația de a strânge și a administra probe atât în favoarea,
cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau
neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea
suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor
prezentului cod”.
3. Prezumția de nevinovăție
Conform acestui principiu, orice persoană împotriva căreia a fost
pornit un proces penal este prezumată nevinovată, numai organelor
judiciare revenindu-le obligația de administra probele necesare dovedirii
vinovăției. Reglementarea în Vechiul Cod era regăsită în art. 5, iar în
Noul Cod de Procedura Penala o regăsim în art. 4 care prevede că: „(1)
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției
sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După adminstrarea întregului
11
Stancu, op. cit., p. 6
7
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se

interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
4. Principiul potrivit căruia nu exită faptă fără urme
Toate faptele ilicite ale omului, ca, de altfel, orice activitate a sa,
produc transformări sau modificări ce se obiectivizează, din punct de
vedere criminalistic, în urme ale infracțiunii.
În primul rând prin urmă, trebuie să se înțeleagă orice modificare
materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea
penală. Între fapta autorului și modificarea intervenită este necesar să
existe un raport cauzal caracterizat prin aceleași criterii ca raport cauzal
prezent în structura laturii obiective a infracțiunii.
În al doilea rând, noțiunea de urmă trebuie să fie privită într-un
sens foarte larg, întruncât prin urmă nu se înțelege numai urma formată
prin contactul direct dintre două corpuri (urme de mâini, picioare, etc.) ci
și urme de resturi materiale, urme biologice, microurme diverse etc.
Astfel, pot fi relevante alte două principii cu privire la identificare
criminalistică și anume: principiul identității și principiul operativității.
 Principiul identității: în centrul investigațiilor criminalistice ce
concură direct cu aflarea adevărului în procesul penal, se află
identificarea persoanelor, a obiectelor sau a feomenelor aflate în
legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală.
 Principiul operativității în efectuarea investigației penale: este
caracteristic întregii activități consacrate rezolvării cauzelor
penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcția
constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de
legea penală, precum și la identificarea infractorilor.
Pe bună dreptate, în literatura juridică de specialitate, s-a subliniat
că rapiditatea are consecințe directe asupra administrări unor probe de
calitate, în sensul că „odată cu trecerea timpului se șterg urmele din
amintirea oamenilor și de pe obiect, dispar oamenii și obiectele”. 12
Lucian Ionescu susține că „scrisul este și el o urmă, dar de un gen
cu totul aparte.”
Pe lângă aceste principii fundamentale care stau la baza acestei
științe, considerăm că este necesar și menționarea anumitor
particularități referitoare la identificarea unor persoane sau obiecte.
Astfel, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de
constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în
legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în
scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Obiectul identificări criminalistice este un obiect concret, ce poate
consta într-o persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale

12
Ibidem, p. 6-8
8
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

care se manifestă în spațiu și în timp, susceptibil de a fi identificat după

urmele create în câmpul infracțional.
Obiectul scop al identificării este, în primul rând, un obiect material
aflat în legătură cu fapta ilicită concretizat în diferite ipostaze cum ar fi
persoana infractorului, instrumentele care servesc la săvârșirea faptei,
produsele infracțiunii.
Obiectul mijloc de identificare este reprezentat de urmele obiectului
scop, precum și de alte modele de comparație, realizate experimental în
laborator cu obiecte presupuse a fi format urmele în câmpul infracțional.
Metoda principală la care se recurge în identificarea criminalistică
este examinarea comparativă. Compararea elementelor caracteristice
generale și particulare, exterioare sau de conținut, reflectate în urma
descoperiri la fața locului, cu elementele carcteristice ale persoanelor
sau ale obiectelor cuprinse în sfera cercetării face necesară, în prealabil,
o analiză și sinteză a acestora.13

CAPITOLUL III. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A FALSULUI ÎN

ÎNSCRISURI
13
Ibidem, p. 8-9; p. 37
9
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

3.1 Conținutul legal în Codul Penal de la 1968

Vechiul Cod penal a reglementat în mai multe articole tipurile de

fals în înscrisuri fiind prevăzute în capitolul III cu denumirea „Falsul în
înscrisuri”.
Astfel, art. 288 din Vechiul Cod Penal reglementează Falsul
material în înscrisuri oficiale: „(1) Falsificarea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod,
de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea
de la 3 luni la 3 ani. (2) Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârșite
de un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește
cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. (3) Sunt asimilate cu înscrisurile
oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecințe juridice. (4) Tentativa se pedepsește.”
Falsul intelectual este reglementat de art. 289:„(1) Falsificarea unui
înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în
exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu știință de a insera
unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la
5 ani. (2) Tentativa se pedepsește.”
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este reglementat de art.
290:„(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin unul din
modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat
ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii
unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă. (2) Tentativa se pedpsește.”
Uzul de fals reglementat prin art. 291:„ Folosirea unui înscris oficial
ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii
unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3
ani când înscrisul este sub semnătură privată, cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.”
Falsul în declarații este reglementat de art. 292:„ Declararea
necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat
[...], în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau
pentru altul, atunci când, potrivit legilor sau împrejurărilor, declarația
făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
Falsul privind identitatea este reglementat de art. 293:„ (1)
Prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei asemenea identități
altei persoane, pentru a induce sau a menține în eroare un organ sau o
instituție de stat [...], în vederea producerii unei consecințe juridice,
pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3
10
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

ani. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează încredințarea unui înscris

care servește pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimarea sau
identificare, spre a fi folosit fără drept.”
Ultimul articol care a prezentat o deosebită importanță în acea
perioadă este reprezentat de art. 294 Falsul prin folosirea emblemei
Crucii Roșii care reglementează:„ (1) Folosirea fără drept a emblemei
sau denumirii de „Crucea Roșie” ori a unei denumiri sau embleme
asimilate acesteia, precum și folosirea oricărui semn sau oricărei
denumiri care constituie o imitație a vreunei asemenea embleme sau
denumiri, dacă fapta a cauzat pagube materiale, se pedepsesc cu
închisoarea de la o lună la 1 an sau amendă. (2) Dacă fapta se
săvârsește în timp de război, pedeapsa este de închisoare de la unu la 5
ani.”

