UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

PĂSĂRIN BENONE STAN TRAIAN

CREŞTEREA SUINELOR
ANUL III, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2012
 CUPRINS

PROTECŢIA ŞI IGIENA MUNCII ÎN SECTORUL DE CREŞTERE

A SUINELOR........................................................................................................3
Legislaţia normelor de igienă şi protecţia muncii în ţara noastră ...........................3
Măsuri de protecţia muncii în sectorul de creştere a suinelor.................................4

ABORDAREA ŞI CONTENŢIA SUINELOR ...................................................5

1. Abordarea suinelor..............................................................................................5
2. Contenţia suinelor ...............................................................................................6

STUDIUL EXTERIORULUI LA SUINE......................................................... 11

METODE DE APRECIERE A EXTERIORULUI LA SUINE...................... 22

1. Metode somatoscopice...................................................................................... 22
1.1. Metoda liberă de apreciere................................................................. 22
1.2. Metoda punctelor ............................................................................... 22
2. Metode somatografice....................................................................................... 23
2.1. Metoda dreptunghiului....................................................................... 23
2.2. Metoda fotografierii ........................................................................... 24
2.3. Metoda filmării .................................................................................. 25
3. Metode somatometrice...................................................................................... 25
3.1. Determinarea dimensiunilor corporale............................................... 25
3.1.1. Dimensiunile de lungime .................................................... 25
3.1.2. Dimensiunile de înălţime .................................................... 25
3.1.3. Dimensiunile de lărgime ..................................................... 26
3.1.4. Perimetre ............................................................................. 26
3.2. Indicii corporali.................................................................................. 26
3.3. Cântărirea suinelor ............................................................................. 27

ELEMENTELE CARE CARACTERIZEAZĂ PROCESUL

DE CREŞTERE .................................................................................................. 30

CONSTITUŢIA SUINELOR............................................................................. 34

TEMPERAMENTUL SUINELOR ................................................................... 37

PRECOCITATEA SUINELOR ........................................................................ 38

TIPURILE MORFOPRODUCTIVE LA SUINE ............................................ 39

CRITERIILE MORFOLOGICE UTILIZATE PENTRU

RECUNOAŞTEREA PRINCIPALELOR RASE DE SUINE
DIN ŢARA NOASTRĂ ...................................................................................... 41

CARACTERELE MORFOLOGICE UTILIZATE PENTRU

RECUNOAŞTEREA UNOR METIŞI LA SUINE .......................................... 53

-1-
TEHNICA INDIVIDUALIZĂRII SUINELOR............................................... 56

MĂSURI TEHNICE, CRITERII ŞI INSTRUCŢIUNI

PENTRU PURCEII SUGARI ........................................................................... 62

ALIMENTAŢIA SUINELOR ........................................................................... 66

APRECIEREA CALITĂŢII CĂRNII LA SUINE .......................................... 76

1. Aprecierea calităţii cărnii direct pe carcasă ...................................................... 76
1.1. Determinări dimensionale pe carcasă ................................................ 76
1.2. Determinările planimetrice pe carcasă............................................... 79
1.3. Determinările gravimetrice pe carcasă .............................................. 82
2. Aprecierea calităţii carcasei pe animalul viu .................................................... 85
2.1. Metode subiective.............................................................................. 85
2.2. Metode obiective ............................................................................... 87
2.2.1. Aprecierea grosimii stratului de slănină dorsală
cu ajutorul ultrasunetelor .......................................................................... 87
2.2.2. Tehnica de lucru cu aparatul Renco LEAN-MEATER .................. 89
2.2.3. Determinarea grosimii stratului de slănină dorsală
cu penetrometrul ....................................................................................... 90
2.2.4. Metoda clasică directă
(cu ajutorul aparatului LEAN-MEATER electric) ................................... 90
2.2.5. Metoda F.O.M. ............................................................................... 91
2.2.6. Metoda injectării cu antipirină........................................................ 92
2.3. Metode perfecţionate de determinare a calităţii carcasei
pe animalul viu ......................................................................................... 93
2.3.1. Utilizarea 40K în prognoza proporţiei de carne............................... 93
2.3.2. Metoda tomografiei computerizate................................................. 93
2.3.3. Posibilităţi de prognoză la vârstă timpurie
a proporţiei de carne în carcasă ................................................................ 94

DETERMINAREA CALITĂŢII CĂRNII LA SUINE ................................... 95

1. Metode de determinarea calităţii cărnii ........................................................... 97
2. Determinarea calităţii cărnii pe animalul viu ................................................. 101

CRITERIILE UTILIZATE ÎN ALEGEREA ŞI FOLOSIREA

MATERIALULUI DE REPRODUCŢIE LA SUINE ................................... 104

CALCULUL UNOR INDICATORI AI ACTIVITĂŢII DE

REPRODUCŢIE ÎN FERMELE DE CREŞTERE A SUINELOR.............. 107

PROBLEME PRACTICE ALE REPRODUCŢIEI LA SUINE .................. 111

DIAGNOSTICAREA TIMPURIE A STĂRII DE GESTAŢIE

CU APARATE CU ULTRASUNETE ............................................................ 118

-2-
 PROTECŢIA ŞI IGIENA MUNCII
ÎN
SECTORUL DE CREŞTERE A SUINELOR

Protecţia muncii, ca parte integrantă a procesului de muncă, constituie o

problemă de stat.
Prin protecţia muncii se urmăreşte atât evitarea accidentelor şi
îmbolnăvirilor profesionale, cât şi uşurarea eforturilor fizice ale studenţilor,
personalului didactic, ajutător şi personalului muncitor.
Datorită creşterii animalelor în complexe de tip industrial, în care
mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă deţin un rol important, în afară
de îngrijirea propriu-zisă a animalelor, personalului muncitor îi revine şi sarcina
de a exploata şi întreţine utilajele din dotare. Aceste aspecte implică ridicarea
gradului de calificare a muncitorilor, instruirea acestora la angajare şi la anumite
perioade de timp, care dacă nu sunt efectuate corect duc la creşterea riscului
accidentelor de muncă, mai ales când sunt ignorate regulile de protecţia muncii
specifice fiecărui loc de muncă.

Legislaţia normelor de igienă şi protecţia muncii

în ţara noastră

Legislaţia muncii în vigoarea cuprinde totalitatea actelor normative,

compuse din legi, decrete, HCM-uri, elaborate cu privire la muncă, care se
bazează pe respectarea principiilor fundamentale înscrise în Constituţia României.
Dintre legile adoptate în ţara noastră referitoare la igiena şi protecţia
muncii enumerăm:
- Legea nr. 5/1965, referitoare la regulile generale de protecţia muncii;
- Legea nr. 1/1970, referitoare la organizarea şi disciplina muncii în
unităţile socialiste de stat;
- Legea nr. 2/1972, privind perfecţionarea pregătirii profesionale a
lucrătorilor din unităţile socialiste.
Dintre ordinile şi decretele încă în vigoare, se vor prelucra unele articole
din Decretul Consiliului de Stat, nr. 400/1981 şi din Ordinul MAIA, nr. 100/1980,
precum şi din alte acte normative apărute şi aprobate recent.
Obligaţia şi răspunderea pentru realizarea în timp util a măsurilor de
protecţia muncii au, potrivit atribuţiilor ce le revin, cei ce organizează,
controlează şi conduc procesul de muncă şi activitatea didactică.

3
 Măsuri de protecţia muncii
în sectorul de creştere a suinelor

Pe baza legilor enumerate mai sus, pentru agricultură, au fost formulate şi

aprobate prin Ordinul nr. 91/1981 şi "Normele de protecţia muncii în sectorul
creşterii animalelor" prezentate în Extrasul 9.
Avându-se în vedere activitatea studenţilor la lucrările practice, în timpul
practicii şi a vizitelor cu caracter didactic în sectorul de creştere a suinelor sau în
alte unităţi de profil, se impune instruirea acestora cu normele de protecţia muncii
specifice.
Considerăm necesară instruirea studenţilor cu o serie de articole prezentate
în Extrasul 9, prin aducerea la cunoştinţă, instruirea practică şi consemnarea în
procese-verbale, toate legate de activitatea ce se desfăşoară în unităţile de creştere
a suinelor: art. 1-3; 6-2; 24-49; 87-115; 122-131; 175-195; 275-332;Ordinul
100/1980 MAIA; Decretul Consiliului de Stat nr. 400/1981.
De asemenea, considerăm necesar a fi cunoscută foarte bine abordarea şi
contenţia suinelor, atât ca măsură de prevenire a accidentelor, dar şi ca măsură
tehnică indispensabilă desfăşurării activităţii de producţie în sectorul porcin.
Cu acest prilej se completează şi se semnează "FIŞA COLECTIVĂ DE
INSTRUCTAJ" din care rezultă efectuarea instructajului, valabilitatea lui şi
obligativitatea respectării normelor prelucrate.

4
 ABORDAREA ŞI CONTENŢIA SUINELOR

1. Abordarea suinelor
Prin abordare se înţelege felul cum trebuie să ne apropiem de animal şi să
luăm contact nemijlocit cu acesta, fără ca el să opună rezistenţă sau să-şi
manifeste neliniştea faţă de acţiunea intreprinsă.
Abordarea presupune, în prealabil, culegerea de informaţii de la
îngrijitorul permanent sau proprietar cu privire la comportamentul animalului în
cauză, în special la categoriile adulte de suine.
Orice abordare se începe mai întâi cu atenţionarea animalului, pentru a ne
face simţită prezenţa, urmată de studierea elementelor constructive ale boxei.
Cunoaşterea modului în care se execută abordarea se dovedeşte necesară
cu ocazia diferitelor acţiuni sanitare şi zootehnice (măsurători, aprecierea
exteriorului etc.), întrucât suinele sunt animale receptive la prezenţa persoanelor
străine, devenind neliniştite şi uneori chiar retive.
Abordarea se face cu blândeţe şi răbdare, în spaţii corespunzătoare, care
oferă posibilitatea examinării animalului în mers sau în staţiune.

Abordarea vierilor
Examinatorul va culege informaţii de la îngrijitorul permanent asupra
comportamentului vierului. Abordarea vierului se recomandă a fi făcută după
executarea actului montei, după furajare şi adăpare, când acesta este mai liniştit.
Se impune ca împreună cu îngrijitorul permanent să se studieze amănunţit
spaţiul de examinare (boxă sau padoc), punându-se un accent deosebit pe
mecanismul de închidere - deschidere a portiţei boxei şi a modului de escaladare
rapidă a acesteia în caz de pericol.
După ce examinatorul şi-a făcut simţită prezenţa, în boxa vierului va intra
mai întâi îngrijitorul permanent şi numai după recunoaşterea acestuia de către
animal şi liniştirea acceptabilă va intra şi examinatorul, având grijă ca
mecanismul de închidere-deschidere să fie blocat pe poziţia deschis, iar portiţa
boxei să fie numai apropiată.
Apropierea de animal se va face numai pe partea stângă; palpând şi
scărpinând (cu mâna dreaptă) mai întâi regiunea crupei, apoi a spinării,
grebănului, terminând cu ceafa. Se va evita apropierea prin faţa animalului şi nu
se vor executa mişcări bruşte.
Sub nici un motiv nu se vor examina regiunile: gurii, râtului, feţei etc., mai
ales la vierii adulţi.
Numai după constatarea stării de linişte se va trece la examinarea
animalului, prin observaţie şi prin palparea regiunilor interesate. Aşezarea vierului
în decubit lateral şi emiterea unui grohăit constant ca intensitate oferă garanţia
reuşitei operaţiei, după care examinarea se face fără probleme.
Indiferent de situaţie, se va evita stresarea animalului prin strigăte
puternice, lovirea, bruscarea şi limitarea mişcărilor acestuia.
Este recomandabil ca echipamentul de lucru al îngrijitorilor cât şi
examinatorului să fie bine strâns pe corp, salopetele fiind preferate halatelor.

5
 Figura 1. Abordarea suinelor
(caz general)

Abordarea scroafelor cu purcei

Scroafele cu purcei, mai ales cele primipare, sunt neliniştite şi uneori chiar
retive atunci când sunt deranjate. De aceea, ca şi la vieri, se impune culegerea de
informaţii precise asupra comportamentului scroafei de la îngrijitorul permanent.
După o prealabilă atenţionare, examinatorul va intra în boxa scroafei
respectând aceleaşi reguli ca la vieri.
Se recomandă ca îngrijitorul permanent să izoleze din timp purceii în
spaţiile de refugiu, prin intermediul unor panouri uşoare, întrucât se evită
neliniştirea scroafei şi purceilor, în plus se evită eventualele striviri în urma
mişcărilor necontrolate ale scroafei. În situaţia izolării purceilor de scroafă,
distanţa nu va fi mai mare de 1,5 m. După instalarea stării de linişte a animalului,
se va trece la examinarea regiunilor interesate.
Starea de linişte se instalează mai uşor când animalelor li se administrează
un furaj preferat ca: lucernă verde, tărâţe terciuite etc.
Abordarea scroafelor gestante, mai ales în ultima perioadă de gestaţie, se
va face cu deosebită atenţie. Această categorie se abordează cel mai uşor.

Abordarea celorlalte categorii de suine

Purceii sugari pot fi examinaţi în timpul suptului, pentru examinări mai
precise şi diferite intervenţii se procedează la prinderea şi contenţionarea lor.
Abordarea tineretului suin şi a suinelor la îngrăşat se face relativ uşor.
Acolo unde îngrijitorii se comportă cu blândeţe, animalele se apropie singure de
om, încât examinarea nu pune probleme deosebite. Simpla scărpinare pe abdomen
face ca animalele să fie foarte liniştite şi să stea culcate.

2. Contenţia suinelor
Contenţia este o stăpânire forţată a animalului în vederea executării unor
operaţiuni zootehnice şi sanitar-veterinare, fără accidentarea sau rănirea acestuia
sau a operatorului.
Purcelul, până la greutatea de 10-15 kg, se prinde cu mâna stângă de unul
dintre membrele posterioare (de preferinţă stângul), apoi se ridică la nivelul
pieptului operatorului, sprijinindu-se cu palma mâinii drepte regiunea pieptului
purcelului. Pentru sprijinire, palma mâinii drepte va realiza un jgheab ce va fi
aplicat la nivelul regiunii sternului purcelului, în aşa fel încât spaţiul dintre
degetul mare şi restul degetelor să cuprindă membrul drept anterior. În această
poziţie se poate executa individualizarea prin crestături, tatuajul şi examinarea
purcelului.

6

Figura 2. Dispozitiv pentru
castrarea vieruşilor
În vederea executării tăierii colţurilor
imediat după fătare şi castrarea vieruşilor,
între 7-14 zile, aceştia sunt răsturnaţi pe un
suport, cu abdomenul în sus, fixând membrele
posterioare cu mâna dreaptă, iar cu mâna
stângă membrele anterioare, căutându-se
limitarea mişcărilor purcelului, în vederea
executării operaţiunii de către două persoane.
În vederea lotizării, a tratamentelor sau
a unor vaccinări, categoriile mici de suine se
vor contenţiona prin prinderea ambelor
membre posterioare deasupra jaretelor şi
ridicarea lor la nivelul pieptului, în aşa fel ca
membrele anterioare să nu atingă pardoseala.

Prinderea membrelor posterioare se face deasupra jaretelor în scopul

evitării accidentării animalului prin luxaţii sau extensii ale tendoanelor şi pentru a
nu scăpa animalul, prin alunecarea membrelor din mână (pielea de pe zonele
inferioare ale membrelor fiind aproape în permanenţă umedă).
La categoriile mari de suine, pentru contenţie se aplică o frânghie lungă de
cca. 1,5 m, relativ subţire, rezistentă şi prevăzută cu ochi de laţ. Aceasta se aplică
înapoia caninilor, pe maxilarul superior. Ochiul laţului se deschide şi se ţine în mâna
dreaptă, în apropierea regiunii capului până avem posibilitatea să o introducem în
gura animalului. La momentul potrivit se trece după canini şi se fixează bine prin
mişcări laterale, apoi se struneşte şi se leagă de un suport rezistent. Întrucât regiunea
este puternic inervată, animalul simte o durere puternică şi are tendinţa de a trage
înapoi, manifestare care uşurează contenţia (fig.3).

Figura. 3 Contenţia suinelor

După terminarea operaţiunilor zoo-veterinare, se dezleagă frânghia cu laţ,

de suport, se slăbeşte şi se lărgeşte ochiul de laţ, prin mişcări laterale după care se
scoate brusc din gura animalului.
Tot pe principiul frânghiei cu ochi de laţ se folosesc bastoanele de
contenţie pentru suine, la care lărgirea şi strângerea ochiului de laţ se face prin
culisarea a două segmente de ţeavă, inegale ca dimensiuni şi diametre. Ochiul de

7
laţ poate fi confecţionat dintr-un cablu cu mai multe fire subţiri, oţelite. Bastonul
de contenţie oferă mai multă siguranţă, se poate manipula mai uşor, iar animalul
este stăpânit mai bine, dar răneşte mucoasa bucală.
Contenţia de durată a suinelor adulte, în vederea executării unor acţiuni
mai complexe (castrarea vierilor reformaţi de la reproducţie) se face cu ajutorul
antravoanelor şi/sau a frânghiei cu ochi de laţ şi a două frânghii rezistente,
aplicate în regiunile fluierelor membrelor anterioare şi posterioare, la bipedul
lateral de pe partea răsturnării. Frânghiile sunt trecute pe sub corpul animalului, în
partea opusă. La comandă frânghiile se trag, răsturnând animalul într-un jgheab
sau într-un şanţ dimensionat corespunzător.

Figura 4. Antravoane şi bastoane de contenţie

Imobilizarea se face prin legarea frânghiilor pe bipede diagonale şi apoi

laterale. Frânghiile se vor termina cu laţuri pentru ca dezlegarea să se facă uşor şi
rapid. Atât pe timpul răsturnării cât şi pe timpul imobilizării, frânghia cu ochi de
laţ aplicată pe maxilarul superior va fi bine strunită şi fixată de un suport rezistent.
Cu bune rezultate se poate apela la fixarea animalului în decubit lateral pe
o scară, prin legarea membrelor şi trecerea unei frânghii de mai multe ori pe sub
toarce. În final, scara se fixează într-o poziţie oblică sau orizontală. Procedeul este
folosit la imobilizarea suinelor adulte de reproducţie în vederea castrării, în
special a scrofiţelor după prima fătare.

Manevrarea suinelor
În unităţile de creştere şi exploatare a suinelor, acţiunile intreprinse sunt
extrem de numeroase: vaccinări, transferarea de la un adăpost (sau sector) la altul,
lotizări, livrări etc. Este bine de ştiut că în anumite situaţii se poate acţiona asupra
animalelor în anumite moduri care cer eforturi fizice reduse şi, în acelaşi timp,
stresul la care sunt supus animalele este diminuat.
În vederea vaccinării tineretului suin cât şi a categoriilor mai mari de
vârstă, nu se vor extenua muncitorii prin contenţia animalelor prin procedeele
prezentate anterior. Prin culisarea unui gard mobil se limitează spaţiul din boxă,
animalele se aglomerează într-un spaţiu redus, fără posibilitate de mişcare.
Operatorul execută vaccinarea şi aplică un semn pe spate animalelor vaccinate.
După ce toate animalele prezintă semne, se trece la vaccinarea animalelor din altă
boxă.
Scoaterea animalelor din boxă în vederea transferului la alt adăpost sau
pentru livrare se face tot prin limitarea spaţiului cu ajutorul unui panou mobil
obligând animalele să părăsească boxa.
În situaţia în care numai anumite animale trebuie scoase, se folosesc tot
panouri pentru orientarea şi conducerea animalelor către ieşirea din boxă,
evitându-se pe cât posibil apucarea şi tragerea animalelor de urechi sau de coadă.

8
 Animalele scoase din boxe (şi staţionate pe aleile de serviciu) vor fi
conduse afară din adăpost fără a crea panică între acestea, asigurându-se
deplasarea tuturor animalelor. În orice situaţie, nu se vor brusca animalele aflate
la urmă. O manevrare corectă a animalelor se face atunci când aleea rămâne
relativ curată după trecerea animalelor, deoarece animalele stresate defecă şi
urinează, murdărind aleea, favorizând alunecările şi implicit accidentele prin
dezmorexii. Trebuie evitate, pe cât posibil, zgomotele puternice, pocniturile,
lovirea etc., care conduc la enervarea şi panicarea animalelor.

TEMĂ:
- Se dă citire normelor de protecţia muncii specifice
sectorului de creştere a suinelor, prezentate în Extrasul 9, art.
1-3; 6-21; 24-49; 87-115; 122-131; 175-195; 275-332.
- Se prelucrează Ordinul 100/1980 MAIA, Decretul
Consiliului de Stat nr. 400/1981.
- Se vor prezenta diapozitive cu exemple de
abordare şi contenţie la suine.
- Fiecare student va participa la contenţionarea unei
categorii de porcine, în cadrul sectorului porcin de
la Staţiunea didactică Rediu.
- Se vor întocmi şi se vor semna Fişele colective de
instructaj.

INTREBARI :
a) Abordarea - definiţie
b) Contenţia – definiţie
c) Mijloace şi metode de contenţie a suinelor

REFERAT
Mijloace şi metode de contenţie a animalelor de reproducţie

9
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI
FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
CATEDRA: BIOTEHNOLOGII ÎN ZOOTEHNIE
DISCIPLINA: "Tehnologia creşterii suinelor"

FIŞĂ COLECTIVĂ DE INSTRUCTAJ

Întocmită la data de .....................................................................................

Subsemnatul...................................................................având funcţia de
.....................................asistat de ....................................................am procedat
astăzi..................la instruirea unui număr de ........... studenţi din grupa ..........
specificaţi pe tabelul anexat, în probleme de protecţia muncii pentru (se specifică
lucrările):
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
................................................................................................................................
Prezentul instructaj este valabil pe perioada de la ................ până la
........................
Materialul predat:
1..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
Prezenta fişă colectivă de instructaj se va păstra la ....................................

Semnături:

Instructor, Asistat,

10
 STUDIUL EXTERIORULUI LA SUINE

Intensitatea, ritmul şi calitatea activităţilor funcţionale pot fi sesizate prin

examen direct, fiind reflectate la exterior în conformaţia animalului, în structura şi
forma unor regiuni.
Cunoaşterea în detaliu a exteriorului indică specificul dezvoltării
ontogenetice a organismului în funcţie de particularităţile de rasă, nivelul
asigurării condiţiilor de întreţinere, calităţile şi defectele unor regiuni corporale ca
şi cauzele care le-au generat. De asemenea, oferă indicaţii crescătorilor asupra
direcţiei în care trebuie acţionat, atât pentru conservarea şi îmbunătăţirea
însuşirilor valoroase, cât şi pentru eliminarea unor defecte prin activitatea de
selecţie.
În vederea studiului analitic al diferitelor regiuni corporale, corpul suinelor
poate fi împărţit în trei părţi (trenuri):
- partea anterioară, care ţine de la discul râtului până la un plan vertical
care trece prin dreptul vertebrei a şasea sau a şaptea dorsală (imediat înapoia
spetelor);
- partea mijlocie, care este delimitată anterior de planul care trece prin
dreptul vertebrei a şasea-şaptea dorsale şi un alt plan vertical ce trece prin dreptul
unghiurilor externe ale iliumurilor (şoldurilor);
- partea posterioară care cuprinde restul corpului.

b
a c

Figura 5a. Părţile corpului suinelor: Figura 5b. Componentele

anatomice osoase
a. partea anterioară;
b. partea mijlocie;
c. partea posterioară
a. Partea anterioară a corpului (trenul anterior)
Din această parte a corpului rezultă, în urma sacrificării, carne de calitate
medie şi inferioară, din care cauză prin selecţie, nu s-a urmărit dezvoltarea acestor
regiuni.
La rasele tardive, această parte a corpului este mai dezvoltată decât la
rasele precoce, iar la masculi este mai dezvoltată decât al femele. În această parte
se află capul cu regiunile sale: gâtul, grebănul, pieptul şi membrele anterioare.
Capul cuprinde următoarele regiuni corporale:
Regiunea râtului. Râtul prezintă, anterior, placa discoidală, eliptică sau
circulară, cu două orificii nazale. Aceasta trebuie să fie circulară, puternică, cu
orificii nazale largi, iar pielea să fie umedă şi catifelată.
Râtul lung, conic şi strâmt este considerat defectuos, exprimând caractere
de primitivitate şi tardivitate.

11
 Figura 6. Regiunile corporale la suine
1. rât; 2. faţă; 3. frunte; 4. obraz; 5. urechi; 6. ceafă; 7. gât; 8. grebăn; 9. umăr; 10.
spată; 11. cot; 12. braţ; 13. antebraţ; 14. genunchi; 15. fluier; 16. gleznă; 17. chişiţă;
18. unghie; 19. spinare; 20. şale; 21. şold; 22. flanc; 23. coaste; 24. abdomen; 25.
mamele; 26. crupă; 27. coapsă; 28. fesă; 29. gambă; 30. jaret; 31. coadă

Regiunea feţei are ca bază anatomică oasele nazale, maxilarul superior,

intermaxilarul, lacrimalele şi zigomaticele, precum şi musculatura respectivă. Este
delimitată anterior de rât, posterior de o linie ce uneşte unghiurile interne ale
ochilor, iar lateral de două linii ce unesc unghiurile externe ale ochilor cu
comisurile bucale.
Baza anatomică poate concura la formarea unei feţe largi sau înguste,
drepte sau cu diferite grade de concavitate.
Faţa prea lungă, strâmtă sau cu profil exagerat de concav, este defectuoasă
deoarece incomodează animalul la prehensiunea hranei păşunat şi în procesul de
respiraţie (de exemplu la rasa Micul alb).

Figura 7. Tipuri de cap la suine

a. cap larg; b. cap îngust

Regiunea frunţii are ca bază anatomică osul frontal, oasele parietale şi o

mică parte din occipital. Este delimitată anterior de linia care uneşte unghiurile
interne ale ochilor, iar superior de o linie ce uneşte marginile anterioare ale
bazelor conchiilor auriculare cu arcadele orbitale.
Această regiune trebuie să fie largă şi netedă. Împreună cu regiunea feţei
concură la forma profilului capului, care poate fi drept şi se întâlneşte, în general, la
rasele primitive (făcând excepţie rasa Landrace şi Hampshire)şi profilul concav care are
diferite grade de concavitate: uşor concav, la rasa Marele alb; concav, la rasa Mijlociul
alb; ultraconcav la rasa Micul alb. Profilul concav caracterizează, în general, rasele
ameliorate. Este considerată defectuoasă fruntea îngustă şi convexă.
Regiunea feţei are ca bază anatomică oasele nazale, maxilarul superior,
intermaxilarul, lacrimalele şi zigomaticele, precum şi musculatura respectivă.Este
delimitată anterior de rât, posterior de o linie ce uneşte unghiurile externe ale ochilor,
iar lateral de două linii ce unesc unghiurile externe ale ochilor cu comisurile bucale.
Baza anatomică poate concura la formarea unei feţe largi sau înguste,
drepte sau cu diferite grade de concavitate.

12
 Faţa prea lungă, strâmtă, cu profil exagerat de concav, este considerată
defectuoasă deoarece incomodează animalul la prehensiunea hranei şi în procesul
de respiraţie (de exemplu la Micul alb).

Figura 8 Tipuri de profil la suine

a. drept; b. uşor concav;
c. concav; d. ultraconcav.

Regiunea frunţii are ca bază anatomică osul frontal, oasele parietale şi o

mică parte din occipital. Este delimitată anterior de linia care uneşte unghiurile
interne ale ochilor, superior de o linie ce uneşte marginile anterioare ale bazelor
conchiilor auriculare cu arcadele orbitare.Această regiune trebuie să fie largă şi
netedă. Împreună cu regiunea feţei concură la forma profilului capului, care poate
fi drept şi se întâlneşte, în general, la rasele primitive (excepţie făcând rasa
Landrace) şi profilul concav care are diferite grade de concavitate : uşor concav la
rasa Marele alb; concav la rasa Mijlociul alb; ultraconcav la rasa Micul alb.
Profilul concav caracterizează, în general, rasele ameliorate. Este considerată
defectuoasă fruntea îngustă şi convexă.
Regiunea cefei are ca bază anatomică occipitalul, muşchii regiunii
respective, precum şi extremitatea anterioară a coardei ligamentului cervical
superior. Ceafa trebuie să fie largă, musculoasă şi puternică.
Regiunea urechii are ca bază anatomică cartilajul conchiei auriculare.
Urechile pot constitui deseori caractere de rasă.

a) b) c)

d) e) f)
Figura 9. Tipuri şi porturi de urechi
a.lungi si aplecate; b.mijlocii si purtate înainte; c.mijlocii şi semiaplecate;
d.purtate caracreristic; e.mijlocii şi purtate lateral; f.scurte şi purtate în sus.

La rasele perfecţionate se întâlnesc următoarele tipuri de urechi:

- lungi şi aplecate (blegi) (la rasele: Landrace, Wessex, Cornwall etc.);
- mijlocii şi purtate înainte (la rasele: Marele alb, Bazna);
- mijlocii şi semiaplecate (semiblegi) (la rasa Mangaliţa);
- mijlocii şi purtate lateral (la rasa Spotted, Boar Power)
- scurte şi purtate în sus (la rasele: Berk, Hampshire, Mijlociul alb etc.);

13
 - purtate caracteristic îndreptate înainte, răsucite de la mijloc şi aplecate în
jos, iar vârful îndoit înapoi (Chester-White, Duroc).
Suinele sălbatice şi primitive au urechile mici, mobile şi purtate în sus.
Urechile prea mari sau prea mici sunt considerate defectuoase.
Regiunea ochiului are ca bază anatomică oasele care concură la formarea
cavităţii orbitale, globul ocular şi pleoapele.
Ochii trebuie să fie egali, de aceeaşi culoare, expresivi şi să denote
blândeţe. Pleoapele trebuie să fie fine, subţiri şi cu pielea bine întinsă. Pleoapele
groase, cu pliuri evidente, sunt considerate defectuoase.
De asemenea, se consideră defectuoşi ochii bulbucaţi (exoftalmici), cei
înfundaţi în orbite, cu irisul depigmentat (ceacâr). Ochii tulburi, cu privirea
pierdută sau răutăcioasă, indică prezenţa unor boli sau că animalele sunt retive;
ochii aşezaţi oblic indică primitivitate.
Regiunea obrazului are ca bază anatomică muşchii maseteri şi buccinatori.
Aceasta este delimitată posterior de o linie ce uneşte ramura recurbată a
mandibulei şi anterior de o linie ce uneşte unghiul extern al ochiului cu comisura
bucală.
La rasele de carne, această regiune este aplatizată, iar la cele de grăsime
este convexă, ca urmare a prezenţei depozitelor de grăsime.
Regiunea obrazului trebuie să fie bine dezvoltată, cu musculatura
evidenţiată. Obrazul trebuie să fie egal cu cel din partea opusă. Obrajii uscaţi sau
cu pliuri sunt consideraţi defectuoşi.
Regiunea ganaşelor are ca bază anatomică ramura orizontală a
mandibulei. Ea trebuie să fie netedă, dreaptă şi egală cu cea din partea opusă.
Regiunea jgheabului cuprinde spaţiul dintre cele două ganaşe. Rasele de
grăsime au jgheabul plin, uneori puţin lăsat, ca urmare a prezenţei depozitelor de
grăsime. Rasele de carne au jgheabul la acelaşi nivel cu ganaşele.
Din analiza regiunilor capului reiese faptul că la suine, capul exprimă în
modul cel mai fidel, rasa şi constituţia, aspecte de mare importanţă în lucrările de
selecţie, alături de starea de sănătate şi dimorfismul sexual.
Regiunea gâtului are ca bază anatomică vertebrele cervicale, muşchii
gâtului şi coarda ligamentului cervical superior.
Această regiune trebuie să fie bine îmbrăcată în muşchi, iar prinderea de
cap şi de trunchi trebuie să se facă fără zone evidente de demarcaţie. Este
considerat ca defect gâtul prea lung sau prea scurt, cu musculatura slab dezvoltată,
turtit lateral şi cu o prindere defectuoasă de cap şi de trunchi. La rasele de carne,
gâtul, în secţiune transversală, are forma eliptică sau chiar circulară.
Regiunea grebănului are ca bază anatomică apofizele spinoase ale
primelor 6-7 vertebre dorsale, cartilagiile de prelungire ale spetelor, partea
posterioară a coardei ligamentului cervical şi muşchii din această regiune.
Regiunea este delimitată anterior de o linie ce uneşte unghiurile cervicale
ale spetelor, posterior de o altă linie ce uneşte unghiurile toracale ale spetelor şi
lateral de o linie orizontală ce trece prin dreptul bazei cartilagiului suprascapular.
Analiza regiunii grebănului dă indicaţii, prin forma ei, asupra precocităţii şi
tipului morfo-productiv. Grebănul trebuie să fie larg, plin şi drept şi pe aceeaşi linie
cu spinarea. Grebănul este considerat defectuos atunci când este ascuţit şi despicat.
La indivizii adulţi, aparţinând raselor puţin ameliorate sau tardive, pe
părţile superioare ale gâtului şi a grebănului se dezvoltă coama, care este mai
evidentă la masculi.
Regiunea pieptului are ca bază anatomică extremitatea anterioară a osului
stern şi cele două straturi de muşchi. Dezvoltarea acestei regiuni dă indicaţii asupra
constituţiei corporale şi este direct proporţională cu randamentul la sacrificare.

14
 Pieptul se cere să fie larg şi adânc, deoarece concură la creşterea
volumului cavităţii toracice, care adăposteşte organe de importanţă vitală (inima,
plămânii etc.). Este considerat defect pieptul slab dezvoltat, strâmt şi puţin adânc.
Membrele anterioare cuprind următoarele regiuni corporale:
Regiunea spetei are ca bază anatomică osul spata, o parte din cartilagiul ei
de prelungire şi musculatura respectivă.
Regiunea este delimitată superior de grebăn, iar inferior de linia orizontală
ce trece prin dreptul articulaţiei scapulo-humerale. Spata trebuie să fie bine
îmbrăcată în muşchi, iar baza osoasă să fie oblică postero-anterior şi largă. Spata
verticală, neprinsă corect de torace, îngustă şi scurtă constituie defecte la această
regiune.
Regiunea braţului are ca bază anatomică osul humerus, muşchi, vase
sanguine şi ligamente.
Braţul este delimitat superior de regiunea spetei, iar inferior de o linie
orizontală ce trece prin articulaţia radio-humerală. Braţul trebuie să fie larg, bine
învelit în muşchi şi cu direcţie antero-posterioară. Este considerat defectuos braţul
scurt, slab dezvoltat şi în poziţie verticală.
Regiunea spetei, împreună cu regiunea braţului, alcătuiesc şunca
anterioară (şunca mică), care este bine evidenţiată la unele rase de suine (Piétrain,
Edelschwein).
Regiunea antebraţului are ca bază
anatomică oasele radius şi ulna, precum şi
musculatura respectivă. Are formă de trunchi
de con răsturnat. Aceasta trebuie să fie bine
dezvoltată, verticală şi fără pliuri ale pielii.
Regiunea genunchiului (carpiană) are
ca bază anatomică articulaţia radio-carpo-
metacarpiană şi ligamente. Genunchiul
trebuie să fie normal dezvoltat, încadrat în
linia de aplomb, iar îmbinarea cu regiunile
Figura 10. Călcătură “în pensă”. antebraţului şi fluierului să se facă fără zone
de demarcaţie.
Sunt defectuoşi genunchii prea evidenţi sau prea şterşi, cu pielea încreţită
şi cu defecte de aplomb. Apropierea genunchilor determină defectul de aplomb
numit "membre în X", iar depărtarea genunchilor determină defectul de aplomb
numit "membre în O".
Regiunea fluierului (metacarpiană) are ca bază anatomică cele patru oase
metacarpiene, muşchii flexori şi extensori, tendoane, ligamente. Fluierul trebuie
să fie puternic, vertical şi fără pliuri.
Fluierul prea subţire, lung, cu gâtuituri prea evidente şi neîncadrat în linia
de aplomb normală, este considerat defectuos.
În această regiune, în treimea superioară, se măsoară circumferinţa care dă
indicaţii asupra gradului de dezvoltare a osaturii şi tipului constituţional.
Chişiţa prea lungă, moale, subţire şi prea oblică determină defectul de aplomb
numit "călcătură de urs” sau “labă de urs", iar când chişiţa este prea scurtă şi verticală
determină "călcătura de ţap" sau "în pensă"; în ambele cazuri se consideră defecte
grave.
Regiunea unghiei are ca bază anatomică falanga a treia, compusă din cele
două părţi. Cele două părţi care compun unghia trebuie să fie apropiate, de
mărime egală, simetrice şi cu vârfurile orientate înainte. Cornul unghiei tebuie să
prezinte culoarea caracteristică rasei respective, să fie tare şi fără fisuri.
În general, animalele la care cornul este de culoare închisă sunt mai rezistente
la boli şi mediu. Unghiile deviate de la linia normală de aplomb, cu ţesut moale
neconsistent, cu cornul crăpat, încălecate etc., sunt considerate defectuoase.

15
 Figura 12. Unghii asimetrice, orientate în afară

b) Partea mijlocie a corpului

Întrucât din această parte rezultă, în urma sacrificării carne de calitate
superioară, în lucrările de selecţie se urmăreşte dezvoltarea regiunilor componente.
La actualele rase de suine, trenul mijlociu trebuie să fie mult alungit şi
cilindric, aşa cum este la rasele de carne, alungit şi aplatizat la rasele mixte şi sub
formă de butoi la rasele specializate pentru producţia de grăsime.
Suinele primitive au trenul mijlociu slab dezvoltat, turtit lateral şi cu
coastele proeminente.
Partea mijlocie cuprinde următoarele regiuni corproale: superior-spinarea
şi şalele, inferior-abdomenul, ugerul la scroafe şi furoul la vier, iar lateral
flancurile şi coastele.
Regiunea spinării are ca bază anatomică restul de vertebre (rămase de la
grebăn), extremitatea superioară a coastelor şi muşchii.

