Suport de Curs Pe 2022

Academia de Studii Economice din București
Suport de Curs- Politici Europene
Sem.II anul univ. 2021-2022

Prof.Univ.Dr. Marius Profiroiu
București, Mai 2021
1
Cuprins:
Capitolul I: Politica Agricolă Comună și Dezvoltarea Rurală............................................................3

Capitolul II: Politica de dezvoltare regională...................................................................................25
Capitolul III: Politica europeană în domeniul concurenței...............................................................42
Capitolul IV: Politica monetară a Uniunii Europene........................................................................61
Capitolul V: Politica Externă și de Securitate Comună....................................................................81
Capitolul VI: Politica de ocupare a forței de muncă și afaceri sociale.............................................99
Capitolul VII: Politica Uniunii Europene în domeniul energiei.....................................................122
Capitolul VIII: Politica de protecţie a mediului înconjurător.........................................................148
Capitolul IX: Politica în domeniul educaţiei, formării profesionale, tineretului si sportului.........162
Capitolul X: Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor.............................................177
Capitolul XI: Politica de sănătate a Uniunii Europene...................................................................209
Bibliografie:....................................................................................................................................224
2
Capitolul I: Politica Agricolă Comună și Dezvoltarea Rurală

Necesitatea unei politici agricole comune
Spaţiul european a fost conceput imediat după al Doilea Război Mondial pentru
economii încă dominant agricole şi pentru care autonomia alimentară constituia o
preocupare centrală. Din această cauză, politica agricolă comună a devenit prima axă a
construcţiei comunitare ajungând să absoarbă până şi astăzi mai mult de jumătate din
bugetul Comunităţii.
Iată câteva argumente care au stat la baza creării politicii agricole comune:
 Activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi economice. Producţia
din acest domeniu provine din mai multe sectoare şi depinde de influenţe climatice şi cicluri
biologice care duc la fluctuaţii considerabile în ceea ce priveşte producţia şi care sunt greu de
prevăzut şi de controlat în ciuda tuturor progreselor tehnice.
 Greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agricolă,
coroborate cu cererea constantă de hrană, ar putea duce la mari fluctuaţii de preţuri în cadrul
Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei. Asemenea măsuri au fost introduse pentru a
preveni ca aceste variaţii de preţ să fie impuse atât producătorilor, cât şi consumatorilor.
 Fără protecţia corespunzătoare la graniţe, variaţiile de preţuri pe piaţă ar face să
scadă preţurile comune şi ar duce, astfel, la mutări de producţie.
 În plus, din cauza numărului ridicat de regiuni mai puţin favorizate, măsurile
pentru diminuarea deficienţelor structurale sunt cu atât mai necesare, în scopul menţinerii
nivelului de producţie şi a populaţiei. În aceste zone, agricultura este cea mai importantă activitate
economică. Fără măsuri de genul acesta, producţia s-ar restrânge la zonele cele mai favorizate.
 Dezvoltarea rurală a fost dintotdeauna un obiectiv important al politicii comune
europene. Preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice şi sociale a locuitorilor din
mediul rural, dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare şi protejarea mediului înconjurător în care
aceştia trăiesc este motivată printre altele de faptul că 50% din populaţia UE locuieşte în mediul
rural, care reprezintă 80% din teritoriul Comunităţii.
Deşi obiectivul declarat al PAC a fost conservarea unui sector economic cu trăsături sociale
şi instituţionale presupuse distincte , incompatibile cu principiile producţiei industriale şi pieţelor
concurenţiale, rezultatul a fost menţinerea sector agricol neadaptat structurilor economice obişnuite
ale societăţii industriale , care pe lângă faptul că a devenit din ce în ce mai costisitor , a implicat o
serie de tensiuni la nivelul pieţelor agricole internaţionale , întrucât limita capacitatea ţărilor din
lumea a treia de a-şi exporta mărfurile agricole în UE.
La sfârşitul secolului XX , problema fundamentală a PAC ţinea de faptul că deşi populaţia
ocupată în agricultură a scăzut considerabil, iar participarea sa la produsul intern brut al UE se
ridică doar la 1,7% , ea a continuat să ocupe un loc important în bugetul UE , deţinând o pondere
de circa 42,7% în totalul bugetului Uniunii .
3
Agricultura este unul dintre cei mai mari utilizatori de teren agricol, îndeplinind un rol
multifuncţional şi inovativ ca factor determinant pentru calitatea produselor alimentare, a spaţiului
rural şi a mediului.
Cei doi piloni ai PAC (politicile de dezvoltare rurală şi a pieţei) asigură sprijin pentru
un număr mare de zone din Europa. Aceştia vor avea o influenţă esenţială asupra competitivităţii şi
a dezvoltării sustenabile în următorii ani. Recentele reforme vor încuraja de asemenea fermierii să
răspundă la semnalele pieţei şi să extindă ecologizarea agriculturii.
Istoricul politicii agricole comune
Politica agricolă comună (PAC) a fost prima politică elaborată de către Comunitatea
Europeană, fiind, de fapt, chiar "propulsorul" unificării euro-pene, înainte de a deveni -
datorită costurilor financiare extrem de ridicate - "victima" propriului său succes.
– Iniţial, în cele şase state fondatoare ale Comunităţii, structuri sociale şi economice
importante, alături de intervenţii guvernamentale la niveluri diferite analizau agricultura. Statele
orientate către export, ca Franţa şi Olanda, au promovat strategii de menţinere a preţurilor la un
nivel scăzut, în timp ce alte state ca Germania, de exemplu, au adoptat sisteme care puneau
accentul mai mult pe aspectul protecţionist. În Germania şi Italia a predominat o formă de
organizare la scară mai mică, în timp ce în alte state fermele de capacitate ridicată aveau o pondere
mai mare.
– La mijlocul anilor ’50, agricultura celor şase state europene asigura 17,5 milioane de
locuri de muncă (o treime din populaţia activă a Italiei, 25% în Franţa şi 10% din cea a Belgiei).
Aproximativ 85% din fermele din Italia, 55% din cele din Germania şi mai puţin de 35% din
fermele Franţei aveau dimensiuni cuprinse între 0,5 şi 5 ha. Contribuţia agriculturii la PIB a variat
de la 8,4% (Belgia) la 23% (Italia). Cu o producţie la ha de două ori şi jumătate mai mare decât în
Italia, Olanda şi Belgia au înregistrat cele mai mari valori.
– În aprilie 1956, după Conferinţa de la Messina, “Raportul Spaak” a ajuns la

concluzia că o piaţă comună care să excludă agricultura era imposibil de realizat. Acest lucru a
determinat neaderarea Regatului Unit la Comuniunea Europeană, cel puţin la acea dată.
– Termenii generali ai PAC au fost stabiliţi prin Articolul 39 al Tratatului de la Roma,

din 1957. Pentru PAC au fost fixate cinci obiective esenţiale:
 ameliorarea productivităţii;
 asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producători;
 stabilizarea pieţelor;
 garantarea securităţii aprovizionării;
 preţuri rezonabile pentru cumpărători.
4
Conţinutul Tratatului în această privinţă (articolele 40-47) este foarte general, Comisia având
sarcina să prezinte Consiliului propuneri cu privire la organizarea comună a pieţelor, pe baza
lucrărilor desfăşurate în cadrul unei Conferinţe a statelor membre.
– În iulie 1958, la Conferinţa de la Stresa (Italia de Nord) au fost formulate principiile

politicii agricole comune.
– În 1962 s-a elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole referitoare la crearea a
şase organizaţii comune de piaţă în ceea ce priveşte cerealele, carnea de porc, carnea de pasăre,
ouăle, vinul, fructele şi legumele. Aceste organizaţii “provizorii” includeau toate elementele
principale ale organizaţiilor de piaţă constituite ulterior, dar care au început prin a se ocupa de
diferitele niveluri de preţuri din toate statele membre.
În ianuarie a fost înfiinţat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).
– La 1 iulie 1967 s-a încheiat perioada de tranziţie (1962 - 1967) prin consolidarea pieţei
unice pentru cereale, carne de porc, ouă, carne de pasăre, seminţe oleaginoase. Tot la această dată au
intrat în vigoare reglementările privind preţu-rile în cadrul întregii Comunităţi. De la acea dată,
preţurile sunt fixate anual, în mod uniform pentru fiecare produs, de către Consiliul de Miniştri ai
Agriculturii, la propunerea Comisiei. Stabilirea lor presupune dezbateri îndelungate pentru a găsi un
compromis între interesele adesea divergente ale partenerilor:
 favorizarea dezvoltării unor produse pentru o anumită perioadă;
 garantarea veniturilor producătorilor;
 menţinerea costului vieţii în limite rezonabile.
Sistemul adoptat prezintă caracteristici comune, deşi este diferenţiat pe sectoare:
 un preţ orientativ care serveşte drept referinţă teoretică şi este considerat un
obiectiv de atins în cursul campaniei;
 un preţ de prag (uşor scăzut faţă de precedentul pentru a acoperi cheltuielile de transport
până la locul de distribuire) care se aplică importurilor la intrarea în Comunitatea Europeană, cu
scopul de a proteja producţia europeană. Spre deosebire de cursul mondial, în general mai scăzut, se
calculează „o prelevare" care este, de fapt, o adevărată taxă vamală cu structură mobilă, suma fiind
stabilită în aşa fel încât să atingă un prag dinainte prevăzut;
 un preţ de intervenţie, corespunzător unui minimum garantat, cu care organismele în
drept cumpără produsele excedentare ca să le stocheze sau să le distrugă. Diferenţa dintre acest
preţ şi cel de pe piaţa mondială face posibilă „o restituire la export“, atribuită agricultorilor nevoiţi
să-şi vândă surplusul de marfă în exterior.
– Pe 1 iulie 1968 a fost iniţiat tranzitul liber al produselor agricole (piaţa unică a
produselor lactate, a cărnii de bovine şi a produselor procesate din fructe şi legume) ca urmare a
înfiinţării organizaţiilor de piaţă pentru aceste pro-duse, organizaţii ce prevedeau reglementări
în privinţa exportului şi importului şi contracte specifice fiecărui sector.
5
– O dată ce piaţa comună a început să funcţioneze, a apărut şi necesitatea ajustărilor.
"Planul Mansholt" a fost primul memorandum care propunea re-forma PAC (1968). Această
reformă era bazată pe următoarele elemente:
 exploatare modernă, pe dimensiuni întinse (80-120 de hectare pentru marile culturi,
40-60 de vaci pentru producţia de lapte etc.) destinată să conducă întreprinderile spre o economie
de piaţă;
 reducerea la jumătate a populaţiei active din agricultură în zece ani, prin măsuri
care să încurajeze încetarea activităţii. Aplicarea acestui plan ar fi eliberat aproximativ 5 milioane
de agricultori la începutul anilor `70.
Datorită implicaţiilor majore asupra activităţii micilor agricultori şi a reacţiilor
vehemente din mediul profesional agricol, acest memorandum a avut rezultate modeste
comparativ cu ambiţiile iniţiale. Astfel, Consiliul de Miniştri al CE s-a mulţumit să pună în
aplicare doar parţial Planul, prin adoptarea a trei directive socio-structurale care vizau
investiţiile şi stimularea reconversiei profesionale din sectorul agricol. Acest demers legislativ
a constituit punctul de plecare pentru reformele şi direcţiile ulterioare ale PAC, concretizate
prin adoptarea unei serii de măsuri în favoarea:
 agricultorilor (Directiva din 17 aprilie 1972 - pensionarea timpurie şi reconversia
profesională);
 exploataţiilor (ajutor pentru investiţii acordat selectiv după planuri de dezvoltare şi
contabilizarea activităţii agricole);
 comercializării şi procesării produselor agricole (prin programe de dezvoltare sectoriale şi
regionale şi susţinerea organizaţiilor de producători);
 regiunilor (în zonele de munte şi în zonele defavorizate).
– În 1969 s-a hotărât să se recurgă la rate de schimb specifice. Este vorba despre ratele
verzi care erau diferite de valorile oficiale şi erau folosite pentru determinarea unor preţuri comune.
Datorită acestui artificiu, ratele de schimb nu mai erau influenţate de schimburile de paritate, care
produceau un efect perturbator asupra schimburilor intracomunitare, devizele schimbându-se pe baze
noi.
Acest dispozitiv complex, bazat pe rate de schimb agricole, prezenta mai multe inconveniente:
 Un cost ridicat de gestionare.
 Distorsiuni la nivelul concurenţei, deoarece debuşeul ţărilor cu monedă forte era
încurajat prin subvenţionare (crearea unor adevărate uzine de lapte în Europa de Nord şi
dezvoltarea culturii de cereale în Germania). În vreme ce aceste ţări beneficiau deja de o putere de
cumpărare ridicată în materie de aprovizionare cu bunuri intermediare, alte economii (cazul Franţei
şi al Italiei până în 1996) sufereau din cauza slăbirii devizei proprii, exporturile fiindu-le
împiedicate de taxe. În 1984 s-a adoptat un program de renunţare la acest sistem şi s- a hotărât
ca până la 1 ianuarie 1993 acesta să dispară, iar ratele verzi au fost apropiate progresiv de
realitatea monetară.
 Acumularea excedentelor. Susţinerea preţurilor stabilite de comun acord fără a
limita cantitatea de produse a stimulat foarte mult producţia şi Comunitatea a atins rapid stadiul de
6
a-şi satisface singură propriile nevoi, pieţele mondiale fiind saturate, iar cererea solvabilă limitată.
Prin crearea unei neconcordanţe între oferta disponibilă şi debuşeul real, PAC a introdus
artificial un dezechilibru. Încă de la finele anilor '60 au început să se creeze stocuri, în special de
cereale, lapte şi unt.
 Creşterea inexorabilă a cheltuielilor. Atâta timp cât Europa era, în mod global,
importatoare, prelevările erau mai mari decât restituirile şi bugetul european nu avea de suferit.
Apariţia unei supraproducţii a determinat creşterea cheltuielilor suportate de FEOGA (susţinerea
cursurilor de schimb, finanţarea stocajelor) faţă de nivelul încasărilor.
– În 1970, organizaţiile de piaţă au fost felicitate pentru consensul privind finanţarea