3.2 Conținutul legal în Noul Cod Penal

Infracțiunile de fals în înscrisuri sunt reglementate de Noul Cod

Penal în Partea Specială, Titlul VI, Capitolul III.
„Pericolul social al infracțiunilor de fals în înscrisuri rezultă din
faptul că afectează încrederea ce este acordată înscrisurilor oficiale sau
sub semnătură privată. Acestea au o deosebită importanță în toate
domeniile de activitate. Este necesar ca înscrisurile să inspire oamenilor
încredere în conținutul lor, adică în faptele și evenimentele a căror
dovadă o fac. Fără siguranța că înscrisurile atestă un fapt veridic,
întocmai ca realitatea, relațiile sociale nu ar fi posibile decât, așa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, „cu anevoioase precauțiuni și cu
inevitabile riscuri””14
De data aceasta, după intrarea în vigoare a noul cod, articolul 320
este cel care incriminează falsul material în înscrisuri oficiale: „(1)
Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrieii
sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe
juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (2) Falsul
prevăzut în al. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor
de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Sunt asimilate înscrisurilor
oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecințe juridice. (4) Tentativa se pedepsește.”
Se poate observa că conținutul acestei fapte incriminate nu s-a
schimbat în substanțialitatea sa, ci doar cu privire la aspectul sanctiunilor
al cărui minim special a fost ridicat.
14
Alexandra-Paula CHIȘ, Falsul în înscrisuri raportat la înscrisurile care stau la baza înscrierii în Cartea Funciară.
În Juridice [online], 24 Februarie 2016, pp.2, [citat 22 Februarie 2017]. Disponibil pe internet la adresa:
https://www.juridice.ro/428641/falsuri-in-inscrisuri-raportat-la-actele-care-stau-la-baza-inscrierilor-in-cartea-
funciara.html
11
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

Obiectul protecției penale se împarte în:

- obiectul juridic generic: se referă la încrederea publică în
autenticitate înscrisurilor și în capacitatea acestora de a face dovada
realității celor prezentate și/sau inserate în acestea.
- obiectul juridic specific: este reprezentat de încrederea în
autenticitatea înscrisurilor oficiale. După cum se poate observa se
confundă cu obiectul juridic generic.
- obiectul material: este înscrisul oficial asupra căruia se exercită
alterarea sau materialele ori mijloacele folosite în vederea falsificării,
dacă elementul material se realizează prin contrafacere. Înscrisul oficial
este definit în art. 178 al. (2) N.C.P și reprezintă orice înscris care emană
de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la
persoana prevăzută în art. 175 al. (2) sau care aparține unor asemenea
persoane. Înscrisul oficial trebuie să fie valabil și să aibă capacitatea de
a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic. Nu are relevanță
dacă înscrisul este original sau o copie legalizată. Sunt asimilate
înscrisurilor oficiale și constituie obiect material al acestei infracțiuni
biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe
juridice.15
Falsul intelectual este incriminat de art. 321:„ (1) Falsificarea unui
înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public
aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de
a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la
unu la 5 ani. (2) Tentativa se pedepsește.”
Obiectul protecției penale este același ca și în cazul falsului
material în înscrisuri oficiale. Infracțiunea este la fel incriminată cu
deosebirea faptului că s-au modificat sancțiunile.
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este incriminat de art.
322:„ Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din
modurile prevăzute de art. 320 și 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul
falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea
producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amendă. (2) Tentativa se pedepsește.”
Obiectul protecției penale este același însă conform actualei
reglementări, reprezintă fals în înscrisuri sub semnătură privată atât
contrafacerea scrierii și a subscrierii și alterarea prin orice mijloace a
unui înscris, cât și atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera unele date sau
împrejurari , comise cu ocazia întocmirii înscrisului sub semnătură
privată. De asemenea, limitele sancționatorii au fost ridicate.
15
Nasty Marian Vlădoiu, Drept penal român, Partea specială, Curs Universitar, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p.311
12
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

Uzul de fals este reglementat de articolul 323:„ Folosirea unui

înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub
semnătură privată.”
Aceasta este incriminată cu același conținut constitutiv și în
actualul cod, singura diferență fiind la nivel sancționator.
O infracțiune nou-incriminată pe care nu o regăsim în
reglementarea anterioară și apare odată cu actualizarea noului cod este
Falsificarea unei înregistrări tehnice reglementată de articolul 324:
„ Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin
determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului
sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată
de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredițare a acesteia
unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe
juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă. (2) Cu aceași pedeapsă se sancționează folosirea unei
înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii de efecte juridice. (3)
Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înțelege
atestarea unei valori, greutăți, măsuri ori a desfășurării unui eveniment,
realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui
dispozitiv tehnic omologat și care este destinat a proba un anumit fapt, în
vederea producerii de consecințe.”
Obiectul juridic generic se referă la încrederea publică în
autenticitatea informației înregistrate pe un suport tehnic cu ajutorul unui
dispozitiv omologat și care este destinată a proba un anumit fapt în
vederea producerii de consecințe juridice. Obiectul juridic specific se
confundă cu cel generic.
Obiectul material este suportul pe care se află înregistrarea tehnică
falsificată asupra căruia se exercită alterarea sau materialele ori
instrumentele folosite în vederea falsificării, dacă acesta se exercită în
modalitatea contrafacerii, întruncât înregistrarea falsificată reprezintă
produsul infracțiunii. Poate constitui obiect material al infracțiunii și
înregistrarea falsificată în cazul determinării atestării unor împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau al omisiunii înregistrării unor date sau
împrejurări. Înregistrarea trebuie să fie aptă să producă consecințe
juridice între particulari, respectiv să fie aptă să dea naștere, să modifice
sau să stingă un raport juridic.
Falsul în declarații este reglementat de articolul 326:„ Declararea
necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane [...] în vederea
producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când potrivit legii ori împrejurarilor, declarația făcută servește la
13
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni

la 2 ani sau cu amendă”. Găsim incriminată această infracțiune ca având
același conținut constitutiv și aceași formulare ca și în Vechiul Cod.
Falsul privind identitatea este incriminat de articolul 327:„ (1)
Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități
altei persoane, [...], pentru a induce sau a menține în eroare un
funcționar public, în vederea producerii de consecințe juridice, pentru
sine sau pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei
persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. (3)
Încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori dovedirea
stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.”
La această infracțiune se păstrează în linii mari același conținut
constitutiv ca și în reglementarea anterioară, fiind adăugate doar câteva
precizări privitoare la elementul material și la limita minimă specială care
a fost ridicată16.
Considerăm, că se poate remarca cu ușurință dispariția articolului
care incrimina în Vechiul Cod Penal falsul prin folosirea emblemei Crucii
Roșii, cu un nou articol din Noul Cod Penal care incriminează falsificarea
înregistrărilor tehnice. De aici se poate desprinde ideea că activitatea ce
legiferează activitatea umană se adaptează într-un mod dinamic odată
cu dezvoltarea vieții sociale.

3.3 Conținutul legal în Noul Cod de Procedură Civilă

Consider că este necesară și o analiză a falsului în înscrisuri din

perspectiva Codului de Procedură Civilă datorită faptului că, falsificarea
înscrisurilor nu afectează doar latura penală cu care criminalistica are
cele mai strânse legături ci și pe cea civilă. Astfel, judecătorii sesizați cu
o asemenea cerere de declarare în fals, suscită deopotrivă ajutorul
personalului calificat denumiți experți, care stabilesc dacă autenticitatea
înscrisului a fost sau nu alterată. Prin urmare, ceea ce voi prezenta în
continuare va fi o anticipare a ceea ce va fi expus în capitolele următoare
referitor la toate particularitățile și problemele pe care le întâlnim cu
privire la cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri.
În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit,
adică au fost întocmite în mod special în vedera dovedirii nașterii,
modificării, sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui viitor
litigiu (pretenții, succesiuni etc.). 17

16
Ibidem, p. 322-324
17
Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. C.H.Beck, București, 2010, p. 3
14
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

Noul Cod de Procedură civilă oferă o definiție cuprinzătoare (art.