Figura 13. Tipuri de spinare la suine

a. dreaptă; b. concavă; c. uşor concavă; d. convexă
Această regiune este delimitată anterior de regiunea grebănului, posterior
de regiunea şalelor, până la ultima vertebră dorsală, iar lateral cu regiunea
coastelor.
Spinarea furnizează carne de calitate superioară, fapt ce impune ca să fie
lungă, largă, bine învelită de muşchi, orizontală la rasele ameliorate, clasice şi sau
uşor convexă la rasele americane (Chester-White, Duroc şi Hampshire).
La rasele primitive spinarea este convexă (de crap), slab îmbrăcată în
muşchi, iar la scroafele cu mai multe fătări este uneori lăsată. Este considerată
defectuoasă spinarea convexă, ascuţită, înşeuată, iar exemplarele cu aceste defecte
se exclud de la reproducţie.
Regiunea şalelor are ca bază anatomică vertebrele lombare, ligamentele şi
muşchii din această regiune.

16
 Regiunea şalelor este delimitată anterior printr-o linie ce uneşte dintr-o
parte în alta ultimele coaste, posterior printr-o linie ce uneşte cele două unghiuri
externe ale iliumurilor (şoldurilor) şi lateral de două linii orizontale ce trec prin
dreptul apofizelor transversale ale vertebrelor lombare.
La suine, şalele trebuie să fie lungi, largi, bine îmbrăcate în muşchi şi
îmbinate armonios de spinare şi crupă. La unele rase americane, şalele sunt uşor
convexe, fără a constitui un defect şi fără a trăda caractere de tardivitate sau
primitivitate
Se consideră defectuoase şalele slab îmbrăcate în muşchi, lăsate sau
convexe. Mersul legănat se datoreşte şi şalelor lăsate, iar suinele care prezintă
asemenea defecte se exclud de la reproducţie.
Regiunile grebănului, spinării şi şalelor dau linia superioară a corpului
sau profilul dorsal.
Regiunea flancului reprezintă spaţiul cuprins între ultima coastă, unghiul
extern al iliumului, coapsă, şale şi abdomen, având ca bază anatomică muşchiul
micul oblic.
La toate rasele de suine flancul trebuie să fie adânc, plin, chiar şi atunci
când animalul este flămând. Se consideră defectuos flancul scobit, puţin adânc, cu
musculatura slab dezvoltată şi denotă, în general, înrăutăţirea stării de întreţinere a
animalului.

Figura 14. Corp defectuos

(trunchi puţin adânc, torace strâmt,
flancuri scobite, şunci posterioare slab
dezvoltate)

Regiunea abdomenului are ca bază anatomică peretele inferior al cavităţii

abdominale, format din muşchii abdominali şi tunica fibroelastică. Regiunea
prezintă la exterior pielea, iar la interior peritoneul.
Abdomenul trebuie să fie lung, larg şi fără să atârne. Linia inferioară
trebuie să fie orizontală şi aproximativ paralelă cu linia superioară, la rasele cu
producţie mixtă sau la cele de carne, descendentă la rasele specializate pentru
producţia de bacon (Landrace) şi suptă la rasele americane (Chester-White şi
Duroc). Este considerat defectuos abdomenul supt la rasele clasice, ameliorate, şi
abdomen lăsat (se întâlneşte de obicei la animalele rahitice).
Suinele care prezintă abdomenul lăsat se exclud de la reproducţie.
Scroafele valoroase, la care lăsarea abdomenului se datoreşte gestaţiilor, nu se
exclud de la reproducţie.
Regiunea ugerului (sau a mamelelor) are ca bază anatomică glanda mamară.
Regiunea trebuie să posede un număr de cel puţin 12 sfârcuri, la grupa
raselor care se caracterizează prin indici de reproducţie foarte buni (prolificitatea
foarte mare, capacitatea de alăptare mare), sau grupa raselor materne, din care fac
parte rasele Landrace, Marele alb, Yorkshire, Edelschwein, Wessex, Cornwall,
Alb de Ruşeţu etc.

17
 La grupa a doua de rase, sau a raselor paterne, din care fac parte Duroc,
Hampshire, Piétrain, Chester-White, Landrace belgian, Bazna, Mangaliţa etc.,
numărul minim admis este de 10 sfârcuri.
Aşezarea sfârcurilor trebuie să fie simetrică, şi de o parte şi de alta a liniei
mediane, iar în lactaţie trebuie să aibă o formă de pâlnie bietajată, cu ţesutul
glandular bine dezvoltat (buretos la palpare) şi cu pielea bine întinsă şi fină.

-a- -b-
Figura 15. Ugerul la scroafă: a. normal; b. defectuos
Se exclud de la reproducţie femelele care prezintă mamelele grase (cu
mult ţesut adipos), mamelele înfundate şi cu sfârcuri mici, care nu pot fi supte de
purcei.
Alt defect întâlnit la această regiune este "mamela rău suptă". Acest defect
se datoreşte faptului că unele mamele, la prima fătare, nu au fost supte şi din lipsă
de funcţionalitate rămân nedezvoltate la fătările ulterioare.
Sunt eliminate de la reproducţie scroafele cu mamele afectate de
actinomicoză, mamele asimetrice, neegale, prea lungi sau prea scurte şi cu ţesut
glandular insuficient dezvoltat.
Numărul de sfârcuri şi simetria lor, se apreciază şi la vieri, deoarece aceste
caractere se transmit la descendenţi (la fiice).
Regiunea furoului la vieri, această regiune trebuie să fie needemaţiată şi
de culoare normală. Examinarea regiunii se face în stare de repaus şi în executarea
montei. Penisul trebuie să fie normal dezvoltat, integru şi de culoare
caracteristică.

a) b)
Figura 16. Mamelon defectuos (răsturnat) –
a. şi canal galactofor eliptic (corect)- b.
Regiunea coastelor are ca bază anatomică coastele şi musculatura
respectivă. La suine se apreciază forma (convexitatea), lungimea şi direcţia
coastelor (unghiul format cu coloana vertebrală), care variază în funcţie de tipul
morfo-productiv, rasă etc.
La rasele specializate pentru carne şi bacon coastele trebuie să fie lungi şi
cu direcţia mult posterioară, realizând o cavitate toracică profundă. La rasele de
grăsime, dimpotrivă, coastele sunt foarte arcuite (grad mare de convexitate),
realizând o cavitate toracică adâncă, dar mai puţin profundă, ceea ce conferă
animalului formatul de butoi. Sunt defectuoase coastele plate, slab îmbrăcate în

18
muşchi, ceea ce conferă animalului un aspect turtit lateral, format întâlnit, în
deosebi, la suinele primitive sau rasele tardive.
Cavitatea toracică adăposteşte organele vitale ale organismului animal,
cum ar fi cordul şi plămânii. La alcătuirea cavităţii toracice participă mai multe
regiuni corporale, care aparţin atât părţii anterioare cât şi celei mijlocii.
Cavitatea se delimitează superior prin vertebrele dorsale, inferior prin osul
stern şi lateral prin coaste.
Cavitatea toracică la suine trebuie să fie profundă (lungă), largă şi adâncă.
Dimensiunile şi forma cavităţii toracice variază în funcţie de tipul funcţional şi
productiv, de starea de întreţinere şi de starea de sănătate.
La tipul productiv de carne şi bacon, cavitatea toracică are forma unui
cilindru lung, la tipul productiv de carne-grăsime (mixt) cavitatea toracică are
forma unui cilindru mai scurt, iar la tipul productiv de grăsime cavitatea toracică
se prezintă sub forma unui butoi, datorită convexităţii mari a coastelor şi a
abdomenul mai voluminos. Dezvoltarea slabă a cutiei toracice la unele rase
(Piétrain, Mangaliţa) sau indivizi obţinuţi din diferite rase (metişi) poate duce la
insuficienţă pulmonară sau cardiacă.
c. Partea posterioară a corpului
Din partea posterioară rezultă, în urma sacrificării, carne de calitate
superioară şi în cantitatea cea mai mare, urmărindu-se prin lucrările de selecţie ca
această parte să se dezvolte foarte mult. În prezent sunt rase cu partea posterioară
foarte dezvoltată, cum ar fi: Landrace, Piétrain, Landrace belgian, L.S. 345 Periş
etc.
Principalele regiuni ale trenului posterior sunt: crupa, şunca posterioară
(formată din coapsă, fesă şi gambă), jaretul, fluierul, buletul sau glezna, chişiţa şi
unghia.
Regiunea crupei are ca bază anatomică osul sacrum, coxalul, primele
vertebre coccigiene, muşchii fesieri şi ischiotibiali.

a) b)

c)
Figura. 17. Tipuri de crupă: a. strâmtă; b. medie c. largă

Regiunea este delimitată anterior de un plan vertical ce trece prin dreptul

celor două unghiuri externe ale iliumurilor, lateral de două linii ce pornesc de la
şolduri, trec prin dreptul articulaţiei coxo-femurale, continuându-se apoi până la

19
punctele feselor şi posterior de o linie ce uneşte cele două tuberozităţi ischiatice,
înconjurând baza cozii.
La toate rasele de suine crupa trebuie să fie lungă, largă, dreaptă şi bine
îmbrăcată în muşchi. Rasele de grăsime au crupa puţin teşită şi scurtă. Unele rase
americane, datorită convexităţii liniei superioare, au crupă teşită, fără a constitui
un defect al acestei regiuni.
Este considerată defectuoasă crupa teşită, ascuţită, scurtă, îngustă şi slab
îmbrăcată cu musculatură. Aceste defecte se întâlnesc, în general, la suinele
primitive, precum şi la exemplarele din toate rasele cu stare de întreţinere slabă.
Şunca posterioară (formată din regiunile coapsei, fesei şi gambei). Baza
anatomică este formată din osul femur, rotula şi musculatura regională.
Şunca posterioară furnizează o mare cantitate de carne şi de calitate
superioară, din care cauză nu se studiază regiunile corporale care intră în
alcătuirea ei, ci numai gradul de dezvoltare a musculaturii.
La suine, şuncile posterioare trebuie să fie largi, descinse şi cu
convexitatea pronunţată. Dezvoltarea şuncilor posterioare variază în funcţie de
rasă, (sunt foarte dezvoltate la tipul de carne şi bacon şi mai puţin dezvoltate la
tipul de grăsime); în funcţie de vârstă, stare de sănătate etc. Se consideră
defectuoase şuncile posterioare cu dezvoltare prea mică (şunci scurte, puţin
convexe, strâmte şi cu musculatura slab dezvoltată).
Regiunea jaretului are ca bază anatomică articulaţia tibio-tarso-
metatarsiană, oasele tarsiene şi ligamente. Jaretul trebuie să fie bine conturat,
încadrat în linia normală de aplomb. Jareţii apropiaţi dau defectul de aplomb
"coate de vacă", iar cei prea îndepărtaţi favorizează "cosirea" membrelor. Aceste
defecte obosesc animalul în mers, iar vierii execută greu saltul pentru montă.
Animalele cu asemenea defecte se exclud de la reproducţie deoarece denotă o
constituţie necoresponzătoare.
Regiunea fluierului posterior (metatarsiană) are ca bază anatomică cele
patru oase metatarsiene. Regiunea trebuie să fie dezvoltată proporţional şi
încadrată în linia normală de aplomb.
Regiunea gleznei (buletului) are ca bază anatomică articulaţia metatarso-
falangieră. Trebuie să fie încadrată în linia normală de aplomb.
Regiunea chişiţei şi a unghiei se apreciază după aceleaşi criterii ca la
membrele anterioare. Se întâlnesc defectele de aplomb “călcătură de urs" şi
"picioare de elefant" (la unele rase americane), ca urmare a unghiului jaretului
prea deschis.
Prin selecţie trebuie înlăturate aceste defecte deoarece au implicaţii
negative în exploatarea animalelor de reproducţie.
Regiunea testiculelor la vieri. Testiculele sunt susţinute în bursele
testiculare. Testiculul stâng este puţin mai coborât decât cel drept. Prinderea
acestora trebuie să fie normală, fără să atârne (prea jos) la animalele tinere.
Pielea scrotală trebuie să fie netedă şi acoperită cu peri fini. Sunt excluşi
de la reproducţie reproducătorii cu criptorhidie, monorhidie, hipoplazie,
hiperplazie. Toate aceste anomalii pot avea tangenţe cu fenomenul de
consangvinitate şi cu o constituţie necorespunzătoare.

Figura 18. Membre posterioare la suine:

a. aplomb normal;
b. aplomb defectuos

20
 Regiunea vulvei la femele Dezvoltarea şi culoarea vulvei la femele trebuie
să fie normală. Vulva congestionată, un timp îndelungat indică practicarea unei
alimentaţii incorecte cu furaje alterate, care afectează buna funcţionare a
aparatului reproducător la scroafe.

a) b)
Figura 19. Regiunea vulvei: a- normal dezvoltată; b-de tip infantil

Regiunea cozii are ca bază anatomică vertebrele coccigiene şi muşchii

caudali. La suine se apreciază portul cozii. Portul răsucit al cozii este caracteristic
animalelor sănătoase cât şi celor ce aparţin raselor ameliorate. Cele bolnave, cât şi
cele primitive, poartă coada în jos, nerăsucită, grosolană şi acoperită cu păr
abundent (coadă de vacă). La rasa Marele alb, canaful din vârful cozii (smocul de
păr) constituie un caracter de rasă. În marile unităţi industriale, pentru evitarea
caudofagiei se procedează la amputarea cozii, în primele zile de viaţă.
Această măsură nu este indicată pentru unităţile care produc şi livrează
reproducători.

INTREBARI :
a) Definiţi regiunile corporale la suine în funcţie de specializarea raselor
b) Definiţi defectele de exterior datorate unor activităţi reproductive şi de
ameliorare
c) Definiţi defectele de exterior datorate unor activităţi tehnologice

REFERAT
Importanţa dezvoltării ontogenetice asupra exteriorului animalului adult

21
 METODE DE APRECIERE
A EXTERIORULUI LA SUINE

Metodele de apreciere a exteriorului la suine au la bază legătura dialectică

ce există între formă şi conţinut şi confirmarea practică precum că, exteriorul unui
animal certifică date privind nivelul productiv, constituţia şi starea de sănătate. În
funcţie de tehnica aplicată, metodele folosite în aprecierea exteriorului sunt
grupate în: metode somatoscopice, metode somatografice şi metode
somatometrice. În mod curent, în practică se utilizează numai metodele
somatoscopice (metoda liberă şi metoda punctelor), însă în anumite situaţii
acestea pot fi asociate cu celelalte metode, caracterizate în general prin mai multă
obiectivitate în aprecierea corectă a exteriorului.

1. Metode somatoscopice
1.1. Metoda liberă de apreciere
Este uşoară şi rapidă, însă uneori subiectivă, mai ales când este practicată
de către un personal cu puţină experienţă.
Animalul este observat şi examinat cu mare atenţie, reţinându-se calităţile
şi defectele fiecărei regiuni corporale, proporţionalitatea şi modul de îmbinare a
acestora. Este metoda care se practică în cele mai numeroase situaţii: examinarea
stării sanitar-veterinare a efectivului, lotizării, cumpărării de animale, alegerea
materialului de reproducţie etc. La alegerea materialului de reproducţie se va
acorda o atenţie specială regiunilor ugerului, membrelor (fără defecte de aplomb),
organelor genitale etc. În acelaşi timp se va aprecia tipicitatea rasei, robusteţea
animalelor, starea de întreţinere, sănătate etc. Animalul va fi examinat atât în
staţiune cât şi în timpul mersului, pentru a identifica eventualele şchiopături şi
gradul de gravitate. Prin această metodă nu se acordă clase, stabilindu-se numai
dacă animalul este acceptat sau nu scopului în care se face aprecierea.

1.2. Metoda punctelor

Ca şi în cazul precedent, această metodă foloseşte examenul cu ochiul
liber, cu deosebirea că, în primul caz, aprecierea este cu totul generală, animalul
fiind socotit bun sau rău, în funcţie de scopul final al creşterii. La metoda
punctelor, se examinează fiecare regiune în parte, după care, coroborând toate
informaţiile, se acordă un anumit număr de puncte sau o notă pentru fiecare dintre
regiunile sau grupele de regiuni corporale legate între ele morfo-fiziologic.
Punctajul general rezultat din însumarea punctelor atribuite reprezintă
valoarea zootehnică a animalului. Suma maximă este de 100 puncte şi reprezintă
tipul perfect de reproducător. Acordarea punctelor se face în funcţie de grupa de
rase din care face parte animalul şi de importanţa însuşirii apreciate.

22
 Tabelul 1
Acordarea punctelor în aprecierea
însuşirilor de exterior şi a constituţiei la suine
Punctaj maxim Punctaj minim
Însuşirea care Grupa a Grupa a
Grupa I Grupa I
se apreciază II-a II-a
de rase de rase
de rase de rase
Cap şi gât 10 10 - -
Trunchi (cutie toracică, spinare 10 10 5 5
şi abdomen)
Jamboane şi spete 15 25 5 10
Mamele 25 15 15 10
Membre şi ongloane 20 20 10 10
Tipicitatea rasei şi robusteţea 20 20 10 10
TOTAL 100 100 - -
Notă: Nu se pot acorda 15 puncte când individul respectiv are mai puţin de 12
sfârcuri normale, la grupa I de rase şi respectiv, 10 puncte când individul are mai
puţin de 10 sfârcuri la grupa a II-a de rase.

În baza notei generale suinele se încadrează în clasele: record (R), elită

(E), clasa I şi clasa a II-a, conform limitelor de punctaj prezentate în tab. 2.

Tabelul 2
Limitele de punctaj pentru încadrarea în clase parţiale
Specificare Record Elită Clasa I Clasa a II-a
Masculi 90 şi peste 89-80 79-65 -
Femele 90 şi peste 89-80 79-65 64-55

Neîncadrarea animalelor în baremurile din tabelul de mai sus determină

excluderea din categoria "material de reproducţie".

2. Metode somatografice
2.1. Metoda dreptunghiului
Constă în înscrierea pe conturul unui dreptunghi (care exprimă figurat
formatul corporal al animalului) a unor semne convenţionale ce reprezintă calităţi
ori defecte ale diferitelor regiuni corporale, grupe de regiuni sau a conformaţiei şi
constituţiei animalului apreciat.
Înscrierea semnelor convenţionale pe formularele cu formatul corporal al
animalelor vor începe, mai întâi, cu regiunile din partea anterioară şi se va termina
cu cele din partea posterioară.
Redăm mai jos semnificaţia semnelor convenţionale utilizate la aprecierea
exteriorului prin această metodă.

23
 Figura 20. Semnificaţia semnelor convenţionale
la aprecierea exteriorului prin metoda dreptunghiului

1. Cap grosolan 20. Înalt pe picioare

2. Gât gros 21. Dezvoltare corporală mare
3. Spinare scurtă şi dreaptă 22. Flancuri scobite
4. Crupă ascuţită 23. Şunci anterioare bine dezvoltate
5. Spinare solidă 24. Şunci posterioare bine dezvoltate
6. Încins înapoia spetelor 25. Membre anterioare drepte şi puternice
7. Conformaţie proporţionată 26. Membre posterioare drepte
8. Piept adânc 27. Cap şi profil concav
9. Gât subţire 28. Gât lung
10. Grebăn ascuţit 29. Gât lăsat înapoia grebănului
11. Crupă ridicată 30. Spinare de crap
12. Spinare lăsată 31. Piept descins, dezvoltat
13. Crupă oblică 32. Coaste proeminente
14. Dezvoltare corporală mică 33. Dezvoltare corporală slabă
15. Membre în "X" 34. Şunci anterioare defectuoase
16. Coate de vacă 35. Şunci posterioare defectuoase
17. Gât scurt 36. Labă de urs la membrele anterioare
18. Spinare lungă 37. Labă de urs la membrele posterioare
19. Spată desprinsă

2.2. Metoda fotografierii

Fotografiile constituie adevărate documente de certă valoare zootehnică, din
examinarea cărora se pot trage concluzii cu privire la conformaţia corporală,
constituţia animalului, tipicitatea rasei etc. Cu ajutorul fotografiilor se poate aprecia
în ce măsură anumite însuşiri legate de exterior au fost sau nu transmise la
decendenţi, trăgând unele concluzii asupra consolidării în timp a rasei, liniei sau
familiei. Pentru o bună reuşită a fotografiei şi pentru a scoate în evidenţă exteriorul
animalului, acesta trebuie să se sprijine pe toate membrele, să aibă capul ridicat la
nivelul grebănului. Membrele anterioare să fie situate pe aceeaşi direcţie, iar cele
posterioare puţin distanţate. Lumina trebuie să fie naturală, iar fondul trebuie să fie
în contrast cu culoarea animalului. De regulă, fotografierea animalului se face din
profil, urmărindu-se ca proiecţia obiectivului să cadă orizontal la nivelul mijlocului
regiunii coastelor. Când dorim să punem în evidenţă forma şi dezvoltarea anumitor
regiuni sau părţi corporale (cap, spinare, dezvoltarea jamboanelor) se pot executa
fotografii din faţă sau spate, aducându-se aparatul al o distanţă mai mică.

24
 Figura 21. Animal fotografiat corect.

2.3. Metoda filmării

Este considerată ca o metodă modernă, rapidă şi eficace,fiind net
superioară metodei fotografierii. Cu ajutorul peliculei de film, animalele se pot
înregistra de la naştere şi până la maturitate, se preiau detalii, se urmăresc
posibilităţile de transmitere a unor caractere în descendenţă ş.a.De pe film se pot
efectua, de câte ori este nevoie, poze ale animalelor, respectându-se toate regulile
impuse de tehnica fotografierii, fără un efort comparabil cu cel depus în cazul
fotografierii propriu-zise.

3. Metode somatometrice
Constau în aprecierea exteriorului suinelor cu ajutorul măsurătorilor de
dimensiune şi de masă corporală. Animalul este apreciat atât prin prisma
valorilor obţinute în urma măsurătorilor cât şi prin calcularea şi interpretarea
unor indici corporali. Datorită faptului că aprecierea exteriorului se face cu
ajutorul cifrelor, subiectivismul este înlăturat aproape în totalitate.

3.1. Determinarea dimensiunilor corporale

În timpul măsurătorilor, poziţia animalului trebuie să fie aproape identică
cu cea din timpul fotografierii.

3.1.1. Dimensiunile de lungime

- Lungimea corpului este distanţa de la protuberanţa occipitalului până la
baza cozii. Se determină cu panglica, copiindu-se profilul superior al corpului.
- Lungimea trunchiului este distanţa dintre punctul spetei (articulaţia
scapulo-humerală) şi punctul fesei (tuberozitatea ischiatică). Se determină cu
zoometrul, citirea făcându-se la indicaţia "lărgimii".
- Lungimea toracelui este distanţa dintre punctul spetei şi jumătatea
posterioară a ultimei coaste.
- Lungimea crupei este distanţa de la şold la punctul fesei. Se determină cu
compasul.
- Lungimea capului este distanţa de la protuberanţa occipitalului până la
marginea superioară a discului râtului. Se determină cu ajutorul compasului, din
poziţia laterală.

3.1.2. Dimensiunile de înălţime

- Înălţimea la grebăn este dată de distanţa pe verticală dintre punctul cel
mai înalt al grebănului (vertebra a 6-a dorsală) şi sol. Se determină cu ajutorul
zoometrului.
- Înălţimea la spinare, este distanţa pe verticală, dintre punctul de pe linia
superioară corespunzător ultimei coaste şi sol.

25
 - Înălţimea la crupă este distanţa pe verticală dintre punctul de pe linia
superioară ce trece prin dreptul şoldului (unghiul extern al iliumului) şi sol. Se
determină cu zoometrul, din partea stângă a animalului. Atunci când se impune
aprecierea poziţiei crupei, gama determinărilor se poate extinde.
- Adâncimea toracelui este distanţa, pe verticală, dintre grebăn şi stern. Se
determină cu ajutorul zoometrului în poziţie răsturnată, citirea făcându-se la
indicaţia "lărgimi".

3.1.3. Dimensiunile de lărgime

- Lărgimea pieptului este distanţa, pe orizontală, dintre punctele spetelor.
Se determină cu ajutorul zoometrului.
- Lărgimea crupei se detrmină la nivelul şoldurilor, a articulaţiilor coxo-
femurale şi a marginilor externe ale tuberozităţilor ischiatice. Măsurătorile se
efectuează cu ajutorul compasului sau zoometrului.
- Lărgimea frunţii se măsoară cu compasul, între punctele proeminente ale
orbitelor.

3.1.4. Perimetre
- Perimetrul toracelui este circumferinţa trunchiului animalului,
determinată imediat înapoia spetelor. Se determină cu panglica.
- Perimetrul fluierului este circumferinţa membrului anterior, în zona cea
mai subţire a fluierului.

Figura 22. Principalele măsurători corporale la suine.

1. înălţimea la grebăn; 2.lungimea corpului; 3. adîncimea toracelui; 4. perimetrul
toracelui; 5. perimetrul fluierului.

3.2. Indicii corporali

Exprimă valori relative obţinute din combinarea dimensiunilor corporale şi
arată proporţiile, conformaţia şi constituţia.

Dintre indicii corporali, cei mai importanţi sunt:

- Indicele tipului morfo-productiv:

Lungimea corpului (cm)

x100
Imp = Perimetrul toracic (cm)

Valorile indicelui morfo-productiv variază în funcţie de specializarea

raselor, fiind mai mari la rasele de carne (Landrace - 117%, Marele alb - 106%) şi
mai mici la rasele pentru grăsime (Mangaliţa - 90%).

26
 - Indicele tipului constituţional:
Perimetrul fluierului (cm)
x100
Ic = ~ n \ l]imea la greb \ n (cm)

- Indicele de robusteţe:

Perimetrul toracic (cm)

x100
Ir = Lungimea trunchiului (cm)

- Indicele formatului corporal:

Lungimea corpului (cm)

x100
Imp = ~ n \ l]imea la greb \ n (cm)

Indicii corporali sunt utilizaţi pentru aprecierea indivizilor analizaţi prin

compararea cu valorile medii ale rasei din care fac parte, iar pe de altă parte pot fi
folosiţi şi pentru grupe de animale din cadrul rasei, obţinând date referitoare la
particularităţile de conformaţie şi tendinţa spre un anumit tip productiv.

3.3. Cântărirea suinelor

La anumite vârste sau perioade de timp, constituie un element de bază în
aprecierea dezvoltării (creşterii) corporale a animalelor. Masa corporală a suinelor
se determină prin cântărire individuală, iar în unele situaţii şi în grup (dar pe
categorii de greutate) de regulă dimineaţa, înaintea administrării primului tain de
hrană.
La această specie se execută o serie de cântăriri obligatorii în vederea
completării evidenţelor zootehnice, dar şi ocazional, cu ocazia livrărilor de
animale, manevrării sau pentru aprecierea sporului de creştere.
- La naştere, cântărirea se execută în unităţile cuprinse în controlul oficial
al producţiei, pentru aprecierea greutăţii individuale a puceilor fătaţi. Rezultatele
cântăririi oferă indicaţii şi asupra condiţiilor de care au beneficiat scroafele în
perioada de gestaţie. În complexele mari de creştere a suinelor, la naştere, purceii
nu se cântăresc, eliminându-se,în schimb, purceii consideraţi neviabili (sub 900
g). În condiţii obişnuite, greutatea purceilor la naştere depăşeşte 1 kg, fiind
dependentă de numeroşi factori: baza ereditară, vârsta scroafei, alimentaţia
scroafei, numărul de purcei fătaţi etc.
- La 21 de zile, cântărirea se execută pentru aprecierea capacităţii de
alăptare a scroafelor, putându-se aprecia cu acest prilej şi uniformitatea lotului de
purcei. Capacitatea de alăptare, aşa cum este înţeleasă şi utilizată astăzi în
lucrările de selecţie la suine, reprezintă greutatea purceilor din lotul crescut la
oscroafă până la 21 de zile. Este vorba, deci, de un caracter complex, rezultantă a
interacţiunii dintre o serie de componenţi: producţia de lapte a scroafei, calitatea
de bună mamă, numărul de purcei din lotul de fătare sau numărul realizat pentru
creştere, precum şi vigoarea purceilor din lotul alăptat.
- La înţărcare, cântărirea se execută pentru formarea loturilor de purcei
înţărcaţi pe categorii de greutate, sex, sau pentru cunoaşterea greutăţii purceilor
mutaţi de la maternitate la sectorul de creşă.
- La 91  3 zile, cântărirea se face la introducerea animalelor în halele de
testare.

27
 - La 182  3 zile se execută cântărirea animalelor care încheie testul
performanţelor proprii.
Pentru calcularea sporului de creştere se calculeaă diferenţa dintre ultima
cântărire şi cântărirea anterioară care interesează, ţinându-se seama de greutatea
animalelor care au intrat şi au ieşit din lotul respectiv.
Sc = (greutatea lotului la sfârşitul perioadei - greutatea animalelor ieşite din lot) -
(greutatea lotului la începutul perioadei - greutatea animalelor intrate în lot).

Pentru determinarea sporului mediu zilnic se împarte sporul total la

numărul de zile furajate pentru perioada aferentă realizării sporului.

Figura. 23. Metode de cântărire a purceilor

TEMĂ:

Studentul_____________________________
Grupa___________

APLICAŢII PRACTICE

1. Aprecierea exteriorului prin metoda punctelor

Nr. matricol______________Rasa_____________Sexul_______Data
naşterii________
Starea de întreţinere___________________________Nr. sfârcuri
dr./stg.____________
Greutatea vie____________Clasa__________

Acordarea punctelor la aprecierea însuşirilor de exterior

Clasa a II-a de
Obiectul aprecierii Clasa I de rase
rase
Cap şi gât
Trunchi (cutie toracică, spinare şi abdomen)
Jamboane şi spete
Mamele
Membre şi ongoane
Tipicitatea de rasă şi robusteţea
TOTAL

28
 2. Aprecierea exteriorului prin metoda dreptunghiului
Nr. matricol________________________
Rasa _____________________________
Sexul_____________________________

Pe conturul dreptunghiului se vor specifica defectele şi calităţile depistate,

motivând în felul acesta şi punctele acordate în tabelul anterior.

3. Aprecierea exteriorului pe baza măsurătorilor corporale

Denumirea Dimensiunea Denumirea măsurătorii Dimensiunea
măsurătorii
Lungimea corpului Lărgimea pieptului
Lungimea trunchiului Lărgimea toracelui
Lungimea toracelui Lărgimea crupei la şolduri
Înălţimea la grebăn Lărgimea crupei la
Înălţimea la spinare articulaţiile coxo-femurale
Înălţimea la crupă Perimetrul toracic
Adâncimea toracelui Perimetrul fluierului

Pe baza datelor obţinute în urma măsurătorilor corporale se vor calcula

următorii indici corporali:
- Indicele tipului morfo-productiv (Imp);
- Indicele constituţional (Ic);
- Indicele formatului corporal (Ifc);
- Indicele robusteţei(Ir).

INTREBARI :
a) Importanţa aprecierii exteriorului la suine
b) Diferenţiaţi timpii de apreciere a exteriorului prin metoda fotografierii
şi filmării

REFERAT
Importanţa indicilor corporali în aprecierea valorii suinelor de reproducţie

29
 ELEMENTELE CARE CARACTERIZEAZĂ
PROCESUL DE CREŞTERE

Pentru a urmări modul cum se desfăşoară procesul de creştere se face

analiza unor elemente ca: energia de creştere, viteza de creştere, intensitatea de
creştere şi coeficientul de creştere.
Energia de creştere reprezintă însuşirea organismului ca în perioada de
creştere să-şi sporească continuu masa corporală. Deşi este o însuşire care ţine
mai mult de baza ereditară, ea nu se poate realiza decât în condiţiile unor factori
de mediu corespunzători. La suine, energia de creşterer se manifestă diferit în
funcţie de rasă, sex şi individ. Purcelul are o energie de creştere remarcabilă,
greutatea de la naştere se dublează la 8 zile, creşte de 4 ori la 3 săptămâni şi de 16
ori la 8 săptămâni.

Figura 24. Scara de creştere la suine (curba standard).

Viteza de creştere reprezintă sporul pe care-l realizează organismul între

2 determinări. În cazul în care acest spor se raportează la timp (durata între cele
două determinări, de regulă exprimată în zile) se determină viteza absolută de
creştere, exprimată prin relaţia:

Mf - Mi
Va = t ,

în care: Mf = masa corporală finală;

Mi = masa corporală iniţială;
t = timpul (zile).
Determinarea vitezei absolute de creştere reprezintă, aşa cum s-a
specificat anterior, procedeul de determinare a sporului mediu zilnic.
În cazul în care sporul înregistrat se raportează la masa iniţială, se
determină viteza relativă de creştere şi se exprimă procentual faţă de masa
iniţială.

Mf - Mi
x100
Vr = Mi ,

în care: Mf = masa corporală finală;

Mi = masa corporală iniţială.

30
 Determinarea vitezei relative prezintă importanţă în uniăţile de creştere a
suinelor şi este indiferent dacă acelaşi spor se realizează pornind de la o greutate
corporală mai mare sau mai mică. Cu cât sporul de creştere este mai mare sau cu
cât masa iniţială este mai mică, cu atât viteza relativă de creştere va fi mai mare.
O viteză relativă de creştere mai mare indică, fără îndoială, o mai bună
desfăşurare a procesului de creştere.
Viteza absolută are la începutul perioadei valori mai mici, se măreşte
treptat până atinge o valoare maximă, după care începe să scadă iarăşi până la
maturitatea corporală, când viteza de creştere devine nulă.
Viteza relativă înregistrează valori maxime la începutul perioadei de
creştere, aceste valori scăzând treptat (datorită sporirii masei corporale
determinate de energia de creştere) până la maturitate corporală când viteza
relativă de creştere devine nulă.

Figura 25. Evoluţia grafică a curbei vitezei de creştere (absolute şi relative)

Intensitatea de creştere reprezintă, procentual, sporul realizat într-o

anumită perioadă faţă de masa corporală care se modifică de la un moment la
altul. S-ar părea că intensitatea de creşterre ar putea fi exprimată prin viteza
relativă de creştere. Datorită faptului că organismul animalului este într-o
continuă creştere, raportarea sporului numai la o anumită valoare fixă pentru o
anumită perioadă de timp, nu dă imaginea fidelă a creşterii întregului organism
(sau a unor părţi a lui), precum şi dacă acestea cresc mai mult sau mai puţin, deci,
dacă creşte cu o intensitate mai mare sau mai mică.
Pentru intensitatea de creştere trebuie găsit un alt element de referire a
sporului care să reprezinte masa corporală în continuă creştere. Dacă se consideră
că între două determinări, creşterea organismului se desfăşoară sub forma unei
progresii aritmetice, înseamnă că elementul de referire va fi media valorilor
intermediare pe care le înregistrează organismul animal în creştere între cele două
determinări:
M1  M 2  M 3 .... M n
n

Deoarece în practică este mai greu să se facă atâtea determinări

intermediare se foloseşte regula matematică prin care media unei progresii
aritmetice este egală cu semisuma termenilor extremi:

Mf  Mi
x 100
I= 1 / 2 ( M f  M i )

31
 Intensitatea de creştere înregistrează valori mai mari în prima parte a
perioadei de creştere, valorile scăzând apoi până la maturitatea corporală când
intensitatea se reduce la zero.

Figura 26. Curba intensităţii de creştere

Coeficientul de creştere reprezintă proporţia pe care o reprezintă gradul

de creştere a organismului, la un moment dat (în momentul exprimării) faţă de
creşterea totală la vârsta de adult.
Mp
x 100
C= M f , în care:

Mp = masa corporală la vârsta determinării;

Mf = masa corporală la vârsta de adult.
Reprezentarea grafică a coeficientului de creştere se face prin sistemul
coloanelor. Coloana, în întregime reprezintă masa corporală la vârsta de adult.
Pentru a reprezenta masa corporală în momentul exprimării, se haşurează
porţiunea din coloană, corespunzătoare procentului pe care îl reprezintă masa în
momentul respectiv, faţă de masa finală.

Figura 27. Reprezentarea grafică

a coeficientului de creştere

32
 TEMĂ: să se determine şi să se reprezinte grafic viteza
de creştere (absolută şi relativă) şi intensitatea de creştere
în următoarele situaţii:

Vârsta şi greutatea corporală a animalelor

Rasa 1 2 3 4 5 6 7 8
naştere
lună luni luni luni luni luni luni luni
Marele alb 1,25 5,75 14,35 26,80 37,00 58,60 75,00 88,70 102,75
Landrace 1,30 6,00 14,50 27,60 38,00 59,18 74,90 90,00 105,20
Yorkshire 1,27 6,25 13,80 25,50 36,80 57,20 69,30 84,25 101,25
Duroc 1,30 5,00 12,00 22,00 34,70 49,70 68,70 83,75 98,75
Hampshir
1,20 5,25 12,25 21,50 35,00 50,40 68,30 83,50 97,50
e

INTREBARI :
a) Definiţi relaţia "proces de creştere – valoare biologică a animalului" la
suine
b) Specificaţi importanţa metodelor absolute de apreciere a procesului de
creştere la suine
c) Specificaţi importanţa metodelor relative de apreciere a procesului de
creştere la suine

REFERAT
Relaţia dintre factorii tehnologici şi procesul de creştere

33
 CONSTITUŢIA SUINELOR

Prin constituţia animalelor se înţelege totalitatea însuşirilor morfo-

fiziologice ale organismului, condiţionate de baza ereditară şi de condiţiile
dezvoltării individuale, legate de caracterul producţiei şi de puterea de rezistenţă a
organismului.
Constituţia poate fi modificată datorită factorilor de mediu şi condiţiilor
noi imprimate de crescători în îngrijirea, întreţinerea şi exploatarea animalelor
care conduc la formarea unor caractere specifice de ordin structural şi funcţional.
Iată de ce macro- şi microstructura unui organism, conjugate cu stările funcţionale
specifice ale unor ţesuturi şi organe, stări guvernate de sistemul neuroendocrin
stau la baza tipurilor costituţionale întâlnite la suine. Dacă elementul structural, în
condiţii normale, asigură desfăşurarea stărilor funcţionale specifice organismului
viu, exteriorizarea şi intensitatea acestor stări nu este altceva decât expresia
gradului de activitate, a intensităţii schimbărilor la nivelul ţesuturilor, activitate
dominată de procesele anabolice şi catabolice.
Din punct de vedere al constituţiei, suinele pot fi grupate în patru tipuri
constituţionale şi anume: fină, robustă (ca tipuri dorite), debilă şi grosolană (ca
tipuri nedorite).