Comunităţii, ceea ce era legat de hotărârea de a înlocui contribuţiile financiare ale statelor
membre cu mijloace financiare proprii.
– În anii 1980, veniturile agricultorilor erau relativ modeste comparativ cu alte

sectoare economice, existând disparităţi notabile la nivel regional şi la nivelul sistemelor de
producţie, ceea ce confirma ipotezele raportului Mansholt. În consecinţă, Comunitatea Europeană
a ales o cale mai puţin dură de reformare a PAC.
Astfel, la 23 iulie 1985 apare "Carta Verde" care prevedea:
 reducerea protecţionismului;
 practicarea unei politici de preţuri interne care să permită apropierea de cele
mondiale (cel puţin la câteva produse);
 îngheţarea cheltuielilor bugetare;
 ajustarea preţurilor de bază în funcţie de excedente.
– În 1988, Consiliul European a impus o disciplină bugetară (prin care se limita

creşterea cheltuielilor) însoţită de o serie de măsuri sectoriale care să o susţină şi să o completeze.
– La sfârşitul anilor `80, necesitatea unor reforme radicale ale PAC era din ce în ce
mai evidentă, datorită:
 constrângerilor de ordin intern (politica de preţuri era insuficientă pentru a resorbi
creşterea stocurilor şi reducerea cheltuielilor bugetare);
 constrângerilor externe probabil cele decisive - exprimate la negocierile GATT1.
1
Agricultura a constituit unul dintre domeniile esenţiale ale negocierilor Rundei Uruguay (1986-1993) care
aveau în vedere liberalizarea comerţului mondial de mărfuri şi servicii, limitând taxele vamale şi luptând contra
măsurilor netarifare (restricţii cantitative, încălcarea reglementărilor concurenţiale). Discuţiile erau centrate pe trei
direcţii principale: politici de susţinere internă, ajutor pentru export şi accesul pe pieţele naţionale. Printre punctele
de vedere ale CE şi ale Statelor Unite s-au manifestat, foarte repede, unele divergenţe. SUA revendicau de la bun
început eliminarea tuturor dispoziţiilor de protecţie a agriculturii până în anul 2000, distrugerea PAC fiind vizată în
mod deosebit.
Europenii considerau că putea fi luată în discuţie doar o reducere de ansamblu a mecanismelor de garantare şi
excludeau orice altă propunere. Ei doreau dezbaterea tuturor formelor de politică agrară practicate - cu utilizarea unui
indicator sintetic numit „măsură globală de susţinere" - incluzând aici ajutoarele directe acordate agricultorilor, ca în
Statele Unite. În această ţară, fondurile acordate producătorilor acopereau diferenţa dintre preţul pieţei suportat de
consumator şi preţul real servind drept preţ de referinţă teoretică. Oricum ar fi, presiunile internaţionale în favoarea
concurenţei libere întăreau hotărârea unei redefiniri a politicii agrare comune.
7
– Reforma propusă în 1992 de Ray Mac Sharry a vizat culturile de plante (cereale,
plante oleaginoase şi plante proteice) şi carnea de vită. Reforma, hotărâtă pentru mai 1992 şi
inspirată din propunerile făcute de către Comisie în Carta Verde, se baza pe următoarele principii:
 scăderea progresivă a preţurilor la produsele excedentare, având drept
scop descurajarea producţiei; era vorba despre diminuarea, ce se întindea pe o perioadă de trei ani,
cu 35% a producţiei de cereale şi cu 15% a producţiei de carne de vită;
 abandonarea anuală obligatorie a unei părţi din terenul cultivat, care
atrăgea după sine acordarea unor compensaţii pentru o parte din suprafeţele necultivate, cu
excepţia micilor exploatări;
 compensarea pierderilor prin plăţi directe către producător menite să
menţină echilibrat nivelul de trai, evitând avantajarea sistematică a unor regiuni sau unităţi mai
productive: s-a stabilit o sumă cvasi-forfetară la hectar pentru cereale, pe baza unui randament de
referinţă stabilit la nivel de departament, sectorul de carne de vită beneficiind de măsuri specifice
(creşterea primelor pentru animalele de reproducere - vaci, tauri - atribuite în limita anumitor
plafoane naţionale şi individuale);
 aplicarea unei strategii de dezvoltare rurală care trebuia să protejeze
mediul înconjurător şi să menţină activitatea in zonele rurale .
– Această reformă a devenit necesară din cauza cheltuielilor foarte mari efectuate
pentru depozitarea surplusurilor, a presiunii internaţionale pentru includerea agriculturii în
Acordul General pentru Tarife (Runda Uruguay- 1986-1992), şi a problemelor de mediu care au
devenit din ce în ce mai evidente. Scopul reformei consta în:
 reglarea ofertei de produse prin mecanisme de piaţă;
 reducerea cheltuielilor bugetare;
 alocarea decuplată de producţie a subvenţiilor (ajutoarelor);
 generalizarea sistemului de cote de producţie (limitarea producţiei subvenţionate
prin cote stabilite in functie performanţele producţiilor anterioare);
 reducerea substanţială a preţurilor administrate (garantate) - acordarea de plăţi
compensatorii (necesare datorită reducerii preţurilor) prin acordarea de sprijin decuplat de
producţie în funcţie de suprafaţă şi cap de animal;
 mecanismele PAC trebuiau să conţină şi elemente care să asigure protecţia mediului
înconjurător;
 facilitarea încheierii negocierilor GATT a Rundei Uruguay, imposibil de realizat
fără reforma PAC.
Sistemul de subvenţionare a preţurilor folosit până atunci a fost completat cu plăţi directe
(compensatorii) pentru fermieri. Astfel, reducerea preţurilor minime garantate şi pierderile de
venituri astfel rezultate au fost în mare parte echilibrate prin intermediul plăţilor directe raportate la
suprafaţa exploatată sau la numărul de vite.
8
– Câţiva ani mai târziu, o evaluare riguroasă a PAC a demonstrat că fuseseră
realizate progrese considerabile pe pieţele de produse supuse reformei. Surplusurile de grâne,
lapte şi carne de vită au fost eliminate aproape total. Importul de alimente a scăzut,
competitivitatea în sectorul produselor din carne de porc şi pasăre a crescut, iar cerealele, cea mai
importantă materie primă în indus-tria alimentară, a devenit disponibilă la preţuri mai mici.
În special în cazul cerealelor, desfiinţarea stocurilor a fost numai parţial cauzată de
reformă. Efectele îmbolnăvirii bovinelor (encefalopatia spongiformă bovină) au avut urmări
negative pe piaţa produselor din carne de vită şi au dus din nou la apariţia surplusurilor.
Cum sistemul de subvenţionare a preţurilor a fost suplimentat de sistemul plăţilor directe, o
mai mare parte a fondurilor băneşti a ajuns direct la fermieri şi nu indirect, prin intermediul altor
sectoare.
Cu toate acestea, s-a constatat că reforma din 1992 era insuficientă şi inducea diferenţe
mari la nivel regional şi între producători, datorită sprijinului acordat disproporţionat.
Regiunile bogate beneficiau de susţinere în detrimentul zonelor şi producătorilor mai puţin
favorizaţi. De asemenea, problema excedentelor era încă nerezolvată, mai ales la unele produse
(carne de vită, brânzeturi, şi lapte praf). Începerea noilor negocieri OMC a reliefat din nou
faptul că politica agricolă comună trebuia să se ajusteze la cerinţele marilor "actori" de pe
pieţele agricole mondiale (SUA).
La aceasta s-a adăugat noul cadru politic european, respectiv perspectiva extinderii
Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est. Prin urmare, era evident că PAC trebuia
reformată. Pe lângă presiunile de ordin extern, Comunitatea a început să se confrunte tot mai mult
cu un fenomen inerent unei dezvoltări economice moderne: scăderea numărului de persoane
ocupate în agricultură şi migrarea acestora spre zonele industriale.
Dat fiind rolul agriculturii în economia mediului rural, alocarea disproporţionată a sprijinului
comunitar a avut consecinţe negative asupra mediului rural din zonele mai sărace2.
Ca urmare, necesitatea creării unui nou cadru de dezvoltare rurală ca principal punct de pornire
în refacerea reţelei economice şi sociale din mediul rural, a devenit indispensabil. Elaborarea şi
punerea în practică a unei politici de dezvoltare rurală globală şi coerentă au devenit o dată cu
ultima reformă PAC (Agenda 2000) “al doilea pilon” al politicii agricole comune.
În 2005, Comisia europeană a instituit un nou cadru legal pentru finanţarea politicii
agricole comune. El a făcut obiectul unui nou regulament , nr. 1290/2005 care prevede două
2
Datorită distribuţiei inegale a sprijinului comunitar, precum şi datorită regiunilor defavorizate care nu permit
performanţe agricole şi economice comparabile cu cele din regiunile bogate, s-a produs o depopulare în mediul rural.
Pentru ca situaţia să nu se agraveze s-a impus elaborarea unui pachet legislativ care să stopeze şi, eventual, să
amelioreze acest fenomen de exod şi care să-i stimuleze pe fermieri să nu-şi părăsească pământul.
Dacă se ia în considerare faptul că în UE sunt aproximativ 7 milioane de gospodarii şi că abandonurile sunt de ordinul a
200.000 de ferme pe an, în cinci ani circa 1 milion de gospodării din mediul rural ar putea fi părăsite. Acest lucru este deja
evident în Spania – aşa-numitele "Pueblos abandonados" (oraşe care sunt complet abandonate). În Franţa se întâmplă
acelaşi lucru, aici existând oraşe care sunt locuite doar în timpul vacanţelor de vară, iar după septembrie locul este complet
închis.
9
fonduri noi : Fondul european agricol de garantare (FEAGA) şi Fondul european agricol pentru
dezvoltarea rurală (FEADER) .
Într-o rezoluţie din 29 martie 2007 privind integrarea noilor state membre în cadrul PAC,
Parlamentul European a salutat intenţia Comisiei de a propune o perspectivă pe termen lung pentru
viitorul PAC după 2013, care ar permite acestei politici să profite de excelentele oportunităţi de
expansiune oferite de creşterea previzionată a schimburilor agroalimentare mondiale şi care să
permită sectorului agricol să îşi îndeplinească funcţia productivă şi celelalte roluri.
Comisia a adoptat o propunere de regulament privind acţiunile de informare şi de
promovare în favoarea produselor agricole pe piaţa internă şi în ţările terţe. În temeiul
experienţei dobândite în cursul ultimilor ani şi în scopul simplificării, Comisia a propus reformarea
a două regulamente, Regulamentele (CE) nr. 2702/1999 şi nr .2826/2000 într-unul singur3.
Regulamentul (CE) nr.834/2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor
ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 a fost adoptat de Consiliu la
28 iunie 2007. Scopul noului regulament este de a răspunde cererii crescânde a consumatorilor din
cursul ultimilor ani, precum şi sporirii cotei de piaţă a agriculturii ecologice în majoritatea statelor
membre. Acesta vizează îmbunătăţirea trasabilităţii produselor şi a informării consumatorilor prin
intermediul unor indicaţii obligatorii precum „Agricultură UE”, care să ateste că materia primă
agricolă a fost produsă în Uniunea Europeană. În plus, regulamentul prevede posibilitatea utilizării
siglei de producţie ecologică comunitară în paralel cu siglele naţionale şi private. Noul regulament
confirmă interdicţia de utilizare a organismelor modificate genetic (OMG) şi a radiaţiilor ionizante
şi stabileşte reguli armonizate în materie de producţie şi etichetare a produselor ecologice, inclusiv
a celor transformate, precum şi în ceea ce priveşte controalele efectuate la importul respectivelor
produse.
În iunie 2013, instituţiile UE au căzut de acord asupra unei direcţii noi pentru PAC, cu
scopul de a-i ajuta pe fermieri să facă faţă mai bine acestor provocări. Reforma a fost modelată de
o dezbatere publică integrală cu cetăţenii şi părţile interesate
În ultima perioadă, PAC a trecut printr-un amplu proces de reformă, iniţiat de Comisia
Europeană la 12 octombrie 2011 şi care a fost finalizat în noiembrie 2013, cu aportul statelor
membre şi al Parlamentului European. Reforma s-a concretizat într-un set de regulamente care
stabilesc cadrul legislativ al PAC pentru perioada 2014-2020. Actele de bază constau în patru
regulamente al Consiliului şi ale Parlamentului European privind: i) plăţile directe, ii) organizarea
comună a pieţelor (OCP) unică, iii) dezvoltarea rurală şi iv) un regulament orizontal privind
finanţarea, gestionarea şi monitorizarea PAC.
În perspectiva anului 2020, PAC trebuie să deţină capacitatea de a răspunde provocărilor
viitoare cu care se vor confrunta agricultura şi zonele rurale şi să îndeplinească obiectivele stabilite
pentru PAC, şi anume:
 producţia alimentară fiabilă
 gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice
3
Regulamentul (CE) nr. 3/2008 (JO L 3, 5.1.2008).
10
 dezvoltarea teritorială echilibrată
Noua Politică Agricolă Comună
 promovează diversitatea şi calitatea, respectând varietatea largă a tradiţiilor agricole ale