265): „Înscrisul este orice scriere sau consemnare care cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare și stocare”.
Semnătura unui înscris face deplina credință, până la proba
contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu
privire la conținutul acestuia. Există și două excepții de la această regulă
și anume: dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă
autenticitate acelui înscris, în condițiile legii, iar dacă semnătura este
electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în
condițiile prevăzute de către lege (art. 268 NCP). 18
Noul Cod de Procedură Civilă reglementează la fel ca și Noul Cod
Penal înscrisul autentic și înscrisul sub semnătură privată, însă există și
alte categorii de înscrisuri care au fost reglementate și anume:
înscrisurile pe suport informatic, duplicatele și copiile înscrisurilor
autentice sau sub semnătură privată, înscrisurile recognitive
(reînnoitoare) și alte categori de înscrisuri.
Astfel, înscrisul autentic reglementat de articolele 269-271 este
înscrisul întocmit sau primit și autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană investită cu autoritate publică
și căruia legea îi conferă acest caracter. Autenticitatea înscrisului se
referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului
acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
Pot fi considerate înscrisuri autentice: actele notariale, actele de stare
civilă, hotărârile judecătorești, actele de procedură întocmite de
executorii judecătorești etc. Puterea lor doveditoare se diferențiază după
cum constatările sunt făcute personal de către cel care a autentificat
actul (făcând deplina dovadă, față de orice persoană, până la declararea
sa în fals) sau declarațiile părților a căror veridicitate nu a putut fi
verificată de către cel care a autentificat înscrisul (făcând dovada, până
la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane).
Înscrisul sub semnătură privată este reglementat de articolele 272-
281 care menționeză că este acel înscris care poartă semnătura părților,
indiferent de suportul său material; el nu este supus niciunei formalități,
în afară de anumite excepții prevăzute de lege și anume: pluralitatea de
exemplare (spre exemplu un contract trebuie sa fie întocmit în atâtea
exemplare câte părți sunt) și scrierea de către cel ce se obligă la
executarea unei obligații, a formalității „bun și aprobat”. Puterea
doveditoare a acestuia este relevantă în măsura în care este recunoscut
de către partea căruia îi este opus, făcând dovada între părți până la
proba contrară. Data certă a înscrisului este opozabilă altor persoane

18
Andreea Ciurea, Fișe de Procedură Civilă, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 121
15
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă,
prin una din modalitățile prevăzute de lege.
Înscrisul pe suport informatic este reglementat de aricolele
266, 282-284 enunțând că actul juridic redat pe un suport informatic care
reproduce datele actului, dacă este inteligibil și prezintă garanții suficient
de serioase pentru a face deplina credință în privința conținutului
acestuia și a identității persoanei de la care emană. Puterea doveditoare
a acestuia face deplina dovadă între părți, până la proba contrară, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
Duplicatele și copiile înscrisurilor autentice sau sub semnătură
privată reglementate de art. 285-287 statuează că: duplicatele
înscrisurilor notariale sau ale înscrisurilor autentice eliberate în condițiile
prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceași putere doveditoare
ca și acesta; pe de altă parte, regimul copiilor, chiar și copia legalizată,
după orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face
dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original. Părțile
pot cere instanței confruntarea copiei cu originalul.
Înscrisurile recognitive care cuprind o datorie preexistentă, fac
dovada împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului, că
recunoașterea este eronată sau inexactă.
Prin alte categorii de înscrisuri se înțeleg: contractele încheiate pe
formulare tipizate, biletele, tichetele, telegrama, anexele sau modificările
înscrisului (ștersături, radieri, corecturi și orice altă modificare). 19

3.4 Corelația cu alte sisteme de drept

Într-o altă opinie, „înscrisul” din legislația românească reprezintă

orice act orice act care emană de la o persoană fizică sau juridică ori
care aparține unui asemenea subiect. În funcție de subiectul de la care
emană sau căruia îi aparține, înscrisurile pot fi oficiale sau sub
semnătură privată. Doar înscrisurile oficiale sunt definite expres de legea
penală, exemple de acest gen fiind numeroase: actele de identitate,
certificatul de naștere, permisul de conducere, diplomele de studii,
autorizațiile administrative etc. Cu privire la înscrisurile sub semnătură
privată, deși nu există o definiție în legislație, literatura de specialitate
prevede că se referă la raporturile private de exemplu: chitanțe,
contracte.20
Multe legislații fac deosebirea între înscrisuri, documente și titluri
„fie pentru a grada stipulările, fie numai pentru a fixa condițiile incriminării
falsului”, în general împărțindu-le în trei grupe: înscrisuri publice,
19
Ibidem, p. 122-125
20
Nicoleta-Aurelia Privantu, op. cit., p. 29-30
16
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

înscrisuri private și anumite înscrisuri publice sau private care

beneficiază de un regim special.21
În codul italian, există un capitol întreg rezervat acestui gen de
infracțiuni și poartă denumirea Despre fals în documente, în sens propriu
fiind „orice înscris fixat asupra unui mijloac potrivit, datorat unui autor
determinat, conținând manifestări sau declarații de intenție ori atestări de
autenticitate, apte a fundamenta sau a sprijini o pretenție juridică sau a
proba un fapt juridic relevant, într-un raport procesual sau întru-un alt
raport juridic”. Așadar, din perspectiva literaturii juridice italiene, toate
documentele sunt înscrisuri, însă reciproca nu este valabilă. 22
Multe legislații au dat o definiție a noțiunii de document. Astfel
regăsim în Codul penal german „Reprezintă document orice înscris care
a fost creat cu scopul de a fundamenta un drept sau o relație de drepturi
sau de a dovedi un fapt cu încărcătură juridică”.
Codul penal norvegian prevede că: „Documentul poate fi manuscris
sau de altă natură și să conțină o mențiune care poate conferi un drept,
o obilgație, care poate să anuleze anumite obligații sau care este menită
să servească drept dovadă”.
Codul penal danez prevede că: „Prin document se înțelege o
declarație scrisă, prevăzută cu numele autorului, care are scopul de a
dovedi un drept, o obligație, care anulează o obligație sau care este
utilizat pentru a face o asemenea dovadă”.
Definițiile legale se dovedesc a fi de o utilitate incontestabilă în
practică, fiind în serviciul jurisprudenței, însă niciuna nu a reușit să ofere
o caracterizare a înscrisului și/sau documentului care să elimine orice
controversă.23
Din punct de vedere al incriminării, Codul penal Italian consideră
textele legate de fals ca Delicte contra încrederii publice, astfel că
incriminează diferit falsificarea următoarelor înscrisuri: acte publice,
certificate și autorizații administrative, copii autentificate și atestări ale
conținutului acestora; înscrisuri private, registre și declarații private,
testamente olografe, titluri de credit. Totodată, prevede expres că
originalul poate fi înlocuit de copiile autentice: „Prin efectul dispozițiilor
precedente, în denumirea de acte publice și de înscrisuri private sunt
cuprinse actele originale și copiile autentice ale acestora, când prin
prevederea legii țin locul originalelor care lipsesc”.
Codul penal francez include falsul în documente printre crimele și
delictele contra liniștii publice, însă doctrina și jurisprudența au ajuns tot
la conceptul de ordine publică. Ca pedepse aplicabile persoanelor sunt:
21
M. Rigaux, P.-E. Trousse, op. cit., p. 359, apud Nicoleta-Aurelia Privantu, Falsul în înscrisuri, București, Ed. C.H.
Beck , 2013, p. 34
22
V. Manzini, op. cit., p. 593, apud Nicoleta-Aurelia Privantu, Falsul în înscrisuri, București, Ed. C.H. Beck , 2013,
p. 35
23
Idem, p. 36
17
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

