Am jubilat de fericire când am aflat că fusesem acceptaţi în urma audiţiei de la

Motown. Îmi amintesc că Berry Gordy ne-a cerut să luăm loc, după care ne-a spus că
împreună vom rescrie istoria.
— O să fac din voi cea mai celebră formaţie din lume, a zis, iar numele voastre
vor rămâne în manualele de istorie.
Exact acestea i-au fost cuvintele. Noi ne aplecasem înainte, ascultându-l, şi
spuneam: „Da! Da!“. Nu voi uita niciodată momentele acelea. Ne aflam la el acasă şi
era ca un basm transformat în realitate – bărbatul acela puternic şi talentat ne spunea
că vom fi o formaţie celebră.
— Primul vostru disc va ajunge numărul unu în topuri, al doilea disc va ajunge
numărul unu şi la fel se va întâmpla cu al treilea disc. Veţi avea trei discuri
consecutive pe primul loc. Veţi spulbera topurile aşa cum au făcut-o Diana Ross and
The Supremes.
Aşa ceva era aproape nemaiauzit pe atunci, însă el a avut dreptate; exact aşa s-a
întâmplat. Trei discuri consecutive.
Aşadar nu Diana ne-a descoperit, totuşi nu cred că vom putea vreodată să ne
achităm faţă de ea pentru tot ajutorul pe care ni l-a dat în perioada aceea. Când ne-am
mutat în cele din urmă în California de Sud, am locuit realmente la Diana mai bine de
un an, într-un aranjament potrivit căruia unii stăteam la Berry Gordy, iar unii la
Diana, după care ne schimbam între noi. Ea era absolut minunată, ne răsfăţa ca o
mamă şi ne făcea să ne simţim ca acasă. S-a îngrijit de noi cel puţin un an şi jumătate,
până ce părinţii mei au vândut casa din Gary şi au căutat o locuinţă în care să putem
sta toţi aici, în California. Pentru noi a fost grozav, fiindcă Berry şi Diana locuiau pe
aceeaşi stradă din Beverly Hills. Puteam să mergem pe jos până la casa lui Berry şi
apoi să ne întoarcem la Diana. În majoritate, eu îmi petreceam ziua la Diana şi
noaptea la Berry. Aceea a fost o perioadă importantă din viaţa mea, deoarece Diana
iubea artele plastice şi m-a încurajat să le apreciez şi eu. Îşi făcea timp să-mi ofere o
educaţie artistică. Aproape zilnic ieşeam în oraş, numai noi doi, şi cumpăram
creioane şi vopsele. Când nu desenam sau pictam, vizitam muzeele. Ea mi-a prezentat
lucrările marilor artişti, ca Michelangelo şi Degas, şi acela a fost începutul pasiunii
mele de o viaţă pentru artă. M-a învăţat cu adevărat multe lucruri. Totul era nou şi
incitant pentru mine şi se deosebea complet de ceea ce eram obişnuit să fac, adică să
trăiesc şi să respir muzică, repetând zi după zi. N-aţi crede că o mare vedetă ca Diana
şi-ar face timp pentru a învăţa un puşti să picteze, pentru a-i oferi o educaţie în artele
plastice, dar exact asta a făcut şi pentru asta am iubit-o. O iubesc şi acum. Sunt nebun
după ea. Mi-a fost mamă, iubită şi soră – toate combinate într-o singură şi uimitoare
persoană.
Zilele acelea au fost realmente nebune pentru mine şi fraţii mei. Când am sosit
în California, parcă am ajuns în altă ţară, în altă lume. Să pleci din partea noastră din
Indiana, care este foarte urbanizată şi adesea mohorâtă, şi să aterizezi în California de
Sud îţi lasă impresia că lumea s-a transformat într-un vis minunat. Pe atunci eu eram
imposibil de controlat. Mă duceam peste tot – Disneyland, Sunset Strip, plaja.