Europei. Face acest lucru orientând mai bine sprijinul public, reducând diferenţele de remunerare
din diferite ţări şi regiuni din UE şi susţinând toate tipurile diferite de ferme şi practici agricole, fie
mari, mici, de familie, tradiţionale sau organice. Întrucât zona de producţie din Europa poate fi
extinsă doar în mică măsură, creşterea productivităţii trebuie să fie generată prin cercetare şi
tehnologii noi.
 finanţează suplimentar aceste sectoare, oferindu-le fermierilor posibilitatea de modernizare
şi creştere a eficienţei.
 sprijină fermierii pentru a asigura protecţia mediului înconjurător şi a biodiversităţii.
 30% din plăţile directe – sprijinul financiar pe care fermierii îl primesc prin intermediul
PAC – sunt alocate pentru practicile durabile şi ecologice, cum ar fi diversificarea culturilor şi
întreţinerea păşunilor permanente, precum şi protejarea zonelor ecologice ale fermelor.
 oferă, de asemenea, un ajutor specific pentru agricultura organică.
 protejează, comunităţile rurale şi oamenii care trăiesc şi muncesc în cadrul acestora.
 se concentrează asupra sprijinirii fermierilor din UE pentru a păstra vitalitatea zonelor
rurale. Aceasta stimulează ocuparea forţei de muncă, antreprenoriatul şi lanţurile alimentare locale,
sprijinind activităţile rurale prin finanţare. Îi ajută pe fermieri să îşi modernizeze fermele şi să
investească şi în alte sectoare, pe lângă sectorul agroalimentar.
 Sunt implementate programe specifice pentru susţinerea agriculturii în condiţii dificile,
cum ar fi zonele montane, şi a tinerilor fermieri în primii cinci ani de activitate în domeniu.
Elementele-cheie ale modernizării PAC:

 Plăţi directe
Schema de plată de bază (BPS): Statele membre pot folosi 70 % din pachetul financiar naţional
pentru plăţi directe, noii scheme de plată de bază, diferenţa fiind angajata pentru plăţile
suplimentare destinate tinerilor fermieri, precum şi pentru alte opţiuni, cum ar fi: plăţile
suplimentare pentru zonele defavorizate, schema pentru micii fermieri, plăţile redistributive,
precum şi plăţile „cuplate”. Pentru UE-12, termenul limită pentru schema de plată unică pe
suprafaţă (SAPS), mai simplă, va fi extins până în 2020.
Convergenţa plăţilor directe din cadrul PAC – acestea vor fi distribuite în mod mai echitabil
atât între statele membre, cât şi între regiuni şi între agricultori, se va renunţa la referinţele istorice
pentru stabilirea cuantumurilor pentru statele membre, plăţile directe pe hectar urmând a fi ajustate
progresiv până în anul 2019. De-a lungul perioadei de programare, toate statele membre cu plăţi
directe sub nivelul de 90% din media la nivel UE, vor reduce diferenţa dintre nivelul actual al
plăţilor şi media UE cu 1/3.
11
Plăţi pentru practici agricole durabile – eco-condiţionalitate: pe lângă plata de bază, fiecare
exploataţie va primi o plată la hectar pentru respectarea anumitor practici agricole benefice pentru
climă şi mediu. Statele membre vor utiliza 30% din pachetul financiar naţional pentru finanţarea
acestei măsuri, care este obligatorie, şi care nu va face obiectul plafonării.
Zonele care se confruntă cu constrângeri naturale: statele membre (sau regiunile) pot acorda o
plată suplimentară - de până la 5% din pachetul financiar naţional - pentru zonele care se confruntă
cu constrângeri naturale.
Tinerii fermieri: în vârstă de până la 40 de ani sunt susţinuţi în continuare pentru instalare prin
programul de dezvoltare rurală, dar vor putea primi şi o plată la hectar complementară, din pilonul
I (plăţi directe), în primii 5 ani de la începerea activităţii în agricultură, aceştia vor primi un sprijin
la hectar suplimentar finanţat din 2% bugetul naţional de plăţi directe.
Micii fermieri: această schemă prevede o plată anuală fixată de statul membru cuprinsă între 500
şi 1250 euro, indiferent de dimensiunea fermei. Costul total al schemei nu poate depăşi 10% din
pachetul financiar naţional.
Plaţi „cuplate” oferă statelor membre opţiunea de a oferi cuantumuri de plăţi „cuplate” (legate de
un anumit produs).
Transferul de fonduri între piloni: statele membre au posibilitatea de a transfera până la 10% din
pachetul lor financiar naţional pentru plăţi directe către pachetul financiar destinat dezvoltării
rurale.
„Plafonarea” (capping): presupune limitarea sprijinului agricol primit de marile ferme iar sumele
astfel economisite vor fi direcţionate către dezvoltarea rurală.
„Fermieri activi”: sprijinul nu va mai fi acordat solicitanţilor ale căror plăţi directe în cadrul PAC
sunt mai mici de 5% din totalul veniturilor obţinute din toate activităţile neagricole.
 Mecanisme de gestionare a pieţei
Programul de încurajare a consumului de fructe în şcoli şi sistemul de distribuire a laptelui
în şcoli va continua si in perioada următoare.
Dezvoltare rurală
Dezvoltarea rurală reprezintă cel de-al doilea pilon al politicii agricole comune (PAC), al
cărui obiectiv este acela de a sprijini zonele rurale să facă față multiplelor provocări economice,
sociale și de mediu. Această politică formează și vine în completarea sistemului de plăți directe
către agricultori și a măsurilor de gestionare a piețelor agricole (primul pilon). O parte din
obiectivele sale sunt comune fondurilor structurale și de investiții europene (fondurilor ESI).
Politica UE de dezvoltare rurală este finanțată prin Fondul european agricol pentru dezvoltare
rurală (FEADR). Fiecare stat membru primește un pachet financiar pentru această perioadă de 7
ani.
Statele membre și regiunile își elaborează propriile programe de dezvoltare rurală în funcție de
nevoile din teritoriu. Acestea trebuie să vizeze, în același timp, cel puțin patru din următoarele șase
priorități ale UE:
12
1. Să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și în
zonele rurale;
2. Să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să
promoveze tehnologiile agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului forestier;
3. Să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare, bunăstarea
animalelor și gestionarea riscurilor în agricultură;
4. Să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură și
silvicultură;
5. Să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o economie cu
emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol,
alimentar și silvic;
6. Să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în zonele
rurale.
Prioritățile din domeniul dezvoltării rurale sunt structurate pe arii de intervenție. Începând
din 2014, fiecare stat membru trebuie să stabilească un acord de parteneriat care necesită
coordonarea tuturor fondurilor structurale și de investiții europene (fondurile ESI) din țara
respectivă. În același timp, Comisia Europeană și statele membre colaborează cu Banca Europeană
de Investiții (BEI) în vederea creării unor instrumente financiare în cadrul FEADR. Implementarea
și impactul programelor de dezvoltare rurală sunt monitorizate și evaluate în detaliu.
Alocarea totală 2014-2020 pentru toate statele membre (în preţuri 2011) este de 362,78
miliarde de euro, din care se prevede 277,85 miliarde euro pentru plăţile directe şi cheltuieli
legate de piaţă (Pilonul 1) şi 84,94 miliarde euro pentru dezvoltare rurală (Pilonul 2). În preţuri
curente, aceeaşi alocare totală pentru toate statele membre UE înseamnă 408,31 miliarde. euro,
alocarea pentru pilonul 1 reprezintă 312,74 miliarde euro) şi alocarea pentru pilonul 2
reprezintă de 95,58 miliarde euro.
Pentru exerciţiul financiar viitor 2014 - 2020, România are alocate aproximativ 19,43
miliarde euro preţuri curente pentru ambii piloni, ceea ce înseamnă o creştere substanţială faţă de
alocarea totală anterioară 2007- 2013 care a fost de 13,8 miliarde euro.
Obiectivele şi principiile politicii agricole comune
A. Obiectivele politicii agricole comune