interdicția unor drepturi civice, de familie, interdicția de a exercita o

funcție publică sau o activitate de natură profesională, excluderea de pe
piețele publice, confiscarea obiectului care a servit sau era destinat la
comiterea infracțiunii. Totodată, potrivit legislației franceze împotriva
oricărui străin vinovat de una din infracțiunile de fals se poate lua și
măsura interdicției de a se afla pe teritoriul francez, fie cu titlu definitiv,
fie pe o perioadă de cel mult zece ani.
Codul penal german consideră falsul înscrisurilor, în principal, ca
fiind un delict formal, a cărui esență constă nu în lezarea unui drept
material concret, ci în utilizarea abuzivă a formei documentelor în
comerțul juridic.24
După cum se poate observa există multe înțelesuri cu privire la
noțiunea de înscris și modalitatea în care acestea sunt incriminate. De
aceea credem că este util și necesar să ne oprim doar asupra unui
singur sistem legislativ, care de altfel este și apropiat de cel românesc,
putându-se identifica multe legături.
Astfel, am hotărît să ne oprim asupra codul penal spaniol care
incriminează falsurile în înscrisuri chiar și atunci când există simpla
dorință de alterare a adevărului. De aceea, expunem o reglementare cu
privire la falsul material în înscrisuri oficiale: „Persoana care comite într-
un document public, oficial sau comercial, oricare dintre falsurile descrise
în articolul 390, va fi pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și
amendă.25
Art. 390 prevede că falsul comis de o autoritate sau un funcționar
public în exercitarea atribuțiilor: „ (1) Se pedepsesc cu închisoarea de la
3 la 6 ani, amendă de la 6 la 24 luni și descalificarea specială pentru o
perioadă de la 2 la 6 ani, autoritatea sau funcționarul public care,
exercitându-și atriuțiile, comite fals:
1. Alterând un document într-unul din elementele sau cerințele
esențiale.
2. Simulând un document în întregime sau în parte, astfel încât să
inducă în eroare cu privire la autenticitatea acestuia.
3. Inserând într-un act implicarea unor persoane care nu au fost
implicate, sau atribuind celor care au intervenit în declarații sau
manifestații diferite de cele ce au fost făcute.
4. Ascunzând adevărul în relatarea faptelor.
(2) Va fi pedepsită cu aceleași sancțiuni ca cele menționate în paragraful
anterior persoana de orice confesiune religioasă care cade sub incidența
oricăruia dintre actele descrise în alineatele precedente, în ceea ce

24
Idem, p. 95-98
25
Codul penal Spaniol, Codigo penal Espanol, Art. 392: „El particular que cometiere en documento publico,
oficial o mercantil, alguna de las falsedades descritas en los tres primeros numeros del apartado 1 del articulo
390, sera castigado con las penas de prision de seis meses a tres anos y multa”.
18
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

privește actele și documentele care pot produce efecte cu privire la

statutul unei persoane sau în ordinea civilă.” 26
Se poate observa că preoții (ecleziaștii) care comit un fals în acte și
documente ce poate avea efecte asupra stării persoanelor sau ordinii
civile sunt asimilați funcționarilor.27
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată potrivit art. 395 C. Pen.
Spaniol, statuează că înscrisurile comerciale sunt asimilate înscrisurilor
publice, alături de cele oficiale. Sancțiunea falsificării acestor documente:
„Cel care, pentru a prejudicia pe un altul, comite într-un document privat
vreunul din falsurile prevăzute în art. 390, va fi pedepsit cu închisoarea
de la 6 luni la 2 ani”.28 Și persoanele care uzează de astfel de documente
sunt sancționate: „Cel care, știind de fals, se va prezenta în instanță sau,
pentru a prejudicia pe altcineva, va face uz de un document fals dintre
cele incluse în articolul anterior, va fi pedepsit cu o pedeapsă inferioară
în grad celei desemnate falsificatorilor”.29
Fasul privind identitatea este reglementat de articolul 401: „Cel
care uzurpează starea civilă a altuia va fi pedepsit cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani”.30
Ca atare, din cele prezentate mai sus se poate desprinde concluzia
că sistemul legislativ spaniol, nu diferă cu mult de cel românesc,
incriminând falsul în înscrisuri după aceleași principii coordonatoare.

26
Art. 390: „ (1) Sera castigado con las penas de prision de tres a seis anos, multa de seis a veinticuatro meses e
inhabilitacion especial por tiempo de dos a seis anos, la autoridad o funcionario publico que, en el ejercicio de
sus funciones, cometa falsedad:
1. Alterando un documento en alguno de sus elementos o requisitos de caracter esencial;
2. Simulando un documento en todo o en parte, de manera que induzca a error sobre su
autenticidad;
3. Suponiendo en un acto de intervencion de personas que no la han tenido, o atribuyendo a las
que han intervenido en las declaraciones o manifestaciones diferentes de las que hubieran
hecho;
4. Faltando a la verdad en la narracion de los hechos.
(2) Sera castigado con las mismas penas a las senaladas en el aportado anterior el responsable de
cualquie confesion religiosa que incurra en alguna de las conductas descritas en los numeros
anteriores, respecto de actos y documentos que puedan producir efecto en el estado de las personas o
en el orden civil”
27
Ibidem, p. 182
28
Art. 395: „El que, para perjudicar a otro, cometera en documento privado algunas de las falsedades previstas
en el articulo 390, sera castigado con la pena de prision de seis meses a dos anos.”
29
Art. 396: „El que, a sabiendas de su falsedad, presentara en juicio o, para prejudicar al otro, hara uso de un
documento falso de los comprendidos en el articulo anterior, incurrira en la pena inferior en grado a la
senalada a los falsificadores”
30
Art. 401: „El que uzurpara el estado civil de otro sera castigado con la pena de prision de seis meses a tres
anos”.
19
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