Suinele cu constituţie fină

Din această categorie fac parte indivizii de reproducţie din rasele
specializate pentru producţia de carne şi bacon.
Sunt animale ce se pretează bine şi foarte bine la îngrăşare pentru bacon,
iar scroafele de reproducţie sunt bune mame.

Prototipul poate fi dat de către

majoritatea indivizilor din rasele
Landrace, Piétrain etc. Constituţia
corporală a acestor indivizi se
caracterizează prin următoarele însuşiri:
corpul este în totalitate bine dezvoltat,
zvelt, cu schelet fin rezistent, îmbrăcat
într-o musculatură normal dezvoltată şi
Figura 28. Tip de constituţie fină bine evidenţiată. Pielea este subţire,
elastică şi puternic vascularizată.
Părul este lucios, fin şi uniform repartizat, fără însă a fi prea des sau prea
rar. Capul este în general mic, expresiv şi fidel rasei. Exteriorul animalului este
armonios, exprimând vioiciune şi mobilitate. Temperamentul este vioi.

Suinele cu constituţie robustă

Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte bună în raport cu
vârsta. Prototipul poate fi dat de indivizii din rasa Marele alb.

34
 Figura 29 Tip de constituţie robustă

Corpul este lung, adânc, bine dezvoltat şi îmbrăcat cu muşchi. Scheletul este
puternic. Membrele posedă aplomburi corecte. Oasele sunt rezistente, pe măsura
volumului lor. Capul exprimă bine rasa; masculii avându-l proporţional mai dezvoltat
decât femelele. Pielea este suficient de fină, elastică fără ţesut conjunctiv prea
abundent şi acoperit cu păr uniform repartizat, destul de fin şi lucios.
Exteriorul acestor animale exprimă vigurozitate. Temperamentul este vioi.
Animalele se pretează foarte bine pentru prăsilă şi pentru toate tipurile de
îngrăşare, asimilează bine hrana, se acomodează uşor condiţiilor variate de mediu
şi posedă o rezistenţă mare la boli.

Suinele cu constituţie debilă

Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală insuficientă în raport cu
vârsta. Debilitatea este un apanaj al condiţiilor de mediu nefavorabile, care în
timp au influenţat constituţia animalelor, şi în special pe cele cu constituţie fină,
cu producţii superioare şi din rase precoce.
Trunchiul este lung dar lipsit de
adâncime (cu perimetrul toracic mic).
Scheletul este slab dezvoltat. Membrele
sunt în general, lungi, subţiri şi adesea cu
defecte de aplomb.
Capul este exagerat de lung,
strâmt, cu osatura insuficient îmbrăcat în
muşchi, iar la o examinare mai atentă dă
Figura 30 Tip de constituţie debilă impresia unui cap uscăţiv.

Îmbinarea regiunilor corporale este uneori demarcată, în special între cap

şi gât. Pielea este subţire, palidă, fără elasticitae, uneori chiar transparentă. Părul
este rar, uneori lipsit de pe anumite regiuni şi fără luciu. Sunt animale slab
îmbrăcate în muşchi, asimilează greu hrana şi se pretează greu la îngrăşare. Se
exclud de la reproducţie.

Suinele cu constituţie grosolană

Figura 31 Tip de constituţie grosolană
Aparent se poate spune că
dezvoltarea corporală este bună, însă
examinând mai atent corpul acestor
animale, se constată că acesta este
împăstat, afânat. Din această categorie
fac parte diverşi indivizi, în special din
rasele semiprecoce şi tardive, sau chiar
din rasele ameliorate, la care condiţiile
de îngrijire şi hrănire nu au fost
corespunzătoare pe parcursul multor

35
generaţii. Scheletul este prea dezvoltat cu vârsta animalului, iar oasele sunt uneori
spongioase, poroase şi fără rezistenţă pe măsura volumului lor.
Capul este mare, greoi şi inexpresiv. Spinarea este lăsată, pielea este
groasă, rară, cu ţesut conjunctiv abundent. Părul este abundent, gros, lung,
neuniform repartizat pe corp, fără luciu. Toate acestea concură la formarea uni
corp împăstat, afânat.

Temperamentul este limfatic. Animalele asimilează greu hrana. Scroafele

au instinctul matern insuficient dezvoltat, nu-şi apără suficient de bine purceii, în
primele zile de viaţă se înregistrează pierderi prin strivire. Nu se pretează la
prăsilă. Caracterele sexuale secundare sunt slab reprezentate.

INTREBARI :
a) Definiţi constituţia corporală a suinelor
b) Specificaţi relaţia dintre constituţia corporală şi specializarea suinelor

REFERAT
Relaţia dintre constituţia corporală şi sexul suinelor

36
 TEMPERAMENTUL SUINELOR

Prin temperament se înţelege modul în care organismul reacţionează la

excitaţiile externe şi indică nivelul funcţiilor nervoase şi endocrine din organism,
toate acestea fiind constituite într-un complex ce se răsfrânge în mod diferit
asupra animalului. Cu cât ansamblul acestor funcţii este mai armonios corelat, cu
atât suinele îşi vor exterioriza mai eficient însuşirile productive.
În aprecierea temperamentului, al intensităţii şi calităţii reflexelor şi
răspunsul pe care-l exteriorizează la acţiunea excitanţilor, trebuie avute în vedere
condiţiile de viaţă, de întreţinere şi de sănătate. Un organism cu un grad avansat
de uzură fiziologică, bolnav, va da răspunsuri slabe sau nu va reacţiona deloc,
indiferent de intensitatea excitanţilor. La suinele sănătoase, în condiţii normale de
întreţinere, exploatate raţional, pot fi întâlnite tipurile de temperament vioi,
limfatic şi nervos.
Temperamentul vioi (echilibrat) se întâlneşte la suinele precoce, cu
constituţie fină şi robustă. Vierii care se încadrează în acest tip de temperament
sunt receptivi, fără dificultăţi de comportament şi realizează conexiuni nervoase
stabile, într-un timp scurt şi cu puţine repetiţii. Scroafele sunt bune mame, atente
cu purceii în timpul alăptării şi prietenoase cu personalul de îngrijire. Căldurile se
exteriorizează evident şi nu pun probleme deosebite la întreţinerea în grup,
ierarhia "socială" înstalându-se fără conflicte prea mari. Animalele destinate
îngrăşării realizează sporuri bune de creştere şi valorifică bine hrana.
Temperamentul limfatic se întâlneşte în general, la suinele cu constituţie
grosolană. Acest tip de temperament trebuie evitat mai ales la reproducători,
deoarece vierii execută greu monta şi dau producţii scăzute de spermă, iar scroafele
nu sunt bune mame, strivind adesea purceii în primele zile după fătare. Producţia de
lapte a scroafelor este scăzută, iar declanşarea lactaţiei uneori nu este sincronizată cu
actul fătării. Conexiunile nervoase se realizează greu, în urma a numeroase repetiţii şi
sunt nestabile. În timpul îngrăşării, suinele cu temperament limfatic valorifică slab
hrana şi prezintă o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte comportamentul de
eliminare, murdărind toate zonele boxei în care sunt întreţinute.
Temperamentul nervos (dezechilibrat sau hiperexcitabil) este nedorit,
atât la reproducători cât şi la suinele destinate îngrăşării. Sun animale neliniştite,
care deranjează prin comportamentul lor restul indivizilor din lot. Sporurile de
creştere în greutate sunt mici, valorificarea hranei este slabă şi devin, în frecvente
cazuri, retive sau capătă o serie de vicii (caudofagie, canibalism etc.). Conexiunile
nervoase se realizează greu şi sunt instabile. Prezintă o sensibilitate mare la
factorii de stres, scroafele devin neliniştite la cele mai mici zgomote, se
obişnuiesc greu cu personalul de îngrijire ş.a.. Asemenea exemplare trebuie
excluse de la activitatea de reproducţie.

INTREBARI :
a) Definiţi temperamentul suinelor

REFERAT
Relaţia dintre temperament şi valoarea producţiilor la suine

37
 PRECOCITATEA SUINELOR

În aprecierea producţivităţii suinelor, precocitatea este de mare importanţă şi

se apreciază aptitudinile animalelor pentru valorificarea hranei şi pentru sporul de
creştere în greutate vie. În funcţie de precocitate, suinele se împart în două tipuri:
Tipul precoce
Exteriorul suinelor care aparţin acestui tip prezintă o variabilitate destul de
pronunţată. În general, ele au următoarele însuşiri: au corpul lung şi mediu de
adânc, posedă partea posterioară mai dezvoltată decât cea anterioră, regiunile
corporale se îmbină armonios, iar regiunile cu carne de calitate superioară sunt
bine dezvoltate.
Capul este mic, scurt, fin, cu profilul uşor concav, dar poate fi şi drept.
Unele rase, reduse la număr şi fără prea mare importanţă economică, posedă
profilul capului concav şi foarte concav (Mijlociul alb, Micul alb etc.). Fruntea, în
toate cazurile, este largă şi dreaptă, iar faţa are aceleaşi caracteristici.
Trunchiul este lung, larg şi cilindric, bine îmbrăcat în muşchi. Linia
spinării este dreaptă sau uşor convexă. La unele rase americane (Chester-White,
Duroc, Hampshire etc.) aceasta este convexă, uneori chiar exagerat de convexă,
fără însă a trăda neameliorarea acestor rase.
Membrele sunt în general scurte.
Rasele reprezentative : Landrace, Piétrain, Marele alb, Mijlociul alb,
Wessex, Micul alb, Hampshire, Duroc, Chester-White etc.
Porcinele cu un grad mare de precocitate pot atinge greutatea corporală
medie de 100 kg în mai puţin de 6 luni.
Tipul precoce are mai multe variante:
- Foarte precoce: Micul alb, Duroc, Chester-White;
- Precoce: Landrace, Marele alb;
- Semiprecoce: Bazna.

Tipul tardiv
Este caracteristic suinelor primitive ce posedă corpul turtit lateral (coastele
plate), musculatura insuficient de dezvoltată şi o slabă putere de valorificare a
hranei.
Capul este mare, de formă conică, cu râtul alungit, profilul drept şi fruntea
strâmtă. Ochii sunt mici şi oblici. Urechile sunt mici şi mobile.
În general, trenul anterior este mai dezvoltat decât cel posterior. Trunchiul
este de mărime mijlocie spre mare. Linia superioară este convexă (uneori “de
crap”), crupă teşită etc. Abdomenul este supt (uneori “de ogar”).
Membrele sunt dezvoltate în înălţime, cu unghii foarte rezistente. Oasele
sunt în general dure.
Reprezentanţii acestui tip sunt suinele din rasele: Stocli, Hanovra etc.

INTREBARI :
a) Definiţi precocitatea suinelor

REFERAT
Relaţia dintre precocitate şi specializarea suinelor

38
 TIPURILE MORFOPRODUCTIVE LA SUINE

Determinarea valorii biologice, ca mijloc şi metodă de orientare şi stabilire a

capacităţii productive, nu poate fi desprinsă de raportul existent între structură şi
funcţie, de legătura dintre structura interioară, dinamica funcţională şi conformaţia
exterioară, după cum acestea nu pot fi desprinse de influenţa mediului biotic care
condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului.
Între forma exterioară-conformaţia şi constituţia animalului (preponderent la
producţia mixtă) există o corelaţie strânsă. La suine, mai mult decât la celelalte specii
de animale de fermă, conformaţia corporală exprimă, în mare măsură tipul productiv,
în condiţiile cunoscute de întreţinere şi vârstă, care semnifică potenţialul
bioproductiv, producţia de carne şi grăsime, precocitatea, randamentul la sacrificare,
producţia de carne în carcasă, tipul constituţional etc.
Tipul morfo-productiv de carne
Animalele care aparţin acestui tip se caracterizează prin aceea că posedă
corpul lung, mediu de adânc, aşa încât lungimea corpului întrece perimetrul
toracic cu 15-20 cm. Musculatura este evidenţiată, iar şuncile sunt bine şi foarte
bine dezvoltate.
Suinele de tip morfo-productiv de carne aparţin tipurilor constituţionale
robust şi fin. Prototipul poate fi dat de indivizi din rasa Marele alb.
Capul este puternic, fără a fi prea mare, cu fruntea largă. Urechile sunt
fine, pe margini cu peri fini. Mărimea lor este, în general, mijlocie. Gâtul este
rotund în secţiune, nu prea lung şi bine prins de trunchi şi cap.
Trunchiul este lung şi cilindric.
Şuncile anterioare sunt largi, fără însă a fi
prea proeminente, dar bine învelite cu
muşchi. Linia superioară este lungă, largă şi
dreaptă. Crupa este orizontală. Şuncile
posterioare (jamboanele) sunt bine
dezvoltate, descinse. Linia inferioară este
dreaptă şi aproximativ paralelă cu lina
Figura 32 Tipul morfo-productiv superioară. Cavitatea toracică este profundă,
de carne cu coastele lungi şi cu o direcţie posterioară.
Părul nu este prea des şi are mărime mijlocie. Membrele sunt puternice,
relativ scurte, musculoase. În ansamblu animalele ce aparţin acestui tip morfo-
productiv apar zvelte.
Formatul corporal se înscrie într-un dreptunghi. În acest tip se pot încadra şi
indivizii ce aparţin raselor: Edelschwein, Cornwall, Duroc etc.
Tipul morfo-productiv pentru bacon
Animalele din acest tip au aparţinut tipului de carne, detaşându-se cu timpul
de acest tip, datorită faptului că trunchiul s-a alungit foarte mult şi, în special, partea
mijlocie, ca urmare a prezenţei a 1-2 vertebre dorsale în plus (deci şi a 1-2 perechi de
coaste) şi a celei posterioare datorită unei bune dezvoltări a jamboanelor.
Animalele apar ca un cilindru mult alungit, cu linia superioară ascendentă
antero-posterior, iar cea inferioară este aproximativ paralelă cu solul. În această
situaţie corpul are formă de pară datorită dezvoltării accentuate a crupei şi
jamboanelor (animale performante).
Calităţile de mare preţ sunt: lungimea corpului, amploarea trunchiului,
dezvoltarea foarte mare a şuncilor posterioare. La aceste calităţi se mai adaugă şi
precocitatea şi calitatea excelentă a carcasei. Diferenţa dintre lungimea corpului şi
perimetrul toracic este mai mare de 20 cm. În acest tip se pot încadra indivizii din
rasele: Landrace, Yorkshire etc., precum şi metişii raselor perfecţionate în direcţia
de carne.

39
 Figura 33. Tipul morfo-productiv
pentru bacon

Tipul morfo-productiv pentru grăsime

Se deosebeşte fundamental de cel descris anterior, caracterizându-se prin
următoarele particularităţi:
- lungimea corpului este mai mică decât perimetrul toracic, cu 5-10 cm;
- corpul este larg şi foarte adânc, iar coastele au o convexitate pronunţată,
concurând la forma “de butoi” a trunchiului;
- capul este mic, iar profilul său este în general drept;
- gâtul este scurt şi gros;
- linia spinării este uşor convexă, uneori chiar largă, ca urmare a
dezvoltării apofizelor transverse ale vertebrelor dorsale şi lombare. Şuncile sunt
puţin dezvoltate. Abdomenul este voluminos cu linia inferioară uşor lăsată, mai
ales la exemplarele îngrăşate şi la scoafele cu multe gestaţii.
Membrele sunt scurte şi
contractează adesea defecte de aplomb,
ceea ce îngreunează deplasarea
animalului. În ansamblu, animalul apare
masiv, larg, îndesat şi cu aspect de butoi.
Prolificitatea este scăzută, precocitatea
moderată. Cel mai caracteristic
reprezentant al acestui tip este rasa
Figura 34. Tipul morfo-productiv Mangaliţa, cu varietăţile sale.
pentru grăsime

Tipul morfo-productiv pentru producţia mixtă

Suinele specializate pentru producţia de carne şi grăsime au în general o
conformaţie intermediară între tipul de carne şi grăsime. Linia corpului şi
perimetrul toracic sunt aproximativ egale.
Corpul este mediu de lung şi adânc. Linia spinării este dreaptă, largă.
Crupa este orizontală. Şuncile sunt ceva mai puţin dezvoltate ca la tipul de carne.
Linia inferioară este dreaptă şi uneori uşor lăsată. Membrele sunt potrivit de lungi.
Trunchiul este potrivit de adânc.
Datorită faptului că dimensiunile de
lungime, lărgime şi adâncime sunt
proporţionate între ele, exteriorul
animalului apare în ansamblu deosebit
de armonios.
Precocitatea este destul de mare,
prolificitatea bună, constituţia robustă şi
chiar fină. Animalele se aclimatizează
Figura 35. Tipul morfo-productiv uşor. Din acest tip fac parte rasele:
mixt Mijlociul alb, Berk, Bazna etc.

INTREBARI :
a) Descrieţi tipurile morfoproductive la suine
b) Specificaţi legătura dintre tipul morfoproductiv şi specializarea suinelor

REFERAT
Relaţia dintre tipul morfoproductiv şi factorii tehnologici

40
 CRITERIILE MORFOLOGICE UTILIZATE
PENTRU RECUNOAŞTEREA PRINCIPALELOR RASE
DE SUINE DIN ŢARA NOASTRĂ

Conform "Instrucţiunilor de apreciere a materialului de reproducţie"

principalele rase de suine crescute în ţara noastră se clasifică în două grupe:
Grupa I sau grupa raselor "materne", care deţin cea mai mare pondere
atât în structura efectivului de rase cât şi efectivul matcă pa linia maternă. Se
caracterizează prin prolificitate mare, capacitate bună de alăptare, bune mame etc.
Scroafele metise F1 care alcătuiesc matca industrială în complexele de creştere a
suinelor sunt obţinute din încrucişarea a două rase materne (Marele alb şi
Landrace), pentru valorificarea heterozisului în privinţa însuşirilor de reproducţie.
Din această grupă fac parte rasele: Marele alb, Landrace, Yorkshire,
Edelschwein, Wessex, Cornwall (Marele negru), Alb de Ruşeţu ş.a.
Grupa a II-a sau grupa raselor "paterne", deţin o pondere redusă în
structura efectivului de rasă, folosindu-se numai vierii de reproducţie, în
încrucişările industriale. La aceste rase, însuşirile de reproducţie sunt inferioare
raselor materne, în schimb au însuşiri valoroase în privinţa calităţii carcasei şi
cărnii obţinute la sacrificare. Din această grupă fac parte rasele: Duroc,
Hampshire, Chester-White, Landrace belgian, Piétrain, Bazna şi Mangaliţa ş.a.

Grupa I de rase

Rasa Marele alb (Large White)

S-a format în Anglia. Suinele din această rasă au talia mare, corpul lung şi
adânc, au culoare albă şi conformaţie corporală armonioasă. Lungimea corpului
este mai mare decât perimetrul toracelui cu 10-20 cm, rasa încadrându-se în tipul
morfo-productiv de carne.
Părul este alb, rar, subţire, uniform repartizat pe corp, iar pielea are nuanţă
alb-roz, ceea ce predispune animalele la eriteme solare. Capul este de mărime
medie, larg, cu rât puternic şi profil uşor concav. Urechile sunt de mărime
mijlocie, purtate lateral şi uşor înainte, prezentând pe margini peri fini şi mătăsoşi.
Trunchiul este lung, larg şi adânc. Linia spinării este dreaptă sau uşor
convexă, crupa lungă, largă şi orizontală, oferind o bază solidă de prindere a
şuncilor posterioare, care sunt bine dezvoltate. Abdomenul este lung, larg şi
paralel cu linia superioară şi prezintă 12-16 sfârcuri din care productive sunt de
regulă, 14.
Osatura este bine dezvoltată, animalele din această rasă încadrându-se, de
obicei, în tipul constituţional robust. Membrele sunt puternice, rezistente, fără
defecte de aplomb. Este o rasă bine consolidată genetic şi se pretează pentru
creştere în toate sistemele de întreţinere. Are o bună rezistenţă organică şi
valorifică foarte bine toate categorile de nutreţuri. Datorită însuşirilor morfo-
productive valoroase, prin programul naţional de ameliorare se prevede ca în
structura efectivului crescut în rasă curată, Marele alb să deţină o pondere de
43,1%, participând de asemenea în toate schemele de metisare.

41
 Figura 36. Rasa Marele alb

Rasa Landrace
S-a format în Danemarca. Talia suinelor din această rasă este mijlocie spre
mare, corpul este mai lung decât la celelalte rase şi are o dezvoltare foarte bună a
şuncilor posterioare. Constituţia este fină sau robustă spre fină la vierii de
reproducţie. Datorită însuşirilor morfo-productive valoroase, rasa s-a răspândit în
aproape toate zonele globului, în condiţii de mediu şi de exploatare variate, motiv
pentru care o serie de însuşiri morfologice s-au modificat, cel mai reprezentativ
fiind tipl danez.
Capul mai mic, cu profil drept, urechile sunt mijlocii şi aplecate înainte
(blegi). Gâtul este relativ subţire şi lung, bine prins de urechi formând o cută a
pielii în partea inferioară.
Trunchiul este foarte lung, (ca urmare a prezenţei a 1-2 vertebre dorsale, în
plus), puţin adânc la nivelul trenului anterior şi foarte dezvoltat la nivelul celui
posterior. Coastele sunt bine arcuite. Spinarea dreaptă, ascendentă antero-
posterior, înălţimea la crupă fiind superioară înălţim ii la grebăn cu 3-4 cm. Crupa
este orizontală, lungă şi largă oferind o bază mare de prindere a unor şunci
posterioare foarte dezvoltate. abdomenul este lung, larg cu 12-16 sfârcuri
simetrice. Membrele au osatură fină dar suficient de rezistentă , cu unghiile mai
puţin rezistente la întreţinerea pe pardoseli dure.
Pielea are culoarea alb-roză, este moale, elastică nu prea groasă. Părul este
rar, scurt, subţire, lucios şi uniform reprezentat pe toate regiunile corporale. Este o
rasă precoce, specializată pentru producţia de carne, fiind pretenţioasă mai ales în
perioada de creştere, în privinţa hranei şi condiţiilor de adăpostire.
În programul de ameliorare se prevede ca rasa Landrace să aibă o pondere
de 21,5% din efectivul crescut în rasă curată, fiind folosită la încrucişări cu rasa
Marele alb, în vederea obţinerii femelelor metise F1, pentru matca industrială sau
de producţie din complexele de creşterea suinelor.

Figura 37. Rasa Landrace

Rasa Yorkshire
Este o rasă care are la origine rasa Marele alb, dar care adaptată şi
selecţionată în condiţiile S.U.A. a căpătat caracteristici distincte. Are talia
mijlocie spre mare, capul este scurt, larg şi profil uşor concav. Urechile sunt
relativ mici, purtate în sus şi înainte. Gâtul este scurt, gros, bine îmbrăcat cu
musculatură.

42
 Trunchiul este mediu de lung, cilindric, iar linia spinării prezintă tendinţe
de convexitate. Şuncile sunt bine dezvoltate. Membrele sunt solide şi cu
aplomburi corecte. Pielea şi părul, asemănătoare rasei Marele alb. În ansamblu,
exteriorul este armonios, constituţia fină spre robustă. Se încadrează la tipul
morfo-productiv de carne. Carcasele rezultate la sacrificare se caracterizează
printr-o grosime redusă a slăninii dorsale. În programul de ameliorare se prevede
creşterea acestei rasei în proporţia de 23,2% din efectivul crescut în rasă curată,
fiind folosită la diferite scheme de metisare mai ales în vederea obţinerii de
femele de reproducţie F1.

Figura 38. Rasa Yorkshire

Rasa Edelschwein (Porcul nobil german)

Se aseamănă, în privinţa exteriorului, cu Marele alb, având însă talia mai
mică, corpul este mai larg şi ceva mai scurt. Este o rasă puţin pretenţioasă la
condiţiile de mediu şi hrănire, care valorifică în mod deosebit suculentele, motiv
pentru care a fost importată şi în ţara noastră mai ales pentru a fi crescută în zona
de cultură a cartofului. Nu este folosită în unităţile industriale de creştere şi
exploatare a suinelor.
Capul este mare, cu fruntea largă, iar pofilul uşor concav sau drept.
Urechile sunt de mărime potrivită, purtate puţin lateral şi în sus. Gâtul este lung,
bine îmbrăcat în ţesut muscular şi corect legat de trunchi. Trunchiul apare lung,
cilindric, puţin turtit lateral. Şuncile anterioare sunt bine dezvoltate. Membrele
sunt rezistente, fără defecte de aplomb. Părul este alb, fin, neted, uniform
repartizat pe corp, cu excepţia regiunii grebănului, unde tinde a forma o coamă, în
special la vierii de reproducţie. Pielea are o nuanţă cenuşie.

Figura 39. Rasa Edelschwein

(Porcul nobil german)

Rasa Wessex
Rasa Wessex este una dintre cele mai vechi rase de suine din Anglia. Iniţal
specializată pentru producţia mixtă carne-grăsime, ulterior, supusă ameliorării, a
devenit specializată pentru producţia de carne. Pielea şi părul sunt de culoare
neagră, cu excepţia brâului de culoare albă ce înconjoară trenul anterior la nivelul
grebănului, spetelor şi a membrelor anterioare. Prezenţa culorii albe la membrele
posterioare, de la jaret în jos nu reprezintă impuritate de rasă. Zona de trecere
dintre culoarea albă la cea neagră este specifică piele neagră şi păr alb.

43
 Este o rasă de talie mare, cu corpul lung şi de formă cilindrică. Capul este
de mărime mijlocie, cu profil uşor concav. Urechile sunt mari şi aplecate (blegi).
Trunchiul este lung, cu schelet puternic spinarea este dreaptă şi largă, iar crupa
este îmbrăcată în muşchi. Regiunea spetei este bine îmbrăcată în muşchi şi largă,
membrele posedând articulaţii largi şi elastice, ceea ce asigură animalelor un
aplomb corect. Datorită prolificităţii foarte mari, această rasă se utilizează ca rasă
maternă în vederea obţinerii scroafelor metise F1. Carcasa este inferioară altor
rase.

Figura 40. Rasa Wessex

Rasa Cornwall (Marele negru, Large Black)

Este o rasă formată în Anglia. Se caracterizează prin talie mare, corpul
lung şi scheletul masiv, încadrându-se în tipul constituţional robust. Culoarea este
neagră uniform. Capul este de mărime mijlocie, cu profil uşor concav, iar urechile
sunt mari şi aplecate. Pe regiunea feţei, la animalele adulte, sunt prezente nişte
pliuri ale pielii, organizate sub formă de mască (moştenire de la Porcul chinezesc
cu mască).
Trunchiul este lung, larg, adânc, puţin turtit lateral. Linia spinării este
dreaptă sau uşor convexă. Crupa este oblică iar şuncile posterioare sunt bine
dezvoltate. Abdomenul este lung, larg şi prezintă 12-14 sfârcuri. Membrele sunt
înalte, puternice şi numai rareori contractează defecte de aplomb. Pielea este de
culoare neagră, uneori cu nuanţă albăstruie, iar părul, de asemenea negru, este
scurt, neted şi rar, uniform repartizat pe suprafaţa corpului, tinzând a face la
animalele adulte, o coamă.
Este o rasă puţin pretenţioasă, rezistentă la radiaţiile solare precum şi la
condiţiile de mediu mai puţin favorabile. Valorifică bine toate resursele furajere,
inclusiv păşunea, pretându-se excelent la întreţinerea semiintensivă. Se încadrează
în tipul morfo-productiv mixt, de carne -grăsime.

Figura 41. Rasa Cornwall

(Marele negru, Large Black)

Porcul alb de Ruşeţu (Românesc de carne)

Această populaţie de suine s-a format în perioada 1950-1960 la Staţiunea
Zootehnică Ruşeţu, prin încrucişările dintre rasele Stocli, Marele alb şi Landrace,
iar ulterior s-au făcut infuzii şi cu rasa Yorkshire. După formare s-a răspândit în
unităţile agricole de stat şi în gospodăriile individuale din câmpia Bărăganului şi
sudul Moldovei.
Suinele din această populaţie au o conformaţie asemănătoare celor din rasa
Marele alb, dar cu îmbrăcămintea piloasă mai abundentă, de culoare alb-cenuşie,
iar pielea uşor pigmentată. Constituie o populaţie rezistentă şi adaptată la
condiţiile din Bărăgan, impunându-se în continuare ameliorarea ei.

44
 Figura 42. Porcul alb de Ruşeţu
(Românesc de carne)

Grupa a II-a de rase

Rasa Duroc
Este o rasă formată în S.U.A., iar în ţara noastră a fost importată pentru
prima dată în 1968. Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare, de
culoare roşcată, de diferite nuanţe, de la auriu până la cărămiziu închis. Corpul
este lung, cu o bună şi proporţională dezvoltare a diferitelor regiuni corporale.
Capul este de mărime mijlocie spre mică, urechile purtate caracteristic, înainte,
aplecate de la mijloc şi cu vârfurile răsucite înapoi. Gâtul este scurt, gros şi
musculos.
Trunchiul este cilindric, lung, mediu de larg, cu linia spinării convexă.
Spinarea , şalele şi crupa sunt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură.
Şuncile sunt foarte bine dezvoltate, largi, descinse şi convexe.
Membrele sunt puternice, cu unghiul jaretului foarte deschis. Chişiţa este
scurtă şi verticală, motiv pentru care animalele calcă "în pensă".

Figura 43. Rasa Duroc

Rasa Duroc se încadreză în tipul morfo-productiv de carne. Este rezistentă

la radiaţiile solare, valorifică bine hrana, pretându-se la exploatarea semiintensivă
cât şi intensivă. Având în vedere însuşirile deosebite de precocitate şi de calitate a
carcasei, în programul de ameliorare se prevede creşterea în proporţie de 4% din
efectivul de rasă curată. Din unităţile de selecţie şi testare, vieruşii sunt livraţi
unităţilor de producţie pentru a fi utilizaţi la încrucişări, ca rasă paternă, în
vederea obţinerii de metişi industriali care dau carcase de foarte bună calitate.

Rasa Hampshire
Rasa Hampshire s-a format în S.U.A. fiind importată în ţara noastră pentru
prima dată în 1968. Culoarea este neagră, cu brâu alb care înconjoară grebul,
spetele şi membrele anterioare. Zona de trecere de la zona neagră la cea albă se
face printr-o porţiune a pielii de culoare gri. Conformaţia corporală se
caracterizează printr-o bună dezvoltare a ţesutului muscular pe tot corpul, şi în
special, la nivelul trenului posterior.
Capul apare masiv, cu profilul drept, iar urechile sunt în general mici şi
purtate în sus, toate acestea constituind o excepţie de la modul în care forma
capului, profilul, mărimea şi portul urechilor caracterizează gradul de precocitate
şi ameliorare a raselor de suine.

45
 Trunchiul este lung, cilindric, cu dimensiunile de adâncime şi lărgime
potrivite. Linia superioară este convexă, ca o caracteristică a suinelor de
provenienţă americană. Spinarea, şalele şi crupa sunt lungi şi largi cu musculatura
bine dezvoltată. Şuncile sunt foarte dezvoltate, descinse până la jaret. Membrele
au osatura bine dezvoltată, rezistentă şi prezintă aceleaşi caracteristici ca şi rasa
Duroc.
Această rasă este specializată pentru producţia de carne, obţinându-se la
sacrificare carcase de foarte bună calitate. Este rezistentă la radiaţiile solare,
valorifică bine hrana, pretându-se la toate sistemele de exploatare. Se va creşte în
continuare în unităţile de selecţie, într-o proporţie de 4% din efectivul de suine
crescute în rasă curată, în vederea folosirii ca rasă paternă la încrucişarile cu alte
rase, pentru obţinerea unor metişi industriali.

Figura 44. Rasa Hampshire

Rasa Chester-White (Albul de Chester)

Rasa Chester-White (Albul de Chester) s-a format în S.U.A., în ţara
noastră find importată în anul 1968, iar scopul folosirii ei la încrucişările
industriale. Este o rasă de talie mijlocie spre mare, cu corpul cilindric cu
dimensiunile de lungime, lărgime şi adâncime mijlocii.
Capul este relativ mic, cu profil uşor concav şi cu urechile purtate
caracteristic, asemănător rasei Duroc.
Trunchiul este bine dezvoltat, cu linia superioară lungă şi convexă.
Musculatura este bine dezvoltată, rasa Chester-White încadrându-se în tipul
morfo-productiv de carne.
Membrele sunt relativ scurte, osatura este fină şi rezistentă datorită
mersului caracteristic "în pensă", Această rasă s-a dovedit foarte sensibilă la
întreţinerea pe pardoseli dure, ceea ce i-a limitat posibilităţile de extindere. În
momentul de faţă se mai găseşte în efective extrem de reduse în unele unităţi,
fiind folosită ca rasă paternă la efectuarea încrucişărilor industriale.

Figura 45. Rasa Chester-White

(Albul de Chester)

Rasa Piétrain
S-a format în Belgia, fiind importată în ţara noastră în anul 1960, însă nu s-a
extins datorită uneii slabe rezistenţe organice, fiind una dintre cele mai sensibile
rase de suine la factorii de stres. Are o culoare caracteristică: pe fond alb sunt

46
dispuse, neregulat, pete de culoare neagră sau neagră-roşcată Este o rasă de talie
mijlocie, cu lungime medie a corpului. Se remarcă, în special, dezvoltarea foarte
bună a părţii posterioare a trunchiului cât şi a musculaturii din regiunea spetelor.
Capul este relativ mic, cu profil uşor concav. Urechile sunt mici, drepte,
purtate lateral şi înainte. Gâtul este scurt, bine îmbrăcat în muşchi şi corect ataşat
de regiunile adiacente.
Trunchiul, de lungime medie, este larg, cu linia spinării dreaptă sau uşor
convexă. Musculatura abundentă de la nivelul spinării, şalelor şi crupei determină
uneori formarea unui silon median. Deşi crupa este uşor teşită, prin lungimea şi
lărgimea sa oferă o bază mare de prindere pentru şuncile posterioare, care sunt
foarte bine dezvoltate (largi, convexe şi descinse până la jaret).
Membrele sunt scurte, subţiri, rezistente, fără defecte de aplomb. Părul
este des, aspru, lung şi uniform repartizat pe toate regiunile corporale, existând şi
exemplare la care părul este uşor ondulat.
Carcasa obţinută la sacrificare este de foarte bună calitate, cu o grosime
redusă a stratului de slănină dorsală, randament mare la sacrificare (80-82%) şi o
suprafaţă apreciabilă a ochiului muşchiului longissimus dorsi (40-42 cm2).
Datorită acestor calităţi, rasa Piétrain este folosită la efectuarea încrucişărilor
industriale ca rasă paternă, dar efectivele sunt extrem de reduse datorită
sensibilităţii la factorii de stres.

Figura 46 Rasa Piétrain

Rasa Landrace belgian

S-a format în Belgia fiind importată pentru prima dată în ţara noastră în
anul 1973. Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare, de culoare
albă, cu corpul svelt, bine îmbrăcat cu musculatură şi cu o dezvoltare foarte bună
a trenului postrior. În general, se aseamănă cu rasa Landrace, cu deosebire că
Landrace-ul belgian are o dezvoltare mai accentuată a trenului posterior. La fel ca
şi rasa Landrace, rezistenţa organică este scăzută şi are o sensibilitate sporită la
condiţiile de stres. Datorită producţiei slabe de purcei, cauzate în special pierderii
în perioada de sugari, rasa se foloseşte la încrucişări pe linie paternă, imprimând
metişilor calităţile excepţionale ale carcasei.

Figura 47. Rasa Landrace belgian

Rasele Landrace belgian şi Duroc au fost folosite în ţara noastră la

realizarea liniei sintetice 345 Periş, sau ca vieri terminali în încrucişările din
marile complexe cu scoafe F1 (M.a. x L), în vederea obţineriii hibrizilor
comerciali.

47
 Rasa Bazna
Este o rasă indigenă, formată în urma unor încrucişări nedirijate între
rasele Mangaliţa şi Berkshire. Ulterior s-au efectuat încrucişări de infuzie cu
rasele Sattelschwein şi Wessex, în vederea ameliorării însuşirilor productive. Este
răspândită în special în Transilvania, crescându-se cu precădere în gospodăriile
populaţiei. În cadrul Staţiunii de cercetări agricole Turda există un nucleu de
selecţie, unde se urmăreşte în continuare îmbunătăţirea însuşirilor morfo-
productive.
Suinele din rasa Bazna sunt de talie mijlocie şi au o conformaţie corporală
armonioasă, specifică tipului morfo-productiv mixt. Culoarea animalelor este
neagră, cu excepţia unei benzi albe, mai mult sau mai puţin extinse, ce înconjoară
grebănul, spetele şi membrele anterioare.
Capul este relativ mic, cu profil uşor concav, iar urechile sunt de mărime
mijlocie, purtate înainte.
Trunchiul este cilindric, larg, bine îmbrăcat cu ţesut muscular şi adipos.
Membrele sunt rezistente, cu aplomburi corecte. Valorifică toate sursele de hrană,
fiind deosebit de rezistentă.