Fraţilor mei le plăcea de asemenea şi intram peste tot, aidoma unor copii care
pătrunde pentru prima dată într-un magazin de dulciuri. Am fost copleşiţi de
California; pomii aveau portocale şi frunze în toiul iernii. Existau palmieri şi apusuri
superbe, iar vremea era caldă. Fiecare zi era specială. Făceam ceva care ne plăcea şi
n-aş fi vrut să se mai termine, însă după aceea îmi dădeam seama că mai târziu
trebuia să fac altceva care îmi va plăcea la fel de mult şi pe care-l puteam aştepta cu
tot atâta încântare. Au fost nişte zile ameţitoare.
Una dintre părţile cele mai grozave ale prezenţei noastre acolo era faptul că ne
întâlneam cu toate starurile de la Motown care emigraseră în California odată cu
Berry Gordy, după ce el plecase din Detroit. Ţin minte când am dat prima dată mâna
cu Smokey Robinson. Parcă aş fi strâns mâna unui rege. Ochii mi s-au aprins de
fericire şi-mi amintesc că i-am spus mamei că-i simţisem mâna de parcă ar fi fost
făcută din pernuţe moi. Când eşti un star nu te gândeşti la impresiile mărunte cu care
pleacă oamenii de lângă tine, totuşi fanii nu le uită niciodată pe acelea. Cel puţin aşa
s-a întâmplat cu mine; m-am despărţit de el, spunând: „Ce mâna moale are!“.
Gândindu-mă acum la asta, pare o prostie, dar asupra mea a avut un efect deosebit.
Strânsesem mâna lui Smokey Robinson. Există mulţi artişti şi muzicieni pe care-i
admir. Când eram tânăr, cei pe care-i urmăream erau adevăraţii showmeni: James
Brown, Sammy Davis, Jr., Fred Astair, Gene Kelly. Un showman de excepţie îi mişcă
pe toţi spectatorii; acela este adevăratul test al excelenţei pe care o deţin artiştii
aceştia. Ca şi arta lui Michelangelo, ea vă impresionează, indiferent cine aţi fi. Sunt
întotdeauna surescitat când am ocazia să mă întâlnesc cu cineva a cărui operă m-a
afectat într-un fel sau altul. Poate că am citit o carte care m-a impresionat profund sau
m-a determinat să gândesc la lucruri pe care le neglijasem până atunci. Un anumit
cântec sau stil de interpretare mă poate incita sau tulbura şi devine un favorit pe care-l
voi asculta fără să mă plictisească vreodată. Un desen sau o pictură pot revela un
univers. În mod similar, mă pot simţi transformat de jocul unui actor sau al unui
colectiv de actori.
Pe vremea aceea Motown nu mai produsese discuri ale vreunui grup de copii;
mai exact singurul cântăreţ copil căruia îmi scoseseră discuri fusese Stevie Wonder.
Ca atare Motown decisese că dacă va promova copii, îi va promova pe cei talentaţi nu
doar la cântat şi dansat. Compania dorea ca publicul să ne placă pentru cine eram noi
înşine, nu numai din cauza discurilor noastre. Noi trebuia să oferim un exemplu,
văzându-ne de şcoală şi fiind prietenoşi cu fanii, reporterii şi toţi cei care intrau în
contact cu noi. Asta nu ne venea greu, deoarece mama ne educase să fim politicoşi şi
atenţi, astfel că ne devenise o a doua natură. Unica problemă cu învăţătura era că
odată ce deveneam binecunoscuţi, nu mai puteam merge la şcoală, fiindcă oamenii ar
fi intrat chiar şi pe ferestrele claselor, pentru a ne solicita autografe şi fotografii. Eu
încercam să ţin pasul cu materiile de la şcoală şi să nu fiu motiv de tulburări, dar în
cele din urmă a devenit imposibil şi ne-au fost angajaţi preparatori care să ne predea
materiile acasă.
În perioada aceea un rol important în viaţa noastră l-a jucat Suzanne de Passe.