CAPITOLUL IV. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI ÎN

ÎNSCRISURI

4.1 Considerații preliminare

Prin înscris sau document în sens criminalistic se înțelege orice

înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă
starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară și profesională,

20
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

încheierea de diferite contracte, felurite declarații, precum și biletele de

călătorie, de bancă, timbrele etc.31
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor are, în principal
următoarele obiective:
 Stabilirea mijloacelor și a substanței cu care au fost scrise
înscrisurilor;
 Determinarea vechimii înscrisurilor;
 Descoperirea falsului și a procedeelor de falsificare;
 Recontituire scrisului din înscrisurile deteriorate;
 Evidențierea scrisului înlăturat, modificat ori a scrisului
invizibil;
 Citirea textelor cifrate;
 Identificarea persoanelor după scrisul de mână ori
dactilografiat;
 Cercetarea textelor dactilografiate, a biletelor de bancă,
precum și a timbrelor și monedelor falsificate.32
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, în accepțiunea sa
cuprinzătoare, reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii
criminalistice, având drept obiective principale:
A. Cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special
descoperirii falsului ori contrafacerii de documente, inclusiv a
înscrisurilor dactilografiate;
B. Cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept
scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori
identificarea persoanei scriptorului, inclusiv a unor falsuri de
genul imitării sau deghizării;
C. Cercetarea falsului de bacnote, monede, timbre, cecuri,
opere de artă, îndeosebi picturi.
Se subliniază de unii autorii că „înscrisul” nu reprezintă în orice
mod de materializare, de exprimare a gândirii și voinței într-un obiect
material, ci numai în exprimarea prin scris, reprezentând exprimarea prin
semne grafice a sunetelor și cuvintelor.
Sub raport strict metodologic însă, dată fiind similitudinea
procedeelor tehnico-știițifice de investigare, în literatura de specialitate,
atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a
înscrisurilor, sunt luate în considerare și instrumentele de autentificare
(sigilii), timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general
majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, purtătoare de
semne grafice. 33

31
Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistică. Tradiție și Modernism, Ed. Cartea Veche, București, 2009, p. 244
32
Ibidem
33
Stancu, op. cit., p. 267-268
21
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se

explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt
admise ca mijloace de probă în justiție „dacă în conținutul lor se arată
fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”. Pe
de altă parte, complexitatea activității sociale și economice implică
ținerea unor numeroase evidențe, consacrate în acte, de unde și
întocmirea și circulația extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul. În
acest sens prof. J. Mathyer avea dreptate când afirma că „epoca
noastră, pe care ne place s-o desemnăm prin termeni ca „eră atomică
sau secolul automatizării”, nu este de fapt, decât „era hârtiilor”. De
aceea, credem că o prezentare, chiar succintă a situațiilor mai des ivite
în practică, va fi de natură să dea o imagine a domeniului vast în care
este astăzi solicitată expertiza scrisului.
Astfel, considerăm necesar să conturăm două exemple ale unor
situații de fapt legate de săvârșirea unor infracțiunii:
a) După ce soțul si-a omorât soția aplicându-i în cap, mai multe
lovituri cu un obiect contondent, a ars cadavrul victimei în
cuptorul de la instalația termincă a imobilului în care locuiau.
Urmărind să ascundă crima, a depus la procuratură o
scrisoare prin care, chipurile, soția îl anunță că părăsește țara
în mod clandestin cu un marinar. În realitate scrisoarea
fusese scrisă într-un restaurant de către un consumator la
cererea făptașului, după ce acesta simulase că este rănit la
mâna dreaptă, pe care si-o bandajase anume. Plicul scrisorii
i-a fost însă fatal; propria adresă, completată de el însuși, l-a
demascat, precauția de a-și deghiza scrisul neputând
împiedica identificarea lui ca autor. (vezi fig. 64, pag. 163)
b) Un recidivist înrăit a acostat un țăran care venise la București
să cumpere o pereche de cizme de cauciuc și o pelerină de
ploaie. Mințindu-l că ar avea relații la un depozit și că i-ar
putea procura obiectele căutate la o sumă mai mică decât în
comerț, escrocul a încasat suma pretinsă și a condus pe
naivul cumpărător pe o stradă dosnică, unde i-a indicat o
adresă fictivă, dându-i un bon scris de mână pentru „ridicarea
mărfii”. Dispărut și arestat după un timp, infractorul a fost
nevoit să recunoască fapta, după ce a fost pus în fața
raportului de expertiză grafică. (vezi fig. 69 pag. 175.) 34

4.2 Noțiunea de fals și formele acestuia

Noțiunea de fals în înscrisuri nu este precizată printr-o definiție

legală. În majoritatea legislațiilor se face însă o enumerare a diferitelor
34
Ionescu, op. cit., p. 2-3
22
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

feluri de fals în, înscrisuri dar fară a se da o definiție generală și

completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni.
Reamintim că principalele forme de manifestare a falsului în
înscrisuri prevăzute de Noul Cod Penal sunt: falsul în înscrisuri oficiale,
falsul intelectual, falsul sub semnătură privată, falsul în înregistrări
tehnice.
Literatura juridică și jurisprudența au relevat elementele esențiale
ale infracțiunii de fals în înscrisuri, arătând că aceasta prezintă trei
caracteristici principale, și anume: alterarea adevărului, producerea sau
posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu
intenție. În acest sens, O. Stoica consemnează că „prin infracțiunea de
fals în înscrisuri urmează a se înțelege orice alterare a adevărului privitor
la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu
intenție și susceptibilă a produce consecințe socialmente periculoase”.
Accepțiunea dată falsului în înscrisuri este în general comună
pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici
elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta a
falsului; unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului
infracțiunii și a laturii ei obiective. De pildă, la falsul în acte sub
semnătură privată, imputabilitatea este condiționată și de intrebuințarea
sau încredințarea înscrisului altei persoane spre folosire.
Alterarea adevărului cuprins întru-un înscris are loc în principal prin
acțiune, fiind posibil însă ca ea să se producă și prin inacțiune
(omisiune). Trebuie menționat însă că oricare ar fi enumerarea acestor
moduri de alterare a adevărului, ele se reduc la forme principale, și
anume: falsul intelectual și falsul material.
Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori omisiunea conștientă de a se insera
unele date sau împrejurări într-un înscris, cu ocazia întocmirii acestuia.
Un astfel de înscris, deși corect din punct de vedere formal, este fals din
punct de vedere al conținutului.
Falsul material constă fie în alterarea anumitor elemente ale unui
înscris preexistent, fie în confecționarea integrală a unui înscris fictiv. 35
Cel mai frecvent utilizate sunt modalitățile de alterare a înscrisurilor prin
ștersături și adăugiri: în paralel cu acestea, practica expertizei
criminalistice a pus în evidență o serie de modalități, cum ar fi: modificare
unor semne grafice prin suprapunere, hașurarea anumitor porțiuni pentru
acoperirea scrisului, contrafacerea scrisului, semnăturii și impresiunii de
ștampilă.
Fundamentul științific al acestor expertize este determinat, în
primul rând, de modificările de structură și de compoziție produse de