Iniţial, obiectivele PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, au fost următoarele:
 creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în
special a forţei de muncă;
 asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură, în
special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din sectorul agricol;
 stabilizarea pieţelor;
 asigurarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare;
 asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.
13
Acestea se regăsesc astăzi în articolul 39 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
O dată cu reformarea PAC şi obiectivele acesteia s-au modificat. În conformitate cu
Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:
 continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi creşterea
valorii plăţilor compensatorii;
 îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;
 garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea
procesării şi marketingului produselor agricole;
 îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi respectarea
condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în acest sens;
 integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole comune;
 introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care:
- să permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru
populaţia ocupată în agricultură;
- să creeze oportunităţi şi alternative de angajare fermierilor şi familiilor lor;
 simplificarea legislaţiei;
 flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.
După ultima reformă a PAC din anul 2013, au fost setate trei obiective majore –
producția alimentară viabilă, managementul durabil al resurselor naturale și acțiunile legate
de climă și dezvoltarea teritorială echilibrată, de atins prin intermediul celor doi piloni (pilonul
1 - plăți directe pe suprafață și măsuri de gestionare a pieței și pilonul 2 - dezvoltare rurală). Un
element de noutate a fost faptul că s-a vizat sporirea legăturilor dintre ei, pentru a oferi astfel o
abordare integrată și cuprinzătoare. Concret, reforma 2013 a țintit transformarea acestei politici
într-una mult mai echitabilă (în interiorul dar și între statele membre) și mai ecologică, asigurând
în același timp o politică simplă, competitivă și eficientă. Propunerile au inclus: plăți directe mai
sustenabile, distribuite mai echitabil și îndreptate spre fermierii activi; simplificarea gestionării
financiare; introducerea de noi instrumente menite să ajute fermierii să facă față volatilității
prețurilor și a veniturilor; creșterea competitivității și a dezvoltării în zonele rurale
B. Principiile politicii agricole comune
PAC include următoarele principii:
- Unitatea pieţei
Unitatea pieţei, definită prin articolul 7a al Tratatului CEE înseamnă liberul tranzit al
produselor agricole între statele membre. Comerţul cu produsele agricole trebuie să se
desfăşoare la fel de nestânjenit ca şi în interiorul unui stat. Taxele vamale, restricţiile de ordin
cantitativ şi subvenţionările nocive comerţului sunt interzise.
Pentru a crea o piaţă unică a acestor produse era necesar să se instituie preţuri comune şi
reguli competiţionale, relaţii de schimb stabile (aşa-numiţii “green-money”) şi să se adapteze
14
regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ, din domeniul igienic şi
veterinar.
La sfârşitul anilor '60, Comunitatea a adoptat un sistem de protecţie şi sprijin pentru
produsele agricole, care a izolat piaţa internă de piaţa externă. În 1962, Consiliul de Miniştri a
stabilit metodele de bază ale Organizării Comune de Piaţă (OCP) în domeniul culturilor
vegetale şi animale. Principalele elemente ale Organizării Comune de Piaţă a produselor sunt:
 un sistem de preţuri (cu un număr variabil în funcţie de tipul de OCP). În cadrul
acestui sistem, preţurile de intervenţie joacă un rol deosebit în susţinerea preţului pe piaţa
comunitară, garantând o parte din veniturile producătorilor. Scăderea acestor preţuri, o dată cu
reforma Mac Sharry, a indus necesitatea acordării unor plăţi compensatorii directe, în funcţie de
terenul cultivat şi numărul de animale şi compensări mai substanţiale pentru terenul lăsat
necultivat.
 Intensitatea aplicării acestor mecanisme de garantare a depins în mare măsură de
condiţiile impuse de negocierile OCP. Ultima reformă (Agenda 2000) a introdus o serie de alte
măsuri legate de protecţia mediului înconjurător, cum ar fi ajutorul pentru suprafeţele de teren
lăsate necultivate şi pentru împădurire, finanţate din bugetul de garantare FEOGA;
 mecanisme de garantare4.
- Supremaţia Comunităţii (preferinţa pentru produsele comunitare)/preferința comunitară

Produsele Comunităţii ar trebui să aibă întâietate în faţa bunurilor de import. Pentru a
preveni înlocuirea acestor produse cu altele de provenienţă străină, era necesar un sistem de protecţie
împotriva importului la preţuri scăzute. Cum nivelul pieţei internaţionale era mai scăzut decât cel al
Uniunii, a fost institui un pachet de măsuri în cadrul PAC care proteja producţia Comunităţii. Taxele
vamale, ajutoarele pentru producţie, suprafaţa cultivată şi primele individuale au atras
preferinţa consumatorilor pentru produsele statelor membre.
- Solidaritatea financiară
În principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de către statele
membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă.
Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administrează circa 50% din totalul
cheltuielilor bugetului Comunităţii.
FEOGA a finanţat în întregime mecanismele de susţinere a preţurilor, restituţiile la export şi
intervenţia publică de piaţă şi, parţial, fondurile structurale destinate dezvoltării rurale.
Dacă, totuşi, facem suma cheltuielilor pentru agricultură ale Comunităţii şi a cheltuielilor
fiecărui stat membru, observăm că numai aproximativ 2% din bugetul total al UE şi al statelor
membre este folosit pentru agricultură.
4
Consiliul a adoptat un regulament de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1883/78. Măsura are ca scop reducerea,
în 2007 şi 2008, a sarcinilor financiare aferente operaţiunilor de depozitare din statele membre cu rate ale dobânzii
foarte ridicate, precum Ungaria, ţara care deţine totodată şi cele mai importante stocuri de porumb
15
O dată cu extinderea spre est , a fost necesară o reformă a fondurilor structurale ,
inclusiv celor destinate agriculturii care a determinat desfiinţarea secţiunii Orientare a FEOGA şi
înfiinţarea altor două fonduri destinate agriculturii şi anume : Fondul european agricol de garantare
( FEAGA) şi Fondul european agricol pentru dezvoltarea rurală ( FEADER) .
C. Managementul riscului în viziunea PAC
O analiză iniţială a instrumentelor de management al riscului a fost prezentată de

Comisia Europeană în ianuarie 2002. Concluziile Consiliului de la Luxemburg din iunie 2003
asupra reformei PAC includ o declaraţie a Comisiei în această chestiune, care anunţă că aceasta va
examina măsurile specifice de abordare a riscului şi a crizei până la finele anului 2004.
Riscul şi situaţiile de criză ce pot apărea în domeniul agricol pot avea serioase
consecinţe economice pentru întreprinzători, afecţându-le veniturile. Majoritatea instrumentelor ce
oferă asistenţă în caz de evenimente neprevăzute sunt bazate pe măsuri ad hoc.
Comisia Europeană a examinat o serie de instrumente care să acompanieze sau să
înlocuiască parţial măsurile de urgenţă ad hoc existente. Astfel, Comisia a identificat şi a
propus trei opţiuni, după cum urmează:
 asigurarea împotriva dezastrelor naturale. Această măsură ar încuraja activitatea de
asigurare din acest sector, care până acum a fost insuficient dezvoltată;
 crearea unor fonduri mutuale de sprijin , care reprezintă un mijloc prin care riscul se
repartizează pe grupuri de producători, făcând posibilă compensarea fermierilor în caz de pierderi.
În trecut, fondurile earu de obicei înfiinţate la iniţiativa grupurilor de producători din acelaşi
sector.
Comisia propune în acest sens ca instituirea fondurilor mutuale în sectorul agricol să fie
incurajată prin acordarea de ajutoare degresive temporare pentru administrarea lor. Asigurarea de
garanţii înpotriva riscului de venit: noi instrumente ar putea fi create pentru a acoperi problemele
de lichiditate sau pierderile serioase de venit. Motivul este insuficienţa fondurilor, care se
îndreaptă preponderent, prin programele de dezvoltare rurală, către sprijinirea investiţiilor majore
şi a schimbărilor structurale.
 Se prevede introducerea unor măsuri de training în cadrul programelor de dezvoltare
rurală pentru a asigura conştientizarea riscurilor actuale şi a îmbunătăţi strategiile de management
al riscului.
În eventualitatea unei crize a pieţei, s-au prevăzut unele măsuri de siguranţă .
Instrumentele utilizate pentru a influenţa piaţa şi preţurile şi pentru a aborda posibilele crize
variază de la organizaţie de piaţă la alta. Ca urmare a reformei PAC, prevederile referitoare la
măsurile de siguranţă împotriva crizei rămân disponibile în unele sectoare ce intră în aria de
acoperire a reformei. Pentru alte sectoare, în momentul de faţă nu se justifică introducerea unor
prevederi adiţionale referitoare la măsuri siguranţă. Din acest motiv, Comisia a respins
introducerea unei clauze referitoare la existenţa unei plase de siguranţă pentru fiecare organizaţie
comună de piaţă.
16
Comisia a propus ca aceste măsuri suplimentare de management al riscului şi al crizei să
fie finanţate în cadrul programelor de dezvoltare rurală, prin procedeul modulaţiei. Acest
mecanism reduce treptat plăţile directe cărtre fermieri şi transferă fondurile astfel eliberate către
sectorul de dezvoltare rurală. Astfel, statele membre vor folosi pentru acest scop o sumă limitată
din fondurile de dezvoltare rurală. Pentru noile state membre, în care modulaţia nu se aplică, va
trebui examinată o metodă care sa permită celor care doresc să aloce fonduri pentru aceste măsuri
să facă acest lucru.
Politica agricolă structurală