Ea lucra pentru Motown şi ne-a asigurat educaţia religioasă după ce ne-am mutat în
L. A. În acelaşi timp a devenit manager pentru The Jackson 5. Am locuit ocazional cu
ea, mâncam împreună, ba chiar ne şi jucam împreună. Eram un grup gălăgios şi plin
de viaţă, iar ea era de asemenea tânără şi amuzantă. A contribuit realmente foarte
mult la modelarea formaţiei The Jackson 5 şi nu voi putea niciodată să-i mulţumesc
îndeajuns pentru toate câte a făcut.
 Îmi amintesc că Suzanne ne arăta schiţe în cărbune ale noastre. În fiecare schiţă
aveam tunsori diferite. În altă serie de desene colorate, eram reprezentaţi în costume
diferite, care puteau fi schimbate între noi. După ce am decis în privinţa coafurilor,
ne-au dus la un frizer care să ne tundă conform desenelor. După aceea, ne-a arătat
desenele cu costume şi am mers la o garderobă, unde ni s-au dat haine pe care să le
probăm. Conducerea ne vedea îmbrăcaţi într-un set de costume, decidea că nu erau
potrivite şi ne întorceam la desenele colorate, ca „să încercăm“ altele.
Aveam ore de gramatică şi de maniere elegante. Ni s-au dat liste de întrebări din
genul pe care era de aşteptat să le primim. Eram întrebaţi mereu despre aşezarea
natală, ce pasiuni aveam, şi dacă ne plăcea să cântăm împreună. Fanii şi reporterii
deopotrivă doreau să ştie câţi ani avuseserăm când începusem să cântăm şi dansăm.
Era greu ca viaţa să-ţi fie transformată într-o proprietate publică, chiar dacă îţi plăcea
că oamenii erau interesaţi de persoana ta din cauza muzicii pe care o cântai.
Cei de la Motown ne-au testat răspunsurile la unele întrebări pe care
deocamdată nu le auzisem de la nimeni. Ne-au testat gramatica. Şi manierele la masă.
Când am fost gata, au întreprins ultimele modificări ale mânecilor şi ale coafurilor
afro.
Iar după toate acelea a trebuit să învăţăm un cântec nou intitulat „I Want You
Back“. Cântecul acesta avea o istorie interesantă, pe care am aflat-o treptat. Fusese
scris de Freddie Perren din Chicago, care fusese pianistul lui Jerry Butler când noi
cântaserăm în deschiderea acestuia într-un club de noapte din Chicago. Lui Freddie îi
fusese milă de copilaşii aceia pe care-i angajase proprietarul clubului, crezând că
respectivul nu-şi putea permite alţi artişti mai valoroşi. Părerea i se schimbase radical,
după ce ne văzuse evoluând.
„I Want You Back“ se numise iniţial „I Want To Be Free“ şi fusese scris pentru
Gladys Knight. Freddie se gândise chiar că Berry ar fi putut trece peste capul lui
Gladys şi să le dea cântecul lui The Supremes, însă Berry i-a spus lui Jerry că tocmai
semnase un contract cu un grup de puşti din Gary. Freddie a pus informaţiile cap la
cap, şi-a dat seama că era vorba despre noi şi a decis să se încreadă în soartă.
Pe când învăţam cântecele Steeltown în Gary, Tito şi Jermaine trebuiau să fie
foarte atenţi, fiindcă ei cântau la instrumente în înregistrările acelea. Când au ascultat
demo-ul pentru „I Want You Back“, s-au concentrat asupra părţilor pentru chitară şi
bas, dar tata a explicat că Motown nu se aştepta ca ei să fie instrumentişti pe discurile
noastre; partea instrumentală avea să fie înregistrată înainte ca noi să contribuim cu
partea vocală. În acelaşi timp însă le-a reamintit că asta însemna o presiune sporită
asupra lor pentru a-şi continua repetiţiile independent, deoarece după aceea urma să
cântăm aceleaşi cântece live înaintea fanilor. Deocamdată trebuia să învăţăm
versurile şi intrările.