35
Dumitru Sandu, Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București, 1994, p. 9-11.
23
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

acțiunea de falsificare pe suportul scriptural și pe materialul folosit pentru

scriere.
Modificarea unor semne grafice prin simpla suprapunere se
întâlnește nu numai la scrisul de mână, ci și la imprimările mecanice, de
exemplu la scrisul dactilografiat și la cifrele imprimate automat sau semi-
automat.
Înscrisul poate fi deci modificat și prin hașurarea sau acoperirea cu
diferite materiale a unei porțiuni a scrisului ori numai a unor porțiuni
grafice. În acest fel se exclud unul sau mai multe cuvinte din text, se
alterează data înscrisului ori se modifică cifrele reprezentând sumele de
bani, cantități de mărfuri.
Falsul se poate comite și prin alcătuirea din nou în întregime a unui
înscris necorespunzător realității, modalitățile de confecționare fiind
diverse. În practică se întâlnesc chiar și în cazurile de alcătuire a piesei
incriminate din fragmente a două sau mai multor înscrisuri adevărate.
Constituirea unui înscris fals se poate realiza și pe calea obținerii
semnăturii autentice prin suprindere (furtul semnăturii cu ajutorul hârtiei
copiative) sau într-un alt mod. Dar cel mai adesea, pentru plăsmuirea
unui nou înscris se recurge la contrafacerea scrisului și mai ales a
semnăturii, care să aibă prin aceasta, aparența că e mâna de la titular. 36

4.3 Manipularea înscrisurilor. Refacerea și reconstituirea

înscrisurilor deteriorate sau distruse

4.3.1 Manipularea înscrisurilor. Manipularea înscrisurilor care ar putea

conține sau purta o urmă a unei infracțiuni, face parte dintre operațiile
care impun organului judiciar, încă de la primul său contact cu aceste
mijloace materiale de probă, respectarea unor cerințe minime de
precauție necesare păstrării și conservării înscrisului în starea în care a
fost găsit ori ridicat.37
Potrivit unei bogate practici exitente în materie, autorii de
specialitate au scos în evidență următoare reguli mai importante de
manipulare a înscrisurilor – probe materiale:
a) Înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini, ale
persoanei care le-a redactat sau folosit, desigur daca ele ar
prezenta interes pentru identificarea acesteia, sunt prinse de
colțuri cu o pensetă, o clemă sau cu mâna înmănușată.
b) Înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar
putea altera, cum ar fi, de exemplu, umezeala, căldura,
lumina puternică, în special cea solară.

36
Aron, op.cit., p. 93
37
E. Stancu, op. cit., p. 269
24
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

c) Pe înscrisuri nu se fac niciun fel de sublinieri, de mențiuni sau

de precizări referitoare la conținutul, la aspectele și locurile
asupra cărora trebuie sa-și concentreze atenția expertul.
d) Înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar și nu se
pliază, decât în situația în care este absolut necesar și, în
acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente.
e) Pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc
în plicuri sau mape speciale, preferabile fiind cele de material
plastic transparent.
f) Metodele de cercetare au caracter distructiv, deci de natură
să altereze forma sau conținutul înscrisului, nu se aplică
decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă, cu
aprobarea organului care a dispus expertiza și numai după
fixarea fotografică, de regulă în culori a imaginii inițiale a
actului scris.38

4.3.2 Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau

distruse. Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori
rupte, este deseori absolut necesară soluționării unei cauze penale sau
civile. O asemenea activitate efectuată prin procedee specifice tehnici
criminalistice se impune în împrejurări de genul distrugerii de înscrisuri,
precum și în ipoteza reconstituirii înscrisurilor judiciare potrivit
procedurilor speciale, penale și civile, referitoare la cazurile de dispariție
a înscrisurilor judiciare.
Prin reconstituirea înscrisurilor dispărute, pe baza metodelor
criminalistice, avem în vedere înscrisurile degradate sau distruse parțial,
cu alte cuvinte numai pe cele la care este posibilă refacerea. Precizarea
este necesară într-uncât dispariția poate fi și consecința unei sustrageri
sau pierderi. Metodele de natură criminalistică de refacere a înscrisurilor
își găsesc aplicabilitatea și în alte cazuri de natură extrajudiciară,
întâlnite, de exemplu, în ipoteza degradării documentelor de către
inundații, incendii, a conservării improprii a actelor scrise. 39

4.3.3 Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operație ce se

efectuează în mai multe etape. În primul rând, bucățile de hârtie ridicate
de la fața locului sunt selectate în funcție de caracteristicile lor generale,

38
Alături de autorii citați a se vedea C.E.O’Hara, „Principii de bază ale cercetări penale”, Ed. Charles Thomas,
Illinois, SUA, 1976, p. 886; „Posibilitățile și limitele expertizei documentelor”, articol luat din Buletinul
informativ INTERPOL, în Culegerea de materiale documentare „Probleme de criminalistică și criminologie”, nr.1,
1981, editată de Procuratura României, p. 50, aflată în Fondul documentar al Compartimentului de
criminalistică al Parchetului General, apud, E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București,
2004, p. 268-269.
39
E. Stancu, op. cit., p. 269.
25
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

cum ar fi natura sau calitatea hârtiei și cernelii, caracteristicile grafice

generale ale scrisului, după alte semne, ștampile imprimate pe hârtie. 40
Refacerea propriu-zisă începe de la colțurile și marginile actului,
continuându-se cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor
acestora, a direcției rândurilor, a urmelor de pliere, a conținutului ori a
altor elemente grafice care permit stabilirea locului, a succesiunii
fragmentelor de hârtie. Fragmentele de hârtie se fixează între două plăci
de sticlă sau două coperte de plastic transparent care se lipesc pe
margini cu o bandă adezivă. În niciun caz nu este permisă lipirea directă
a bucăților de hârtie sau folosirea benzilor adezive.