După înfiinţarea pieţei agricole unice a Uniunii Europene în anii ‘60, deceniul următor a fost
marcat de crearea unui cadru pentru o politică agricolă structurală. Obiectivele unei astfel de
politici au fost:
 mărirea eficienţei structurilor agricole;
 dezvoltarea zonelor rurale.
Politica de dezvoltare rurală

Dezvoltarea rurală reprezintă un domeniu politic extrem de important întrucât mai mult
de 60% din populaţia celor 27 de State membre ale UE trăieşte în zonele rurale, ceea ce reprezintă
90% din teritoriul Uniunii .
Agricultura şi silvicultura sunt esenţiale din punctul de vedere al amenajării teritoriului
şi gestiunii resurselor naturale din zonele rurale ale UE şi serveşte drept bază pentru diversificarea
economică a comunităţilor rurale. Întărirea politicii de dezvoltare rurală a devenit din acest punct
de vedere o prioritate generală a UE.
Odată cu reforma PAC, dezvoltarea rurală joacă un rol din ce în ce mai important la
nivelul regiunilor, ajutându-le să facă faţă mizelor economice, sociale şi de mediu ale secolului al
XXI-lea. Zonele rurale reprezintă 90% din teritoriu Uniunii lărgite, noul cadru juridic insistă în
special asupra necesităţii de a stimula creşterea şi de a crea locuri de muncă în mediul rural,
conform cu Strategia Lisabona şi de a îmbunătăţi dezvoltarea durabilă, conform deciziilor luate în
Consiliul european de la Goteborg.
Baza legală a politicii de dezvoltare rurală
Politica de dezvoltare rurală se bazează pe trei mari instrumente juridice :

 Orientările strategice ale Comunităţii pentru dezvoltarea rurală
 Regulamentul5 privind dezvoltarea rurală prin intermediul Fondului european agricol
pentru dezvoltarea rurală ( FEADER)
 Regulamentul de aplicare al Comisiei europene
5
Regulamentul ( CE ) al Consiliului nr. 1698/ 2005 din 20 septembrie 2005
17
A. Orientările strategice6 pentru dezvoltare rurală în perioada 2007-2013
Orientările strategice determină domeniile importante pentru punerea în practică a

priorităţilor comunitare , cât şi pentru o serie de măsuri care pot fi integrate în planurile strategice
naţionale şi în programele de dezvoltare rurală ale Statelor membre. Planurile strategice naţionale
transpun orientările în contextul naţional , în funcţie de nevoile regiunilor , iar programele de
dezvoltare rurală aplică planurile strategice naţionale.
Orientările strategice propun acţiuni cheie pentru fiecare grup de priorităţi . Strategiile de
dezvoltare rurală ale Statelor membre se bazează pe şase orientări comunitare care vizează :
 Determinarea domeniilor în care utilizarea ajutorului comunitar în favoarea
dezvoltării rurale creează cea mai mare valoare adăugată la nivelul UE ;
 Stabilirea unei legături între principalele priorităţi ale UE ( Lisabona şi
Goteborg )
 Asigurarea coerenţei cu alte politici comunitare , în particular cu domeniul
coeziunii şi mediului ;
 Acompanierea punerii în practică a noii politici agricole comune orientată către
piaţă şi restructurarea care va decurge din aceasta la nivelul vechilor şi noilor state membre.
B. Regulamentul nr. 1698/2005 privind susţinerea dezvoltării rurale prin Fondul european
agricol de dezvoltare rurală ( FEADER)
Acest regulament stipulează faptul că , pentru perioada 2007-2013 , se va pune un accent

deosebit asupra celui de al doilea pilon PAC, şi anume dezvoltarea rurală . Politica de dezvoltare
rurală va inserată în cadrul financiar şi de programare unic cu scopul de a asigura o mai mare
coerenţă , transparenţă şi vizibilitate.
Astfel , politica viitoare de dezvoltare rurală pe perioada 2007-2013 se va concentra

asupra a trei aspecte cheie: economia agroalimentară, mediul şi populaţia rurală. Strategiile şi
programele finanţate prin FEADER s-au construit în jurul a patru axe 7, după cum urmează:
 Axa 1 ”Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol si forestier”
 Axa 2 ”Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului natural”
 Axa 3 ”Îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiul rural şi încurajarea diversificării economiei
rurale”
 Axa 4 LEADER
6
stabilite în februarie 2006
7
Axa reprezintă un grup coerent de măsuri având obiective specifice , ce rezultă direct din punerea lor în practică şi
contribuie la realizarea unuia sau mai multor obiective definite .
18
FEADER intervine ca un complement pentru acţiunile naţionale , regionale şi locale şi
contribuie la priorităţile comunităţii. Comisia şi statele membre trebuie, în egală măsură , să
vegheze la respectarea principiului coerenţei dintre asistenţa acordată de acest fond şi cea a statelor
membre cu acţiunile , politicile şi priorităţile Comisiei , cât şi cu măsurile finanţate prin Fondul
european agricol de garantare ( FEAGA).
Ţinând cont de priorităţile politice fixate la nivel comunitar, Consiliul stabileşte orientările
strategice în domeniul dezvoltării rurale pentru punerea în practică a axelor tematice enunţate.
Fiecare Stat membru defineşte apoi un plan strategic naţional. Acesta trebuie să indice şi
priorităţile sale de acţiune şi cele ale fondului , ţinând cont de orientările strategice. El defineşte de
asemenea obiectivele specifice , participarea la Fond şi la alte resurse financiare. Aceste planuri
strategice naţionale constituie instrumente de referinţă pentru programarea Fondurilor.
Punerea în practică a planurilor strategice naţionale se efectuează prin programele de
dezvoltare rurală ce reprezintă un ansamblu de măsuri grupate conform axelor definite în Titlu IV
al Regulamentului .
Fiecare program dezvoltă o strategie ce acoperă perioada de programare , care include o
analiză a situaţiei şi defineşte priorităţile alese , cât şi impactul care este aşteptat . Trebuie de
asemenea propuse şi măsurile care vor fi puse în practică pentru fiecare axă şi un plan de
finanţare.
În ceea ce priveşte urmărirea strategică, regulamentul prevede ca fiecare stat membru să
prezinte, pentru prima dată în 2010 şi apoi la fiecare doi ani , un raport sintetic privind situaţia
punerii în aplicare a strategiei sale , a obiectivelor şi a contribuţiei pe care o are la realizarea
orientărilor strategice definite de către Consiliu. Comisia trebuie de asemenea să prezinte la
fiecare doi ani un raport care să rezume principalele dezvoltări , tendinţe şi provocări legate de
punerea în practică a planurilor strategice naţionale şi a orientărilor comunitare.
C. Regulamentul de aplicare al Comisiei europene privind Fondul european agricol de

dezvoltare rurală ( FEADER)
Regulamentul de aplicare al Comisiei europene privind FEADER pentru perioada de

programare 2007-2013 prezintă o serie de reguli detaliate privind gestiunea programelor . Planurile
strategice naţionale şi programele de dezvoltare rurală au fost supuse aprobării Comisiei
europene .Aceasta a trebuit să aprobe circa 94 de programe naţionale şi regionale.
Orientările strategice8 ale UE în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală
Astfel , pentru perioada 2007-2013 s-au stabilit următoarele orientări strategice :
8
Decizia 2006/144/ CE , Jurnalul Oficial L.55 din 25.02. 2006 care fixează orientările strategice ale Comunităţii
privind dezvoltarea rurală.
19
 Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi forestier
 Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural
 Calitatea vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale
A. Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi forestier
Este vorba de a furniza un ajutor pentru orice măsură care vizează îmbunătăţirea potenţialului
uman , capitalului fizic şi calităţii producţiei agricole.
În ceea ce priveşte capitalul uman, se prevede susţinerea următoarelor măsuri:
 acţiuni de informare şi de formare profesională în domeniul tehnic şi economic;

 acţiuni care facilitează instalarea tinerilor agricultori ( persoane mai tinere de 40 de ani care
se instalează pentru prima dată ca şef de exploataţie ) şi adaptarea structurală a acestor exploataţii ;
 pensionarea anticipată a agricultorilor care decid să se oprească definitiv orice activitate
agricolă. Beneficiarii trebuie să aibă cel puţin 55 de ani şi să nu fi atins vârsta normală de
pensionare în Statul membru avut în vedere;
 utilizarea serviciilor de consiliere , de ajutor pentru gestiunea agricolă şi de înlocuire a
exploataţiei . Recurgerea la aceste servicii trebuie să ajute la evaluarea şi îmbunătăţirea
performanţelor acestor exploataţii.
În ceea ce priveşte restructurarea potenţialului fizic , este prevăzută susţinerea

următoarelor măsuri :
 modernizarea exploataţiilor agricole şi forestiere şi îmbunătăţirea performanţelor lor