Pentru partea vocală se ocupau de noi Freddie Perren şi Deke Richards, care,
alături de Hal Davis şi alt individ din Motown, „Fonce“ Mizell, compuneau echipa
care ne-a scris şi produs primele discuri single. Ei purtau numele generic „The
Corporation“. Am mers la apartamentul lui Richards ca să repetăm şi el a fost
impresionat că ne pregătisem atât de bine. N-a trebuit să mai perfecţioneze
aranjamentul vocal pe care-l gândise şi a apreciat că dacă tot eram „încălziţi“ ar fi
trebuit să mergem direct la studio şi să ne înregistrăm părţile. În după-amiaza
următoare am mers la studio. Toţi am fost atât de încântaţi de rezultat, încât i-am dus
înregistrarea aceea brută lui Berry Gordy. Era spre sfârşitul după-amiezii când am
ajuns la studioul lui şi ne gândisem că odată ce Berry o va auzi, vom fi acasă la timp
pentru cină.
Totuşi abia la ora unu noaptea m-am prăbuşit finalmente pe bancheta din spate a
maşinii lui Richards, bălăngănind din cap tot drumul până acasă, moţăind şi trezindu-
mă. Lui Gordy nu-i plăcuse cântecul aşa cum îl înregistrasem noi. Am reluat atunci
fiecare parte şi el a decis ce modificări trebuiau făcute în aranjament. Încerca lucruri
inedite cu noi, ca dirijorul unui cor de şcolari, care-i cere fiecăruia să-şi cânte partea
ca şi cum ar fi solist, chiar dacă nu-i poţi distinge glasul din ansamblu. După ce a
terminat cu repetiţiile noastre ca grup şi a refăcut aranjamentul, m-a luat pe mine
deoparte, între patru ochi, ca să-mi explice partea mea. Mi-a spus exact ce anume
dorea şi cum voia să-l ajut eu pentru asta. Apoi i-a explicat totul lui Freddie Perren,
care urma să se ocupe de înregistrare. Berry era sclipitor în privinţa asta. Imediat
după lansarea discului single, ne-am apucat să înregistrăm un album. Am fost foarte
impresionaţi de sesiunea de la „I Want You Back“, deoarece acel cântec unic a
necesitat mai mult timp (şi bandă) decât toate celelalte piese de pe disc laolaltă. Aşa
proceda Motown pe atunci, fiindcă Berry insista pentru perfecţiune şi atenţie la
detalii. Nu-i voi uita niciodată insistenţa. În asta consta geniul lui. Atunci, dar şi
ulterior, am fost atent la tot ce se întâmpla în sesiunea de înregistrări la care participa
Berry şi n-am uitat niciodată ce am învăţat. Şi azi folosesc principiile respective.
Berry a fost profesorul meu, şi unul excelent. El putea identifica elementele mărunte
care făceau un cântec excepţional, nu doar bun. Era ca o vrăjitorie, de parcă ar fi
presărat pulbere magică peste toate.
Pentru mine şi fraţii mei, înregistrările pentru Motown au reprezentat o
experienţă incitantă. Echipa noastră de creaţie ne plăsmuia muzica, fiind alături de
noi când o înregistram din nou şi din nou, modelând şi sculptând un cântec până
ajungea pur şi simplu perfect. Cântam o melodie iar şi iar, săptămâni la rând, până
ieşea exact aşa cum doreau ei. Şi îmi puteam da seama că devenea tot mai bună. Ei
schimbau cuvinte, aranjamente, ritmuri… totul. Berry le acorda libertatea de a lucra
astfel din cauza propriei lui naturi perfecţioniste. Cred că dacă ei n-ar fi făcut-o, ar fi
făcut-o el. Berry avea o abilitate înnăscută. Intra de-a dreptul în studioul în care
lucram, îmi spunea ce să fac… şi avea dreptate. Era uluitor!