4.3.4 Ridicarea documentelor arse, în sensul stabilirii conținutului

acestora, este o operațiune mai dificilă, ea necesitând procedee mai
laborioase și o atenție deosebită pentru prevenirea distrugerii definitive,
atât din partea organului judiciar, cât și din partea expertului criminalist.
a) Ridicarea de la fața locului se face în funcție de starea
înscrisului ars. Dacă la sosirea organului judiciar înscrisul
încă arde, se procedează de îndată la stingerea acestuia,
într-un mod care să nu accentueze starea lui de degradare,
fiind total contraindicată stingerea prin mijloace de natură a-l
compromite definitiv ca, de exemplu, aruncarea de apă peste
înscris sau acoperirea lui cu o pătură. De regulă, se oprește
alimentarea cu combustibil și cu oxigen, prin acoperire cu un
vas sau un obiect mai mare, esențial fiind ca focul să se
stingă de la sine.
Dacă starea hârtiei o permite, după stingere, înscrisul se ridică prin
apucarea cu un clește cu buzele late. Mai indicat este să se introducă un
carton sub înscrisul carbonizat, prin ridicarea ușoară a acestuia cu
ajutorul unui curent de aer, făcut cu altă bucată de carton acționată ca un
evantai. În cazul înscrisurilor aflate în fază avasată de carbonizare,
procedeul sus-menționat nu mai poate fi aplicat, ridicarea urmând să se
producă numai după o pralabilă întărire prin pulverizarea atentă, cu o
soluție de șerlac sau, la nevoie, prin folosirea unui lac fixativ pentru păr.
b) Transportarea înscrisurilor carbonizate se face în cutii cu vată
care să nu preseze hârtia arsă și să nu permită lovirea
acesteia de pereții cutiei. Vata trebuie să fie bine așezată,
astfel încât hârtia să nu se prindă de firele de bumbac.
c) Examinarea în laborator necesită, mai întâi, asigurarea
elasticității hârtiei prin pulverizarea cu vapori de apă și ulei de
ricin. De asemenea, mai pot fi pulverizate diverse soluții pe

40
C. Suciu, op. cit., p. 456; D. Sandu, op. cit., p. 193-200; C. Dumitrescu, „Curs de tehnică criminalistică”, val. II,
editat de Școala militară de ofițeri a Ministerului de Interne București, 1983, p. 71, apud, E. Stancu, Tratat de
criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 270 .
26
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

bază de polimeri, ele formând pe suprafața hârtiei o peliculă

transparentă, care servește la conservarea înscrisului în
condiții bune.
d) Revelarea scrisului de pe hârtia carbonizată este posibilă prin
fotografierea separatoare de culori, prin folosirea radiațiilor
ultraviolete, dar, îndeosebi, cu ajutorul radiațiilor infraroșii,
care dau cele mai bune rezultate.41
Scrisul de pe actele complet carbonizate mai poate fi evidențiat și
printr-un procedeu constând în întinderea hârtiei și arderea ei până la
stadiul de scrumizare, între două plăci de sticlă specială, porțiunile scrise
apărând mai închise la culoare, pe un fond gri-cenușiu al hârtiei arse. 42

4.3.5 Refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei este posibilă în

funcție de mai mulți factori, cum ar fi, de exemplu, calitatea hârtiei și
cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apă și vechimea
generală a actului. Pe lângă factorii sus-menționați, se va ține seamă și
de compoziția apei, gradul său de poluare, aciditate etc.
Rezistența hârtiei și cernelii la acțiunea apei este în funcție de
gradul de solubilitate al acestora, de compoziția apei și de viteza de
curgere a acesteia. Pasta de hârtie, cu condiția sa fie încleiată, rezită
mai bine decât cerneala, iar dintre cerneluri mai rezistentă este cea
ferogalică, folosită în trecut, spre deosebire de cernelurile actuale pe
bază de coloranți organici care se dizolvă ușor. Un scris proaspăt,
insuficient uscat, este ușor îndepărtat de apă. 43
Pentru refacere este necesar, mai întâi, să se dezlipească foile de
hârtie și să se usuce separat, la o temperatură constantă, nu prea mare,
ferite de lumina soarelui. După aceasta, înscrisul este îndreptat prin
presare și fixat între două plăci de sticlă.
Evidențierea scrisului este efectiv posibilă numai în condițiile în
care, în masa hârtiei, au rămas urme de cerneală sau din substanța
folosită la scriere. În atare condiții, revelarea scrisului se face prin
fotografia de contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare
electronică, prin teleexaminare și fotografiere, în radiații invizibile
(inflaroșii, ultraviolete). Folosirea reactivilor chimici se recomandă numai
după epuizarea celorlalte metode de revelare. 44

4.4 Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor

41
E. Stancu, op. cit, p. 270
42
H.G.Wells, „Știința juridiciară”, Londra, 1969 (traducere în limba română), p. 271; Paul L. Kirk, „Crime
Investigation – Physical Evidence and the Police Laboratory”, Interscience Publishers Inc., New York, SUA, 1966,
p. 459-460, apud E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 270.
43
I. Buta, „Tratat practic de criminalistică”, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980, p. 310 și urm.,
apud, Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 271.
44
E. Stancu, op. cit., p. 271.
27
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

4.4.1 Stabilirea sau determinarea autenticității unui înscris constituie

o operațiune efectuată curent de către organele de urmărire penală, de
către instanțele de judecată, de alte autorități sau reprezentanții unor
instituții publice sau private.
Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea
autenticității unui înscris sau document sunt următoarele:
 Îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului
scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat,
înregistrat, eventual numerotat;
 Aflarea înscrisului în termenul de valabilitate, care, în
majoritatea situațiilor, este limitat la o anumită perioadă de
timp, specificată în înscris;
 Corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe
legitimația sau înscrisul pe care acesta și-l atribuie, precum și
a corespondenței dintre datele referitoare la identitatea
persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu
care acesta se legitimează;
 Existența elementelor de protecție sau de securitate,
destinate să se ateste autenticitatea unui înscris și să prevină
falsificarea sau contrafacerea sa.
Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau
contrafacerii sunt:
- securitatea hârtiei, realizată prin modificări ale compoziției pastei
hârtiei și prin filigranare, denumită securitate pasivă, sau prin încorporare
în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile fluorescente, ori a unor fire
de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protecție, operație
denumită – securitate activă;
- imprimarea de securitate, concepută în funcție de natura
imprimării și prin grafica elementelor imprimate;
-perfecționarea elementelor succesorii de identificare – astfel s-a
îmbunătățit modul de capsare a fotografiilor și de aplicare a ștampilelor. 45
În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub
vid, procedeu aplicat de exemplu la pașapoarte.
La efectele bacare se generalizează protecția magnetică,
folosindu-se benzi și cerneală magnetică, precum și imprimarea
fotografiei posesorului pe înscrisuri fiduciare sau de identitate, inclusiv
pașapoartele. Aceste măsuri de securitate sunt destinate să descurajeze
încercările de contrafacere și, totodată, să permită o mai sigură stabilire
a autenticității lor. În situațiile unor evidente încercări de contrafacere ori
falsificare, ușor sesizabile de către organele judiciare, dacă alterarea are
o anumită semnificație juridică, trebuie să se solicite părerea expertului
45
I. Aron, op. cit., p. 88.
28
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