economice prin introducerea între altele a noilor tehnologii ;
 creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere primare .este vorba de
susţinerea investiţiilor vizând întărirea eficienţei sectoarelor de transformare şi comercializare a
producţiei primare simplificând condiţiile de eligibilitate pentru susţinerea investiţiilor în raport cu
cele existente în vigoare în perioada actuală;
 îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurilor în relaţie cu evoluţia şi adaptarea sectoarelor
agricol şi forestier ;
 reconstituirea potenţialului de producţie agricolă afectat de catastrofe naturale şi punerea în
practică a unor măsuri adecvate de prevenire .
În ceea ce priveşte calitatea producţiei şi a produselor, este vorba de a :
20
 încuraja agricultorii pentru a se adapta la normele impuse de legislaţia comunitară ,
compensând în parte supra-costurile sau pierderile de venituri care rezultă din aceste noi obligaţii;
 încurajarea agricultorilor de a participa la regimurile în favoarea calităţii alimentare
care furnizează consumatorilor asigurări asupra calităţii produsului sau procesului de producţie,
conferind valoare adăugată produselor primare şi întărind debuşeele comerciale;
 susţinerea grupurilor de producători în activităţile lor de informare şi de promovare a
produselor care fac obiectul regimurilor de calitate alimentară.
Sunt, în egală măsură, avute în vedere măsuri tranzitorii pentru noile state membre
privind ajutorul acordat exploataţiilor de semi-subzistenţă în cursul restructurării şi ajutorul
acordat creării grupurilor de producători. Acest ajutor este acordat pentru cererile acceptate cel
mai târziu până la 31 decembrie 2013.
B. Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural
În ceea ce priveşte amenajarea spaţiului , susţinerea trebuie să contribuie la dezvoltarea

durabilă, încurajând agricultorii şi proprietarii de păduri să-şi gestioneze pământurile conform unor
metode compatibile cu necesitatea de a conserva peisajele şi mediul natural , de a proteja şi
îmbunătăţii resursele naturale.
Principalele elemente ce trebuie luate în considerare sunt biodiversitatea, gestiunea site-urilor

prevăzute în programul Natura 2000, protecţia apelor şi a solurilor şi atenuarea schimbărilor
climatice . În acest cadru , regulamentul 1698/ 2005 prevede, în special ajutoarele legate de
handicapurile naturale din regiunile montane şi alte zone cu handicap specific ( desemnate de
statele membre pe baza unor criterii obiective comune ) sau plăţile agro-ecologice care nu trebuie
să acopere decât angajamentele care merg dincolo de normele obligatorii corespondente .Sunt , în
egală măsură , avute în vedere de ajutor, măsurile de susţinere a investiţiilor neremuneratoare
necesare respectării angajamentelor vizând mediul.
C. Calitatea vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale
În ceea ce priveşte diversificarea economiei rurale, se vizează măsuri privind :
 Diversificarea către activităţi neagricole, susţinerea creării şi dezvoltării micro-

intreprinderilor , încurajarea activităţilor turistice ,cât şi protejarea , valorizarea şi gestiunea
patrimoniului natural ce contribuie la dezvoltarea economică durabilă ;
 Îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural implică, în particular , renovarea şi dezvoltarea
satelor şi conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului rural ;
 Formarea profesională a actorilor economici în domeniile amintite, şi dobândirea de
competenţe legate de animarea şi punerea în practică a strategiei locale de dezvoltare.
21
D. Abordarea Leader constă în următoarele măsuri :
 O strategie de dezvoltare locală care să permită selectarea celor mai bune

planuri de dezvoltare a grupurilor de acţiune locală , reprezentând parteneriate publice-private ;
 Punerea în practică de proiecte de cooperare între teritoriile avute în vedere;
 Punerea în reţea a partenerilor locali.
Noua perioadă de programare va oferi ocazia unică de concentra ajutorul provenind din noul
Fond pentru dezvoltarea durabilă asupra creşterii, ocupării şi dezvoltării durabile.
Viitorul politicii agricole
La începutul acestui deceniu, UE a întreprins reforma cea mai importantă în istoria PAC,
care a constat în înlocuirea plăţilor care încurajau uneori supra-producţia, prin plăţi ce incită
agricultorii să producă în funcţie de nevoi şi dorinţele consumatorilor. Ea a fost extinsă la alte
produse, precum vinul, fructele, legumele, bananele, porumbul şi zahărul. Ca urmare a reformelor
adoptate în sectorul zahărului , UE este pe cale de a trece de la statutul de cel de al doilea
exportator mondial la cel de importator net.
Viitoarele etape vor fi următoarele :
 Simplificarea regulilor referitoare la agricultură printr-o reformulare a legislaţiei , care s-a
dezvoltat fără un plan de ansamblu de-a lungul ultimelor cinci decenii ;
 Înlocuirea diferitelor organizaţii de piaţă şi regulilor referitoare la diferite produse cu o
singură organizaţie de piaţă comună şi un ansamblu uniform de reguli;
 Angajarea , în cooperare cu guvernele naţionale , pentru reducerea formalităţilor
administrative pe care trebuie să le îndeplinească agricultorii pentru a beneficia de ajutor
din partea Uniunii.
Simplificarea vizează punerea în evidenţă şi eliminarea obstacolelor superflue. În funcţie
de natura acestora , au fost identificate două tipuri de simplificare :
 Simplificarea tehnică ce implică revizuirea cadrului juridic , a procedurilor
administrative şi a mecanismelor de gestiune în dorinţa de a raţionaliza şi de asigura un mai bun
raport cost-beneficiu;
 O simplificare politică ce implică reducerea complexităţii cu scopul de a îmbunătăţi
instrumentele de intervenţie în domeniile sprijinului agricol şi dezvoltării rurale.
22
Simplificarea PAC rămâne un proiect ambiţios , care este supus însă unor restricţii. Ea trebuie
să fie compatibilă cu alte obiective politice , precum protecţia mediului , securitatea alimentară sau
respectarea intereselor financiare ale UE.
Ea trebuie , în egală măsură, să respecte diferitele realităţi economice , de mediu şi politice ale
Statelor membre. În acelaşi timp , este important să se găsească un echilibru între o administrare
simplă şi o flexibilitate suficientă pentru a răspunde nevoilor locale.
La 29 martie, Comisia a adoptat un raport privind aplicarea sistemului de eco-
condiţionalitate 9 conform articolului 8 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003. În concluziile
adoptate la 11 iunie 2007 cu privire la acest raport, Consiliul a evidenţiat faptul că este necesară
îndeplinirea rapidă a obiectivelor de simplificare şi a solicitat, în consecinţă, Comisiei să garanteze
că măsurile legislative propuse vor fi adoptate în termen scurt şi vor putea fi aplicate, după caz,
începând cu 2007. La 29 august 2007, Comisia a propus modificarea Regulamentului (CE) nr.
1782/2003 menţionat anterior şi a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 10 . Obiectivul Comisiei este
aplicarea începând cu 2008 a concluziilor raportului privind eco-condiţionalitatea, prin
introducerea, printre altele, a conceptului de încălcări minore care nu determină reducerea plăţilor,
precum şi a unei reguli de minimis, în temeiul căreia o reducere a plăţilor ca urmare a unei situaţii
de încălcare ar putea, totuşi, să nu se aplice în cazul în care valoarea respectivei reduceri nu atinge
un prag prestabilit.
În acelaşi timp , PAC se adaptează pentru ca agricultorii să se lanseze în cultură de vegetale
transformabile în biocarburanţi destinaţi vehiculelor sau biomasei destinate producţiei de energie.
Chiar dacă această activitate nu este, în general , rentabilă , PAC îşi aduce susţinerea sa ca urmare
a utilităţii sale în societate , deoarece ea permite reducerea dependenţei vizavi de combustibilii
fosili şi contribuie la lupta contra schimbărilor climatice.
Reformele au contribuit ,în egală măsură , în favoarea unui comerţ echitabil . UE este gata de
a lucra în plus în acest sens , în cadrul reformelor echilibrate adoptate la nivel internaţional. Graţie
reformelor succesive , subvenţiile de export pentru excedente riscă mai puţin să denatureze
schimburile. Orice schimbare a pregătit UE pentru discuţiile de la Doha în vederea liberalizarea
schimburilor internaţionale – la ora actuală suspendate – în care UE a propus suspendarea totală a
subvenţiilor de export până în 2013 şi reducerea la jumătate a taxelor vamale pentru produsele
agricole importate , de la 23% la 12%.
Cu toate acestea , chiar şi fără aceste măsuri , UE este deja cel mai mare importator mondial
de mărfuri alimentare şi cea mai mare piaţă de import a acestor produse provenind din ţările terţe.
La 22 octombrie 2007, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 de instituire a
unei organizări comune a pieţelor agricole și privind dispoziţii specifice referitoare la anumite
produse agricole (regulament „OCP unică”)11. Regulamentul în cauză are ca obiectiv simplificarea
cadrului reglementar al PAC, prin instituirea unui cadru juridic orizontal aferent dispoziţiilor
referitoare la pieţele agricole. Pe baza unei abordări orizontale, acest instrument grupează într-un
9
JO L 270, 21.10.2003.
10
JO L 277, 21.10.2005.
11
JO L 299, 16.11.2007.
23
regulament unic cele 21 de organizări comune ale pieţei existente şi cele 23 de documente ale
Consiliului referitoare la acestea.
O altă provocare căreia PAC trebuie să-i facă faţă este cea a lărgirii. O dată cu cele două
lărgiri din 2004 şi 2007 , numărul agricultorilor a crescut la nivelul UE. Agricultorii şi
întreprinderile prelucrătoare din noile State membre , care trebuie să facă faţă concurenţei cu restul
Uniunii , au beneficiat de fonduri pentru modernizare înainte de lărgire. Ele au primit o alocaţie
financiară adaptată nevoilor lor , destinată pensionării timpurii , zonelor defavorizate , protecţiei
mediului , împăduririi , exploataţiilor de semi-subzistenţă , grupurilor de producători şi respectării
normelor în materie de mărfuri alimentare, de igienă şi bunăstarea animalelor . Anumite reguli ale
PAC sunt puse în practică progresiv cu scopul de a permite o perioadă de adaptare .
Comisia Europeană a publicat în februarie 2017 documentul ”Inițiativa de evaluare a
impactului”, care sintetizează înțelegerea din acest moment a contextului și formulează o serie de
orientări privind reforma PAC dupa 2020, după cum urmează:
• o agricultură smart prin consolidarea competitivității și a inovării, asigurând, în același timp,
sustenabilitatea și echilibrul ecosistemelor;
• o agricultură rezilientă, prin abordarea volatilității veniturilor și consolidarea poziției
agricultorilor europeni în lanțurile agroalimentare;
 economie rurală vie, prin încurajarea creșterii economice și a locurilor de muncă în
zonele rurale și prin reînnoirea generațiilor;
 corelarea cu alte politici, în special cele legate de mediu, schimbări climatice,
ocuparea forței de muncă, politici sociale, educație, siguranța alimentară, nutriție, sănătate publică,
coeziune, dreptul concurenței, comerțul, cercetarea și dezvoltarea, inovarea și migrația;
 îmbunătățirea guvernanței prin reflectarea mai bună a diversității existente în
agricultura UE, simplificarea PAC și punerea în aplicare a instrumentelor eficiente din punct de
vedere al costurilor, consolidând accentul pe rezultate.
24
Capitolul II: Politica de dezvoltare regională
Politica regională este principala politică de investiții a UE.
Politica regională se adresează tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană,