Figura 48 Rasa Bazna

Rasa Mangaliţa
Este o rasă a cărei importanţă economică s-a redus foarte mult, datorită
precocităţii scăzute şi a conţinutului mare de grăsime în carcasă (face parte din
tipul morfo-productiv pentru grăsime). Pe lângă neajunsurile menţionate, această
rasă prezintă şi o serie de calităţi: rezistenţă organică mare, valorifică bine furajele
ieftine din resursele locale, are carnea perselată cu grăsime, fapt pentru care se
pretează la obţinerea unor preparate deosebit de apreciate (salam de Sibiu). Se mai
găseşte rareori în gospodăriile populaţiei din nord-vestul ţării, iar la Staţiunea de
cercetări agricole Turda se găseşte un nucleu de selecţie din varietatea roşie. Este
o rasă de talie mijlocie, cu corpul relativ scurt, potrivit de larg, dar foarte adânc,
ceea ce conferă, la animalele cu o stare bună de întreţinere, aspectul de "butoi".

Figura 49. Rasa Mangaliţa

Părul este lung, gros, puternic ondulat, care se îndeseşte cu puf scurt şi
creţ. Părul abundent este prezent şi pe suprafaţa externă a urechilor. Gâtul este
scurt şi gros.Şuncile posterioare sunt în general, slab dezvoltate, iar abdomenul
puţin lăsat. Membrele sunt scurte, subţiri, cu unghii tari care contractează uneori
defecte de aplomb, cele mai frecvente fiind călcătura de urs, jarete apropiate ş.a.

48
 Linia sintetică 345 Periş (L.S. 345 Periş)
Această populaţie de suine a fost creată la S.C. Romsuintest S.A. Periş
(fostul I.C.P.C.P. Periş), prin încrucişări complexe ale animalelor din rasele
Landrace belgian, Duroc şi Hampshire, urmate de creşterea "în sine" şi
consolidarea prin selecţie şi izolare reproductivă, pe parcursul a 5 generaţii
succesive.
Această linie cumulează, prin însuşirile pozitive ale celor 3 rase de
origine: proporţie mare de carne în jambon şi cotlet, de la rasa Landrace belgian;
viteză mare de creştere, rezistenţă la stres şi calitatea superioară a cărnii, de la rasa
Duroc; procent de carne ridicat în carcasă şi consum specific redus de furaje de la
rasa Hampshire.
Suinele din această linie au culoare albă, talie mare, performanţele de
reproducţie ca vieri terminalii fiind superioare folosirii raselor Duroc şi
Hampshire. Toate acestea evidenţiază posibilitatea valorificării progreselor
diversităţii genetice a raselor existente, precum şi a avantajelor oferite de
fenomenul de heterozis.

Figura 50 Linia sintetică 345 Periş

Linia sintetică Periş 2000 (L.S.P.2000)

Este cea mai recentă populaţie de suine creată de către S.C. Romsuintest
S.A. Periş, pe baza unor încrucişări între rase materne şi paterne precum Marele
alb, Landrace, Duroc, Landrace belgian ş.a.
Exemplarele au culoare albă, profilul capului drept sau uşor concav, talie
mare, şunci posterioare masive, vierii fiind recomandaţi ca vieri terminali.

Figura 51 Linia sintetică LSP-2000

*
* *

Pe lângă rasele prezentate, în ţara noastră se mai găsesc şi alte rase, hibrizi
şi varietăţi de suine, de o mare importanţă economică.
Hibridul Seghers este produs, actual, de trei firme, respectiv Seghers
genetics N.V. din Belgia, Seghers genetics U.S.A. şi Seghers genetics Ltd. din
Anglia. În România a fost importat material genetic de la firma englezească, hibridul
fiind cunoscut crescătorilor sub denumirea de Seghers U.K. (fig. 52)

49
 Seghers Extremus Seghers Maximus
Figura 52 Linii de vieri Seghers

Acest hibrid este format din trei linii de vieri, specializaţi pentru producţia
de carne (liniile 11, 21 şi 33) şi trei linii de femele (liniile 12, 15 şi 36).Hibridul se
utilizează în special pentru recoltarea de material seminal, cu care se
însămânţează scroafe metise F1, obţinute, de regulă, între rasele Landrace şi
Marele alb, sau aparţinând rasei Marele alb.La noi în ţară, cele mai bune rezultate
s-au obţinut din încrucişările vierilor Seghers U.K. cu scroafe din rasa Marele alb,
când numărul de purcei înţărcaţi a fost de 9,6 cap. (la fătarea a III-a), capacitatea
de alăptare de 44,6 kg., consumul specific de 3,04 kg.( pe perioada 42 zile- finele
înţărcării), randamentul la sacrificare de 78,4%, iar proporţia de carne macră în
carcasă a fost de 58,1%, valori superioare faţă de alte combinaţii (Seghers x
Landrace sau Seghers x Duroc).
Hibridul PIC a fost produs iniţial de de firme din Anglia, actualul sediu
central al firmei producătoare (P.I.C.) fiind în America.Tot firma americană a
schimbat vechea denumire de P.I.C. în Segen P.I.C.. În formarea hibridului
(fig. 53) au fost folosite rase precum Marele alb, Landrace, Pietrain, Welsh, ca
părinte fiind recunoscut hibridul “Camborough”, produs în Anglia de către
specialişti ai universităţilor Cambridge şi Edinburg.
În România, de la ferma Vasilaţi-Ilfov se poate achiziţiona material
genetic de foarte bună calitate, aparţinând liniilor PIC 408 (calitate deosebită a
carcasei), PIC 402 (vieri robuşti, libido pronunţat), G.P. 1075 (prolificitate mare),
G.P. 1050 (spor mediu zilnic mare), Camborough 15 (prolificitate mare) ş.a.

Linia 408 Linia 402

Figura 53 Linii de vieri PIC

50
 Figura 54 Schema de formare şi unele caracteristici ale hibridului PIC

Rasa Stocli este cunoscută sub denumirea de Stocli şi de Băltăreţ. Este una
din cele mai vechi rase existente pe teritoriul ţării noastre, având originea în Mistreţul
european, cu care se aseamănă. Prezintă toate caracteristicile suinelor neameliorate :
tren anterior mai dezvoltat decât cel posterior, cap mare, îngust, cu rât lung, urechi
mici şi drepte, păr abundent şi gros, de culoare maronie, ce formează o coamă pe
linia spinării. Sunt animale tardive, deosebit de rezistente şi puţin pretenţioase la
condiţiile de hrănire. Precocitatea este slabă. Scroafele fată 5-6 purcei, de culoare
"tigrată". Instinctul matern este foarte dezvoltat. Prezintă importanţă întrucât puţinele
exemplare care mai există în unele gospodării personale din bălţile şi Delta Dunării
pot constitui rezervă de gene pentru rezistenţa organică deosebită.

Figura 55. Rasa Stocli

Negru de Strei este o populaţie de suine formată pe valea râului Strei,

prin încrucişarea nedirijată a rasei locale Stocli cu rasele Mangaliţa neagră,
Cornwall şi Berk. Sunt animale de culoare neagră, rustice, rezistente, de talie
mijlocie. Se foloseşte la îngrăşarea mixtă şi pentru grăsime în gospodăriile
individuale din ţinutul de origine. Importanţa economică este redusă.

Figura 56. Negru de Strei

51
 Albul de Banat este o populaţie de suine formată în Vestul ţării, în urma
încrucişării între rasa locală Mangaliţa şi unele rase ca: Berk, Mijlociul alb şi
Micul alb. Creşterea în "sine" a produşilor şi infuzia periodică cu Mijlociul alb a
dus la formarea unei populaţii de producţie mixtă, semiprecoce, cu prolificitate
mediocră şi constituţie slabă.
S-au făcut infuzii cu rasa Edelschwein pentru îmbunătăţirea prolificităţii şi
constituţiei, iar ulterior s-a încrucişat cu Marele alb şi Landrace pentru
îmbunătăţirea calităţii carcasei.
Perspectivele de creştere sunt reduse şi se referă numai pentru vestul ţării.

Figura 57. Albul de Banat

Pigmentat de Dobrogea s-a format în cadrul Staţiunii de Cercetări

Zootehnice Palas, prin încrucişarea raselor Marele alb sovietic (femele) şi Marele
negru (masculi), în scopul creării unui animal rezistent condiţiilor aride din
Dobrogea. Pentru îmbunătăţirea precocităţii şi calităţii carcasei s-au făcut infuzii cu
rasa Piétrain. Culoarea este neagră sau bălţată alb cu negru. Însuşirile morfo-
productive sunt mulţumitoare. Perspectivele sunt reduse şi numai pentru zona
Dobrogei.

Figura 58 Pigmentat de Dobrogea

INTREBARI :
a) Descrieţi principalele diferenţe productive ale raselor materne şi
paterne de suine

REFERAT
Rolul rasei Marele alb în formarea raselor moderne de suine

52
 CARACTERELE MORFOLOGICE UTILIZATE
PENTRU RECUNOAŞTEREA UNOR METIŞI LA SUINE

În efectivul total de suine, metişii deţin o pondere însemnată, ca atare,

cunoaşterea modului în care unele caractere morfologice se transmit în descendenţă
prezintă o importanţă deosebită. Pe de o parte se urmăreşte modul de transmitere în
descendenţă a unor caractere şi însuşiri utile, valorificate superior prin fenomenul de
heterosiz, iar pe de altă parte evitarea unor efecte nedorite legate în special de
obţinerea unor animale şi implicit a unor carcase pigmentate, mai puţin preferate de
consumatori, sau alte aspecte care vor fi prezentate în continuare.
Referitor la forma capului şi a urechilor la metişi se cunoasc următoarele:
- lungimea capului se transmite incomplet dominant, de tip intermediar, iar
profilul se comportă diferit:
- urechile mari şi drepte sunt dominante faţă de cele lungi şi aplecate;
- urechile lungi şi aplecate sunt dominante faţă de cele scurte şi drepte.
Cu privire la caracterele morfologice ale unor metişi întâlniţi mai frecvent
în unităţile de creştere a suinelor din ţara noastră.

Marele alb x Landrace

Sunt animale de talie mare, înalte pe picioare cu o constituţie robustă.
Capul este de mărime mijlocie, cu profil drept, fruntea largă, urechile de mărime
mijlocie spre mare, uşor turtit lateral, dar bine îmbrăcat în muşchi şi bine prins de
trunchi. Trunchiul este lung, cilindric, cu adâncimi mai mari ca la rasa Landrace,
cu linia spinării uşor ascendentă antero-posterior (înălţimea la crupă fiind cu 3-
5 cm mai mare decât la înălţimea grebănului).

Marele alb x Landrace x Duroc

Metişii rezultaţi din aceste trei rase se obţin în complexele industriale în
situaţia în care se respectă schema de încrucişării femelelor metise F1 (MA x L)
cu vieri din rasa Duroc. Sunt animale de culoare albă, de talie mijlocie spre mare.
Părul este mai abundent şi aspru. Forma capului este apropiată de a rasei Duroc,
prezentând o cutie craniană scurtă, râtul mic şi cu gât gros. Poziţia membrelor
caracteristică rasei Duroc. Trunchiul este lung, cilindric, crupa teşită, şuncile
posterioare foarte bine dezvoltate.

Marele alb x Landrace x Hampshire

Sunt animale de talie mijlocie, constituţie robustă spre fină. Culoarea este
albă cu pete pigmentate de dimensiuni mari, mai ales în regiunea trenului
posterior, prezentând şi fire rare de păr negru pe alocuri grupate în smocuri mici.
Petele de dimensiuni mici nu sunt atât de intens colorate în negru cum sunt cele
mari. Există exemplare care prezintă tendinţa de brâu, de regulă neuniform, linia
de demarcaţie alb-negru fiind neregulată. Trunchiul prezintă forme apropiate de
rasele Marele alb şi Landrace, forma şi mărimea ochilor fiind intermediară.

53
 Marele alb x Bazna
Sunt animale de talie mijlocie de culoare albă cu pete de diferite mărimi de
culoare neagră, răspândite în special în regiunea trenului posterior. Capul este
scurt cu profil drept, urechile mijlocii, purtate lateral şi uşor aplecate înainte.
Gâtul este gros, mediu de lung. Trunchiul este foarte adânc în comparaţie cu
Marele alb. Linia spinării dreaptă, crupa teşită, dar cu jamboane bine dezvoltate.
Membrele sunt subţiri şi rezistente.

Marele alb x Landrace Marele alb x Marele negru

Marele alb x Mangaliţa Marele alb x Bazna

Figura 59 Diverse tipuri de metişi

Marele alb x Marele negru

Sunt animale de talie mare, constituţie robustă spre grosolană. Pielea de
culoare albă, acoperită în zona cefei şi crupei de pete mici de culoare neagră.
Capul este masiv, cu rât cilintric, puternic şi profil uşor concav. Urechile sunt de
mărime mijlocie spre mare, purtate aplecat (la fel ca Marele negru)
Gâtul este scurt, cilindric. La unele exemplare se pot întâlni spinarea uşor
înşeuată. Înălţimea la crupă este mai mare decât înălţimea la grebăn. Abdomenul
este larg şi uşor lăsat. Trunchiul larg, foarte adânc cu coastele arcuite. Crupa este
uşor teşită, coada prinsă jos, şuncile (jamboanele) bine dezvoltate dar nu descinse.
Membrele sunt puternice, groase, fără defecte de aplomb.

*
* *
Din prezentarea caracterelor morfologice ale unor rase de suine se poate
constata o anumită neclaritate în privinţa modului de transmitere în
descendenţă a culorilor. Determinismul genetic al culorii este în general
asemănător la mamifere. În prezenţa genei dominante "C" (cromogene), care are
rol în sinteza pigmenţilor tuturor culorilor, se manifestă diferitele grupe de gene
care determină variabilitatea de culori existente la suine (tab. 3). Din cele
cunoscute până în prezent cu privire la acest aspect reies următoarele:

54
 Tabelul 3
Clasificarea raselor de suine în funcţie de culoare
Rasa Culoarea
Mistreţul Aguti
Marele negru Negru uniform
Berkshire, Poland China Negru cu puncte albe
Pietrain, Spott Alb cu pete negre
Duroc, Thamworth Roşu uniform
Marele alb, Landrace etc. Alb uniform
Mangaliţa Alb murdar
Hampshire, Wessex, Bazna etc. Brâu alb pe fond negru
 Culoarea albă este dominantă complet sau incomplet faţă de toate culorile,
chiar şi faţă de culoarea "sălbatică" (aguti);
 culoarea neagră este recesivă faţă de culoarea albă, dar dominantă faţă de
culoarea roşie;
 culorile roşie şi galbenă sunt recesive faţă de celelalte culori;
 culoarea neagră cu brâu alb se transmite recesiv incomplet faţă de culoarea
uniformă;
 culoarea alb murdar (blondă) este recesivă faţă de celelalte culori;
 dungile de culoare închisă se comportă dominant faţă de celelalte culori.

 TEMĂ:
Şedinţa I
- Cadrul didactic va prezenta diapozitive, planşe, transparente,
casete video sau C.D.-uri cu principalele rase de porcine.
Şedinţa a II-a
- La sectorul porcin al Staţiunii didactice şi experimentale Rediu
şi unităţile la care se fac vizite, se va discuta amănunţit fiecare
rasă în parte şi se va încerca stabilirea apartenenţei metişilor.

Tabelul 4
Modul de transmitere a culorilor în descendenţă
Culoarea raselor Culoarea metişilor
Negru Alb( uneori cu pete negre)
Alb x Roşcat
Sălbatic
Alb-gri x Negru Negru
Alb Alb
Negru Tendinţe de brâu alb
Negru cu brâu alb x Roşcat Negru uniform
Negru cu brâu alb x alb) F2 homozigoţi albi cu pete de culoare
închisă
Negru cu extremităţile albe x Roşcat Roşu cu pete negre
Negru x Negru Negru (uneori negru cu pete roşii)

În tabelul anterior au fost exemplificate câteva combinaţii şi rezultatul

acestora. În interacţiunea dintre genele care condiţionează diferiţi pigmenţi,
intervin şi gene de diluţie şi modificare, care provoacă o intensitate diferită a
culorilor (rasa Duroc).

INTREBARI :
a) Descrieţi principalii metişi obţinuţi pe baza raselor locale de suine
REFERAT
Prezentaţi metişii specifici zonei Moldovei

55
 TEHNICA INDIVIDUALIZĂRII SUINELOR

Individualizarea constă în acordarea unui număr matricol şi înscrierea

acestuia pe corpul animalului în scopul stabilirii sau recunoaşterii individului în
orice împrejurare, pe tot parcursul vieţii sale.
Individualizarea stă la baza tuturor operaţiunilor zootehnice, fiind prima
dintre acţiunile importante în cadrul lucrărilor de selecţie. Acordarea numărului
matricol este o condiţie obligatorie, prealabilă cuprinderii animalelor în controlul
oficial al producţiei. Semnele care constituie numărul matricol trebuie aplicate
după un sistem unitar, care să permită identificarea cu uşurinţă a animalelor şi
prelucrarea automată a datelor la nivelul Oficiilor Judeţene sau al Agenţiei
Naţionale de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie.
La suine se folosesc mai multe procedee de aplicare a numărului matricol,
urmărindu-se persistenţa, pe întreaga durată a vieţii animalului, a cel puţin una din
metodele utilizate, întrucât oricare ar fi metoda folosită există riscul dispariţiei
numărului matricol sau posibilitatea unor confuzii. Aceste procedee constau în
aplicarea numărului matricol la 24 de ore de la fătare, prin aplicarea de crestături,
la înţărcare se face aplicarea numărului prin tatuaj, la ieşirea din testul
performanţelor proprii prin aplicarea de crotalii, iar la introducerea la reproducţie
, când se acordă număr de reproducător, se execută perforări în funcţie de anul
naşterii animalului.
Aceste operaţiuni se execută pe pavilionul urechilor. Fără a fi oficializată,
se mai poate aplica metoda de tatuaj pentru identificarea animalelor adulte de
reproducţie, prin înscrierea unor cifre sau alte semne de dimensiuni mari pe părţile
laterale ale corpului animalului, prin folosirea aparatului electric de tatuaj.
Conform instrucţiunilor în vigoare, numărul matricol la suine se formează
obligatoriu din două grupe a câte trei cifre.
Prima grupă de cifre reprezintă numărul de serie şi este aplicat pe urechea
dreaptă, iar grupa a doua redă succesiunea înregistrării animalului în cadrul unei
serii de 100 purcei şi este aplicată pe urechea stângă.
Numărul de pe urechea dreaptă arată numărul grupelor de înmatriculare
sau a seriilor de câte o sută de animale şi care pot fi de la 001 la 199. După
realizarea numărului maxim de grupe, numerele matricole se acordă începând din
nou (001-001).
Exemplu: 001-001, 001-002, 001-003, ş.a.m.d. până la 001-100, după
care numărul de serie (urechea dreaptă) va deveni 002, urmând ca numărul
matricol să fie exprimat în continuare 002-001, 002-002, 002-003....002-
100....199-100, după care se începe iar cu 001-001.

Cheia utilizată pentru înscrierea numerelor matricole este redată mai jos.

Figura 60 Cheia de preducit

.

56
 Considerând că avem de înscris
numărul matricol 164-083, acesta va fi
reprezentat astfel:
 La naştere crestăturile se execută cu
ajutorul unui cleşte special a cărei piesă de
tăiere este în forma literei "V". Se va avea
în vedere ca între crestăturile care
reprezintă cifre diferite, să se lase o
distanţă mai mare pentru evitarea
confuziilor.
În fermele de hibridare, unde se face o selecţie masală, a fost adoptat un
sistem simplificat de individualizare, prin crestături care exprimă luna de naştere a
scrofiţelor. Acest sistem se aplică în două variante:

Varianta I Varianta a II-a

pe luni calendaristice pe luni calendaristice
(serii lunare) de fătare (serii lunare) de fătare
de la 1 la 6 luni (semestrial) de la 1 la 12 luni

Figura 61. Chei de preducit pentru scrofiţe

Se execută crestături pe urechea dreaptă cu semnificaţia de mai jos:

Legendă:
Varianta I Varianta a II-a
1. ianuarie şi iulie 1. ianuarie
2. februarie şi august 2. februarie
3. martie şi septembrie 3. martie
4. aprilie şi octombrie **********
5. mai şi noiembrie 10. octombrie
6. iunie şi decembrie **********
0. perforarea urechii stângi semnifică 12. decembrie
eliminarea de la reproducţie (se aplică şi la varianta II-a)
 La înţărcare, în urma verificării individuale a suinelor, înscrierea numărului
matricol se face prin tatuaj, sub formă de cifre, conform crestăturilor de pe
aceeaşi ureche. Metoda este obligatorie numai pentru animalele nepigmentate.
Cifrele care se înscriu sunt formate din ace ascuţite, dispuse pe nişte plăcuţe
metalice, prin orânduirea plăcuţelor (cifrelor) pe una din fălcile unui cleşte
special formându-se numărul de aplicat, a cărui exactitate se verifică pe un
carton.
Numărul matricol se aplică pe faţa externă a pavilionului urechii, într-o
zonă mai puţin vascularizată, care în prealabil se tunde (dacă e cazul), se spală şi
se dezinfectează. Se întinde, în zona respectivă, puţin colorant şi se cuprinde
pavilionul urechii între cele două fălci ale cleştelui, se strâng cele două braţe
insistând până se aude un zgomot caracteristic, semn că pielea şi cartilagiul au
fost străpunse de ace; se menţin în această poziţie 1-2 minute. Se scoate cleştele,

57
se întinde din nou un strat de colorant şi se frecţionează cu ajutorul degetului mare
timp de 2-3 minute. În caz de hemoragie se aplică soluţie antiseptică şi
antihemoragică. Persistenţa tatuajului depinde de calitatea tuşului cu care se
lucrează şi corectitudinea imprimării. Cea mai simplă reţetă de pastă sau tuş se
compune din negru de fum, alcool şi glicerină.
Tehnica de preparare a tuşului
Într-un mojar se amestecă, puţin câte puţin, negru de fum şi alcool până la
consistenţa smântânii, se mojarează bine şi, în final, se adaugă câteva picături de
glicerină. Este indicat să se adauge şi câteva picături de vitamină K, ştiut fiind
rolul ei cuagulant.
Redăm mai jos câteva reţete mai complexe, cu rezultate în practică:
- tuş negru: 10 părţi negru de fum, 4 părţi dextrină, 4 părţi glicerină şi 4
părţi apă distilată;
- tuş roşu: 3 părţi fuxină, 13 părţi dextrină, 7 părţi glicerină, 15 părţi apă
distilată.
La ieşirea suinelor din testarea după performanţelor proprii (182±3 zile).
Se execută individualizarea prin crotaliere. Crotaliile sunt confecţionate din
material plastic sau metalic şi pot fi prezentate sub diferite forme şi dimensiuni. În
mod frecvent se folosesc crotalii sub formă de lamele sau sub formă de butoni.
Se pot utiliza şi crotalii din material plastic sub formă de lame: o lamă este
prevăzută cu o tijă ascuţită şi cu o gâtuitură care se aplică pe faţa externă având
ştanţat numărul matricol; cealaltă lamă este prevăzută cu un orificiu care
realizează îmbinarea lamei cu tija superioară. Cu ajutorul unui cleşte special, se
face închiderea ireversibilă a crotaliei, prin perforarea pavilionului urechii şi
pătrunderea tijei lamei superioare (faţa externă) în orificiul lamei inferioare (faţa
internă). În mod similar se procedează când crotalia este sub formă de butoni.
Aplicarea crotaliilor se face în zona mai puţin vascularizată, cât mai spre
baza pavilionului urechii, care în prealabil a fost spălată şi dezinfectată cu o
soluţie antiseptică. Culoarea crotaliei trebuie să fie cât mai apropiată de culoarea
animalului, deoarece contrastul puternic duce la ruperea crotaliei de către celelalte
animale din boxă. Amplasarea cât mai la baza urechii este impusă şi de faptul că
frecvent, între suine, au loc conflicte în timpul cărora urechile sunt cele mai
expuse.
La introducerea suinelor la reproducţie, în fermele de selecţie, se acordă
număr de reproducător, prin perforarea urechii drepte, sau prin aplicarea unor
crotalii. Perforarea urechii drepte ţine cont de anul naşterii reproducătorului şi se
face în felul următor:
- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 0 sau 5 (2000, 2005) nu se
fac perforări, numărul de reproducător fiind cel acordat la naştere (ex. 164-083);
- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 1 sau 6 (2001, 2006) se
execută o perforare în jumătatea inferioară a urechii drepte, situaţie în care
numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 2 a primei cifre a numărului de
serie (164-083 va deveni 364-083);
- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 2 sau 7 (2002, 2007) se
execută o perforare în jumătatea superioară a urechii drepte, situaţie în care
numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 4 a primei cifre a numărului de
serie (164-083 va deveni 564-083);
- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 3 sau 8 (2003, 2008) se
execută două perforări una în jumătatea inferioară şi alta în jumătatea superioară a
urechii drepte, situaţie în care numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 6
(4+2) a primei cifre a numărului de serie (164-083 va deveni 764-083);

58
 - în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 4 sau 9 (2004, 2009) se
execută două perforări în jumătatea superioară a urechii drepte, situaţie în care
numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 8 a primei cifre a numărului de
serie (164-083 va deveni 964-083);
Când se aplică crotalii, numărul de reproducător se stabileşte prin
majorarea primei cifre a numărului de serie după acelaşi procedeu. Pe cealaltă
ureche, pe faţa externă a lamei superioare se va ştanţa numărul de reproducător,
iar pe lama inferioară se va ştanţa numărul matricol acordat la naştere.

Individualizarea suinelor de reproducţie cu ajutorul

aparatului electric de tatuat
Metoda se aplică cu rezultate foarte bune în unităţi cu efective mici de
suine. Pot fi aplicate numere matricole sau alte semne (repartizarea pe vieri de
reproducţie etc.) uşurând munca operatorilor de la sectorul de reproducţie
(evitându-se eventualele confuzii).
Principiul de funcţionare - se realizează un însemn prin depunerea
granulelor de colorant (tuş) la nivelul dermului cu ajutorul unui grup de ace
dermice.
Părţile componente ale aparatului sunt următoarele:
 electromotorul cu mâner;
 mecanismul de transmitere a mişcării de rotaţie rectilinie;
 capul vibrator sau pistonul cu ace dermice;
 rezervorul cu colorant.

Figura 62. Aparatului electric de tatuat

Parametrii de lucru
Cu acest aparat se pot individualiza suinele de reproducţie adulte, pentru a
se evita contenţionarea în vederea citirii numerelor matricole. Prin urmare,
aparatul nu exclude aplicarea numerelor matricole, ci doar înlesneşte depistarea
lor rapidă.De asemenea, această metodă de tatuare garantează identificarea
animalului pe un timp îndelungat, egal cu viaţa sa economică.Aparatul este
manipulat de către un singur operator, ajutat de către un îngrijitor care asigură
contenţia animalului.Alimentarea se face de la reţeaua de curent electric obişnuit,
de 220 V. Priza de alimentare va fi prevăzută cu fir de împământare.
Contenţia animalului se realizează cu ajutorul frânghiei cu ochi de laţ, sau
în boxe individuale cu limitarea mişcărilor.
Numerele sau semnele aplicate se pot citi cu uşurinţă şi de la distanţe de 30 m.
Productivitatea aparatului, în 8 ore, este de 20 animale, în cazul folosirii
contenţionării, şi de 30 când acestea sunt introduse în boxele individuale.
Reîncărcarea rezervorului cu tuş se face prin aspiraţie, relaxând rezervorul
de cauciuc.

59
 Funcţionarea aparatului.
Electromotorul asigură mişcarea de rotaţie, pe care un excentric o
transformă în mişcare rectilinie.
Mişcarea înainte-înapoi este preluată de către o tijă prevăzută anterior cu
un cap vibrator pe care sunt fixate,în prelungire, 16-18 ace hipodermice (fig. 63).
Cursa tijei, respectiv a acelor hipodermice, este astfel calculată încât vârfurile lor
să pătrundă până la nivelul mijlocului dermului.La acest nivel sunt depozitate
granulele de colorant (tuş negru, obişnuit, pentru desen).
Deplasarea laterală, indiferent de direcţie, a părţii active a aparatului
schimbă locurile de depozitare în, derm, a granulelor de colorant, formând pe
corpul animalului benzi punctate, late de cca. 2,0 cm, care în funcţie de mişcarea
părţii active pot fi cifre, litere sau alte semne.
Soluţia colorată este introdusă în rezervorul elastic al aparatului, acesta
fiind conectat la capul vibrator prin intermediul unui tub flexibil. Pentru realizarea
aprovizionării satisfăcătoare a capului vibrator cu tuş, se apasă, cu intermitenţă,
rezervorul de cauciuc.

Figura 63. Schema constructivă

a apatului electic de tatuat suine

Aparatul se manipulează cu mâna dreaptă, printr-un mâner fixat pe carcasa

electromotorului, aplicându-se suficient de ferm, cu partea activă, pe corpul
animalului.Mişcarea părţii active va fi lentă şi continuă. Locul de aplicare a
numărului sau a semnului dorit va fi ales într-o regiune mai puţin expusă la
frecări, fără producţie piloasă abundentă şi care să permită o citire comodă şi
exactă.
Se recomandă ca locul de aplicare să corespundă regiunii laterale a
gâtului, începând de la baza urechii către regiunea spetei. În prealabil, zona va fi
tunsă cu o foarfecă curbă sau cu maşina de tuns electrică. Inălţimea cifrelor sau
literelor va fi de 10 cm.

60
 Figura 64. Locul de aplicare a cifrelor
sau semnelor (o posibilitate)

Tehnica de lucru
 Se contenţionează animalul cu ajutorul frânghiei cu laţ sau prin introducerea
lui într-o boxă individuală cu limitarea mişcărilor;
 se tunde zona de aplicare ;
 se stabileşte numărul sau semnul de aplicat;
 se asigură umplerea rezervorului cu tuş;
 se conectează aparatul la reţeaua electrică (asigurându-se împământarea);
 se execută tatuajul;
 se spală zona tatuată pentru a se verifica calitatea imprimării (spălarea
favorizează vasoconstricţia);
 se revine cu tatuajul în zonele mai slab tatuate;
 animalul este ferit 2-3 ore de contactul cu apa, de frecarea zonei tatuate etc.
 se înregistrează numărul aplicat.
Aparatul se curăţă prin aspirarea în rezervor de alcool şi de apă curată,
care apoi sunt dirijate forţat înspre capul vibrator. Acele se dezobturează cu
ajutorul unui mandrin.

Figura 65. Tatuaj aplicat pe corp

 TEMĂ:
- Studenţii vor pregăti, în laborator, tuşul pentru tatuat;
- În cadrul fermei didactice se vor tatua purceii nou-
născuţi

INTREBĂRI :
a) Descrieţi metode şi tehnici de individualizare a suinelor
b) Specificaţi importanţa individualizării suinelor

REFERAT
Metode moderne de individualizare a suinelor

61
 MĂSURI TEHNICE, CRITERII ŞI INSTRUCŢIUNI
PENTRU PURCEII SUGARI

Începând cu fătarea şi continuând cu primele zile după fătare, purceii

necesită condiţii corespunzătoare de îngrijire precum şi diferite intervenţii, fără de
care pierderile şi greutăţile în exploatarea acestei categorii de animale sunt
apreciabile.
În acest scop se impune necesitatea cunoaşterii principalelor aspecte
privind creşterea şi îngrijirea purceilor sugari.
 Asistenţa la fătare
Asistenţa la fătare constă în prezenţa îngrijitorului, să asigure curăţenia
boxei de fătare, îndepărtarea mucoaselor cu care se nasc purceii, îndepărtarea
învelitorilor fetale şi dezinfecţia ombilicului, revitalizarea celor ce se nasc
asfixiaţi, repartizarea purceilor la sfârcuri, introducerea purceilor nou născuţi sub
surse de încălzire, salvarea purceilor de eventualele striviri etc.
Trebuie menţionat că succesul activităţii într-o maternitate constă în
executarea unor dezinfecţii riguroase şi păstrarea pe tot timpul alăptării a unei
curăţenii corespunzătoare. Scroafele se introduc în maternităţi după ce în prealabil
s-a făcut spălarea, deparazitarea şi dezinfecţia lor.
În momentul fătării, în boxa de fătare trebuie asigurat aşternut curat şi
proaspăt. După expulzarea purcelului, îngrijitorul îndepărtează mucozităţile din
jurul orificiilor respiratorii, apoi va şterge cu o cârpă curată sau cu rumeguş.
Purceilor, care nu dau semene de viaţă, li se va face respiraţie artificială prin
comprimarea ritmică a cavităţii toracice până la instalarea respiraţiei. După ştergerea de
mucozităţi se procedează la tăierea cordonului ombilical. Aceasta se execută cu ajutorul
unui foarfece dezinfectat la o distanţă de cca. 5-7 cm de abdomen. În caz de hemoragie
se procedează la legarea cordonului imediat sub abdomenul purcelului. Se execută
pensularea cordonului ombilical cu soluţie dezinfectantă cu iod.

Figura 66. Îmbăierea purcelului nou-născut

În continuare, purceii sunt aşezaţi sub sursa de încălzire (lămpi infraroşii,

lăzi, coşuri, alte instalaţii de încălzire), deoarece la aceştia se instalează repede
starea de hipoglicemie, cunoscută şi sub numele de boala purceilor nou născuţi.
Hipoglicemia se instalează ca urmare a faptului că, la purcei, nu este instalat
sistemul de termoreglare cât şi existenţa unei temperaturi mai mici de 32°C la
nivelul purcelului. Se manifestă prin stare de slăbiciune, tremurături musculare,
pierderea apetitului - ca urmare a epuizării organismului; nu mai pot părăsi
aşternutul, nu mai pot merge şi în final mor. Redresarea acestei stări se face prin
asigurarea, la nivelul purceilor, a unei temperaturi de 30-32°C în primele 72 de ore

62
de la naştere, cu ajutorul surselor mai sus menţionate şi dacă se administrează
injectabil, intraperitoneal, cca. 5 ml glucoză, timp de 3 zile consecutiv.
Dacă fătarea nu se termină în decursul a două ore, purceii sunt totuşi
repartizaţi la sfârcuri pentru a suge colostru indispensabil dezvoltării ulterioare a
acestora.
 Repartizarea purceilor la sfârcuri
Se face în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora, aşezând purceii mai
puţin dezvoltaţi la sfârcurile pectorale a căror producţie de lapte este mai mare.
Îngrijitorul va avea grijă ca toţi purceii să sugă colostrul deoarece unii, din
cauza slabei dezvoltări, nu reuşesc să găsească sau să prindă sfârcurile sau în
căutarea sfârcurilor, ei pot fi striviţi de către scroafă, mai ales în boxele cu
construcţie defectuoasă.
În cazul de agalaxii la scroafe, purceii acestora se repartizează altor
scroafe, evitându-se instalarea stării de hipoglicemie la purcei.

Figura 67. Repartizarea purceilor la supt

 Tăierea colţilor purceilor sugari

Pericolul apariţiei colţilor la purcei nu constă numai în faptul că aceştia
provoacă leziuni ugerului scroafei ci şi datorită faptului că, în lupta pentru ocuparea
sfârcurilor, se produc răniri între
purcei, creînd în felul acesta porţi de intrare
în organism a diferiţilor microbi. Aceste
aspecte, asociate cu lipsa condiţiilor de igienă,
duc în final la pierderi de purcei, din care
Figura 68. Foarfece pentru tăierea cauză se procedează la tăierea colţilor.
colţilor la purceii sugari Se procedează la deschiderea gurii
purcelului prin apăsarea cu degetul mare şi
arătătorul mâinii stângi la baza comisurilor
bucale, iar cu mâna dreaptă cu ajutorul unui
foarfece în prealabil dezinfectat, se retează
vârfurile caninilor şi lăturaşilor, dinţi cu
care purcelul se naşte şi care sunt foarte
ascuţiţi. Nu se retează în întregime dinţii
deoarece aceştia formează un ghidaj pentru
formarea jgheabului limbii în timpul
Figura 69. Tăierea colţilor la suptului. Se are în vedere să nu se producă
purceii sugari (moment de lucru) aşchierea întregului dinte sau zdrelirea
ţesuturilor, care de asemenea pot deveni
portiţe pentru pătrunderea microbilor, iar proiectarea vârfurilor tăiate să se facă în
afară şi nu în interior.

 Tăierea cozii purceilor sugari

Pentru prevenirea caudofagiei, mai ales în condiţiile creşterii intensive a
suinelor, se procedează la tăierea cozii purceilor, încă din prima zi de viaţă, când
vascularizaţia este redusă, iar durerea este suportată uşor.

63
 Pentru a preveni complicaţiile, tăierea cozii trebuie însoţită şi de
cauterizarea acesteia. În acest scop se poate folosi cu succes ciocanul electric de
lipit a cărei piesă de lipire se adaptează pentru tăiere. Lama ascuţită se încălzeşte
puternic, iar odată cu operaţiunea de secţionare a cozii se execută şi cauterizarea.
Secţionarea cozii se face între vertebrele coccigiene avându-se grijă, pe cât
posibil, să nu fie secţionat corpul vertebrei

Figura 70. Executarea operaţiunii

de tăiere a cozii

 Individualizarea purceilor
Se execută la circa 24 ore de la fătare. Modul de lucru a acestei operaţiuni
este tratat în cadrul lucrărilor de "Individualizarea suinelor".