criminalist, singurul în măsură să determine cu exactitate existența,

natura și procedeele de falsificare sau contrafacere folosite de infractori.
46

4.4.2 Stabilirea vechimii înscrisurilor. Printre problemele care se cer

clarificate deseori în procesul judiciar, îndeseobi în cazul înscrisurilor
falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu
data indicată în act, se numără frecvent vechimea înscrisurilor. Stabilirea
vechimii se impune și atunci când anumite părți din înscris sunt redactate
în perioade diferite de timp, contrar aparențelor, multe dintre acestea
fiind tipice falsului prin adăugare de text.
Sunt, însă, frecvente împrejurările în care se poate stabili data
exactă a redactării unui înscris, în special în cazul înlăturării acesteia și
înlocuirii cu o altă dată, împrejurare în care ne aflăm în fața unui fals prin
înlăturare de text. Uneori nici nu intereseză data, întruncât este suficient
să se stabileasă neconcordanța perioadelor pentru a atrage nulitatea
unui înscris. Astfel:
a) Neconcordanța dintre data pe care se pretinde că o are
înscrisul și vechimea reală a acestuia. Forma și conținutul
textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei și cernelii,
precum și gradul lor de îmbătrânire sunt elemente
semnificative ale unui înscris, asupra cărora expertul trebuie
să-și concentreze atenția, pentru stabilirea vechimii acestuia.
Un exemplu de neconcordanță relevant ar putea fi: folosirea
denumirii de Republica Socialistă România într-un act datat
din anul 1964 sau aceași denumire după 1990.
b) Vechimea unui înscris mai poate fi determinată prin
examinarea caracteristicilor hârtiei și a gradului ei de
îmbătrânire. Se determină compoziția și modul de fabricare
specifice unei anumite perioade, gradul de îmbătrânire
(decolorare, grad de elasticitate). Astfel de analize devin
necesare în situația verificării vechimii reale a unui înscris, a
cărui dată este anterioară fabricării hârtiei ( act datat din anul
1945, scris pe hârtie fabricată în anul 1970).
c) În același scop se procedează la examinarea cernelurilor, ele
oferind posibilitatea stabilirii vechimii înscrisului, ca urmare a
proceselor fizico-chimice pe care le parcurge (gradul de
oxidare sub acțiunea luminii, căldurii sau umidității). 47 Este
relevant gradul de migrare, în masa hârtiei, a componentelor
de clor (2 ani) și sulf (10 ani) din cerneală. Solubilitatea
cernelii în actul scris diferă în raport cu timpul: cu cât înscrisul

46
E. Stancu, op. cit., p. 272
47
Idem.
29
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

este mai vechi, cu atât se dizolvă mai greu cerneala din

acesta. Cerneala se deschide de la albastru la bleu. 48
d) Intersectarea trăsăturilor de cerneală indică diferențe de
vechime. În situații normale, la falsul prin adăugare de text,
trăsăturile rândului inferior se suprapun peste cele ale
rândului superior.
e) Elementele de stabilire a vechimii oferă și tipul de instrument
scriptural, folosit în redactarea înscrisului. De pildă, un act
scris cu un stilou cu pastă, nu poate fi întocmit înainte de
1946, anul punerii sale în circulație.49

4.5 Stabilirea criminalistică a hârtiei și a cernelurilor

4.5.1 Cercetarea hârtiei. Analiza tehnică criminalistică a hârtiei, care

reprezintă principalul material folosit ca suport penru întocmirea
înscrisurilor, este necesară atât în numeroase cazuri de fals material în
înscrisuri cât și în falsul de bacnote, timbre sau alte valori, când, sub
raport tehnic, ne aflăm în prezența unei contrafaceri. Așa cum am arătat
mai sus, cercetarea hârtiei este utilă și pentru determinarea vehimii unui
înscris.
4.5.1.1 Elementele pe baza cărora se stabilesc caracteristicile
hârtiei sunt următoarele:
a) Dimensiunea hârtiei, respectiv grosimea, lungimea și lățimea
colii, care variază în funcție de tipul și destinația acesteia,
precum și diferențele de grosime ce pot apărea la un înscris,
ca urmare a acțiunii asupra masei hârtiei în vederea
înlăturării textului inițial.
b) Greutatea hârtiei, depinde de compoziția și de condițiile de
depozitare, în special umiditate. Pentru compararea greutății,
este necesar ca hârtia în litigiu să fie ținută un timp în
aceleași condiții de referință.
c) Culoarea hârtiei, variază în funcție de natura coloranților și a
celorlalte substanțe care intră în compoziția sa, dar și în
funcție de acțiunea luminii și a factorilor de depozitare.
d) Elasticitate și rezistența hârtiei, mai mare la bacnote și mai
mică la hârtia de calitate slabă.
e) Compoziția chimică a hârtiei. Materialul care stă la baza
fabricării hârtiei îl constituie celuloza, obținută în general din
lemn.

48
L. Cârjan, M. Chiper, op. cit., p. 249.
49
E. Stancu, op. cit., p. 272-274.
30
Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri Enache Crina-Elena

4.5.1.2 Determinarea caracteristicilor hârtiei este posibilă prin mai

multe metode tehnice de examinare criminalistică, ce pot fi grupate în
două mari categorii. Astfel:
a) Examinarea optică necesară stabilirii gradului de
transparență precum și a fluorescenței, sub acțiunea razelor
ultraviolete. Se examinează suprafața hârtiei, folosindu-se
surse de lumină incidente, la care se adaugă elementele de
protecție.
b) Examinarea compoziției, pentru identificarea substanțelor de
incleiere (amidonul, gomajul, gelatină), a naturii și a modului
de prelucrare a pastei de hârtie.

4.5.2 Cercetarea cernelurilor și a altor materiale de scriere. Acestă

expertiză se impune pentru a se stabili ori de câte ori este necesar
diferențele dintre tipurile de cerneală întâlnite în falsul material prin
adăugare de text, vechimea unui înscris.
Compoziția cernelurilor, ca de altfel tuturor materialelor folosite la
scriere, este deosebit de variată, cu toate că în prezent asistăm la o
uniformizare a acesteia. În cazul bacnotelor, al documentelor de
identitate, pașapoartelor etc. se utilizează cerneluri cu o compoziție
specială, care asigură o durabilitate a scrisului dar și previne o eventuală
crontrafacere. Acestea se examinează printr-o examinare criminalistică
de laborator, utilizând metode fizice și chimice.
Examinarea trăsăturilor de creion, prin specificul său, poate fi
inclusă tot în categoria substanțelor de scriere. Trăsătura de creion se
cercetează pornind de la compoziția minei, apoi la tipurile de creioane
(creioane grafit, chimice, și dermatografice). Examinarea acestor
trăsături se poate face doar cu ajutorul microscopului și a unor reactivi
chimici. Durabilitatea scrisului executat cu creionul este mult mai mare
decât cel realizat cu cerneală. Însă prezintă dezavantajul de a putea fi
înlăturat mai ușor, fără posibilitatea refacerii, cu excepția creioanelor
chimice care determină anumite reacții asemănătoare cernelii. 50 (poza cu
impresiunii pe cealaltă hârtie, power point poza slide 8 Forged and
counterfeited documents)

50
Ibidem, p. 274-276
31