 Administrarea preparatelor pe bază de fier purceilor sugari

Purceii se nasc cu unele rezerve de fier la nivelul ficatului, acumulate din
perioada embrionară, rezerve ce sunt însă consumate în câteva zile. Lipsa fierului,
indispensabil organismului purceilor după 3-4 zile de la naştere, duce la instalarea
anemiei feriprive la vârsta de 10-12 zile şi constă în scăderea conţinutului de
hemoglobină din sânge.
Anemia feriprivă se manifestă prin
mucoase palide, urechile devin străvezii, părul
zburlit, pielea încreţită în jurul gâtului şi a
grebănului, apetit scăzut, tremură de frig, nu mai
au vigoare în executarea mişcărilor, fiind foarte
uşor striviţi de scroafe, iar în cele din urmă mor.
Pentru completarea deficitului de fier în
anemia feriprivă se folosesc diferite produse care
se administrează în primele zile de viaţă, fie
injectabil, fie pe cale bucală. În condiţiile
creşterii intensive, fierul se administrează
Figura 71. Administrarea injectabil, intramuscular, în muşchii fesieri sau ai
dozelor de fier la purcei. coapsei, cu diferite produse: Ferro-dex-100,
Ursoferan, Fierdextran, Miofer, Excifer ş.a
Administrarea acestor produse se face preventiv la 2-4 zile de la fătare, în
doze de 1-2 ml, cât şi curativ, cu doza mărită la 2-3 ml.
Pe cale orală se poate administra fumaratul fieros, sulfatul de fier, citratul
amoniacal de fier ş.a. sau prin asigurarea lutului roşu feruginos, fără ca acesta să
fie infectat cu microbi sau cu ouă de paraziţi.
 Castrarea vieruşilor
Această operaţiune se execută de către un personal calificat şi trebuie să se
aibă în vedere să nu coincidă cu stresul de înţărcare. Rezultate bune se obţin când
castrarea se execută la vârsta de 7-14 zile, vârstă la care operaţiunea este suportată
mai uşor, iar vindecarea este mai rapidă.
Vieruşul se aşează în decubit dorsal pe o masă improvizată în formă de
jgheab, fiind imobilizat de către un ajutător care fixează cu fiecare mână câte un

64
biped lateral. Regiunea scrotală se spală, se şterge, apoi se pensulează cu tinctură
de iod, alcool sau benzină iodată. Deschiderea pungilor testiculare se face printr-o
incizie longitudinală practicată cu bisturiul paralel cu rafeul median şi suficient de
lungă care să permită exteriorizarea testicolului prin compresiune. După
exteriorizarea testicolului se procedează, cu ajutorul a două pense hemostatice, la
îndepărtarea testicolului prin torsiunea cordonului. Cele două pense se fixează cât
mai sus pe cordon, lângă plaga scrotală- la distanţa de 0,5-1 cm între ele. Pensa
care se află către exterior se răsuceşte până la ruperea cordonului, în felul acesta
realizându-se staza. La fel se procedează şi pentru al doilea testicol.
Plăgile se pudrează cu "Manis" sau cu altă pulbere antiseptică şi se lasă
deschise. Se are în vedere ca în permanenţă după castrare, aşternutul să fie curat şi
uscat.

 Cântărirea purceilor la vârsta de 21 de zile

Această operaţiune se execută în scopul determinării capacităţii de
alăptare a scroafei, care se exprimă prin greutatea lotului de purcei în vârstă de 21
de zile. Pentru cântărire se foloseşte cu bune rezultate bascula "tip valiză" pe care
se aşează o lădiţă în care se introduce întregul lot de purcei al scroafei.
Creşterea şi întreţinerea purceilor sugari constituie o activitate complexă şi
pretenţioasă. Tratamentele şi asistenţa sanitar-veterinară se execută de către un
personal veterinar calificat. Celelalte cunoştinţe cu privire la această categorie de
suine sunt tratate în cursul “Creşterea suinelor”, iar aspectele patologice au fost
tratate în cursul de "Patologie animală".

Figura 72. Principalele operaţiuni tehnice pentru categoria nou-născuţi.

INTREBĂRI :
a) Enumeraţi măsurile tehnice necesare petnru purceii sugari

REFERAT
Importanţa măsurilor tehnice în prima săptămână de viaţă a purceilor

65
 ALIMENTAŢIA SUINELOR

Suinele sunt animale omnivore care valorifică o gamă largă de nutreţuri,

atât de origine animală cât şi vegetală, completată cu unele reziduuri rezultate de
la industria alimentară şi componente minerale, vitaminice, antibiotice etc. până la
satisfacerea necesarului de substanţe nutritive specifice. Raţiile furajere se
întocmesc în funcţie de categoria de animale, de intensitatea de exploatare, de
stadiul de ameliorare, de producţiile planificate etc. În general, în alimentaţia
suinelor se folosesc nutreţuri combinate produse de intreprinderi specializate şi
mai rar de unităţile de producţie.
Nutreţurile combinate, care constituie baza alimentaţiei suinelor, se
clasifică după conţinutul în substanţe nutritive, după forma de prezentare şi de
administrare, după categoria de suine pentru care sunt destinate, după scopul
producţiei etc.
 După conţinutul în substanţe nutritive se clasifică în nutreţuri combinate
(complete), care satisfac în totalitate necesarul de substanţe nutritive, nutreţuri
combinate de completare, care satisfac parţial aceste cerinţe, nutreţuri
suplimentare, care se adaugă la raţiile de bază în proporţii variabile (0,5-2,0%
pentru premixuri şi 5-30% pentru preamestecuri proteino-vitamino-minerale -
P.V.M.)., nutreţuri combinate speciale, care se utilizează în cazuri speciale ca
substituienţi de lapte de scoafă şi preamestecuri curative şi profilactice.
 După forma de prezentare, nutreţurile combinate sunt sub formă de făinuri (în
majoritatea cazurilor) şi de granule (în unele situaţii şi de brizură).
 După forma de administrare există nutreţuri umectate, când proporţia de apă
(sau alte lichide) şi concentrate este de 1/1-1/5, umede, când aceasta este de
1/1,5-1/2,0 şi lichide când aceasta este de 1/3 şi mai mult.
 După categoria de suine pentru care sunt destinate nutreţurile combinate sunt
de tip "prestarter", care se folosesc în hrana purceilor sugari şi cei înţărcaţi în
perioada de acomodare (până la vârsta de 50 zile), de tip "starter" care se
folosesc în continuare până la vârsta de 95-105 zile, de tip "grower" până la
greutatea animalelor de 50-60 kg şi de tip "finishing" în perioada de finisarea
îngrăşării, până la greutatea de 110-115 kg.
 După scopul producţiei, nutreţurile combinate se adresează unităţilor de
îngrăşare a suinelor şi pentru obţinerea materialului de reproducţie (ferme de
selecţie şi hibridare).
Necesarul de energie şi de substanţe nutritive variază în funcţie de foarte
mulţi factori, însă predomină categoria de vârstă şi greutate corporală, intensitatea
de exploatare (număr de purcei pe scroafă în lactaţie, număr de monte la vieri),
sporul de creştere în greutate vie planificată (la tineret şi porcii graşi) scopul
producţiei etc. Redăm în tabelele 5 şi 6 necesarul zilnic de furaje, energie
metabolizabilă şi substanţe nutritive, la principalele categorii de suine. Aceste
cerinţe trebuie considerate orientative, fiind influenţate, pe lângă cele de mai sus
şi de nivelul de ameliorare (sunt mai mari la rasele perfecţionate) şi de starea de
întreţinere (pentru scroafe slabe şi vieri care montează de 5 ori pe săptămână sunt
proporţional mai mari).

66
 Tabelul 5
Necesarul zilnic de energie şi substanţe nutritive
la tineretul suin în creştere şi îngrăşare
U.M Categoria de greutate
Specificare
. 2-5 6-10 11-20 21-35 36-60 61-100
Consum furaj g 250 500 1000 1500 2000 3000
S.m.z.x) scontat g 200 300 500 600 700 800
Consum specific kg 1,23 1,67 2,0 2,5 2,86 3,75
Enegie metabolizabilă kcal 900 1700 3160 4740 6320 9480
Proteină brută d.c.: g 67,5 100 180 240 280 390
 lizină g 3,2 4,8 7,9 10,5 12,2 17,1
 arginină g 0,8 1,3 2,3 3,0 3,6 4,8
 histidină g 0,8 1,2 2,0 2,7 3,2 4,5
 izoleucină g 2,1 3,3 5,6 7,5 8,8 12,3
 leucină g 2,5 3,8 6,8 9,0 10,4 14,4
 metionină+ cistină g 1,9 2,8 5,1 6,8 7,8 9,0
 fenialanină+tirozină g 3,0 4,4 7,9 10,5 12,2 17,1
 treonină g 1,9 2,8 5,1 6,8 7,8 11,1
 triptofan g 0,5 0,8 1,3 1,8 2,2 3,0
 valină g 2,1 3,2 5,6 7,5 8,8 12,3
Substanţe minerale d.c.
 calciu g 2,3 4,0 6,5 9,0 11,0 15,0
 fosfor g 1,8 3,0 5,5 7,5 9,0 12,0
 sodiu g 0,2 0,5 1,0 1,5 2,0 3,0
 clor g 0,3 0,7 1,3 2,0 2,6 3,9
 potasiu g 0,7 1,3 2,6 3,5 4,0 5,1
 magneziu g 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 1,2
 fier mg 38 70 80 90 100 120
 zinc mg 25 50 80 90 100 150
 mangan mg 1 2 3 3 4 6
 cupru mg 1,5 3 5 6 6 9
 iod mg 0,004 0,07 0,14 0,21 0,28 0,42
 seleniu mg 0,004 0,08 0,15 0,22 0,30 0,30
Vitamine d.c.:
 vitamina A U.I. 550 1100 1750 1900 2600 3900
 betacaroten mg 2,2 4,4 7 7,8 10,4 15,6
 vitamina D U.I. 55 110 200 300 300 375
 vitamina E U.I. 2,8 5,5 11 17 22 33
 vitamina K mg 0,5 1,1 2,0 3,0 4,0 6,0
 riboflavina mg 0,75 1,5 3,0 3,9 4,4 6,6
 niacina mg 5,5 11,0 18 21 24 30
 acid pantotenic mg 3,3 6,3 11 17 22 33
 vitamina B12 mg 5,5 11,0 15 17 22 33
 colina mg 275 550 900 1050 1100 1200
 tiamina mg 0,33 0,65 1,1 1,7 2,2 3,3
 vitamina B6 mg 0,38 0,75 1,5 1,7 2,2 3,3
 biotina mg 0,03 0,05 0,1 0,15 0,2 0,3
 acid folic mg 0,15 0,30 0,6 0,9 1,2 1,8
x) spor mediu zilnic

67
 Tabelul 6
Necesarul zilnic de energie şi substanţe nutritive
la suinele de reproducţie
Categoria de suine
scroafe şi
Specificare U.M. vieri vieri scrofiţe scroafe
scrofiţe
tineri adulţi lactante lactante
gestante
Consum furaj g 2500 2000 2000 5000 5500
Enegie metabolizabilă kcal 7925 6340 6340 15850 17435
Proteină brută d.c.: g 350 280 280 750 825
 arginină g 4,5 3,6 - 17,0 18,7
 histidină g 5,0 3,6 4,0 13,0 14,3
 izoleucină g 9,2 9,0 7,4 33,5 36,9
 leucină g 16,5 11,0 13,2 49,5 54,4
 lizină g 10,5 12,0 8,4 30,0 33,0
 metionină+cistină g 7,0 7,0 5,6 18,0 19,8
 fenialanină+tirozină g 13,0 12,1 10,4 50,0 55,0
 treonină g 8,5 8,0 6,8 25,5 28,1
 triptofan g 1,7 2,2 1,4 6,5 7,2
 valină g 11,5 8,0 9,2 34,0 37,4
Substanţe minerale d.c.
 calciu g 18,8 15,0 15,0 37,5 41,2
 fosfor g 12,5 10,0 10,0 25,0 27,5
 NaCl g 12,5 10,0 10,0 25,0 27,5
Vitamine d.c.:
 Betacaroten U.I. 20,5 16,4 16,4 33,0 36,3
 Vitamina A mg 10250 8200 8200 16000 18150
 Vitamina D U.I. 690 550 550 1100 1210
 Vitamina E U.I. 27,5 22 22 55 60,5
 Tiamină mg 3,8 3,0 3,0 5 5,5
 Riboflavina mg 10,0 8,0 8,0 17,5 19,3
 Niacina mg 55,0 44,0 44 87,5 96,3
 acid pantotenic mg 41,3 33,0 33 65 71,5
 vitamina B12 mg 35,0 28,0 28 55 60,5

În tabelele 7 şi 8 sunt redate conţinuturile de energie şi substanţe nutritive

ale nutreţurilor combinate destinate hrănirii reproducătorilor şi tineretului suin în
creştere şi îngrăşare, raportate la 100 g sau 1 kg furaj uscat la aer, pentru situaţia
când componentele principale sunt cerealele, soia şi într-o proporţie mai redusă
reziduurile de la industria alimentară (de origine animală şi vegetală). Cantităţile
de furaj care se administrează zilnic sau pe perioade, conţinutul acestora în
substanţe nutritive, reţetele de fabricaţie, precum şi unele variante de furajare sunt
reglementate la noi în ţară prin Decretul Consiliului de Stat nr.50/1982. Cu privire
la categoriile de furaje, specificăm că acestea au un suport mai mult de ordin
economic, urmărindu-se introducerea în alimentaţia suinelor a unor furaje cât mai
ieftine şi reducerea consumului de cereale (cu precădere porumbul). Aceste
variante utilizează pastă de porumb, cartofi declasaţi de la consumul uman, sfeclă
furajeră pe timp de iarnă şi masă verde (în special lucerna) pe timp de vară. În
tabelul 10 sunt redate limitele de participare a unor componente din nutreţurile
combinate din reţetele 0-1 ....0-5, pentru condiţiile concrete din ţara noastră.

68
 Tabelul 7
Conţinuturile în energie şi substanţe nutritive la nutreţurilor combinate
destinate tineretul suin în creştere şi îngrăşare

Categoria de greutate
Specificare U.M.
2-5 6-10 11-20 21-35 36-60 61-100
Energie metabolizabilă kcal 3600 3400 3160 3175 3190 3195
Proteină brută d.c.: % 27 20 18 16 14 13
 lizină % 1,28 0,95 0,79 0,80 0,61 0,57
 arginină % 0,33 0,25 0,23 0,20 0,18 0,16
 histidină % 0,31 0,23 0,20 0,18 0,16 0,15
 izoleucină % 0,85 0,63 0,56 0,50 0,44 0,41
 leucină % 1,01 0,75 0,68 0,60 0,52 0,48
 metionină+cistină % 0,76 0,56 0,51 0,45 0,40 0,30
 fenialanină+tirozină % 1,18 0,88 0,79 0,70 0,61 0,57
 treonină % 0,76 0,56 0,13 0,12 0,39 0,37
 triptofan % 0,20 0,15 0,51 0,45 0,11 0,10
 valină % 0,85 0,63 0,56 0,50 0,44 0,41
Substanţe minerale d.c.
 calciu % 0,90 0,80 0,65 0,60 0,55 0,50
 fosfor % 0,70 0,60 0,55 0,50 0,45 0,40
 sodiu % 0,10 0,10 0,10 0,10 0,10 0,10
 clor % 0,13 0,13 0,13 0,13 0,13 0,13
 potasiu % 0,30 0,26 0,26 0,23 0,20 0,17
 magneziu % 0,04 0,04 0,04 0,04 0,04 0,04
 fierx) mg 150 140 80 60 50 40
 zinc mg 100 100 80 60 50 50
 mangan mg 4 4 3 2 2 2
 cupru mg 6 6 5 4 3 3
 iod mg 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14
 seleniu mg 0,15 0,15 0,15 0,15 0,15 0,10
Vitaminex) d.c.:
 vitamina A U.I. 2,2 2,2 1,75 1,3 1,3 1,3
 betacaroten mg 8,8 8,8 7 5,2 5,2 5,2
 vitamina D U.I. 220 220 200 200 150 125
 vitamina E U.I. 11 11 11 11 11 11
 vitamina K mg 2 6 2 2 2 2
 riboflavina mg 3 3 3 2,6 2,2 2,2
 niacina mg 22 22 18 14 12 10
 acid pantotenic mg 13 13 11 11 11 11
 vitamina B12 mg 22 22 15 11 11 11
 colina mg 1,1 1,1 0,9 0,7 0,55 0,40
 tiamina mg 1,3 1,3 1,1 1,1 1,1 1,1
 vitamina B6 mg 1,5 1,5 1,5 1,1 1,1 1,1
 biotina mg 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1
 acid folic mg 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6
x) cantităţi pentru 1 kg furaj uscat la aer

69
 Tabelul 8
Conţinuturile în energie şi substanţe nutritive la nutreţurilor combinate
destinate suinelor de reproducţie
Categoria de suine
scroafe şi
Specificare U.M. vieruşi şi scroafe şi scrofiţe
scrofiţe
vieri x) lactante
gestante
Enegie metabolizabilă kcal 3170 3170 3170
Proteină brută d.c.: g 14 14 15
 arginină g - - 0,34
 histidină g 0,25 0,20 0,26
 izoleucină g 0,46 0,37 0,67
 leucină g 0,82 0,66 0,99
 lizină g 0,52 0,42 0,60
 metionină+cistină g 0,35 0,28 0,36
 fenialanină+tirozină g 0,65 0,52 1,00
 treonină g 0,42 0,34 0,51
 triptofan g 0,08 0,07 0,13
 valină g 0,57 0,46 0,68
Substanţe minerale d.c.
 calciu g 0,75 0,75 0,75
 fosfor g 0,50 0,50 0,50
 NaCl g 0,50 0,50 0,50
Vitaminexx) d.c.:
 Betacaroten U.I. 8,2 8,2 6,6
 Vitamina A mg 4,1 4,1 3,3
 Vitamina D U.I. 275 275 220
 Vitamina E U.I. 11,0 11,0 11,0
 Tiamină mg 1,5 1,5 1,0
 Riboflavina mg 4,0 4,0 3,5
 Niacina mg 22 22 17,5
 acid pantotenic mg 16,5 16,5 13,0
 vitamina B12 mg 14,0 14,0 11,0
x) la vierii de reproducţie, în amestecurile furajere se vor introduce cca.
35% ovăz, 20% orz, porumb până la 25%, mazăre cca. 13%, şroturile de soia şi
fl.soarelui cca. 9%
xx) cantităţi la 1 kg furaj uscat la aer

70
 Tabelul 9
Limitele de participare (%) a principalelor componente
în reţetelede nutreţuri combinate pentru suine
(producţie de carne)
Reţeta:
Specificare
0-1 0-2 0-3 0-4 0-5 0-6
Porumb-grâu 20-40 30-50 - - 20-40 40-60
Porumb sau orz - - 60-70 70-80 - -
Orz decorticat 5-15 15-20 - - - -
Orz sau ovăz - - - - 20-30 10-20
Şrot soia 15-20 10-14 10-12 5-7 10-15 5-10
Şrot fl.soarelui - - 8-10 6-7 9-18 5-18
Şrot fl.soarelui cernut 2-5 5-8 - - - -
Tărâţe grâu - - 5-6 4-5 5-20 8-10
Drojdii furajere 3-4 1-4 1-2 1-2 1-2 1-2
Făină de peşte 8-10 2-3 - - 2-4 -
Făină de carne 5-8 1-3 - - - -
Lapte praf 8-12 2-4 - - * -
Grăsimi minerale 2-3 1-2 - - - -
Zahăr furajer 1-2 - - - - -
Făină lucernă - - 2-3 1-2 5-7 -
Sare bucătărie 0,3-0,5 0,4-0,6 0,4-0,6 0,4-0,6 0,5-0,7 0,5-0,7
Carbonat+
0,5-1,5 0,5-2,0 - - - -
fosfat de calciu
Fosfat dicalcic - - 1,0-1,5 1,0-1,2 1,0-1,5 1,0-1,5
Conc.cu 12% lizină 1-2 1,2 0,5-1,5 1-2 2-3 1-2
Premix cu 10% colină 0,5-1,0 0,5-1,0 0,5-1,0 0,5-1,0 1,0 1,0
Zooforturi (P1-P6) 1,0 1,0 0,5-1,0 0,5-1,0 1,0 1,0
* în activitate intensă, vierilor li se introduc 100-200 g lapte praf/animal/zi

Categoriile de suine care se furajează numai cu nutreţuri combinate sunt

purceii sugari, tineretul înţărcat, scroafele lactante şi cele în partea a doua de
gestaţie (între 90-a şi 114-a zi de gestaţie).
Purceii sugari (între vârstele de 10-36 de zile) primesc nutreţ combinat în
cantitate medie zilnică de 0,4 kg, cu 19,9% proteină brută şi 0,9% lizină.
Conţinutul de grăsime brută trebuie să fie de cel puţin 4,1%, iar cel de celuloză
brută de cel mult 3,5%. Energia metabolizabilă trebuie să fie de cel puţin
2950 Kcal/kg furaj. Pentru aceasta, în reţetă se vor introduce cca. 65% cereale de
foarte bună calitate, cca. 23% componente proteice vegetale, cca. 7% de origine
animală, iar îmbogăţirea substanţelor energetice se va face prin introducerea de
4% grăsimi animale şi melasă.
Tineretul suin înţărcat, între 5-30 kg greutate vie, primeşte în primele 10
zile reţeta pentru purcei sugari, urmărind ca în continuare să fie furajat cu un
nutreţ combinat cu 17,7% proteină brută, 0,75% lizină, în cantitate medie zilnică
de 0,95 kg. Conţinutul în celuloză va fi de cel mult 4,0% iar cel în grăsime de cel
puţin 3,1% şi 2950 kcal.kg furaj. Proporţia de participare a cerealelor va fi de cca.
73%, a componentelor proteice vegetale de cca. 14,5%, a celor animale de cca.
7%, iar îmbogăţirea în energie se va face cu cca. 3% melasă.
Menţionăm că, în ambele reţete prezentate mai sus se vor utiliza premixuri
cu vitamine, microelemente şi chiar antibiotice.

71
PARAMETRII:
Durata medie a ciclului 183 zile
Numărul de fătări 2/an
Prolificitatea 9,5
(purcei/fătare)

Figura. 73 Diagramele de hrănire a scroafelor de reproducţie, în funcţie de starea

fiziologică şi varianta de furajare

Scroafele lactante primesc nutreţuri combinate cu 17% proteină brută,

0,65% lizină, în cantităţi zilnice variabile, în funcţie de vârstă şi numărul
purceilor. În figura 73 se prezintă diagrama furajării scroafelor lactante cu
cantităţi de furaje care asigură corelarea producţiei de lapte cu posibilităţile de
ingestie ale purceilor. După vârsta de 10 zile, necesarul de substanţe nutritive
pentru purcei nu mai poate fi asigurat prin laptele matern, fiind necesară
introducerea hranei suplimentare.
Reţeta trebuie să cuprindă 60% cereale, 37% componente proteice
vegetale, din care soia va reprezenta 16%, iar şrotul de fl.soarelui şi tărâţele de
grâu, cca. 10%. Aceeaşi reţetă se utilizează şi în hrana scroafelor în partea a doua
a gestaţiei, dar în cantitate zilnică de 1,66-2,2 kg (în funcţie de greutatea corporală
şi vârstă).

72
 Categoriile de suine care se furajează cu nutreţuri combinate de
completare sunt cele supuse îngrăşării, scroafele în aşteptarea montei, cele în
prima parte a gestaţiei, tineretul de prăsilă (între 31-100 kg) şi vierii de
reproducţie.
Suinele la îngrăşare primesc zilnic, în medie, 1,05 kg nutreţuri combinate
de completare, cu 25% proteină brută, pentru cazul în care hrana se completează
cu 1,75 kg pastă de porumb (din ştiuleţi depănuşaţi) sau cu 5,7 kg cartofi declasaţi
de la consumul uman. Pe timp de vară primesc 1,9 kg nutreţuri combinate de
completare, cu 14% P.B. şi 2,5 kg masă verde (în principal lucernă).
Cantităţile de hrană diferă în funcţie de vârsta animalelor urmărindu-se
obţinerea de sporuri de creştere maxime în condiţii cât mai economice (tab. 10).

Tabelul 10
Cantităţile de nutreţuri administrate zilnic la porci graşi în funcţie
de varianta de furaje, conform Decretului nr.50/1982
Variante Categoria de greutate (kg/cap)
de Specificare 91- 100-
30-40 41-50 51-60 61-70 71-80 81-90
furajare 100 110
N.c.c.x)+pastă S.m.z.g.xx) 500 600 700 700 700 700 650 600
de N.c.c. kg/zi 1,1 1,1 1,0 0,8 0,8 0,8 1,2 1,5
porumb pastă kg/zi 0,5 1,1 1,7 2,1 2,5 2,7 2,2 2,0
S.m.z.g.xx) 500 600 700 700 700 700 650 600
N.c.c. kg/zi 1,1 0,8 0,7 0,6 0,6 1,0 1,5 2,0
N.c.c.x)+cartofi
cartofi
4,0 5,0 6,0 7,0 7,5 7,0 6,0 5,0
kg/zi
S.m.z.g.xx) 500 600 650 700 700 650 600 600
xxx)
N.c.c. +masă N.c.c. kg/zi 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0 2,3 2,5 2,7
verde m.verde
2,0 2,5 3,0 3,5 3,0 2,5 2,0 2,0
kg/zi
x) nutreţ combinat de completare cu 25% P.B.
xx) spor mediu zilnic
xxx) nutreţ combinat de completare cu 14% P.B.

Pentru fiecare variantă, raţiile trebuie să conţină, în medie 2,5 UN, 350 g
proteină brută, 15 g lizină, 15 g Ca, 12 g P şi 6 g NaCl. În reţeta de nutreţuri
combinate de completare, cu 25% P.B. cerealele trebuie să participe în proporţie
de cca. 40%, componentele proteice vegetale cu cca. 53%, iar în cea cu 14% P.B.
cerealele vor participa în proporţia de cca. 77%, iar componentele proteice cu cca.
18%.
Scroafele în aşteptarea montei, precum şi cele în prima parte a gestaţiei
(între 8-82 zile de gestaţie) primesc zilnic, în medie, 1,7 kg nutreţ combinat de
completare, cu 16% P.B. şi 1,0 kg pastă de porumb sau 1,3 kg nutreţ combinat de
completare, cu 14% P.B. şi 3,4 kg masă verde. Pentru fiecare variantă raţiile
trebuie să conţină în medie, 2,4 UN şi 333 g proteină brută. În reţeta de 16% P.B.
cerealele trebuie să participe în proporţie de 63%, iar componentele proteice
vegetale de 32%, în cea cu 20% P.B. ceralele participă în proporţie de cca. 50%,
iar componentele proteice vegetale de cca. 45%, în cea cu 14% P.B. cerealele
participă în proporţie de cca. 71%, iar componentele proteice vegtale de cca. 25%.
Vierii de reproducţie primesc zilnic între 3,0-3,3 kg nutreţuri combinate de
completare, cu un conţinut între 14-17% P.B. şi 0,6 kg pastă de porumb sau 1,4
cartofi sau 1,0 kg masă verde. Raţiile trebuie să conţină, în medie, 3,3 UN, 480 g

73
P.B., 20 g lizină, 15 g Ca, 10 g P., 10 g NaCl. În reţetele de preparare a nutreţului
combinat de completare, cerealele participă în proporţie de 60-71%, iar
componentele proteice vegetale între 25-36% (varianta cu cartofi se va completa
cu furaje proteice vegetale în proporţie mai mare, iar la exploatarea intensivă cu
2-3 ouă sau 100-200 g lapte praf).
Tineretul suin de reproducţie, între 30-100 kg primeşte zilnic 1,7 kg nutreţ
combinat de completare, cu 18,0% P.B. sau 1,4 kg cartofi, iar pe timp de vară 1,0
kg masă verde. Raţiile trebuie să conţină 2,0 UN, 330 g P.B., 16 g lizină, 15 g Ca,
12 g P şi 6 g NaCl.

Tabelul 11
Valoarea nutritivă medie a furajelor ce se folosesc în hrana suinelor
U.N./
S.U. P.B. Lizină Calciu Fosfor
Denumirea furajelor kg
g/kg g/kg g/kg g/kg g/kg
produs
Nutreţuri verzi şi suculente
Lucernă la îmbobocire 152 0,13 40 2,0 3,5 0,5
Trifoi la îmbobocire 160 0,18 31 1,4 3,4 0,6
Cartofi 231 0,28 16 - 1,2 0,6
Sfeclă furajeră 130 0,12 11 - 0,3 0,3
Morcovi 130 0,15 12 - 0,6 0,4
Dovleci 100 0,11 13 - - -
Concentrate cultivate şi industriale
Porumb fără pănuşi 8% 620 0,77 62 - 1,8 0,9
C.B.
Porumb hibrid 860 1,20 82 2,0 0,2 2,3
Orz 860 1,10 100 3,0 1,3 3,0
Ovăz 860 1,00 112 4,0 1,7 4,4
Grâu 870 1,23 120 3,0 0,5 3,5
Sorg 870 1,16 100 2,0 0,4 3,0
Tărâţe grâu 860 0,77 140 5,4 1,4 10,0
Şrot soia cal.III 880 1,10 405 24 2,6 7,2
Şrot soia cal.I 880 0,15 480 0 2,2 7,0
Şrot soia cal.II 880 1,10 430 27 2,5 7,2
Şrot fl.soarelui tip A 910 0,79 390 14,7 4,0 10,0
Şrot fl.soarelui tip B 910 0,79 360 12,9 3,0 10,0
Făină carne tip 50 900 1,16 500 26 100 45
Făină suprod.pasăre 900 1,16 500 27 30 17
Făină carne-oase 900 1,05 250 14 150 100
Făină peşte 900 1,09 650 44 60 33
Lapte praf degresat 920 1,42 334 26 13 10
Zară praf 920 1,30 325 22,4 13 9,6
Făină sânge 900 1,30 800 24,0 2,8 2,2
Zer proaspăt 70 0,09 9,0 - - -
Zară proaspătă 90 0,14 34 - - -
Drojdii furajere Torula 900 1,08 420 32 5 16
Drojdii din parafine 94 1,08 505 33 5 16
Subproduse proaspete
Tăiţei sfeclă 74 0,08 8 - 0,7 -
Borhot bere 250 0,39 59 - 0,2 0,3
Borhot cartofi 150 0,16 8 - 0,1 0,3
Borhot porumb 80 0,09 19 - 0,2 0,3
Melasă 785 0,81 60 - 1 0,2
Grăsimi furajere 995 2,40 - - - -
Carbonat de calciu 980 - - - 380 -
Fosfat dicalcic 940 - - - 240 185

74
 În reţeta de fabricaţie a nutreţurilor combinate de completare, cerealele
participă în proporţie de cca. 56%, iar componentele proteice vegetale de cca.
40%.
În toate cazurile, în reţete se va introduce zoofort, în proporţie de 0,6-
1,2%, fosfat dicalcic şi carbonat de calciu, între 0,5-2,6% (la suinele în îngrăşare
până la 4%) şi sare între 0,3-0,9% (mai redusă la tineret).

 TEMĂ

- Se vor alege furaje diferite şi se vor întocmi

raţii furajere, concordante cu categoria de
vârstă, greutate şi specializarea suinelor.
- Raţiile pentru principalele categorii de suine,
se vor întocmi după următorul model:

Categoria ................................................................................
Cant Conţinutul în:
Componentul % .
S.U. U.N. P.B. Lizină Ca P
kg

TOTAL 100,0
Necesar
Excedent
Deficit

INTREBĂRI :
a) Enumeraţi categoriile de furaje necesare suinelor destinate producţiei
b) Enumeraţi categoriile de furaje necesare suinelor destinate reproducţiei

REFERAT
Forma de prezentare a furajelor şi consumul specific la porcii îngrăşaţi

75
 APRECIEREA CALITĂŢII CĂRNII LA SUINE

Îmbunătăţirea calităţii carcasei la suine reprezintă unul din obiectivele

ameliorării, alături de îmbunătăţirea indicilor de reproducţie şi creşterea
precocităţii la această specie. În terminologia curentă, prin carcasă se înţelege
corpul animalului fără organele interne şi extremităţile membrelor.
În alcătuirea carcasei ponderea principală o deţin ţesuturile musculoase,
adipoase şi ţesutul osos. Pentru realizarea obiectivului de îmbunătăţire a calităţii
carcasei, prin selecţie se urmăreşte obţinerea unei mase musculare maxime, mai
ales în jambon şi cotlet cât şi a unei calităţi corespunzătoare a cărnii carcasei,
respectiv a unui randament superior de utilizare a carcasei fie prin industrializare,
fie prin consum în stare proaspătă.
Pentru o carcasă de o anumită greutate dată, prezintă interes variaţiile pe
care le pot prezenta greutăţile diferitelor ţesuturi. Este cunoscut că procentul de
oase din greutatea carcasei prezintă o variabilitate restrânsă, ceea ce înseamnă că
greutatea ţesuturilor muscular şi adipos constituie o constantă.
Prin creşterea greutăţii ţesutului muscular se ajunge la reducerea proporţiei
de ţesut adipos şi invers. În plus, proporţiile de carne şi grăsime, la aceeaşi
greutate constantă, variază în limite destul de largi, atât între tipurile genetice
diferite (rase, metişi), cât şi în interiorul acestora, în funcţie de diverşi factori.
În lucrările de selecţie, sursele de informaţie provin fie din măsurători şi
determinări efectuate direct pe carcasă, folosind în acest scop descendenţi sau colaterali
ai reproducătorilor selecţionabili, fie prin măsurători efectuate pe animalul viu.

1. Aprecierea calităţii cărnii direct pe carcasă

În general se folosesc trei grupe de determinări:
 dimensionale;
 planimetrice;
 gravimetrice.

1.1. Determinări dimensionale pe carcasă

Lungimea mare a carcasei este

cuprinsă între articulaţia occipitoatloidiană şi
marginea anterioară a simfizei pubiene. Se
determină cu ruleta metalică. Orientativ,
carcasele rezultate de la animale cu greutate
vie de 105-110 kg, prezintă lungimea mare
între 97-102 cm, la rasele Landrace şi Marele
alb şi cca. 92 cm la rasa Bazna.
Lungimea mică a carcasei este
cuprinsă între marginea anterioară a primei
coaste (la jumătatea acesteia) şi marginea
anterioară a simfizei pubiene.
Lărgimea externă a carcasei este
distanţa pe direcţia vertebrei a 6-a dorsală,
dintre extremităţile greabănului şi sternului.
Figura 74. Principalele măsurători
ale carcaselor la suine

76
 Determinările referitoare la dimensiunile de lărgime furnizează date
importante cu privire la dezvoltarea cavităţii toracice precum şi la proporţia de
carne şi grăsime. La rasele specializate pentru producţia de carne dimensiunile de
lărgime sunt inferioare raselor de producţie mixtă sau de grăsime. Ambele
dimensiuni se apreciază cu ruleta metalică.
Lungimea jambonului este distanţa dintre marginea anterioară a osului
pubis şi maleola internă a articulaţiei jaretului. Se apreiază cu ruleta metalică sau
cu compasul zootehnic.
Perimetrul jambonului se măsoară cu panglica sau ruleta metalică în zona
cea mai bombată. Cu cât perimetrul jambonului este mai mare cu atât gradul de
îngrăşare este mai bun.
Grosimea stratului de slănină dorsală se determină în următoarele
puncte:
a) la nivelul grebănului, în punctul în care slănina este cea mai groasă;
b) la nivelul spinării, în punctul unde slănina este cea mai subţire
(penultima coastă);
c) la nivelul şalelor, în trei puncte:
x - deasupra extremităţii anterioare a muşchiului gluteus medius;
y - deasupra mijlocului muşchiului menţionat;
z - deasupra extremităţii posterioare a aceluiaşi muşchi.
Grosimea medie a stratului de slănină dorsală se calculează după formula:
xyz
ab
G.d. = 3
3

x,y,z

b
Figura 75. Punctele de
determinare a grosimii
slăninei dorsale
a a-grebăn; b. spinare; c.
crupă, în trei puncte:x, y şi z.

 Grosimea stratului de slănină abdominală se determină pe aşa numita

"linie albă" în punctele:
A. la nivelul mijlocului sternului;
B. în dreptul ombilicului;
C. în dreptul flancului.
Media se calculează după formula:
A B C
G.a. =
3

77
 Determinarea ambelor măsurători de grosime a slăninei (dorsale şi
abdominale) se face cu rigla gradată, exprimarea făcându-se în mm.

Figura 76. Punctele de determinare a grosimii slăninei abdominale

a-mijlocul sternului; b-la ombilic; c-în dreptul flancului

 Metoda Pheiffer
O altă modalitate de prognozare a proporţiei de carne în carcasă o
constituie metoda propusă de Pheiffer, care ia în considerare raportul:

a1  a 2
P= , în care:
2b

a1 - grosimea slăninei dorsale la mijlocul muşchiului gluteus medius (cm);

a2 - grosimea slăninei dorsale la extremitatea anterioară a muşchiului
gluteus medius (cm);
b - distanţa dintre marginea superioară a canalului rahidian şi extremitatea
anterioară a muşchiului gluteus medius (cm).
Pentru efectuarea măsurătorilor în punctele nominalizate se va fixa rigla
perpendicular pe piele (şoric) pentru punctele a1 şi a2 şi perpendicular pe marginea
canalului rahidian pentru punctul b (fig. 77).

Figura. 77 Măsurătorile pe carcasă la Metoda Pheiffer

Cu cât valoarea raportului P este mai mică, cu atât proporţia de carne în

carcasă este mai mare şi invers.
Exemplu:
1. a1 = 2,0 cm

78
 2  2 ,5 4 ,5
a2 = 2,6 cm P=   0,321
2 x 7 ,0 14
b = 7,0 cm
2. a1 = 2,5 cm
2 ,5  3,1 5,6
a2 = 3,1 cm P=   0,466
2 x 6,0 12
b = 6,0 cm
Informativ, între raportul P şi procentul de carne în carcasă, pe baza
cercetărilor efectuate la fostul I.C.P.C.P. Periş, s-a stabilit o corelaţie egală cu -
0,804 şi o valoare a regresiei de - 40,6.

1.2. Determinările planimetrice pe carcasă

 Determinarea suprafeţelor cotletului şi a muşchiului longissimus dorsi
cu ajutorul planimetrului polar
Cu ajutorul acestor metode se determină suprafaţa cotletului şi a ochiului
de muşchi longissimus dorsi. Pentru aceasta, se secţionează transversal carcasa la
nivelul ultimei coaste. Pe secţiune se aplică o hârtie de calc şi se desenează
contrul cotletului în întregime şi separat conturul ochiului muşchiului (cu creionul
negru). Pentru o mai mare precizie se desenează ambele jumătăţi, specificându-se
numărul matricol, data şi numele operatorului.
Hârtia de calc astfel desenată se fixează pe o planşetă cu ajutorul a patru
pioneze şi se trag câteva linii ajutătoare ce pornesc de la linia ferăstrăului, care a
despicat carcasa. Astfel, de la punctul de intersecţie a pielii (a şoricului) cu linia
fierăstrăului (sau proiecţia apofizei spinoase pe suprafaţa pielii ) se trage, spre
dreapta, o linie lungă de 8 cm (AB). Din extremitatea din dreapta (B) se trage altă
linie, în direcţia suprafeţei ochiului muşchiului (BC).
Distanţa dintre suprafaţa pielii şi a ochiului de muşchi măsurată la acest
punct (B), reprezintă SOL (Slight of lean), care se înscrie ca dimensiune de sine
stătătoare în fişe speciale.
Din punctul de intersecţie a liniei ferăstrului cu masa musculară (D) se
trage altă linie, lungă de 10 cm (DE), care are o direcţie înspre dreapta până la
incidenţa cu coasta. De la capătul acestei linii (E) se duce o perpendiculară înspre
suprafaţa pielii cotletului (EF). Această linie delimitează lateral suprafaţa
măsurabilă a cotletului.
Suprafaţa ochiului muşchiului
longissimus dorsi este cuprinsă în
suprafaţa cotletului şi constituie unul
din indicii cei mai importanţi în
aprecierea raportului carne/grăsime şi
a proporţiei de carne de calitate
superioară. Suprafaţa ochiului
muşchiului este, în medie de
30,9 cm2 la rasa Landrace, 29,8 cm2 la
rasa Marele alb şi 26,5 cm2 la rasa
Bazna; la rasa Piétrain suprafaţa
Figura 78 Cotletul în secţiune ochiului muşchiului poate ajunge şi la
transversală şi liniile ajutătoare 43,0 cm2.

Suprafaţa grăsimii cotletului este, în medie de la 43,2 cm2 la rasa

Landrace, 46,2 cm2 la rasa Marele alb şi 61,9 cm2 la Bazna.
Toate aceste suprafeţe se determină cu ajutorul planimetrului polar.

79
 Planimetrul polar şi tehnica de lucru
Planimetrul polar (tip Reiss) este un aparat cartologic cu ajutorul căruia
se pot executa măsurători ale suprafeţei cotletului şi ale ochiului muşchiului, prin
simpla urmărire a perimetrului lor. Este alcătuit din două braţe articulate între ele
printr-un cui cu nucă. Braţul polar se fixează pe planşetă printr-o greutate
terminată cu un ac, iar braţul motor urmăreşte conturul suprafeţelor de măsurat, cu
ajutorul unei lupe montate la extremitatea sa dreaptă. Înregistrarea suprafeţelor se
face de către un dispozitiv ce culisează pe braţul motor şi se fixează pe acesta, în
funcţie de mărimea perimetrului de măsurat.
Dispozitivul special este format din trei piese:
 discul contor, care ne indică sutele de cm2;
 rotiţa înregistratoare, care în contact cu suprafaţa de măsurat ne indică
unităţile şi zecile de cm2;
 vernierul divizat în 10 părţi egale, care ne indică subunităţile de cm2:
Prin urmare, la acest tip de planimetru polar, se pot citi patru cifre.
De menţionat că, înainte de întrebuinţare, aparatul se verifică cu ajutorul
unei suprafeţe etalon, iar în caz că apar erori se procedează la alungirea sau
scurtarea braţului motor.
Pentru suprafeţele de 25-45 cm2 dispozitivul de înregistrare se va fixa pe
braţul motor la diviziunea 10. Se are în grijă ca:
 cele două braţe să nu formeze între ele unghiuri mai mici de 15;
 braţul polar să fie situat în afara suprafeţei de măsurat, iar urmărirea
conturului să se facă numai în sensul acelor de ceasornic.

Figura 78 Trusă cu planimetru polar tip Reiss

Citirea se face mai întâi pe discul contor, apoi pe rotiţa înregistratoare şi în

final pe vernier. După citire, aparatul se readuce la "0", prin învârtirea într-un sens
sau altul a rotiţei înregistratoare. Se vor evita suprafeţele lucioase. Operaţia se
execută de 2-3 ori, înscrindu-se în fişă media citirilor.
Pentru început, se determină suprafaţa cotletului, apoi se determină
suprafaţa ochiului muşchiului longissimus dorsi. Prin diferenţă se calculează
suprafaţa ocupată de grăsime. Pe baza datelor astfel obţinute se poate calcula
raportul carne/grăsime şi proporţia de carne în carcasă.

Exemplu:
Suprafaţa cotletului = 61,0 cm2
Suprafaţa ochiului muşchiului longissimus dorsi = 38,5 cm2
Suprafaţa grăsimii din cotlet = 22,5 cm2
Raportul carne/grăsime de 38,5:22,5=1,71 sau, cu alte cuvinte, la o parte
grăsime revin 1,71 părţi carne.
Proporţia de carne în carcasă se stabileşte astfel:
61,0 cm2...............................100%
38,5 cm2............................... x

80
 38,5 x100
x=  63,11% procent carne în carcasă
61,0
La fel de practic şi de uşor de utilizat este un alt instrument destinat
comensurării distanţelor şi suprafeţelor şi anume: curbimetrul (curvimétre). Acest
aparat (fig. 80) are un cadran, din metal alb, pe care se regăsesc 4 tipuri de
gradaţii, şi anume:
1. - primul tip, corespunzător scării de 1/100.000;
2. - al doilea, corespunzător scării de 1/80.000;
3. - al treilea, corespunzător scării de 1/40.000;
4. – ultimul, al patrulea, corespunzător scării de 1/20.000.
Aparatul a fost construit, iniţial, pentru măsurarea distanţelor, în km, dar
se pot face şi aprecieri de suprafaţă sau transformări în arii.

Figura 80. Curbimetru militar

 Determinarea suprafeţei ochiului muşchiului longissimus dorsi prin

metode liniare

Metoda liniară de calcul

După ce cotletul a fost copiat pe hârtie de calc, se trasează, unind punctele
cele mai îndepărtate, lărgimea şi înălţimea ochiului muşchiului longissimus dorsi.
Datele obţinute în urma măsurării dimensiunilor respective, cu rigla gradată, se
introduc în relaţia:
S (cm2) = lărgimea m.l.d. x înălţimea x 0,73
Coeficientul 0,73 este valabil pentru rasa Marele alb şi metişii acestuia cu
alte rase.
Metoda Hammond
După ce se obţin datele după procedeul de mai sus, se introduc în relaţia:
S (cm2) = 2x(lărgimea+înălţimea m.l.d.)
Este o metodă mai puţin obiectivă şi relativ apreciată.

 Determinarea suprafeţei ochiului muşchiului longissimus dorsi cu

ajutorul grilei cu puncte
În realizarea acestei grile s-a ales scria de reprezentare a coordonatelor.
Abpcisa şi ordonata se împarte din 0,5 în 0,5 cm, iar în mijlocul pătratelor se
amplasează câte un punct. Se aplică grila pe conturul desenat şi se numără apoi
punctele din interiorul conturului ochiului muşchiului (fig. 81).
Numărul de puncte obţinute se înmulţeşte cu 0,25, obţinându-se suprafaţa
exprimată în cm2 . Pentru o mai rapidă citire, în interiorul reţelei de puncte s-au
conturat dreptunghiuri cu numărul de puncte cunoscut (40, 72, 96), rămânând a fi

81
numărate numai punctele din exteriorul dreptunghiului, cuprinse în conturul
suprafeţei de măsurat.

Figura 81. Grila cu puncte pentru determinarea suprafeţei

ochiului de muşchi longissimus dorsi

Numărul de puncte obţinut se însumează cu cele cuprinse în triunghiul

corespunzător, apoi se înmulţeşte cu 0,25. Metoda se dovedeşte a fi expeditivă şi se
poate utiliza şi în alte situaţii ce necesită determinări la suprafeţe de contur neregulat.

1.3. Determinările gravimetrice pe carcasă

După executarea toaletei carcasei, se procedează la cântărirea celor două
jumătăţi (semicarcasei), la care se mai adaugă greutatea extremităţilor piciorelor
detaşate, fără unghii, a urechilor medii, a pielii (dacă animalul a fost jupuit) a
ombilicului şi a capului (dacă a fost separat de la carcasă).
Prin raportarea greutăţii rezultate, la greutatea vie a animalului înainte de
sacrificare, (dar supus unui post timp de 10 ore) se obţine randamentul la
sacrificare la cald

greutatea.carcasei
R= x100
greutatea.vie

Randamentul la rece rezultă din raportarea aceloraşi elemente, dar răcite

timp de 24 de ore, la temperatura de +4C.
Randamentul normal se calculează după zvântarea carcasei timp de 2-3
ore şi raportarea greutăţii acesteia (inclusiv a picioarelor, pielii, urechilor medii,
ombilicului, etc.) la greutatea animalelor înainte de sacrificare, flămânzite în
prealabil 10-12 ore.
Se mai poate calcula randamentul comercial, în care se iau în calcul şi
organele interne comestibile.
Randamentul la sacrificare variază în funcţie de diverşi factori precum
rasa, individ, vârstă, greutate corporală, stare de îngrăşare, alimentaţie, transport,
agitaţia animalelor (stresul) tehnologia de prelucrare etc.
Proporţia de carne în carcasă. În urma obţinerii carcasei răcite (la 24 ore
de la sacrificare, la temperatura de +4), aceasta se cântăreşte, după care se face
decopertarea slăninii (degresarea) şi se cântăresc separat, carnea+oasele şi
slănina+osânza.

greutatea.carnii (carne  oase) x100

% carne în carcasă =
greutatea.carcasei

82
 Exemplu: - greutatea carcasei 70 kg
- carne+oase 50 kg
- slănină + osânză 20 kg
50x100
% carne în carcasă =  71,42%
70
Tabelul 12
Valorile randamentului la sacrificare în funcţie de structura de greutate
şi tehnologia de prelucrare (Norme M.C.I.)
Categoria de Tehnologia de prelucrare
Greutate Jupuire (%) Opărire (%)
80-89 69,0 73,0
90-100 72,0 76,0
101-110 73,5 77,0
111-120 75,0 78,5
121-130 75,5 79,0
peste 130 76,0 80,5

Proporţia de carcasă reprezintă un indicator pentru selecţia suinelor

prevăzut în instrucţiunile actuale de apreciere. Pentru suinele candidate la
reproducţie, proporţia se stabileşte pe carcasa unui individ din lotul de testare
sacrificat la vârsta de 182 de zile, iar performanţa se atribuie tuturor indivizilor
din lotul respectiv.
Determinarea rapoartelor
- Raportul carne-grăsime se determină după relaţia:

kg .carne  kg .oase
Rc/g = ;
kg .slanina  kg .o sin za

Dacă se introduc în relaţie datele din exemplu precedent, se obţine:

50
Rc/g =  2,5 (adică la o parte grăsime corespunde 2,5 părţi carne).
20

- Raportul carne-oase se determină după relaţia:

kg .carne  kg .slanina  kg .o sin za

Rc/o =
kg .oase

Considerând că în exemplul prezentat există o cantitate de oase de 10 kg,

se obţine:

40  20
Rc/o =  6,0
10

(adică la o parte oase revin 6 părţi carne inclusiv grăsime).

Toate detaşările de carne, oase şi osânză se execută pe carcase refrigerate.

Tranşarea pe diferite regiuni a carcasei este folosită curent în numeroase
ţări, în testarea după descendenţi. Aceasta se justifică prin faptul că valoarea unei

83
carcase depinde mai puţin de proporţia totală de carne în carcasă şi mai mult de
proporţia considerată superioară, precum jambonul şi cotletul.
Pe baza experienţelor, s-a stabilit o corelaţie între greutatea jambonului şi
cea din carcasă şi între cantitatea de grăsime din jambon şi greutatea de ţesut
muscular din carcasă. Literatura de specialitate arată că pentru determinarea
cantităţii de grăsime din carcasă se poate utiliza formula:

Gsy  5,588
X= , în care:
1,14
X = cantitatea de grăsime în carcasă;
Gsy = cantitatea de grăsime în jambon

Calitatea carcaselor se poate aprecia şi după exprimarea procentuală a

diferitelor regiuni de măcelărie. După normativele actuale, în urma sacrificării şi
răcirii carcaselor, cele două jumătăţi se tranşează în categorii de calitate, pe
regiuni de măcelărie, aşa cum sunt prezentate în tab. 13.

Tabelul 13
Tranşarea commercială a carcaselor la suine
Categoria Denumirea Proporţia
de porţiunii
% din carcasă % din greutatea vie
calitate tranşate
muşchiuleţ 1,2
Specialităţi 5,5-6
cotlet 6,5 (7-8)
ceafă 8,5
Calitate antricot 10 (46-48)
34-35
superioară jambon 25-28
spată 15-16 (22-25)
fleică 7
17-18
Calitatea I piept 14
14-15
rasol 5 (20)

Figura 82. Regiunile corporale

pentru măcelărie

În cadrul ţărilor care fac parte din U.E., aprecierea calităţii carcaselor de
porc se face după o grilă de clasare specială, denumită grilă care a fost modificată
după anul 1987. Formula nouă a grilei nu ia în considerare decât proporţia de
muşchi (carne), în raport cu celelalte componente ale carcasei. În cadrul grilei se
utilizează 5 clase (tab. 14), fiecare ţară membră U.E. putând introduce în această
grilă o clasă suplimentară, dacă proporţia de carne slabă existentă în carcasele
produse de acea ţară depăşeşte 60%.

84
 Tabelul 14
Grila folosită în ţările U.E. pentru clasificarea carcaselor de porc
Conţinutul
Clasa nouă
Nr.crt. Clasa veche carcasei
(după 1987)
în carne slabă (%)
1. EE EE >60
2. E E 55-60
3. I U 50-55
4. II R 45-50
5. III O 40-45
6. IV P <40
*Notă: cotaţiile pentru carne sunt date pentru clasa “U”, de la aceasta
calculându-se deferenţele valorice pentru celelalte clase

2. Aprecierea calităţii carcasei pe animalul viu

Aprecierea aptitudinilor suinelor pentru carcase de calitate prezintă o
importanţă deosebită întrucât se poate cunoaşte cu obiectivitate care este calitatea
acesteia la animalul apreciat (performanţe proprii) înainte de folosirea lui la
reproducţie.
De menţionat că, la suine, însuşirile carcasei se caracterizează printr-o
heritabilitate ridicată, ceea ce face ca selecţia pentru caracterele menţionate să fie
eficientă. Pe de altă parte, cunoscând valoarea animalului în privinţa calităţii carcasei
înainte de sacrificare se poate aprecia şi cunoaşte anticipat valoarea comercială a
cărnii obţnute. Aprecierea se face prin metode subiective şi metode obiective.

2.1. Metodele subiective

Se bazează pe aprecierea exteriorului animalelor, între exterior şi
producţia de carne existând o strânsă legătură. Pentru aceasta se observă
dezvoltarea animalului, apoi conformaţia de ansamblu a celor trei părţi,
anterioară, mijlocie şi posterioară; a felului în care corpul animalului este
îmbrăcat cu musculatură şi slănină, dezvoltarea diferitelor regiuni corporale, în
special cele care oferă o cantitate mare de carne (jambon, cotlet), îmbinarea
diferitelor regiuni corporale, mersul, temperamentul ş.a.
În ţara noastră, acest mod de apreciere face posibilă clasarea suinelor în
trei categorii de calitate: calitatea de carne, calitatea de grăsime şi calitatea
"pentru salamuri crude-uscate".
- Calitatea "de carne" încadrează suinele de 90-100 kg în viu, incomplet
îngrăşate, cu o proporţie mare de carne, având corpul bine dezvoltat şi acoperit cu
slănină densă, compactă, care opune rezistenţă la palpare, reliefuri osoase bine
îmbrăcate, spată perceptibilă, mersul animalului fiind vioi.

Figura 83. Suine, calitatea “de carne”

85
 - Calitatea "de grăsime" încadrează suinele ce depăşesc 100 kg în viu,
sunt bine îngrăşate, având corpul bine conformat şi acoperit cu un strat gros de
grăsime, slănina de pe ceafă, de pe spinare şi de pe partea superioară a feselor este
pufoasă la pipăit, coada înfundată adânc, reliefurile osoase nu se simt la pipăit,
mersul este greoi şi nu se observă mişcarea spetelor.

Figura 84. Suine, calitatea “de grăsime”.

- Calitatea "pentru salamuri crude-uscate", încadrează suinele ce depăşesc

greutatea vie de 130 kg. La această categorie se încadrează suinele de diferite
rase, precum şi metişii acestora cât şi cele de reproducţie, reformate şi
recondiţionate. Aceste animale au corpul acoperit, pe toată suprafaţa, cu un stat
gros de grăsime, gâtul este plin, slănina pe ceafă, spinare şi pe partea superioară a
feselor este pufioasă la pipăit, părţile osoase ale animalului nu se simt la pipăit.
Coada este mult adâncită între fese, mersul este greoi şi obositor.

Figura 85. Suine, calitatea “pentru sala

muri crude-uscate”.
a. femelă recondiţionată; b. secţiune în carcasă.

Aprecierea calităţii animalelor vii, făcută pe baza greutăţii corporale şi a

stării de îngrăşare, determinată "din ochii" după exterior şi maniamente, este
destul de relativă, solicitând foarte multă experienţă din partea celor ce fac această
operaţiune.

86
 2.2. Metode obiective
2.2.1. Aprecierea grosimii stratului de slănină dorsală cu ajutorul
ultrasunetelor
Aparatele cu ultrasunete folosite în acest scop utilizează fenomenul de
reflectare a fascicolului de ultrasunete, în momentul când acesta traversează limita
între două medii cu impedanţă acustică diferită (în cazul de faţă, ţesutul adipos,
subcutanat şi ţesutul muscular). Fascicolele reflectate ("ecoul") apar pe ecran la o
distanţă de punctul de pornire, care este proporţională cu timpul scurs între
emiterea şi recepţia ultrasunetelor, respectiv cu timpul necesar pentru traversarea
stratului de grăsime.
Determinarea grosimii stratului de slănină dorsală se face la încheierea
testării după performanţele proprii (182±3 zile) sau la cel mult 10 zile după ieşirea
acestora din testare. Operaţiunea se execută, de regulă, săptămânal de către un
personal calificat al O.J.R.S.A., valorile înregistrându-se în evidenţele zootehnice.
Punctele de exploatare sunt situate pe linia superioară, deplasate cu 4- 6
cm de linia mediană (fig. 86).

Figura 86. Punctele de măsurare a grosimii slăninei dorsale

Conform reglementărilor actuale, măsurătorile se efectuează numai în

două puncte:
a) la spinare - din ultimul spaţiu intercostal se ridică o perpendiculară pe
linia spinării;
b) la crupă - perpendiculara dusă de la "ie" delimitând jambonul; apoi o
orizontală şi o verticală împart jambonul în patru părţi aproximativ egale, din
centrul căruia se ridică o perpendiculară.
Grosimea medie a stratului de slănină dorsală este dată de media celor
două determinări. Valorile înregistrate se vor corecta în funcţie de greutatea
corporală a animalului (vezi bonitarea).

Tehnica de lucru cu aparatul "ILIS PREG-CHEK" T.P.M.

Aparatul are o autonomie ridicată, precizie sporită, manevrabilitate uşoară,
relativ simplu din punct de vedere constructiv şi rezistent la factorii nocivi din
adăposturi. Se compune din aparatul propriu-zis încastrat într-o casetă de
aluminiu, capul palpator sau transductorul, cablul de legătură şi capul palpator,
cablul de încărcare a bateriei cu transformator, bidon de ulei mineral şi huse din
vinilin (fig. 87).
Tehnica de lucru
Se reglează aparatul la tensiunea reţelei electrice (220V) şi se procedează
la încărcarea acumulatorului (aparatul trebuie să aibă acumulatorul mereu
încărcat).

87
 Se roteşte comutatorul MODE, în sensul acelor de ceasornic, până la
poziţia B.F. şi se observă dacă semnalul POWER s-a aprins (lumina vie a acestuia
denotă o bună funcţionalitate a aparatului şi invers (fig. 88).
Se fixează comutatorul GAIN la o poziţie între cifrele 4 şi 6. Se
racordează capul palpator (transductorul) la borna PROBE, la partea inferioară.

Figura 87. Aparatul ILIS PREG-CHEK şi accesorile sale

Se verifică fidelitatea funcţionării aparatului prin aplicarea capului

palpator la una din feţele plane ale modelului confecţionat din plexiglas.
Pentru o mai bună concentrare a ultrasunetelor ambele feţe plane ale
modelului etalon se vor unge cu ulei special sau ulei mineral tip super ce se
utilizează la autoturisme. Apariţia unui pic luminos, în dreptul gradaţiei de
40 mm, indică o bună funcţionalitate şi o calibrare perfectă.

Figura 88. Bordul aparatului

ILIS PREG-CHEK

Figura. 89 Moment de lucru

cu ILIS PREG-CHEK

Se introduce aparatul în husa de lucru din vinilin şi se strâng curelele pe

corpul operatorului. Conul de vizualizare se ataşează numai când în adăpost este
luminozitate ridicată.
Se introduc animalele, unul câte unul, în boxe strâmte, pentru limitarea
mişcărilor.

88
 Se unge faţă plată a corpului palpator cu ulei mineral şi se aplică în
punctele specificate de fig. 86. Poziţia capului palpator va fi perpendiculară pe
suprafaţa corpului şi se va apăsa uşor.
Citirea se va face imediat după aplicarea capului palpator şi este dată de
către distanţa, pe scara gradată, dintre picul undei din dreptul gradaţiei "0" şi
ultimul pic, de obicei al undei a treia.

Figura 90. Semnificaţia undelor

Alte precizări
Aparatul se încarcă la prize de curent electric cu comutatorul la poziţia
OFF (închis). Se păstrează în încăperi uscate , la temperatura normală a camerei,
se fereşte de îngheţ sau temperaturi de peste 28C. Timpul de încărcare este de
până la 16 ore, pentru o funcţionare de 10-15 ore, consecutiv.
Întrerupătorul TONE va fi la poziţia OFF, atât în timpul încărcării cât şi în
poziţia de lucru. În cazul în care acumulatorul este descărcat, se poate lucra cu
aparatul, dar numai racordat la reţeaua electrică (prin transformator).

2.2.2. Tehnica de lucru cu aparatul Renco LEAN-MEATER

Acest tip de aparat face parte tot din marea familie a aparatelor cu
ultrasunete dar este de generaţie nouă, având câteva facilităţi esenţiale,
comparativ cu aparatul Ilis preg Chek, descris anterior şi anume:
- este uşor de utilizat şi fiabil;
- are independenţă funcţională, fiind alimentat de la baterii cu putere mică sau
de la sursa de curent, alternativ (220 V);
- are masa mică şi este puţin voluminos;
- este exact şi are afişare electronică a rezultatelor determinării;
- nu necesită mai multe determinări, pentru a face o medie;
- are o perioadă nelimitată de funcţionare.
Ca la toate aparatele cu ultrasunete, Renco lean-Meaterul este prevăzut cu
un cap palpator şi necesită ulei pentru ca traversarea ultrasunetelor să fie facilă.
Punctele de explorare sunt identice cu cele prezentate la aparatul anterior.

Figura 91. Aparatul Renco Lean-Meater

89
 2.2.3. Determinarea grosimii stratului de slănină dorsală cu
penetrometrul
Metoda presupune o bună contenţie a animalului, o dezinfecţie a locului
de exploatare, incizarea cu bisturiul a pielii şi slăninii şi introducerea unei rigle
gradate, cu vârful bont, în ţesutul adipos. Se observă o rezistenţă în momentul în
care extremitatea riglei intră în contact cu aponevroza elastică şi rezistenţă, care
separă ţesutul adipos de ţesutul muscular.
Se coboară şi se fixează cursorul la nivelul pielii, după care se scoate rigla
şi se citeşte direct grosimea slăninii dorsale.
Din testările efectuate s-a stabilit că între determinarea pe viu şi cea pe
carcasă existau un coeficient de corelaţie de 0,70-0,81, dar metoda este brutală şi
afectează calitatea carcasei.

a) b)
Figura 92. Metoda penetrometrului.
a-moment de lucru; b-exemplificare pe carcasă.

2.2.4. Metoda clasică directă (cu ajutorul aparatului LEAN-MEATER

electric)
Principiul de funcţionare se bazează pe diferenţa de conductibilitate
electrică a ţesuturilor adipose şi musculare: grăsimea este rea conducătoare de
electricitate în timp ce ţesutul muscular este bun conducător (deci închide un
circuit elastic).
Construcţia aparatului
În general toate aparatele sunt formate din:
- o sursă electrică (o pilă electrică);
- un ac ce include 2 electrozi izolaţi între ei;
- un miliampermetru care sesizează scurtcircuitarea;
- un sistem de citire a grosimii stratului de slănină (o prelungire prin care
culisează acul şi are de-a lungul său o riglă gradată).
Aparatul mai prezintă un disc care se aşează pe pielea animalului.
Indicatorul mecanismului de citire este în dreptul gradaţiei "0" atunci când vârful
acului este pe aceeaşi direcţie cu suprafaţa inferioară a discului.
Tehnica de lucru este următoarea:
- Se imobilizează animalul într-un spaţiu limitat, ori se contenţionează.
- Se verifică aparatul (dacă este alimentat, reglat la "0", dacă acul este
dezinfectat etc.).
- Se sprijină aparatul cu discul pe pielea animalului, apoi cu ajutorul unei
piedici se comandă înaintarea acului în straturi din ce în ce mai profunde. Când
acul miliampermetrului începe să oscileze, semn că circuitul s-a închis, se
bolchează înaintarea şi se citeşte grosimea stratului de slănină direct în cm sau
mm.

90
 Figura 93 Lean-Meaterul electric
1. acul; 2. miliampermetrul;
3. sistemul de citire; 4. indicatorul
de citire; 5. discul de sprijin;
6. mecanismul de comandare a
înaintării şi de blocare;
7. pila electrică

Pentru a evita infecţiile, este bine ca acul să fie, în prealabil, dezinfectat şi

apoi umectat într-o soluţie cu antibiotic.

Figura 94. Moment de lucru

cu "Lean-meaterul electric”

2.2.5. Metoda F.O.M.

Pentru aprecierea calităţii carcaselor la animale sacrificate, în ţările din
U.E. se foloseşte metodologia F.O.M., metodă prezentată de către Fraysse J.L. şi
Darre A. şi folosită începând cu anul 1990 (fig. 95).
Corespunzător acestei metode, proporţia de carne din carcasă se determină
pe baza unei ecuaţii, ecuaţie ce se bazează pe efectuarea unor măsurători, după
cum urmează:
- măsurarea grosimii stratului de grăsime lateral (x2), la 8 cm de fanta care
se găseşte la nivelul situat între vertebrele III şi IV lombare;
- măsurătorile combinate ale grosimii stratului de grăsime (x4) şi a
diametrului muşchiului (x5), la şase cm de la fanta situată între vertebrele III şi IV
toracale.
Pe baza acestor determinări, proporţia de carne din carcase se calculează
după relaţia:

Y (% carne în carcasă) = 57,399 – 0,33x2 – 0,441x4 + 0,193x5

91
 Figura 95. Măsurători necesare
în cazul metodei F.O.M.
(după Fraysse J.L. şi Darre A., 1990)

2.2.6. Metoda injectării cu antipirină

Această metodă, după experineţele făcute, s-a dovedit a fi cea mai sigură
pentru determinarea proporţiei de grăsime şi carne, pe animalul viu. Se bazează pe
răspândirea unei substanţe chimice în serul sanguin (antipirină sau dimetylpirazol).
Între conţinutul în apă al corpului ş conţinutul în grăsime există o corelaţie negativă.
Determinarea grăsimii pe baza cunoaşterii conţinutului de apă se face după
formula:
%apa
% grăsime = 100
0,732

0,732 - conţinutul mediu în apă al substanţelor din corpul lipsit de grăsime

(la mamifere este de 73,2%)
Tehnica de lucru
- Se ţin animalele la post timp de 15-16 ore, astfel încât stomacul să fie gol.
- Se cântăresc animalele flămânzite;
- Se recoltează probe de câte 50 ml sânge/animal, se centrifughează la
3500 turaţii/min., după care se extrag 15 ml. Plasma se ţine la frigider. Proba de
plasmă este utilizată pentru determinarea conţinutului de apă din plasmă care se
face prin uscare în etuvă;
- Se injectează în vena cavă 5 g antipirină diluată în 20 ml apă distilată (la
suine de 100-110 kg);
- După 2 ore de la injectare se recoltează câte 50 ml sânge de la fiecare
animal, se centrifughează la 3500 turaţii/min, timp de 10 minute, după care se
extrag 15 ml. plasmă. Plasma se ţine la rece în frigider. Această probă se foloseşte
pentru determinarea cantităţii de antipirină din plasmă;
- Se stabileşte concentraţia de antipirină din plasma recoltată, cu ajutorul
densităţii optice a soluţiei de antipirină, utilizându-se în acest scop
fotocolorimetrul. Concentraţia de antipirină a plasmei este invers proporţională cu
conţinutul de apă al corpului.
Se utilizează următoarele formule:
Conţinutul în antipirină al apei din plasmă:
continutul in antipirina al plasmei (mg/l)
 (mg/l) = ;
continutul in apa al plasmei (%)

92
 cantitatea de antipirina injectata (mg)
 apa din corp (l) =
continutul in antipirina al apei din plasma (mg/l)
apa din corp (l)
 procentul apei din corp (%) = x100
greutatea corporala (kg)
procentul apei din corp (%)
 procentul de grăsime (%) = x100
0,732

2.3. Metode perfecţionate de determinare a calităţii carcasei pe

animalul viu
În ultimul timp, în alte ţări au apărut echipamente tehnice destul de sofisticate
care permit determinarea proporţiei de carne pe animalul viu. Utilizarea acestor
metode în lucrările de ameliorare a carcasei pot prezenta interes în perspectivă, în
măsura în care costurile acestor echipamente vor deveni mai accesibile.
Cu caracter de documentare prezentăm, sumar, aceste metode:

2.3.1. Utilizarea 40K în prognoza proporţiei de carne

Potasiul se găseşte în procent ridicat numai în ţesuturile slabe, motiv
pentru care cercetările propun folosirea lui pentru evaluarea cantităţii de carne
slabă în carcasă. Peste 99% din potasiul prezent în corp este intracelular; orice
variaţie a cantităţii totale de potasiu reflectă variaţia paralelă a masei
protoplasmatice lipsită de grăsime faţă de masa osoasă şi adipoasă, care conţin
potasiu în cantităţi extrem de reduse.
În determinarea pe animalul viu, este luat în considerare faptul că potasiul
natural din organism conţine într-o proporţie constantă izotopul 40K . Ca urmare,
înregistarea de raze gama ale izotopului radioactiv 40K, permite estimarea
cantităţii totale de K din organism, respectiv a cantităţii de carne slabă. Cercetările
efectuate la Universitatea Oklahoma (S.U.A.) arată că măsurarea se face sub
formă de raport între partea de carne slabă şi celelalte componente ale corpului,
motiv care impune cântărirea precisă a animalului pe un cântar electronic. Cifra
este introdusă în calculator, iar simultan are loc şi măsurarea izotopului radioactiv
40
K . Valoarea raportului carne/grăsime apare înregistrată pe ecranul
calculatorului. Sistemul electronic şi calculatorul propriu-zis sunt aşezate pe un
cântar bine închis şi izolat. Animalul de examinat trece printr-un coridor strâmt,
care duce spre camera de măsurare.
Ţinând seama că operaţiunea durează 2 minute, cât şi de timpul necesar
introducerii şi scoaterii animalelor, productivitatea este de 15 animale/oră.

2.3.2. Metoda tomografiei computerizate

Tomografia reprezintă o tehnică nouă de fotografiere Röntgen. În cadrul
metodei filmul este înlocuit printr-un detector care înregistrează şi furnizează
valori numerice pentru numărul de raze care trec printr-un obiect, iat tubul
Röntgen face o mişcare de rotaţie în jurul obiectului respectiv. Aceasta face
posibilă fotografierea încrucişată a fiecărui punct, respectiv fiecarei suprafeţe.
Valorile de densitate sunt astfel calibrate încât valoarea 0 corespunde
densităţii apei, valoarea -500 densităţii aerului şi +500 densităţii oaselor. Din
valorile numerice individuale, computerul calculează grosimea (valoarea numerică)
pentru fiecare din valorile de densitate diferite din care este alcătuită o astfel de
fotografie de structură transversală, reeditându-le într-un tabel de valori de densitate.
Valorile de densitate ale ţesutului muscular sunt dependente de conţinutul
în grăsime intramuscular şi intermuscular. În funcţie de distribuţie frecvenţei

93
valorilor de densitate a diferitelor ţesuturi se poate obţine o apreciere a
conţinutului de energie al corpului animalului. Prin folosirea metodei se pot
obţine informaţii asupra proporţiilor diferitelor ţesuturi şi organe, asupra
volumelor, conţinutului de grăsime al diferitelor grupe de muşchi, respectiv
gradul de marmorare. Precizia este suficient de mare pentru a putea utiliza metoda
tomografiei computerizate în lucrările de ameliorare.

2.3.3. Posibilităţi de prognoză la vârstă timpurie a proporţiei de carne în

carcasă
Studiile referitoare la mecanismul creşterii fibrei musculare la animalele
de laborator au arătat că mărimea muşchilor, pe parcursul creşterii, se datorează
creşterii în mărime a fibrelor şi nu creşterii numărului de fibre. Numărul de fibre,
într-un muşchi dat, pare a fi determinat genetic, ca urmare, selecţia pentru animale
cu potenţial pentru producţia de carne poate deveni o selecţie pentru animalele cu
un număr mai mare de fibre musculare.
Pentru aceasta s-a trecut la studierea unor muşchi care să poată fi prelevaţi
prin biopsie, permiţând determinarea numărului total de fibre. În fig. 96, se
reprezintă muşchii care pot fi folosiţi în acest scop, cel mai accesibil fiind
muşchiul flexor digiti V brevis, care este şi mic şi permite o măsurătoare mai
uşoară a fibrelor.

Figura 96 Punctele de prelevare a probelor şi muşchii aferenţi

 TEMĂ

- Se vor face determinări pe carcasă;

- Se va determina suprafaţa cotletului;
- Se va estima proporţia de carne din carcasă.

INTREBĂRI :
a) Descrieţi metodele de apreciere a calităţii carcasei pe animalul viu
b) Descrieţi metodele de apreciere a calităţii carcasei pe animalul
sacrificat

REFERAT
Metodele perfecţionate utilizate în prognoza în prognoza proporţiei de
carne din carcasă

94
 DETERMINAREA CALITĂŢII CĂRNII LA SUINE

În ultimul timp, tot mai multe cercetări arată că selecţia suinelor în direcţia
îmbunătăţirii carcasei conduce în multe situaţii, la o înrăutăţire a calităţii cărnii,
fiind puse în evidenţă fenomene de apariţie a cărnii exudative, depigmentate,
neagră, uscată, fermă sau moale etc.
Se cunoaşte că la etiologia apariţiei acestor cărnuri stau cauze de natură
ereditară, neuro-hormonală, alimentară cât şi cauze de natură tehnologică, care de
cele mai multe ori se intercondiţionează reciproc, cu efecte maxime la animalele
cu sensibilitate la stres.
Selecţia pentru reducerea proporţiei de grăsime în carcasă a dus la crearea
unor suine cu o mare sinteză proteică, la care activitatea anabolică a hormonului
somatotrop STH (de creştere) se menţine antagonică faţă de efectul catabolic al
hormonilor corticosteroizi secretaţi de suprarenale, cu rol în metabolismul
rezervelor corporale în situaţii de stres. Cu alte cuvinte, este vorba de o capacitate
redusă a organismului de a produce hormonii de adaptare, care să asigure o bună
stabilitate faţă de condiţiile de mediu. Alte cercetări mai noi arată că mecanismele
puse în joc sunt legate de perturbări metabolice datorate, în principal,
metabolismului calciului.
De asemenea, se apreciază că în incidenţa cărnii de acest fel un rol
important îl au deficienţele în vitamina E şi seleniu, utilizarea unor raţii cu nivel
energetic prea ridicat cât şi stresul înainte de sacrificare şi răcirea
necorespunzătoare a carcaselor.
În această situaţie, paralel cu selecţia pentru îmbunătăţirea carcasei, se
impune selecţia pentru rezistenţa animalelor la stres. Frecvenţa cărnii exudative
(P.S.E. - pale, soft, exudative) şi uscată (D.F.D. – dark, firm, dry) se transmite în
descendenţă recesiv şi, ca atare, prin selecţie, se reduce frecvenţa genei
responsabile de acest efect.

Compoziţia chimică şi interacţiunile dintre componentele cărnii de

suine
Compoziţia chimică variază atât între animale dar şi la acelaşi animal, de
la un muşchi la altul. Compoziţia medie a jambonului, la un animal de 100 kg,
este aproximativ următoarea: apă 74%, S.U. 26%, proteine 20%, glucide 0,5%,
lipide 3%, substanţe minerale 1%.
Apa, în cantitate mare, se găseşte intracelular şi numai 12-15% împreună
cu sărurle minerale se găseşte extracelular.
Sărurile minerale, ca sodiul (0,2%) şi potasiul (1,5%), sunt în cantităţi
mai mari şi se găsesc aproape exclusiv în stare liberă, ionizată: aceşti cationi au
rol în determinarea potenţialelor de membrană, în fenomenele de excitare şi în
determinarea forţei ionice a mediului de care depinde starea proteinelor
musculare. Calciul (0,04%) şi magneziul (0,09%) se găsesc mai ales sub formă de
complexe organice legate de proteine şi compuşi fosforilaţi; în stare ionizată sunt
stimulatori sau inhibitori ai unor reacţii enzimatice, în contracţia musculară.
Fosforul se prezintă, în special, sub formă de combinaţii organice implicate în
reacţiile energetice legate de contracţia musculară.

95
 Lipidele, sub formă de gliceride, în special, sunt prezente în ţesutu
conjunctiv, între fascicolele musculare (perselare), între muşchi (marmorare) şi în
cantităţi mici în interiorul fibrei musculare.
Glucidele, sub formă de glicogen şi derivaţi fosforaţi, asigură energia
pentru contracţiile musculare în cursul cărora se transformă în acid lactic.
Proteinele, în funcţie de structura muşchilor, sunt sarcoplasmatice,
miofibrilare şi ale ţesutului conjunctiv (în principal colagen).
Proteinele sarcoplasmatice sunt constituite dintr-un amestec complex de
albumine, globuline, numeroase enzime şi mioglobină (pigment roşu asemănător
hemoglobinei, care dă muşchiului culoarea şi permite formarea de rezerve din
oxigenul adus muşchiului de globulele roşii din sânge); funcţiile acestor proteine
sunt, în principal, metabolice.
Proteinele miofibrilare sau de stuctură sunt alcătuite, în principal, din
actină şi miozină. Stabilirea structurii miofibrilare se bazează pe interacţiunile
miozină-miozină şi actină-actină, în timp ce mecanismul de contracţie musculară
se bazează pe interacţiunea actină-miosină. Actina formează cu miozina un
complex (actomiosina) care este disociabil de către ATP (acid adenozin
trifosforic) în timpul vieţii şi nedisociabil după sacrificare în cursul stării de "rigor
mortis". În muşchiul cu activitate redusă, nivelul A.T.P. se menţine constant
datorită fosforilărilor oxidative suficiente. La o activitate intensă calea oxidativă
devine insuficientă şi resinteza A.T.P. se face anaero-biotic pe cale glicolitică,
produşii finali fiind A.T.P. şi acidul lactic, care acumulându-se devine inhibitor al
contracţiei musculare.
La animalul viu, la un pH de 7,3-7,4, ţesutul muscular reţine sub formă
legată o cantitate apreciabilă de apă. Energia necesară pentru activitatea
musculară este de natură aerobă, produsele reziduale ale hidraţilor de carbon (CO2
şi H2O) sunt eliminate prin plămâni şi rinichi. În aceste condiţii nu se formează
acid lactic în ţesuturi, cu excepţia perioadelor de activitate intensivă când acesta
este transportat rapid spre ficat unde este descompus şi resintetizat în glicogen.
După sacrificare, în lipsa oxigenului, ţesutului muscular recurge la
metabolismul anaerob în care produsul final al glicolizei este acidul lactic. Acidul
lactic produs se acumulează în ţesuturi, întrucât carcasa este lipsită de un mediu
de transport. Ritmul şi gradul de extindere a acestei acidifieri influenţează asupra
calităţii cărnii.
Modelul scăderii treptate a pH-ului în muşchi este reprezentat de o
descreştere gradată de la un pH de 7,3, în muşchiul viu, la un pH de 5,6-5,7 la 4-8
ore de la sacrificare, şi un pH ultim de 5,3-5,7 la 24 ore de la sacrificare.
La valorile de 5,6-5,7, pH-ul provoacă o inhibiţie a reacţiilor enzimatice
ale glicolizei. Nivelul ATP diminuează rapid şi când ajunge la circa 2/3 din
conţinutul iniţial, actina şi miozina se combină ireversibil determinând apariţia
rigidităţii musculare (rigor mortis). Scăderea pH-ului până la nivelul apropiat de
punctul izoelectric al proteinelor miofibrilare (5,3), reduce capacitatea de reţinere
a apei de către aceste proteine, astfel încât eliberează apa legată.
Dispariţia rezervelor energetice şi acidifierea mediului conduce la
descompunerea proteinelor în peptide şi aminoacizi cu acumularea de diferiţi
metaboliţi care furnizează un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor.
Fazele prin care trece muşchiul viu la stadiul de carne sunt: carne caldă,
rigiditate musculară şi carne maturată.

96
 Tabelul 15
Diferenţe între carnea caldă şi cea maturată
Specificare Carne caldă Carne
maturată
pH Ridicat (6,8) scăzută (5,7)
Fibrele musculare Gonflate micşorate
Spaţii interfibrilare mici mari
Absorbţia apei de adaos Foarte bună redusă
Consistenţă dură fragedă

1. Metode de determinarea calităţii cărnii

Determinarea calităţii cărnii pe carcasă
Metodele utilizate în acest scop se referă la aprecierea pH-ului, culorii,
consistenţei, capacităţi de reţinere a apei şi măsurarea aptitudinilor de
transformare.
Determinarea pH-ului
Prin pH nu se măsoară aciditatea totală ci numai aciditatea liberă a cărnii,
pH-ul reprezentând logaritmul negativ a concentraţiei ionilor de H+. Pentru
determinarea pH-ului se folosesc metode colorimetrice, dintre care metoda
potenţiometrică este cea mai utilizată. Se utilizează aparate speciale denumite pH-
metre care permit citirea directă a pH-ului. Determinarea se poate executa fie pe
probe recoltate şi pregătite în prealabil, fie prin introducerea unui electrod de
sticlă în muşchi şi citirea directă a rezultatelor (fig. 97).

Figura 97 Determinarea pH-ului

prin metoda potenţiometrică

Determinarea pH-ului oferă indicaţii asupra incidenţei cărnii P.S.E.

Ţesutul muscular al suinelor cu stare P.S.E. conţine o cantitate mai mică de ATP
faţă de carnea normală la o oră după sacrificare. După sângerare, la animalele cu
carne P.S.E. are loc o epuizare mai rapidă a rezervei de fosfocreatină şi deci un
consum mai rapid de ATP, ceea ce face ca şi glicoliza post sacrificare să se
declanşeze mai rapid, rezultând scăderea drastică a pH-ului.
În ţesutul muscular viu, pH-ul este de 7,3-7,4, după sacrificare însă
valorile pH-ului variază în mai multe moduri:
 o scădere lentă, gradată până la un pH ultim de 6,0-6,5 sau mai mare, în care
muşchiul are o culoare închisă (curba 1);
 o scădere lentă, gradată până la un pH ultim de 6,0, în care muşchiul are o
culoare mai deschisă (curba 2);

97
 o scădere gradată a pH-ului până la valoarea de 5,7, în circa 8 ore, pH-ul ultim
fiind de 5,3-5,7, când muşchiul are o culoare normală (curba 3);
 o scădere relativ rapidă a pH-ului până la o valoare de 5,5, în circa 3 ore, pH-ul
ultim fiind de 5,3-5,6, muşchiul fiind relativ pal, moale şi exudativ (curba 4);
 o scădere rapidă până la moderat a pH-ului, în primele ore, urmată de o
scădere până la un pH ultim de 5, muşchiul fiind de culoare închisă, până la
pal, însă în ultimile cazuri extrem de exudativ (curba 5);
 o sădere a pH-ului până la 5,1-5,4 în intervalul de ½-1½ ore după sacrificare,
această valoare menţinându-se în continuare sau crescând uşor până la cazul în
care muşchiul este extrem de pal, moale şi exudativ (curba 5).

Figura 98 Modificarea pH-ului

în funcţia de starea muşchiului

În primele două cazuri avem de-a face cu o altă stare anormală a cărnii,
carnea D.F.D. (dark, firm, dry) de culoare închisă şi uscată, care ar fi provocată de
aceleaşi cauze care conduc şi la carnea P.S.E. În momentul sacrificării, o mare
parte a lactatului şi ionilor de hidrogen sunt trecuţi deja din muşchi în sânge. La
formarea cărnii D.F.D., rezervele de glicogen, în momentul sacrificării, sunt
aproape epuizate şi consumul de ATP se desfăşoară rapid, fără a mai putea fi
sintetizat pe calea glicolizei post sacrificare. Starea D.F.D. se caracterizează prin
aceea că iniţial are loc o scădere normală a pH-ului după care glicoliza se opreşte
şi deci pH-ul rămâne la valori ridicate. Rigiditatea musculară se produce în
condiţiile de pH ridicat, muşchiul rămâne mai închis la culoare, mai tare în textură
şi mai uscat ca aspect.
Culoarea cărnii depinde de concentraţia de pigment (mioglobină) şi de
structura suprafeţei reflectoare. Mioglobina poate exista sub trei forme:
mioglobină redusă; oximioglobină şi metmioglobină. În primele două forme,
fierul hemului se găseşte în stare feroasă (Fe++) iar în ultima în stare ferică (Fe+++).
Schematic diferitele stadii de oxidoreducere sunt redate în fig. 99.

a b

c d
Figura 99 Diferite coloraţii
ale ochiului de muşchi L.dorsi
a-alb; b-gri-roz; c-roşu moderat;
d-roşu aprins;e-roşu închis.
e

98
 În profunzimea muşchiului, mioglobina este sub formă redusă şi culoarea
este roşie purpurie. În contact cu oxigenul din aer se transformă în oximioglobină
şi culoarea cărnii devine roşu deschis. După o anumită perioadă, variabilă,
culoarea devine treptat roşu-închis spre brun, datorită formării metmioglobinei.
Conţinutul muşchiului în mioglobină este condiţionat de numeroşi factori:
rasa, individualitatea, vârsta etc., observându-se şi diferenţe între grupele de
muşchi la acelaşi individ.

Mioglobină redusă Oxidare Oximioglobină

Fe++ O2 Fe+++

Roşu purpuriu Roşu intens

Oxidare Reducere

Reducere Oxidare

Metmioglobină
Culoare brună
Fe+++
Figura 100. Schema diferitelor stadii de oxidoreducere a mioglobinei

Impresia de culoare depinde, în afară de cantitatea de pigment, şi de

structura cărnii care la rândul ei depinde de timpul de cuagulare şi hidratare a
proteinelor. O structură strânsă la scara moleculară apare mai clară decât o
structură deschisă în care razele luminoase pătrund mai profund şi sunt reflectate
prin intermdiul unui strat pigmentar mai gros. Această structură este legată şi de
pH-ul cărnii.
Pentru aprecierea culorii cărnii se folosesc metode subiective şi obiective.
 Metodele subiective se bazează pe comparaţia cu o gamă de culori etalon sau
reconstituirea culorii probei cu ajutorul unor sticle colorate superpozabile.
Prezintă avantajul uşurinţei de aplicare însă se poate obiecta gradul mare de
subiectivism.
 Metodele obiective se bazează pe aprecierea valorilor colorimetrice pe cale
spectofotometrică. Au fost puse la punct o serie de aparate (Göfo-fotometru,
reflectometru) în care lumina reflectată de proba analizată, iluminată în mod
difuz şi fără electrică. Intensitatea curentului emis de celula fotoelectrică după
reflexia luminoasă a probei (în funcţie de ponderea celor trei forme de
mioglobină) poate fi apreciată prin citire pe un micro-ampermetru şi indică,
datorită unei etalonări corespunzătoare, o măsurare directă a intensităţii sau
culorii.
Reţinerea apei
Capacitatea de reţinere a apei exprimă forţa cu care este legată apa de
proteinele ţesutului muscular. Apa liberă este apa pierdută de probă, iar apa
legată, apa rămasă în probă, în urma folosirii unor metode bazate pe centrifugare
sau pe compresie.
Conţinutul global în apă, la carnea exudativă, nu este superior celui din
carnea normală. Exudarea se explică prin capacitatea mai mică a muşchiului de
reţinere a apei. Tehnica de lucru constă în presarea unei probe de 5 g puse între
două hârtii de filtru, timp de un minut şi presarea cu ajutorul unui piston de
2,25 kg. Reţinerea optimă de apă corespunde unei pierderi în greutate de
461 mg/g de probă presată (fig. 101).

99
 Figura 101. Schiţa aparatului pentru
determinarea capacităţii de reţinere
a apei (prin presiune)

Prezenţa cărnii exudative poate fi uşor observată în special pe probe din

muşchiul Gracilis. Între 12-24 de ore de la sacrificare, suprafaţa secţiunii este
umedă şi la apăsare se observă scurgerea de lichid.
Consistenţa cărnii depinde de starea biochimică a muşchilor, care este
dependentă de timpul scurs de la sacrificare. Imediat după tăiere, carnea este mai
moale decât carnea proaspătă maturată care are o consistenţă elastică (în urma
apăsării cu degetul urmele dispar rapid). Pentru măsurarea consistenţei se pot
folosi o serie de aparate relativ simple care permit determinarea directă pe
semicarcasă a stării de rigor mortis sau a extensibilităţii ţesutului muscular în
jambon. Un asemenea aparat constă într-un ax menţinut de un resort într-un suport
cilindric, legat de o tijă indicatoare care descoperă o scală gradată de la 0 la 15 pe
acest cilindru. Extremitatea axului - un disc rotund cu un diametru de 15 mm,
este plasat pe muşchi şi presiunea este exercitată cu mâna, în aşa fel încât
marginile exterioare ale cilindrului să atingă suprafaţa muşchiului. Măsurătorile se
efectuează la 40 de minute după sacrificare. Pentru carnea flască, valorile se
situează între 1-5, iar pentru carnea în stare de rigor mortis între 10-15.
Măsurarea aptitudinilor pentru transformare. Cel mai bun criteriu de
măsurare a aptitudinii pentru transformare este randamentul tehnologic care depinde
de pierderile la fierbere şi prin sporurile de sărare şi saramura. La carnea normală,
pierderile prin fierbere sunt mai mici comparativ cu carnea exudativă (22,7% faţă de
24,9%, la spată şi 25,0% faţă de 26,85%, la jambon) Sporurile prin saramurare sunt
mai mari la carnea normală faţă de carnea exudativă (7% faţă de 3%).
Menţionăm că, deşi există mai multe criterii pentru aprecierea calităţii
cărnii, nici unul dintre acestea nu poate caracteriza singur calitatea cărnii. Pentru
efectuarea unei aprecieri obiective, trebuie folosite mai multe criterii.
În tabelul 16, prezentăm câteva diferenţe între carnea exudativă şi cea
normală.
Tabelul 16
Caracteristici ale calităţii cărnii la suine
Pierderi în
greutate, în mg de N
% de spor
pH la mg/g prin difuzat în % NaCl în
Specificare prin
30 minute presiune, la 24 soluţia carne
saramurare
h după salină
sacrificare
Carnea
5,50 501 3 97 2,61
exudativă
Carnea
6,60 434 7 82 2,49
normală

100
 Elementele de calitate îmbracă diferite forme: o reducere normală a pH-
ului, o capacitate mai bună de reţinere a apei precum şi randamentul tehnologic
superior. Cele mai utilizate criterii în determinarea cărnii P.S.E. şi D.F.D. sunt
măsurătorile de culoare, capacitatea de reţinere a apei şi valorile pH-ului la
45 minute şi 24 ore de la sacrificare.
În cadrul ţărilor din U.E., principalii factori care determină calitatea cărnii
de suine se consideră a fi următorii (după Fraysse J.L. şi Darré A., 1990):
a) Factori nutriţionali, din care fac parte:
1. conţinutul în proteine şi aminoacizi esenţiali;
2. conţinutul în lipide şi aminoacizi esenţiali;
3. valoarea energetică;
4. conţinutul în minerale;
5. conţinutul în vitamine;
6. digestibilitate;
7. aptitudinea pentru gătit.
b) Factori igienici, din care fac parte:
1. factori microbiologici, şi anume:
- conţinutul în germeni patogeni;
2. factori toxicologici, şi anume:
- conţinutul în substanţe reziduale (pesticide, produşi de
fabricaţie);
- conţinutul în medicamente (antibiotice, hormoni);
- conţinutul în substanţe mutagene;
3. factori patogeni (conţinutul în acizi graşi saturaţi şi prezenţa paraziţilor).
c) Calităţile organoleptice, cu referire la:
1. aspect, şi anume:
- culoarea;
- marmorarea;
- perselarea;
2. gust, şi anume:
- savoarea;
- aroma
3. suculenţa;
4. adipozitatea;
d) Calităţile tehnologice, cu referire la:
1. aptitudinile la prelucrare;
2. aptitudinile la conservare şi anume:
- pH;
- reţinerea apei;
- conţinutul în colagen;
- conţinutul în apă;
- potenţialul redox;
- potenţialul lipolitic ş.a.

2. Determinarea calităţii cărnii pe animalul viu

Aprecierea cărnii la suine, în programele de selecţie, prin metodele
utilizate pe carcasă, presupune măsurarea caracterului menţionat pe colaterali,
aspect ce implică o tehnică de lucru laborioasă, iar precizia selecţiei este
discutabilă, datorită efectului mediului, nivelului heritabilităţii şi numărului de
indivizi colaterali.

101
 În aceste condiţii, au fost căutate soluţii pentru determinarea calităţii cărnii
pe animalul viu care să poată fi utilizate în cadrul programelor de ameliorare,
deoarece calitatea necorespunzătoare a cărnii este legată de aspecte fiziologice
anormale la animalul viu.

Testul halotan
S-a observat că simptome similare cu cele care determină condiţia P.S.E.
după sacrificare se întâlnesc şi la suinele vii, în anumite situaţii de stres. Când
aceste simptome sunt suficient de severe, pot determina moartea la animalele
susceptibile la stres. Această condiţie a fost denumită sindrom de stres (S.S.E.-
suine, stress syndrome) sau sindrom de hipertermie malignă (MHS - malignaut
hipertermic syndrome).
O reacţie similară la animalele sensibile la stres poate fi obţinută prin
inhalarea gazului anestezic halotan. Pentru diferenţierea suinelor sensibile sau
rezistente la stres s-a pus la punct testul halotan. Testul constă în administrarea
unui amestec de halotan şi oxigen prin aplicarea unor măşti utilizate în anestezii şi
adaptate confomaţiei capului la purceii de 8-12 săptămâni, pe o perioadă scurtă,
de 3-5 minute. Fluxul de scurgere a oxigenului de 2 până la 3 litri pe minut şi
concentraţia de halotan de 4 până la 8%, în primul minut, şi de la 1 până la 3% în
următoarele, sunt astfel reglate, încât reflexul ocular să se piardă în decurs de 1
minut. Purceii la care apare rigiditatea musculară, exteriorizată printr-o extindere
tipică şi o rigiditate a membrelor (în special a membrelor posterioare) şi frecvent
însoţită de o creştere rapidă a temperaturii corpului, sunt susceptibili la stres
(halotan pozitivi, HP). Purceii care, în urma anesteziei, rămân relaxaţi sunt
rezistenţi la stres (halotan negativi, HN). Dacă administrarea halotanului este
continuă, în cazul celor sensibili la stres, la care a fost sesizată începerea
procesului de reacţie pozitivă, în scurt timp purcelul moare. Totuşi, la întreruperea
administrării halotanului, din momentul în care a fost observată o reacţie clară,
animalele îşi revin, de obicei, foarte repede, cu toate că în funcţie de priceperea
operatorului pot să apară şi unele pierderi. Halotanul acţionează ca un element
care potenţează contracţia muşchilor la purceii sensibili la stres, efectul acestuia
fiind tranzitoriu.
Timpul mediu pentru o reacţie HP este de 91 de secunde, iar 97,3% din
reacţiile pozitive apar în decurs de până la 3 minute. Metoda se dovedeşte
deosebit de eficientă, probabilitatea de eroare fiind de numai 5%.
Testul halotan se dovedeşte a fi eficient în cadrul unui program de selecţie
pentru calitatea cărnii şi pentru reducerea procentului de mortalitate. Reformarea
tuturor suinelor HP nu duce la eliminarea completă a incidenţei animalelor
sensibile la stres. Datorită naturii recesive a modului de transmitere ereditară, un
număr de suine HN sunt purtători ai genei recesive (heterozigoţi) şi împrecherile
dintre aceştia duc la obţinerea a circa 25% indivizi HP. Pentru identificarea
purtătorilor heterozigoţi este necesară realizarea programului special de
împerecheri menţionat şi aplicat în cazurile în care se tinde spre eliminarea din
efectiv a unei asemenea gene recesive. Deşi posibil de realizat un asemenea
progam, el nu este justificat din punct de vedere economic.
Cercetările efectuate au arătat că, la suinele HP, procentul de carne în
carcasă este mai mare cu 4% şi că există o corelaţie strânsă între susceptibilitatea
la stres şi dezvoltarea ţesutului muscular. Ori, reforma HP, tinde spre o eliminare
de la reproducţie a indivizilor cu o cantitate mai mare de ţesut muscular.
Heterozigoţii cu rezistenţă la stres (HN) prezintă caracteristici intermediare faţă
de homozigoţii HN şi HP, cu alte cuvinte gene halotan prezintă, pentru caracterele
respective, un tip de interacţiune aditiv.

102
 Figura 102 Diagnosticarea sensibilităţii la stres prin utlitizarea testului halotan.

Cunoaşterea acestor aspecte prezintă deosebită importanţă deoarece se

poate preconiza producerea generaţiei de sacrificare ca vieri terminali ai unei linii
homozigote HP în încrucişări cu femele homozigote HN conduce la realizarea
producşilor finali heterozigoţi.
Acest test este relativ simplu de efectuat şi de interpretat, iar rezultatul este
cunoscut imediat, decizia luându-se relativ devreme fără a mai aştepta rezultatele finale
la testul după performanţele proprii. Se dovedeşte un test eficient pentru ameliorarea
genetică a rezistenţei la stres şi implicit a calităţii cărnii la suine (fig. 102).

Determinarea nivelului enzimei creatinkinazei

Analizele efectuate pe serul sanguin au evidenţiat creşterea cantitativă a
unor enzime la suinele susceptibile la stres. Dintre acestea, o enzimă de origine
musculară, creatin-fosfataza, pare a fi cel mai bun indicator al anomaliilor legate
de calitatea cărnii .
O metodă mai evoluată prin care se determină creatinkinaza este metoda
luciferazei care constă în recoltarea probelor prin colectarea de picături de sânge din
ureche pe cartele speciale cu phenylketonurie şi uscarea petelor de sânge pe
întuneric. Metoda foloseşte fenomenul de bioluminiscenţă şi utilizează în acest scop
reagenţi specifici şi un fotometru specific pentru măsurarea intensităţii luminoase.
Proba recoltată se introduce într-un substrat de ADP (adenozindifosfat), luciferind
luciferaza şi un activator, peste care se adaugă creatinfosfataza.
Enzima CPK (din sânge) permite ca ADP să se transforme în ATP
+creatină; ATP-ul rezultat reacţionează cu luciferin-luciferaza producând lumină,
a cărei intensitate este proporţională cu nivelul creatin-fosfakinazei (CPK) şi este
măsurată cu fotometrul. Deşi metoda este mai greu acesibilă, este apreciabilă în
practică.

INTREBĂRI :
a) Edescrieţi metodele de determinare a calităţii cărnii la suine

REFERAT
Importanţa determinării calităţii cărnii pe animalul viu

103
 CRITERIILE UTILIZATE ÎN ALEGEREA ŞI FOLOSIREA
MATERIALULUI DE REPRODUCŢIE LA SUINE

Procurarea scrofiţelor de reproducţie se asigură, în principal, din fermele

de elită şi testare, de hibridare, precum şi din matca industrială (în funcţie de
specializarea fermei).
La alegerea scrofiţelor destinate pentru reproducţie se vor avea în vedere
următoarele criterii:
* valoarea genetică şi tipicitatea de rasă;
* să provină din scroafe cu prolificitate ridicată şi cu capacitate bună de
alăptare;
* să nu prezinte anomalii congenitale (hernii, sfârcuri înfundate etc.);
* să aibă minimum 12 sfârcuri bine evidenţiate şi egal distanţate,
funcţionale, din care 6 să fie situate posterior faţă de ombilic;
* membrele şi ongoanele solide şi rezistente, fără defecte de aplomb;
* spor mediu zilnic şi grosimea slăninii dorsale corespunzătoare (însuşiri
apreciate prin testul performanţelor proprii);
* organele genitale normal dezvoltate;
* stare de sănătate perfectă.
Selecţionarea scrofiţelor se va face încă din maternitate, la vârsta de 21 de
zile sau înainte de înţărcare, provenind de la scroafele cu loturi uniforme de purcei
a căror mărime să fie de cel puţi 8 capete.
În fermele de hibridare, se vor reţine, în medie, pe scroafă, 6,5 scrofiţe F1, din care
se vor livra 5 capete pentru a înlocui 2,7 capete din maca industrială. În aceste
condiţii, efectivul matcă din ferma de hibridare trebuie să reprezinte 15% din
matca industrială.

Figura 103. Diverse aspecte ale

ugerului la scrofiţe
(număr, formă, mărime,
simetrie a mameloanelor)

În fermele de reproducţie încă din maternitate se opresc de 4 ori mai multe

scrofiţe decât numărul planificat a intra în lotul de reproducţie, care vor urma fluxul
normal al tineretului. La vârsta de 4 luni, după verificarea scrofiţelor, se opresc de 3
ori mai multe (reformă 25%); la 6 luni se opresc de 2,5 ori, iar la 7,5-8 luni de 1,5 ori
mai multe scrofiţe, când se face o examinare atentă a acestora la greutatea minimă de
105 kg şi după ce au trecut două cicluri de călduri însoţite de ovulaţie.
Cazarea scrofiţelor se va face în boxe colective, asigurându-se o suprafaţă
specială de 0,55 m2 până la greutatea de 40-50 kg şi de 0,80 m2 până la vârsta şi
greutatea corporală pentru montă (tab. 17).
În complexele industriale, transferul scrofiţelor la sectorul de reproducţie
se face la greutatea de 80-100 kg unde se menţin până la greutatea de 105-110 kg
şi vârsta de 8-9 luni. În această perioadă se execută pregătirea scrofiţelor pentru
montă printr-o furajare restricţionată şi asigurarea regimului de mişcare (dacă
există condiţii).

104
 Tabelul 17
Vârsta şi greutatea corporală
de introducere la reproducţie a tineretului suin
Tipul fermeişi modul Vârsta Greutatea
Sexul Observaţii
de utilizare (luni) corporală
de selecţie 9-10 130
Vieruşi
de producţie 8-9 120
de selecţie 9 120
Scrofiţe
de producţie 8 110
După înţărcare se
Scrofiţe pentru o fătare 7-8 100 recondiţionează în vederea
livrării la abator
Notă: Vieruşii şi scrofiţele din rasele mai puţin precoce (Bazna, Mangaliţa) se introduc la
reproducţie cu 1-2 luni mai târziu.

Animalele de reproducţie introduse din alte unităţi în fermă, trebuie să fie

ţinute în carantină o perioadă de cel puţin 30 de zile, pentru a micşora riscul
introducerii unor boli.
La alegerea vieruşilor de reproducţie se va ţine seama de:
* origine, urmărindu-se să provină din părinţi cu performanţe superioare;
* performanţe proprii realizate în perioada de testare (spor mediu zilnic,
consum specific, grosimea slăninii dorsale şi calitatea carcasei, apreciată pe
fratele sau sora sacrificată, în funcţie de grupa de rase);
* constituţie robustă;
* conformaţie armonioasă;
* temperament vioi;
* membre şi ongloane solide şi rezistente, fără defecte de aplomb;
* stare de sănătate perfectă.

Figura 104. Unele aspecte urmărite la vieruşii destinaţi reproducţiei

(numărul de mameloane, traiectul penian, aplomburi)

Prin capacitatea de reproducţie se înţelege însuşirea vieruşului de a fi

capabil să efectueze actul montei şi de a produce spermă corespunzătoare din
punct de vedere calitativ şi cantitativ. Aceasta se apreciază atât la intrarea la
reproducţie cât şi pe parcursul activităţii acestora pe seama criteriilor prezentate
anterior şi prin aprecierea organelor genitale care trebuie să fie normal dezvoltate,
dimorfismul sexual să fie bine exprimat, comportament sexual faţă de scroafele în
călduri (spumă la gură, sunete joase şi scurte, împingerea scroafei cu râtul în
regiunea vulvei şi flancurilor, efectuarea saltului şi intromisiunea); cantitatea şi
calitatea spermei determinate periodic, la 2-3 luni; fecunditatea scroafelor montate
într-o anumită perioadă de timp (cel puţin 10%) iar prolificitatea corespunzătoare.

105
 Procurarea vieruşilor se face din unităţile de selecţie şi testare, fiind
indicat să se reţină (în unităţile de selecţie) sau să se procure un efectiv de circa
1,5 ori mai mare decât necesarul planificat să intre la reproducţie.
Vieruşii procuraţi trebuie să fie supuşi acţiunii de carantină de minim 30 de zile,
urmând a fi întreţinuţi în continuare în cadrul sectorului de reproducţie până la
atingerea vârstei şi greutăţii corporale indicate pentru intrarea la reproducţie (tab.
17), timp în care se supun regimului de pregătire pentru reproducţie printr-o
furajare restricţionată şi asigurarea mişcării, absolut necesare aducerii acestora în
condiţii de reproducţie.
Cazarea vierilor se face de obicei în boxe colective, de 8-14 capete,
asigurându-se o suprafaţă specifică de 2-2,5 m2 şi 1,5 m2 în complexele
industriale. Este necesar ca toţi vierii cazaţi într-o boxă să fie utilizaţi la
reproducţie în acelaşi timp.
Regimul de folosire la montă a vierilor de reproducţie este diferenţiat în funcţie de
specificul fermei (selecţie sau producţie), ţinându-se seama că în fermele de selecţie
repetarea montei se face cu acelaşi vier, precum şi de vârsta acestora.
Tabelul 18
Regimul de folosire la montă a vierilor de reproducţie
în fermele de producţie
Vârsta vierilor Monte Repaus (zile) Observaţii
O montă pe zi 1
Vieri adulţi 15-20 monte/lună
2 monte în 2 zile 1
Vieri 12-15 luni 1 montă pe zi 2 10-15 monte lună
Vieri 9-11 luni 1 montă pe zi 3 8 monte pe lună

Tabelul 19
Regimul de folosire la montă a vierilor de reproducţie în fermele de selecţie
Vârsta vierilor Monte Repaus Observaţii
(zile)
2-3 monte 6-7 scroafe montate pe
Vieri adulţi (la intervale de 3 lună;
12-14 ore) pentru o scroafă (18 monte pe lună)
2-3 monte 4-5 scroafe montate pe
Vieri 12-15 luni (la intervale de 5 lună;
12-14 ore) pentru o scroafă (10 monte pe lună)
3 scroafe montate pe
2-3 monte repetate pentru o
Vieri 9-11 luni 6 lună;
scroafă
(8 monte pe lună)

TEMĂ: Studenţii, împărţiţi pe grupe, vor evalua calitatea

materialului reproductiv din cadrul Sectorului de creştere
a suinelor din Staţiunea didactică experimentală, avându-
se în vedere criteriile specifice prezentate, în funcţie de
sex.

INTREBĂRI :
a) Enumeraţi criteriile necesare alegrii scrofiţelor şi vieruşilor de
reproducţie

REFERAT
Regimul de utilizare la montă a vieruşilor în funcţie de vârstă şi tip de
exploatare

106
 CALCULUL UNOR INDICATORI
AI ACTIVITĂŢII DE REPRODUCŢIE
ÎN FERMELE DE CREŞTERE A SUINELOR

 Indicele de folosire a vierilor (Ifv) reprezintă numărul mediu de monte pe zi

şi pe un vier.
n.m.
Ifv = în care:
p.z.
 n.m.- numărul montelor (ejaculatelor) efectuate în perioada dată;
 p.z. - perioada de zile de folosire a vierului luată în calcul, de regulă
365 zile (1 an).
Avându-se în vedere că în unităţile de producţie vierii de reproducţie
execută numărul de monte prevăzut în tab.17, rezultă un număr de monte pe an
astfel:
- vieri adulţi - 180 monte;
- vieri 12-15 luni - 120 monte;
- vieruşi - 96 monte;
Introducând în formulă, rezultă pentru vierii adulţi o valoare de 0,49.
180
Ifv =  0,49 , 0,35 pentru vierii 12-15 luni, iar pentru vieruşi 0,26.
365
Dacă se ţine seama că în complexele industriale, annual, se reformează
circa 60%, structura efectivului de vieri este următoarea: 34% vieri adulţi, 33%
vieri tineri şi 33% vieruşi. Avându-se în vedere că indicii de utilizare a vierilor
depind de vârsta acestora, indicele de utilizare a vierilor este:
34 x 0,49  33 x 0,33  33 x 0,26
Ifv =  0,36
100

În fermele de producţie indicele mediu de folosire a vierilor este de

aproximativ 0,41, iar în fermele de selecţie de 0,44, întrucât structura de vâstă este
în favoarea vierilor adulţi.
Necesarul de vieri într-o fermă (n.v.) se poate calcula în funcţie de
numărul scroafelor de reproducţie, după relaţia:

nsm x nmc
n.v. = , în care:
pz x Ifv (m)
nsm = numărul de scroafe necesar a se monta într-un an (365 zile);
nmc = numărul de monte efectuate într-un ciclu de călduri (2-3 monte
repetate la un ciclu de călduri);
pz = perioada (în zile) în care trebuie să se efectueze monta scroafelor, de
regulă 1 an (365 zile);
Ifv = indicele mediu de folosire a vierilor

107
 La numărul de vieri obţinuţi prin formula de mai sus se aplică un coeficient
de siguranţă de 10% pentru înlocuirea vierilor indisponibili din diferite cauze.
 Numărul scroafelor care trebuie să se monteze (nsm) se calculează după
relaţia:
ns x ifs x 100  ns ifs x fn% ns x ifs (100  fn)
nsm =  , în care:
f% f%
ns = numărul mediu de scroafe din fermă;
Ifs = indicele de folosire al scroafelor
fn% = fătări nereuşite exprimate procentual şi care reprezintă de regulă
5-8% din totalul fătărilor;
f% = indicele de fecunditate.
Exemplu: Dacă într-un complex există 9460 scroafe, cunoscându-se că
indicele de utilizare al scroafelor este de 2,2, fătările nereuşite 5%, fecunditatea de
75% şi se efectuează 2 monte la un ciclu de călduri atunci nsm va fi:
9460 x 2,2 (100  5)
nsm =  29137 capete
75
Necesarul de vieri va fi :
29137 x 2
nv =  444 vieri +10% rezervă = 488 vieri, revenind, în medie,
365 x 0,36
20 scroafe pentru fiecare vier. În fermele de selecţie se vor asigura 15 scroafe
pentru un vier, iar în fermele de producţie câte 25 de scoafe pentru un vier.
Capacitatea de reproducţie la suine se exprimă prin însuşirea acestora de a
produce descendenţii viabili , însuşire cunoscută sub denumirea de fertilitate.
Întrucât fertilitatea vizează producţia finală a scroafelor (purcei înţărcaţi)
este important să se asigure toate condiţiile necesare în vederea preîntâmpinării
pierderilor embrionare din timpul gestaţiei, pierderilor de purcei imediat după
fătare sau pe parcursul perioadei de alăptat.
 Pentru aprecierea fertilităţii suinelor se utilizează un indice sintetic de
fertilitate a scroafelor (F), care se calculează după următoarea formulă:

100  m%
F = Ifs x p( ) în care:
100
F = Indicele de fertilitate;
ifs = indicele de folosire a scroafelor
p = prolificitatea
m = mortalitatea purceilor la înţărcare.
 Indicele de folosire a scroafelor (Ifs) sau indicele de utilizare a scroafelor
exprimă numărul mediu de fătări obţinute de la scroafă pe parcursul unui an.
Mărimea acestui indice este determinată de durata unui ciclu de reproducţie,
care se compune din următoarele faze:
- faza de pregătire pentru montă şi monta;
- faza de gestaţie;
- faza de alăptare;
Dintre aceste faze numai faza de gestaţie este aproximativ constantă (114-
115 zile), celealalte faze variind în limite destul de largi: faza de pregătire pentru
montă şi monta variază între 10-30 zile, iar faza de lactaţie este variabilă de la 0 la
60 de zile. În acest context, intensivizarea folosirii scroafelor de reproducţie se
108
poate face numai acţionând asupra fazelor variabile şi, în special, asupra scurtării
perioadei de alăptare.
La nivel de individ, indicele de utilizare a scroafelor se determină
împărţind numărul de zile dintr-un an (365 zile) la numărul de zile ale unui ciclu
de reproducţie.
Exemplu:
 perioada de pregătire pentru montă şi monta 30 zile
 perioada de gestaţie 115 zile
 perioada de alăptare 45 zile
_______
190 zile
365
Ifs =  1,92%
190

 perioada de pregătire pentru montă şi monta (20+10)30 zile

 perioada de gestaţie 115 zile
 perioada de alăptare 35 zile
______________
170 zile
365
Ifs =  2,14%
170

Când se stabileşte, în medie, pe unitate, indicele de folosire al scroafelor se

exprimă prin relaţia:
nf
Ifs = , în care:
ns
nf = numărul total de fătări înregistrate într-un an;
ns = numărul mediu de scroafe furajate în anul respectiv;
zile animale furajate `ntr  un an
ns =
num \ r zile calendaristice dintr  un an (365)

Indicele de folosire a scroafelor este considerat bun când are valoarea 2 şi

este foarte bun când este cuprins între 2,4-2,5 (în cadrul complexelor industriale).
 Indicele de fecunditate (f%) reprezintă raportul procentual dintre numărul de
scroafe rămase gestante şi numărul de scroafe montate, socotindu-se o singură
intervenţie chiar şi dacă scroafa a fost montată de două trei ori sau în perioada
de călduri.
Fecunditatea se calculează, de obicei, pe un singur ciclu de călduri, dar
poate fi calculată şi pe mai multe cicluri de călduri sau pe an. Indicele de
fecunditate se calculează după formula:
nsg
f% = 100 x , în care:
nsm
nsg = număr scroafe gestante;
nsm = număr scroafe montate.
În general, fecunditatea este foarte bună când se realizează 90%, în
sistemul gospodăresc şi la 75-80% în sistemul intensiv (complexe industriale).

109
 Indicele de natalitate (N%) reprezintă raportul procentual între numărul
scroafelor care au fătat şi numărul scroafelor montate şi se calculează după
relaţia:
nsf
N% = , în care:
nsm
nsf = numărul scroafelor care au fătat
nsm = numărul scroafelor montate

 Prolificitatea (p) reprezintă numărul de purcei care se obţin în medie, de la o

singură scroafă, la o fătare. Prolificitatea medie (p), într-o unitate, se exprimă
prin relaţia:

np
p= , în care:
nf
np = numărul de purcei fătaţi vii şi viabili într-un an (365 zile);
nf = numărul de fătări înregistrate într-un an;

Observaţie: În lucrările de selecţie prolificitatea este exprimată prin

numărul total de purcei obţinuţi la fătare (vii, neviabili, morţi) înscriindu-se în
rubrici separate purceii vii, neviabili şi morţi, întrucât numărul de purcei
reprezintă potenţialul biologic al scroafei, funcţie de baza ereditară.

 Numărul de purcei înţărcaţi, în medie, de la o scroafă (pi) în urma unei

singure fătări, se calculează după relaţia:
npi
pi = , în care:
ni
npi = numărul total de purcei înţărcaţi într-un an;
ni = numărul înţărcărilor (scroafelor înţărcate) într-un an.

 Mortalitatea purceilor până la înţărcare (m%) se exprimă prin relaţia:

(np  npi)
m% = , în care:
np
np = numărul de purcei fătaţi viabili;
npi = numărul de purcei înţărcaţi

Pentru celelalte categorii de suine procentul de mortalitate se calculează

după relaţia:
mortalitati totale inregistrate la categoria respectiva
m% = ,
efectiv rulat

înţelegând, prin efectiv rulat, stocul de animale la început de an, plus

intrările în perioada de referinţă.

INTREBĂRI :
a) Enumeraţi indicii corporali specifici în calculul activităţii de reproducţie
la suine

REFERAT
Stabiliţi o ierarhie a importanţei indicilor reproductivi la suine

110
 PROBLEME PRACTICE ALE REPRODUCŢIEI
LA SUINE

Reproducţia suinelor, ca proces biologic, are menirea să asigure sporirea şi

continuitatea unei producţii ritmice şi uniforme, întrucât modul de desfăşurare a
procesului de reproducţie condiţionează întregul flux tehnologic. Avându-se în
vedere aceste aspecte, o atenţie sporită se va acorda problemelor legate de
practica reproducţiei ca: depistarea scroafelor în călduri, stabilirea momentului
optim al montei, executarea montei sau însămânţării artificiale, formarea grupelor
de scroafe montate, diagnosticarea precoce a stării de gestaţie etc.

Formarea grupelor de scroafe

Grupa de scroafe este formaţiunea funcţională care îşi începe activitatea
odată cu monta şi îşi încheie activitatea după perioadele de gestaţie, fătare,
alăptare şi revenirea din nou la montă, urmărindu-se în mod deosebit excepţiile ce
au loc în această perioadă: reveniri în călduri, scroafe negestante la diagnosticul
gestaţiei, scroafe scoase de la maternitate (agalactice, cu prolificitate mică, cu
purcei neviabili).
Neconsiderând ca factor de bază grupa de scroafe, mai ales în unităţile cu
efective mari, se ajunge la imposibilitatea urmăririi îndeaproape a fiecărei scroafe
şi la fragmentarea activităţii de reproducţie, cu consecinţele negative menţionate
anterior.
Pentru formarea unei grupe de scroafe este necesar să se cunoască o serie
de factori:
* numărul de scroafe ce trebuie să fete, pe o perioadă dată;
* indicele de fecunditate ce se va realiza pe luni, ţinându-se seama
de variaţia sezonieră a fecundităţii scroafelor;
* numărul de scroafe care se întorc de la maternitate, în ziua a 2-a
după fătare (cele cu fătări nereuşite).
În funcţie de aceste elemente, se stabileşte mărimea grupei de montă ce se
formează, menţionându-se că mărimea acesteia, în unităţile cu flux continuu, este
corelată cu capacitatea unui compartiment de maternitate. Ca urmare a fecundităţii
scăzute din anotimpul călduros, sunt necesare măsuri pentru îmbunătăţirea
microclimatului în timpul zilelor caniculare, creşterea sau cumpărarea de scrofiţe
pentru asigurarea unui număr mai mare de femele montate, cât şi asigurarea cu
vieruşi apţi pentru montă, pentru a obţine la fătare un număr constant de purcei,
pe tot parcursul anului.

Numărul de scroafe montate, într-o grupă se calculează după formula:

nsf
Nsm = x 100 , în care:
F%
Nsm - numărul de scroafe montate într-o grupă;
nsf - numărul scroafelor gestante necesare pentru montă;
F% - fecunditate.

111
 De exemplu, pentru un complex de 150 mii capete livrate anual, unde
compartimentele din maternitate au câte 60 de boxe de fătare, pentru acoperirea
fătărilor nereuşite se prevăd 2 scroafe în plus, fecunditatea fiind de 77%, mărimea
grupei de scroafe va fi:

62.100
Nsm = x 100  81 capete
77

Pentru a forma o grupă de scroafe montate într-o perioadă de 1-6 zile,

trebuie să existe, în permanenţă, un anumit număr de scroafe şi scrofiţe în
aşteptare pentru montă. Formula după care se calculează numărul necesar de
scroafe şi scrofiţe în aşteptare (Nsa) este:

nsm
Nsa = x 100 , în care:
Sc% x Tfg
Nsa - numărul de scroafe în aşteptare;
Sc% - procentul de scroafe care intră zilnic în călduri;
Tfg - timpul necesar (zile) pentru formarea unui grup de scroafe.

Considerându-se că procentul mediu zilnic de scroafe care intră în călduri

este de 4-5%, grupa de 81 scroafe montate se formează într-o singură zi, numărul
de scroafe în aşteptare trebuie să fie:

81 x 100 81000
Nsa =   1620 capete
5 5

Tehnica descoperirii scroafelor în călduri

Această operaţiune presupune ca personalul să cunoască foarte bine
fiziologia reproducţiei la suine şi să-şi execute activitatea după un program
judicios întocmit, care să cuprindă orele pentru depistarea scroafelor în călduri cât
şi pentru executarea montei. În acest sens, amintim că ciclul sexual la scroafă este
în medie de 21 de zile, cu variaţii între 15 şi 30 de zile, dar ciclurile normale nu
scad sub 15 zile şi nu depăşesc 25 de zile.
În primele zile ale fazei de estru, la scroafe au loc modificări fiziologice la
nivelul aparatului genital, după care urmează perioada de acceptare a vierului,
când tabloul clinic este completat de edemaţierea vulvei, mucoasa vestibulară se
congestionează, devenind roşie şi umectată, de scurgerea unui mucus filant, de
culoare albicioasă, uneori cu striuri de sânge, stare de agitaţie, scroafele în călduri
sar pe celelalte animale în boxă, apetitul acestora este capricios etc.
Depistarea scroafelor în călduri se face de două ori pe zi, la un interval de
minim 10 ore, prin introducerea vierului încercător în boxa scroafelor, operaţiune
care este completată şi de observaţia operatorului privind instalarea reflexului "de
imobilitate", prin apăsarea flancului sau regiunii lombare.
Depistarea scroafelor în călduri se execută la scroafele în aşteptarea
montei cât şi la cele montate în ultimele 72 de zile, sau mai puţin, în funcţie de
metodele de utilizare pentru diagnosticarea stării de gestaţie, insistându-se în mod
deosebit, asupra grupelor formate cu 18-21 de zile şi 38-42 de zile, în urmă, când
scroafele cu monta infecundă reintră în călduri. Aceste scroafe, care reapar în
călduri, după depistarea lor, sunt însemnate şi scoase apoi din loturile respective
cu ajutorul a 2-3 panouri confecţionate dintr-un material uşor şi rezistent, cu
dimensiunile de 1m/0,8 m, pentru evitarea stresului atât la scroafa care se scoate
112
cât şi a celorlalte scroafe gestante din grupă. Aceste scroafe revenite în călduri, se
deplasează la grupa scroafelor în aşteptare pentru montă şi vor participa la
formarea altei grupe de scroafe montate. Întrucât, în unităţile de producţie şi în
special în complexele industriale, se poate întâmpla ca asemenea scroafe să nu
ajungă niciodată la fătare, din cauza unor tulburări ale funcţiei de reproducţie, se
va introduce în pavilionul urechii o sârmă, pentru ca în situaţia când sunt depistate
în călduri, din nou, asmenea scroafe să fie reformate de la reproducţie.
S-a constatat că rezultate foarte bune, în ceea ce priveşte depistarea
scroafelor în călduri se obţin atunci când sunt deplasate scroafele şi nu vierul,
deoarece atenţia acestuia este, în parte, ocupată cu explorarea locului unde se află.
Scroafele dintr-o grupă de 5-10 capete se introduc pe rând în boxa vierului, în
felul acesta vierul poate verifica stadiul căldurilor la fiecare scroafă în parte.
Acest procedeu se poate aplica numai în unităţile mici, cu efective mai reduse de
scroafe (staţiuni experimentale, ferme de selecţie etc)
Întrucât, în etapa actuală, există unităţi în care întreţinerea scroafelor
gestante se face în boxe individuale, depistarea scroafelor ce revin în călduri
necesită o serie de precizări. Când întreţinerea scroafelor se face în boxe închise,
vierul încercător se deplasează pe alea din faţa scroafelor, acestea căutând să ia
contact cu vierul, iar îngrijitorul pe aleea din spatele scroafelor verificând
instalarea reflexului de imobilitate. În situaţia când întreţinerea se face în boxe
individuale, prin legarea scroafelor, iar partea posterioară a scroafelor este liberă,
se deplasează vierul pe aleea din spatele scroafelor, existând posibilitatea ca
monta să se execute în aceste boxe, după care scroafele se transferă la grupele noi
formate.
În absenţa vierului, reflexul de imobilitate se poate stabili la presiuni în
regiunea flancului sau în regiunea dorso-lombară, dar s-a constatat că nu toate
scroafele manifestă reflexul de imobilitate în absenţa vierului.

Stabilirea momentului optim al montei (însămânţării artificiale)

În alegerea momentului optim al montei trebuie să se ţină seama de:
* stadiul căldurilor în care apare ovulaţia;
* durata de supravieţuire a ovulelor eliberate;
* menţinerea capacităţii de fecundare a spermatozoizilor în căile
genitale femele;
Monta sau însămânţarea se execută în aşa fel încât spermatozoizii să
ajungă în oviducte cu puţin timp înainte de ovulaţie. Această operaţiune este
destul de dificilă şi presupune alegerea celei mai eficace perioade a fazei de
călduri, când se produce maturarea şi deschiderea foliculilor ovarieni.
Prin perioadă de călduri în terminologia uzuală, se înţelege perioada de
manifestare erotică şi nu numai stadiul în care scroafa acceptă monta. Perioada de
călduri cuprinde:
* proestrul (stadiul de pregătire), cu durata de 1,5-2 zile;
* stadiul de estru (de montă), cu durata de 1,5-2,5 zile (50-70 ore);
* stadiul de postestru (denumire improprie), cu durata de 0,5-1 zile;
Cu alte cuvinte, scroafa poate fi montată sau însămânţată artificial în
stadiul de estru sau de montă, care se manifestă prin prezenţa reflexului de
imobilitate. Ţinându-se seama că ovulaţia la scroafă se produce la 24-48 ore de la
apariţia reflexului de imobilitate monta trebuie executată la 24-30 ore de la
începerea estrului, perioadă apropiată ovulaţiei. Întrucât depistarea scroafelor în
călduri se face de 2 ori pe zi (procedeul cel mai folosit), momentul instalării
reflexului de imobilitate, nu poate fi stabilit cu precizie pentru ca în funcţie de
acesta, să se stabilească momentul ovulaţiei. În plus, ovulele nu se eliberează
113
simultan, ci în 2-3 etape, că durata lor de supravieţuire este scurtă, de 6-8 ore, iar
a spermatozoizilor de 16-70 ore, iar acestora, pentru a ajunge în uter, până la
trompele uterine, le trebuie 30-100 minute, În acest context, este necesar ca în
căile genitale femele să se găsească în permanenţă spermatozoizi, cu o bună
capacitate fecundantă, pentru fecundarea ovulelor care se eliberează în etape.
Momentul optim de însămânţare se poate stabili şi pe alte căi decât prin
manifestarea căldurilor, prin utilizarea unor aparate care sesizează modificările
biofiziologice ale mucoasei vestibulo-vaginale induse de apariţia căldurilor. În
acest scop se utilizează aparatul WALSMETA M.K.II. de provenineţă engleză,
aflat în dotarea unor unităţi de creştere a suinelor.
Descrierea şi funcţionarea aparatului
Este compus din aparatul propriu-zis, detectorul tip sondă, cordonul de
legătură şi husa de protecţie (fig. 105).

a) tipul vechi b) tipul modern

Figura 105. Aparatul WALSMETA M.K.II.
1.-cadran 2.-butonul TEST 3.-detector 4.-acul indicator
Aparatul propriu-zis este prevăzut cu un cadran pe care oscilează, de la
stânga la dreapta, un ac indicator, între gradaţiile de la 1 la 100. Stabilirea acului
indicator în dreptul gradaţiei 60, marcată de o zonă roşie, indică "momentul optim
pentru montă"
Sub cadran se află butonul TEST, prin a cărui apăsare se prelucrează
informaţiile transmise prin intermediul detectorului .
Detectorul este confecţionat din material plastic, pe care se găsesc
încastraţi 5 electrozi, care au rolul de a sesiza modificările biofizice ale mucoasei
vaginale. Aceste modificări se referă la variaţiile de temperatură, pH, rezistenţa
electrică a mucoasei vaginale, consistenţa mucusului etc. Soluţia optimă pe baza
informaţiilor primite prin electrozi, este dată de un microcomputer aflat în
aparatul propiu-zis. Aparatul se foloseşte numai la scroafele su sindromul de
imobilitate prezent.
Tehnica de lucru
* Se identifică şi se aleg scroafele cu sindromul de imobilitate
instalat; pentru aceasta se urmăresc femelele cu 5-7 zile de la înţărcare;
* Animalele sunt dirijate în boxe individuale sau se leagă,
urmărindu-se ca de la micţiune să treacă cel puţin 15 minute;
* Se verifică dacă aparatul este încărcat electric, sursa fiind
insuficientă când acul indicator nu depăşeşte gradaţia 10;
* Se efectuează proba de funcţionare prin verificarea acului indicator
care trebuie să se situeze în dreptul gradaţiei "0" , corecţia putându-se efectua cu
ajutorul butonului aflat sub cadranul indicator;
* Se dezinfectează detectorul cu un tampon de vată îmbibat în alcool
sau spirt medicinal, apoi se usucă;

114
 * Se introduce detectroul în vagin, cu vârful uşor în sus, până la
semnul alb, urmărindu-se ca acesta se preseze mucoasa vaginală pentru realizarea
unui contact cât mai bun ;
* Se apasă pe butonul TEST urmărindu-se deviaţia acului indicator;
dacă acesta se opreşte în zona roşie, scroafa trebuie însămânţată. În funcţie de
poziţia acului indicator pe cadranul aparatului, se poate preciza peste cât timp
animalul trebuie însămânţat, depăşirea zonei roşii indică depăşirea momentului
optim de însămânţare, cu consecinţe negative asupra fecundaţiei şi prolificităţii
scroafelor.
* Se slăbeşte butonul TEST întrerupându-se funcţionarea aparatului
şi se scoate detectorul din vagin; se tamponează imediat cu vată îmbibată în
alcool. O nouă citire la aceeaşi scroafă se face după un interval de 15 minute.
Alte indicaţii
 Aparatul se păstrează fără baterii, la temperaturi moderate, în locuri
uscate;
 Perioadic, din trei în trei săptămâni, partea detectorului cu electrozi se
şlefuieşte uşor, cu şmirghel special, după care se spală şi se usucă la
temperatura camerei;
 Încărcarea aparatului cu cele două baterii de câte 9 volţi se face prin
desfacerea celor 4 şuruburi ale capacului aparatului propriu-zis;
 Folosirea atentă a aparatului oferă posibilitatea efectuării unei singure
însămânţări pentru instalarea gestaţiei;
 Se va evita folosirea aparatului în adăposturi cu umiditate ridicată şi
frig.

Executarea montei
Monta scroafelor se execută în boxe speciale de montă, cu suprafeţe
cuprinse între 6,6-8 m2 . Pardoseala boxelor trebuie să fie compactă, aşternându-
se un strat subţire de rumeguş, pentru prevenirea alunecării şi rănirea ongloanelor.
Pereţii boxelor de montă trebuie să fie compacţi şi cu o înălţime de 1,5 m.
Scroafele în călduri sunt aduse în boxa de montă, în care, în prealabil, a fost
introdus vierul repartizat pentru efectuarea montei, conform listei de potrivire a
perechilor. La potrivirea perechilor se ţine seama de metoda de creştere aplicată
(rasă curată sau încrucişare), precum şi de vârsta şi greutatea corporală a celor doi
parteneri. În unităţile cu efective reduse, monta scroafelor se poate efectua şi în
padoc sau în boxa vierului, dacă acesta este cazat în boxă individuală.
Actul montei trebuie să se desfăşoare în linişte, iar operatorul se va
comporta cu blândeţe cu animalele şi va supraveghea îndeaproape executarea
montei, ajutând, dacă este necesar, vierul la introducerea penisului în organul
genital femel. Actul montei poate dura 10-15 minute şi cuprinde reflexele de
apropiere, erecţie, îmbrăţişare, intromisiune şi ejaculare. Ejacularea durează 4
-8 minute, datorită faptul că vierul ejaculează un volum mare de spermă, în medie
250 ml (cu variaţii între 125-500 ml) dar cu o densitate scăzută, de circa 100
milioane spermatozoizi. Momentul ejaculării se poate observa prin cele câteva
forţări pe care le face vierul şi prin pulsaţiile muşchilor de deasupra bursei
testiculare.
După efectuarea montei se citesc matricolele scroafei şi vierului care vor fi
consemnate provizoriu într-un caiet, după care vor fi înscrise în registrul de
montă.
După terminarea montelor se recomandă spălarea boxelor pentru ca
acestea să se menţină în permanenţă cât mai curate.

115
 Când depistarea scroafelor în călduri se face de 2 ori pe zi (procedeul cel
mai folosit), monta sau însămânţarea se execută seara, după depistările făcute în
dimineaţa aceleiaşi zile, iar scroafele depistate seara se vor monta (însămânţa) a
doua zi dimineaţa, deci după circa 12 ore de la depistarea căldurilor. Repetarea
montei (a II-a montă) se execută după circa 12 ore (8-14 ore) de la prima montă.
În cazul în care prima montă se face după apariţia reflexului de imobilitate, se
recomandă să se efectueze trei monte, repetate la interval de 12 ore între ele, iar
dacă se efectuează numai două monte, a doua trebuie să se repete după 18-24 ore
de la prima. Se recomandă efectuarea a trei monte la scroafele cu călduri
prelungite, chiar dacă prima montă s-a efectuat la 12 ore, după depistarea apariţiei
reflexului de imobilitate.
În unităţile de selecţie repetarea montei se efectuează cu acelaşi vier
(homospermică) pentru a cunoaşte paternitatea produşilor iar în unităţile de
producţie monta a doua şi eventual a treia se pot efectua cu al doilea sau al treilea
vier (heterospermică). Repartizarea grafică a asigurării fecundităţii scroafelor în
funcţie de perioadele când se asigură monta sunt prezentate în fig. 106.

Figura 106. Fecunditatea scroafelor în funcţie de momentul depistării reflexului

de imobilitate şi al executării montelor

Scroafele care nu se montează în decursul a 30 de zile de la înţărcare se

reformează. De asemenea, scrofiţele care nu se montează în decursul a 42 de zile
de la data începerii depistării în grupa respectivă se livrează la abator.
După repetarea montei se trece la formarea grupelor de scroafe şi scrofiţe
montate. Gruparea se face în funcţie de dezvoltarea corporală a animalelor;
scoafele adulte, scrofiţele se vor intoduce separat în boxe, repartizându-se
suprafeţe specifice de cazare de 1,3-1,5 m2 mărimea lotului fiind de maxim 20
capete şi asigurându-se unui front de furajare de minim 40 cm fiecărui animal,
ţinându-se seama că furajarea scroafelor se face restricţionat, în tainuri şi nu la
discreţie. Neasigurarea acestor parametri conduce la exacerbarea conflictelor între
animale, cu consecinţe negative asupra indicatorilor de producţie (avorturi,
accidente etc.)
Scroafele cu o stare de întreţinere necorespunzătoare se vor grupa separat,
iar dacă condiţiile permit, se grupează împreună cu scrofiţele, ţinându-se totuşi
seama de dezvoltarea corporală. După introducerea femelelor montate în boxe,
fiecare boxă se etichetează, specificându-se numărul grupei de montă, numărul de
capete montate, data montei, data controlului la ciclul I şi al II-lea de călduri, data
diagnosticării clinice a stării de gestaţie, data probabilă a fătării (determinată la
114 zile de la data montei). Data controlului la ciclul I şi al II-lea de călduri se
116
calculează ţinându-se seama de durata medie a ciclului sexual la scroafe (21 de
zile), când scroafele cu montă infecundă reapar în călduri; în felul acesta
personalul cunoaşte când trebuie să se intervină cu vierii încercători pentru
depistarea scroafelor în călduri. Diagnosticarea stării de gestaţie, când unitatea nu
dispune de metode moderne de diagnosticare, se face prin examenul clinic, la
circa 75 de zile de la montă. Scroafele negestante se scot din lot şi se introduc
într-o boxă unde se furajează pentru îngrăşare, circa o lună, perioadă în care se
confirmă sau nu starea de gestaţie. Scroafele negestante, astfel recondiţionate, se
vor livra la abator, iar în cazul când se confirmă starea de gestaţie, la momentul
optim vor fi expediate la maternitate împreună cu grupa.
În cazul în care unităţile practică însămânţările artificiale la scroafe,
principiile arătate anterior rămân valabile, monta înlocuindu-se cu însămânţarea
artificială, operaţie care se execută în boxe individuale.
Numărul de boxe individuale, pentru însămânţări, se calculează ţinându-se
seama de:
* numărul scroafelor ce trebuiesc însămânţate zilnic;
* timpul cât scroafele ocupă boxa, până în momentul însămânţării
(eliminarea stresului de acomodare);
* numărul de zile cât scroafele se ţin în boxele individuale, pentru
asigurarea timpului necesar efectuării nidării şi eliminarea stresului de "înfrăţire"
a scroafelor.
În ultimul timp, în mod justificat, s-a extins sistemul de întreţinere a
scroafelor în boxe individuale de gestaţie, existând posibilitatea urmăririi
individuale a fiecărui animal, a hrănirii acestuia în funcţie de starea de întreţinere,
pecum şi eliminarea unor neajunsuri generate de întreţinerea în grup etc.
Pe lângă cele prezentate amintim că trebuie să se ţină seama de o serie de
factori ca: alimentaţie, microclimat, programul de lucru etc., care influenţează în
proporţie de 80-90% succesul activităţilor de reproducţie

TEMĂ: Pe subgrupe de studenţi, în cadrul

Sectorului porcin din cadrul S.D.E., se vor face
lucrări practice privind formarea grupelor de scroafe,
depistarea scroafelor în călduri, executarea montei
sau a însămânţărilor artificiale, diagnosticarea stării
de gestaţie şi se va urmări comportamentul sexual în
perioada căldurilor.

117
 DIAGNOSTICAREA TIMPURIE A STĂRII DE GESTAŢIE
CU APARATE CU ULTRASUNETE

Utilizarea aparatelor cu ultrasunete în sectorul de gestaţie, din orice unitate

crescătoare de suine, determină o mai bună constanţă a fluxului tehnologic.
Diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie are o deosebită importanţă în sporirea
indicelui de utilizare a scroafelor, în stabilirea din timp a grupului de scroafe pe
stări fiziologice, ceea ce duce la utilizarea mai judicioasă a spaţiului de cazare şi
furajarea raţională, în concordanţă cu cerinţele animalelor. Utilizarea
ultrasunetelor face parte dintre metodele fizice de diagnosticare a gestaţiei.

 Diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie cu ajutorul aparatului

ULTRASONOMATIC U-76
Principiul de funcţionare a aparatului ULTRASONOMATIC U-76 se
bazează pe "fenomenul Doppler", conform căruia undele ultrasonice care ating un
corp mobil sunt reflectate cu o frecvenţă modificată spre sursa emiţătoare. În
cazul scroafelor gestante, ultrasunetele sunt reflectate de către mişcarea fetuşilor
şi a lichidelor fetale, precum şi de pulsaţile cordului şi a deplasării ombilicului.
Aparatul este de producţie daneză şi se foloseşte cu bune rezultate în
diagnosticarea gestaţiei la scroafe după 30-35 zile de la însămânţare.

Descrierea aparatului ULTRASONOMATIC U-76

Aparatul este alcătuit dintr-un osciloscop, o sursă electrică şi un cap
palpator. Ultrasunetele sunt emise de către un element piezoelectric situat în capul
palpator.
Osciloscopul cuprinde următoarele părţi: sincronizator, generator de
impulsuri, amplificator, generator de baleaj şi indicatorul osciloscopic.
Capul palpator sau traductorul are rol de transforma oscialţiile electrice în
ultrasunete, dirijarea acestora în ţesuturile limitrofe locului de aplicare,
recepţionarea ultrasunetelor reflectate şi transformarea lor în oscilaţii electrice.
Parametrii de lucru
Cu acest aparat se poate diagnostica starea de gestaţie după 30 zile de la
data însămânţării. Aparatul este deservit de către un singur operator. Se pot
diagnostica peste 100 exemplare pe zi, dar se recomandă ca între două examinări
succesive să fie cel puţin două minute.
Aparatul este alimentat cu energie de la patru baterii tubulare, având un
consum de 100 mA şi 6V. Cu cele patru baterii se asigură diagnosticarea a 500
exemplare sau 25 ore de folosire continuă. Frecvenţa este de 22 Mhz. Greutatea
totală este de 2,2 kg permiţând o manipulare foarte uşoară şi comodă.
Funcţionarea aparatului
Buna funcţionare a aparatului este dependentă de alimentare normală cu
energie de aplicare corectă a capului palpator pe abdomenul animalului şi de o
interpretare justă a semnalelor luminoase la bord. Când aparatul este bine alimentat
cu energie, primele semnale luminoase se aprind şi rămân în continuare aprinse.

118
 Figura 107 Aparatul ULTRASONOMATIC U-76
a) complet echipat: 1. osciloscop; 2. cap palpator; 3. rezervor cu ulei;
b) bordul aparatului

Atunci când se explorează partea stângă a animalului, se lucrează cu scala

la poziţia 1 şi respectiv cu poziţia 0,5 când se explorează partea dreaptă. Locul de
aplicare a capului palpator este în zona de deasupra ultimului sfârc, pe direcţia
flancului. Capul palpator va avea direcţia perpendiculară pe suprafaţa regiunii de
exploatare, spre centrul abdomenului. Partea terminală a capului palpator se va
unge cu ulei special, sau cu o cremă specială, în cantităţi suficiente, pentru a
realiza o corectă emisie şi recepţie de ultrasunete.
Interpretarea semnalelor luminoase
Atunci când se lucrează pe partea dreaptă (cu scala în poziţia 0,5), dacă în
afara semnalelor de control vor apare, distanţat pe scală, şi alte semnale,
intermitente, scroafa este gestantă. Dacă după primele trei semnale luminoase se
aprind şi strălucesc în continuare şi alte semnale, scroafa nu este gestantă. Atunci
când se lucrează pe partea stângă (cu scala în poziţia 1), starea de gestaţie este
confirmată dacă două semnale distanţate, faţă de primele 2 (de control), luminează
intermitent şi sunt situate după gradaţia 6 pe scala aparatului.
Starea de negestaţie ne este confirmată şi de strălucirea continuă sau
intensă a primelor semnale.
Pentru examinarea animalului nu trebuie apelat la contenţionarea lui;
operatorul se va apropia cu grijă de zona interesată, dinspre partea posterioară.
Introducerea animalului într-o boxă individuală sau pe un culoar strâmt
măreşte productivitatea diagnosticării.
Se are în grijă ca partea terminală a capului palpator să fie bine unsă cu
ulei, iar citirea să se facă rapid, atunci când animalul are un moment de
imobilitate.
Descărcarea bateriilor ne este semnalată de o lumină intermitentă a
butonului de pornire (POWER). Când aparatul este corect alimentat cu curent, la
deschidere semnalele luminoase pot apărea pe toată scala, continuând apoi să
lumineze numai la primele semnale.

Tehnica de lucru
* se verifică alimentarea cu curent a aparatului;
* se introduce stecherul cordonului de legătură a capului palpator la borna
"TRANSDUCER";
* se apasă pe butonul "POWER" şi se observă dacă apare luminarea tuturor
semnalelor, rămânând apoi continuă la primele;
* se unge capul palpator cu ulei sau cremă;
119
 * se fixează scala în funcţie de partea de exploatare : stânga 1 sau dreapta 0,5.
* într-un moment de linişte se aplică capul palpator deasupra ultimului sfârc,
cu direcţia orientată spre centrul abdomenului;
* se consemnează în registru interpretărea citirii, gestantă sau negestantă;
* se confirmă citirea pe partea opusă a animalului modificând şi poziţia scalei.
În cazul în care efectivul de diagnosticare este mai numeros, se indică
dirijarea scroafelor printr-un culoar înspre o boxă cu limitarea mişcărilor, pentru
a asigura operatorului o poziţie comodă.

Figura 108. Direcţia ultrasunetelor emise Figura 109. Faza de lucru

şi recepţionate pe cele două scale cu aparatul ULTRASONOMATIC
în cazul scroafelor gestante U-76

 Diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie cu aparatul Preg-Tone

Aparatele de tip Preg-Tone sunt aparate care funcţionează pe aceleaşi
principii enunţate la modele anterioare (cu ultrasunete), dar sunt de generaţie
nouă, fapt ce se observă în dimensiunile de construcţie, care sunt reduse, precum
şi în diversificarea modalităţilor de avertizare, fiabilitate, costuri, rapiditate
evaluări ş.a.
Firma Herberholz K.G. (Germania) propune, prin cataloagele sale,
următoarele tipuri de aparate Preg-Tone:
- Preg-Tone II Plus, cu dimensiunile de construcţie 17x6x3 cm, greutate de
200-250 g, alimentat de la o baterie cu puterea de 9V (fig. 110.)
Aparatul posedă dublă posibilitate de avertizare a stării de gestaţie a
scroafelor: prin semnul sonor, receptat la nivelul difuzorului existent, încastrat în
carcasa aparatului, sau la nivelul urechii (cu monogalenă), precum şi printr-un
semnal optic (bec), legat la o bornă din corpul aparatului.

Figura 110 Prezentare şi momente de lucru cu aparatul Preg-Tone II Plus

120
 Aparatul nu are cablu de legătură cu capul palpator, acesta din urmă fiind
inclus în carcasa aparatului (fig 111).

Figura 111. Aparatul Preg-Tone II Plus

(detaliu)

- Preg-Tone ®, cu dimensiuni de construcţie de 15x7x4,5 cm, cu o

greutate de 300-350 g, este alimentat atât cu baterii cât şi de la reţeaua de curent
electric (fig. 112).

Figura 112. Aparatul Preg-Tone ®, prezentare şi moment de lucru

Acest tip de aparat posedă o singură posibilitate de avertizare asupra

existenţei stării de gestaţie, prin semnalul acustic. Ca şi la aparatele de generaţie
mai veche, capul palpator este legat de unitatea centrală a aparatului (carcasă)
printr-un cablu de legătură.

 Diagnosticarea timpurie de gestării de gestaţie cu aparatul Ilis

Preg-Chek
Principiul de funcţionare este acelaşi ca la aparatul ULTRASONOMATIC
U-76. Aparatul Ilis Preg-Chek este de producţie americană şi avertizează starea de
gestaţie atât prin semnale luminoase cât şi sonore. Posedă o autonomie ridicată,
este uşor de manevrat şi oferă informaţii exacte, dacă este utilizat de către un
operator instruit în prealabil.

Figura 113. Principiul de

funcţionare
al aparatelor cu ultrasunete

121
 Descriere şi funcţionarea aparatului
Aparatul a fost descris în referatul “Aprecierea gradului de îngrăşare pe
porcinele vii”. Se reaminteşte că este complet tranzitorizat şi alimentat de către o
baterie cu gelit, care asigură o funcţionare timp de 6-7 ani. De mare importanţă
este stabilirea exactă a locului de exploatare, care se apreciază la circa 5 cm
înaintea marginei anterioare a coapsei sau pe direcţia antipenultimei perechi de
sfârcuri.

Figura 114. Stabilirea corectă a locului de aplicare a capului palpator

Personalul începător va atribui o atenţie sporită stabilirii punctului de

amplasare a capului palpator. Pentru aceasta se urmăreşte ca direcţia capului
palpator să fie uşor deviată faţă de coloana vertebrală. Acesta se va orienta fin
înainte şi înapoi fără a schimba locul de explorare. Semnalul sonor se obţine prin
schimbarea întrerupătorului TONE în poziţia ON. Starea de gestaţie ne este
sesizată de apariţia unei unde luminoase în dreptul gradaţiilor 22-25 de pe ecranul
aparatului. Unda luminoasă este însoţită şi de semnalul sonor. În cazul în care se
lucrează în adăposturi luminoase se ataşează conul de vizualizare.

Figura 115 Ecranul aparatului în situaţia când scroafa este:

a) negestantă şi b) gestantă

Dacă pe ecranul aparatului nu apare o undă fermă şi nu se aude semnalul

sonor, scroafa nu este gestantă. La scroafa gestantă de peste 60 de zile, semnalul
sonor poate lipsi. Cele mai certe rezultate se obţin înainte de furajarea scroafelor,
după micţiunea acestora, când li se administrează furaje uscate şi nu sunt agitate.
Se recomandă ca transductorul sau capul palpator, să fie ţinut mereu în mâna
operatorului pentru a realiza o temperatură aproximativ egală cu cea a corpului
animalului. De aceea, aparatul se va ataşa bine de corpul operatorului.
Animalele se pot examina liber, în boxe comune sau în boxe cu militarea
mişcărilor şi durează circa 1 minut. De obicei se lucrează pe partea stângă a
animalului.

122
 Figura 116. Moment de lucru cu aparatul Ilis Preg-Chek

Tehnica de lucru
1. Se verifică dacă aparatul este corect alimentat cu energie. Semnalul
POWER luminat intens ne indică o bună alimentare.
2. Se verifică funcţionalitatea aparatului. Pentru aceasta se decuplează
capul palpator şi se cuplează capătul rămas liber al cordonului la borna TEST.
Comutatorul GAIN se va fixa la poziţia 5 sau 6. Comutatorul MODE va fi rotit la
poziţia TEST, timp în care pe ecran va apărea o undă luminoasă în treimea
dreaptă a ecranului însoţită de un semnal sonor, dacă butonul TONE este pe
poziţia ON.
3. Se decuplează cablul la borna TEST şi se ataşează capul palpator.
4. Se fixează comutatorul MODE la poziţia S.PREG.
5. Ne apropiem de animal pe partea stângă sau le dirijăm într-o boxă cu
limitarea mişcărilor.
6. Se unge partea plată a capului palpator cu ulei special sau mineral de tip
SUPER şi se fixează pe abdomenul animalului în locul specificat anterior.
Întrerupătorul TONE se va fixa poziţia ON.
7. Se comnsemnează rezultatul în registre speciale.
Alte indicaţii
- În cazul în care bateria s-a epuizat se poate lucra cu aparatul racordat,
prin cordonul său cu transformator, direct la priză.
- Încărcarea bateriei se face cu comutatorul MODE la poziţia OFF, ca şi
a întrerupătorului TONE.
- Scroafele negestante vor fi controlate şi pe partea dreaptă.
- Vezica urinară plină poate influenţa în negativ sensibilitatea
aparatului.
- Se lucrează cu aparatul la temperatură şi umiditate moderate. Se evită
temperaturile joase sau prea ridicate.

TEMĂ: Cadrul didactic va face demonstraţii

privind:
- încărcarea corectă a aparatului;
- verificarea funcţionalităţii aparatului;
- stabilirea locului de aplicare a capului
palpator;
- interpretarea semnalelor luminoase şi sonore
Grupe de câte 3 studenţi vor efectua practic
diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie pe scroafe
montate cu 30-35 zile înainte.

123