sprijinind crearea de locuri de muncă, competitivitatea întreprinderilor, creșterea economică,
dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea calității vieții.
În perioada 2014-2020, au fost alocate 351,8 miliarde € – aproximativ o treime din bugetul total al
UE – pentru politica de coeziune, în vederea atingerii acestor obiective şi a îndeplinirii diverselor
nevoi existente la nivelul tuturor regiunilor din UE.
Definiție: Politica de dezvoltare regionala reprezinta un ansamblu de masuri
planificate si promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in
parteneriat cu diversi actori (privati, publici, voluntari), in scopul asigurarii unei cresteri
economice, dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local,
in scopul imbunatatirii conditiilor de viata. Principalele domenii care pot fi vizate de
politicile regionale sunt: dezvoltarea intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea
investitiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, imbunatatirea
infrastructurii, calitatea mediului inconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie,
invatamant, cultura.
Concepte de bază
Încă din anii’70 un subiect frecvent în dezbaterile doctrinare a fost cel legat de Noţiunea
de regiune, concluzia fiind că este vorba o necesitate pragmatică, şi nu despre o construcţie
teoretică. Ea s-a născut din încercarea de a construi un echilibru politic şi organizaţional de către
unele state, consecinţa fiind o mare diversitate circumscrisă acestei noţiuni (Qazbir, 2014, p.4).
Regiunea, ca şi componentă a modernizării sociale, a devenit o preocupare permanentă la nivel
politic, dar şi academic, dezbaterea pe această temă nemaiputând fi ignorată de vreme ce tot mai
multe decizii au început să fie luate la nivel regional, sau cel puţin sunt influenţate de factorii
regionali. În această categorie se pot menţiona: suportul economic al activităţilor politice,
25
dezvoltarea structurală, impactul tehnologiei, problemele de mediu şi de ocupare a forţei de muncă
(Bullmann, 1997, p.19).
În viziunea europeană, regiunea este percepută în cadrul mai larg al colectivităţii locale, în
sensul dreptului comunitar. Astfel, "comunitatea locală este definită prin dreptul și capacitatea
efectivă de a reglementa și de a gestiona o parte importantă a treburilor publice, pe propria
răspundere și în beneficiul populaţiei sale. Acest drept este exercitat de către organe alese de
către populație, prin participarea directă a acesteia”(Marcou, 2007, p.53). În Europa, tipul de
colectivitate locală preferat este „regiunea”, cu toate că această noţiune părea contrară unificării
europene. Şi totuşi, nu este vorba despre o polarizare contradictorie, ci de doi poli complementari,
regionalizarea fiind chiar un element constitutiv al unei Europe unite.
Carta Comunitară a Regionalizării (1988) a Parlamentul European definește regiunea ca
fiind „un teritoriu care constituie, din punct de vedere geografic, o entitate distinctă sau un grup de
teritorii similare în care există continuitate, având o populație care posedă anumite trăsături
comune și care dorește să păstreze identitatea specifică rezultată, dezvoltând-o cu scopul stimulării
progresului cultural, social și economic” (cap 1, art.1).
În viziunea Consiliului Europei, regiunea este o unitate administrativ teritorială situată
ierahic imediat sub nivelul central (stat unitar, stat federal, etc.), având autoritate publică rezultată
din alegeri, şi fiind susţinută prin mijloace financiare.
Regionalizarea este o noțiune fundamentală a noii abordări a managementului politice al

proceselor sociale, care rezultă din modificarea semnificativă a condițiilor-cadru care au asigurat
reglarea multor probleme numai prin politici naționale în care puterea a fost centralizată la un nivel
înalt. „Statul autonom autonom a început să devină o ficțiune la începutul mileniului al treilea, ca
urmare a proceselor omniprezente de deznaționalizare în politică, economie și societate" (Grasse,
2001, p. 11). Astfel, guvernarea implică din ce în ce mai mult un proces de consultare, în
detrimentul exercitării puterii suverane.
Regionalismul este un concept aparent similar, dar nu identic, el prezentând diferențe
fundamentale, atât de perspectivă, cât şi de conținut. Dacă regionalizarea este un proces de tip top-
down de natură administrativă, în care sunt create noi nivele administrativ teritoriale cu scopul
ridicării nivelului zonelor mai slab dezvoltate, al cooperării şi prosperității, prin intermediul
descentralizării, regionalismul prezintă o mișcare inversă, cu dinamică bottom-up, similară
procesului de federalizare, în care teritoriului proaspăt constituit îi este transferată o parte din
suveranitate în calitate sa de entitate supraordonată, şi dobândește totodată şi competențe
administrative aferente.
Aceeaşi idee se regăseşte sub altă formă la autori care consideră că spre deosebire de
regionalizare, regionalismul "corespunde ideii că regiunea este definită de un set de caracteristici
umane, culturale, lingvistice sau de altă natură, ce justifică existenţa unui organism politic cu o
autonomie mai mai mult sau mai puţin largă, ce trebuie recunoscută" (Marcou, 1998). Diferenţa
fundamentală este legată de ideologia ce animă regionalismul, aspectele revendicative şi de
opoziţie proprii regionalismului putând conduce la o regionalizare. Regionalismul de ieri,
26
corespunde totuşi regionalizării de astăzi, primul fiind o noţiune de factură teoretică, iar a doua un
fapt concret (Marcou, 1998).
Totuși, regionalizarea şi regionalismul manifestă o inevitabilă interacțiune. Regionalizarea
are drept consecinţă reducerea dezechilibrelor economice și dezvoltarea armonioasă a teritoriului,
în timp ce regionalismul completatează procesul cu afirmarea unei identități proprii, împreună cu
impunerea puterii de decizie a regiunii în aria sa de interes (Vesmaș, 2014, p.6).
Impactul regionalizării poate fi atribuit combinaţiei între doi factori: competitivitate şi
guvernanţă. „Accentul pus pe competitivitatea regională provine mai ales din discursul privind
globalizarea” (Lagendijk, 2003, p.3). După Keating însă, „întrucât, chipurile, globalizarea a slăbit
capacitățile naționale de a influența performanța economică, a fost promovat rolul regiunii, ca un
site de competitivitate susținut prin capacitatea sa "naturală" de a facilita învățarea colectivă. Din
punct de vedere politic, pe de altă parte, regiunea este prezentată ca un nivel apt de a construi noi
structuri de guvernare strategică și democratică, și pentru a completa sau chiar înlocui parțial
responsabilităților politice și reprezentare la nivel național” (Keating, 1998).
Prin procesele de descentralizare și regionalizare, regiunile pot fi dotate cu resurse și
responsabilități pentru a aborda aspectele economice, sociale, de dezvoltare, de educație,
planificare teritorială și protecția mediului. O asemenea dinamică este susținută de trei argumente
(Lagendijk, 2003, p.5):
a. Regiunile ar trebui să poată dezvolta o capacitate strategică mai mare pentru a îmbunătăți
coeziunea economică, identitatea şi specializarea lor, datorită poziției mai proeminente a regiunii
pe scena economică mondială. Aceasta este esența legăturii între argumentul de guvernare
regională şi competitivitate. Eaptul că regiunea presupune un rol care în ultimele decenii a fost
refuzat de stat, face ca acest punct să fie atât de interesant. Agențiile regionale sunt încurajate ca
încă de la nivelul strategic să se implice în procesul economic local (în special prin forme de
organizare de colaborare, cum ar fi "coalițiile de dezvoltare"), în timp ce statul ar trebui să se
abțină de la a "interveni" în piață, și să se amestece în specializarea şi structura economiei
naționale. Coalițiile de dezvoltare sunt considerate ca fiind utile în procesul de catalizare a
dezvoltării de "clustere", dar și în îmbunătățirea condițiilor economice regionale. „În mod similar,
la nivel național, elaborarea de "planuri de dezvoltare" este asociată cu practicile învechite de
planificare centralizată socialiste. Cu toate acestea, orice regiune ce se respectă în Europa produce
regulat un plan strategic regional” (Lagendijk, 2003, p.5).
b. Interesele și identitatea de grup sunt mai bine reprezentate în cazul Regiunilor, inducând
niveluri mai ridicate de capacitatea instituțională şi legitimitate democratică. Piore și de Sabel
(1984) în lucrarea "The Second Divide Industrial" au ridicat problema „democrației de jos în sus”.
Pe baza observațiilor lor privind acțiunile colective şi interacțiunea dintre micii antreprenori și
agenţiile regionale, ei au imaginat la nivel regional o "democrație yeoman12", în special sub forma
de cartiere industriale, portretizând astfel un model nou, aducător de producție și bogăție. În
abordările de planificare a dezvoltării, este de asemenea esenţială, legitimitatea democratică a
12
Democraţia micilor proprietari
27
dezvoltării strategie și acțiunea la nivel regional, prin forme participative de guvernare. (Lagendijk,
2003, p.6).
c. Noțiuni puternice de guvernare sunt inspirate atât de perspectiva de jos în sus, dar şi, cea
de sus în jos, atunci când formele se bazează pe o rețea politică și structuri administrative la nivel
regional care asigură personalizarea și punerea în aplicare a politicii. Astfel de forme de guvernare
întăresc capacitatea administrativă regională în contextul elaborării politicilor interregionale.
(Lagendijk, 2003, p.5).
Rolul politicii de dezvoltare regională
Întrucât scopul său general este să consolideze coeziunea teritorială, economică, și socială în
regiunile eligibile pentru finanțare, politica regională este cunoscută și sub denumirea de „politică
de coeziune”:
 Coeziunea economică și socială, prin îmbunătățirea calității vieții, pornind de la stimularea
competitivității și a creșterii economice ecologice la nivel regional, furnizarea de servicii mai bune,
creșterea oportunităților de angajare;
 Coeziune teritorială, prin conectarea regiunilor pentru a le ajuta să își valorifice punctele
forte și să lucreze împreună în configurații noi și inovatoare în vederea abordării provocărilor
comune (cum ar fi schimbările climatice), ceea ce va consolida Uniunea în ansamblu.
Fabrizio Barca, fostul consilier special al comisarului european pentru politică regională a
definit politica de coeziune a UE ca fiind obiectul unor opinii contradictorii la toate nivelele
dezbaterilor - politice, economice și instituționale, unii considerându-o drept un instrument modern
și eficient de guvernanță multi-nivel pentru promovarea inovării și consolidarea capacității de
adaptare a regiunilor europene, în timp ce o asociază cu lipsa angajamentelor în ceea ce privește
alocarea de fonduri și cu eșecul funcționării instituționale, în particular fiind percepută ca un
instrument care creează noi straturi de birocrație prin complexitatea regulilor. (Barca, 2009).
Printre considerentele de realizare a politicii de coeziune la nivel european se numără:
 Dă dovadă de flexibilitate, răspunzând așteptărilor privind egalitatea de șanse a cetățenilor
europeni, fără a ştirbi responsabilitatea și capacitatea statelor membre și a regiunilor de a adapta la
diberse contexte intervențiile lor;
 Prin atribuirea unui rol fundamental regiunilor statelor membre, adaugă o importanță
semnificativă comunităților locale, Uniunea Europeană îndeplinind funcția de coordonare atât a
politicilor cât și a regiunilor;
 Pentru Uniunea Europeană reprezintă principala sursă de resurse disponibile pentru a oferi
un instrument acțiunilor sale. Concentrarea eforturilor și a fondurilor disponibile pentru a spori
eficiența politicilor regionale, este un atu suplimentar;
 Facilitează integrarea europeană țintind reducerea dezechilibrele regionale, şi delimitând
foarte clar beneficiarii politicii de coeziune, prin limitarea politicilor la țări sau regiuni care
prezintă decalaje de dezvoltare economică.
28
Adversarii politicii consideră ca aceasta este un mecanism foarte greoi de redistribuire a
resurselor între statele membre și regiuni, fără a asigura o mai mare echitate, în timp ce sunt
subminate autoritățile naționale. Cu excepția etapei negocierilor, când există un interes politic
puternic la nivelul UE, axat în principal pe aspectele financiare, există o punte insuficientă între
politica de coeziune și dezbaterea generală asupra Uniunii. Uneori nu pare să existe niciun motiv
comun pentru o dezbatere semnificativă. Uneori se pare că nu există niciun motiv comun pentru a
avea loc o dezbatere utilă. Fundamentele conceptuale nu sunt clare și au apărut câteva idei greșite
privind obiectivele politicii de coeziune. Tensiunile conflictuale pentru schimbare tind să fie
însoţite de compromisuri care demonstrează că nu există o viziune comună, rezultând adesea
modificări împrăștiate și impunerea unor noi reguli deficitare în coerenţă.
Evoluția politicii de dezvoltare regională
1957 – Tratatul de la Roma: prima menţiune

Cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa,Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) ale Tratatul
privind crearea Comunității Europeane a Cărbunelui și Oțelului (1951) recunoșteau existența unor
decalaje semnificative, au consimțit totuşi, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, nevoia
reducerii diferenţelor existente între regiuni prin sprijinirea celor mai puţin favorizate. Au fost
identificate cu această ocazie, principiile politicii de dezvolatre regională în scopul realizării unei
economii comunitare unitare şi solide. Tratatul de la Roma a pus bazele unui mecanism de
solidaritate, punând premisele înfiinţării fondului social european (FSE) care va fi inaugurat un an
mai târziu.
1975 – Este creat Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)
La început, acest fond acţiona în statele membre exclusiv pe plan naţional, finanţând proiecte
prederminate, cu influenţă redusă la nivel subnaţional sau european. Alte fonduri comunitare cu
impact teritorial, precum Fondul Social European şi Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă au aplicat în mod similar un sistem anual de selectare şi refinanţare a proiectelor
existente. (Inforegio, 2008, p.8)
FEDR a fost creat cu scopul a contribui la reducerea disparităților dintre regiunile europene
în materie de dotari cu infrastructura, niveluri de dezvoltare, calitatea mediului, aptitudinile fortei
de munca necesare pentru dezvoltarea viitoare, somaj, mărimea şi diversitatea mediului de afaceri,
diferențe în ceea ce priveste aplicarea tehnologiilor noi. Odată cu extinderea Uniunii s-a acordat o
atenție sporită și regiunilor afectate de un handicap demografic sau natural, permanent şi grav, cum
ar fi regiunile insulare, transfrontaliere și muntoase, sau regiunile cele mai nordice, caracterizate
printr-o densitate foarte scăzută a populației.
1986 – Actul Unic European: este stabilit temeiul juridic al politicii regionale
Evenimentele cheie din anul 1986 au impulsionat crearea unei politici de coeziune
„europene” mai autentice: adoptarea programului pieţei unice, editarea Actul Unic European şi
29
aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei la UE. După aderarea Greciei în 1981, şi cea a Portugaliei
şi a Spaniei în 1986, disparităţile s-au accentuat semnificativ între regiunile Comunităţii Europene
care avea atunci 12 state membre. Astfel, înainte de aderarea acestor ţări, un european din opt avea
un venit anual cu 30 % sub media Comunităţii, ajungându-se la unul din cinci, după extinderea din
1986 (Inforegio, 2008, p.8).
Prin „Actul Unic European s-a dorit să se îmbunătăţească semnificativ sistemul instituţional
şi să se stabilească noi obiective pentru Comunitate, în special finalizarea pieţei interne până în
1992 şi consolidarea coeziunii economice şi sociale. Realizarea acestor două obiective urmând să
răspundă speranţelor şi nevoilor ţărilor care au devenit recent membre ale Uniunii, așteptau ca
acest fapt să reprezinte baza dezvoltării lor şi să contribuie la îmbunătăţirea nivelului de trai prin
îmbinarea eforturilor proprii cu sprijinul din partea partenerilor” (Comisia Comunităţilor
Europene, 1987, COM (87)100 final).
1988 – Politică globală de coeziune integrează Fondurile structurale

Având un buget 64 de miliarde de ECU (ECU s-a transformat ulterior în euro), Politica
europeană de coeziune introduce patru principii fundamentale:
 concentrarea eforturilor în direcţia sprijinirii regiunilor celor mai sărace şi mai puţin
dezvoltate;
 programarea multianuală;
 orientarea strategică a investiţiilor;
 implicarea partenerilor regionali şi locali.
1992 – Tratatul de la Maastricht introduce Comitetul Regiunilor, Fondul de coeziune
și principiul subsidiarității
Reafirmând convingerea că fondurile structurale trebuie să aibă un rol important în realizarea
obiectivelor în domeniul coeziunii, prin protocolul privind coeziunea economică și socială din
1992, Comunitatea Economică Europeană a creat un fond de coeziune până la finele anului 1993,
fond destinat să aloce contribuţii financiare proiectelor privind reţelele transeuropene şi mediul în
statele membre cu PNB/cap de locuitor mai mic decât 90% din media comunitară. De asemenea, la
o evaluare a Băncii Europene de Investiții, CEE se angajează ca aceasta să aloce cea mai mare
parte a resurselor sale promovării coeziunii sociale şi economice.
Deasemenea, a fost înființat Comitetul European al Regiunilor (un organism consultativ
format din membri ai tuturor statelor membre), pentru că autoritățile locale și regionale să poată
avea mai multă influență și putere de decizie la nivel european. În acelaşi context se formulează şi
principiul subsidiarității, care prevede luarea deciziilor cât mai aproape de cetățean, fiind astfel
convergent cu politica de dezvoltare regională.
1993-1999 – Resursele pentru fondurile regionale sunt dublate, reprezentând o treime
din bugetul UE
Cea mai de seamă modificare în procedura bugetară a favorizat cele trei Fonduri
Structurale, generând o creştere semnificativă a resurselor. Plăţile anuale au crescut de la
aproximativ 6,4 miliarde de ECU în 1988, la 20,5 miliarde de ECU în 1993, cota aferentă acestora
30
majorându-se de la 16% la aproape 31 % din bugetul Uniunii. Acest lucru s-a realizat deodată cu
schimbarea radicală a modului de gestionare a fondurilor. Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă au
dezvoltat un sistem de rambursare a cheltuielilor înregistrate în proiectele selectate şi prezentate de
statele membre. în conformitate cu cotele naţionale stabilite în regulamentele aferente, dar şi cu
procedura bugetară. În 1995 este adăugat un obiectiv special pentru a susţine regiunile din
Finlanda și Suedia mai puțin populate. Buget total a devenit astfel 168 de miliarde de ECU.
2000-2007 – Strategia Lisabona: noile priorități ale UE
Pentru a răspunde mai bine noilor priorități de creştere economică a UE, Politica de
coeziune este adaptată, și pune accent pe locuri de muncă, creșterea economică și inovație. Rolul
de a finanța și de a încuraja transferul de bune practici către statele care doresc să adere la UE a
revenit instrumentelor de preaderare. Ca irmare, 10 state se vor integra Uniunii în anul 2004,
detrminând schimbări structurale majore (spre exemplu populația Uniunii a crescut cu 20 %, în
timp ce PIB-ul doar cu 5%).
2007-2013 – Efectele crizei financiare
Din cauza efectelor negative ale crizei economice şi financiare resimțite în spațiul european
începând cu anul 2008, UE a înregistrat dezechilibre. Pentru a răspunde crizei financiare a fost
desigur necesară elaborarea unui Plan de redresare a economiei europene, în care politica de
coeziune trebuia să joace un rol imporatant, având ca obiectiv scopul încurajarea dezvoltării unor
domenii precum ocuparea forței de muncă, infrastructura de transport, cercetarea, schimbările
climatice, deoarece politica de coeziune reprezenta la acel moment principala sursă de resurse a
UE, disponibilă să ofere un instrument viabil. Trebuie menţionat că în exteriorul comunității
politicii de coeziune, atitudinea a fost de a încerca, prin politici sectoriale adecvate, să se profite cât
mai mult de o politică pe care unii o considerau a fi doar redistribuirea fondurilor.
2014-2020 – Perioada actuală: Strategia Europa 2020
Pentru perioada 2014-2020, Politica de coeziune este organizată în jurul a cinci domenii de
intervenție care fac parte din Strategia Europa 2020, pentru a promova "o creștere inteligentă,
durabilă și favorabilă incluziunii":
 Ocuparea forței de muncă - este de așteptat ca 75% din populația cu vârsta cuprinsă
între 20 și 64 de ani să fie angajată;
 Inovare - 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investite în cercetare și dezvoltare;
 Schimbările climatice - în acest domeniu ar trebui realizate obiectivele 20/20/20. Aceasta
înseamnă o reducere cu 20% a producției de CO2, o creștere a ponderii energiilor regenerabile
în mixul energetic european cu 20% și o creștere a eficienței energetice cu 20%;
 Educație - UE se angajează să reducă rata abandonului școlar la mai puțin de 10% și să
lucreze pentru a se asigura că cel puțin 40% din populația cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de
ani are o diplomă de studii superioare sau echivalent în 2020;
 Sărăcia - reducerea sărăciei, astfel încât cel puțin 20 de milioane de persoane să nu mai
fie expuse riscului de sărăcie și de excludere.
31
Bugetul multianual de 351,8 miliarde de euro pentru politica de coeziune din perioada
curenta, pune un accent deosebit pe prioritățile în materie de investiții: o economie cu emisii
scăzute de carbon (26,7 miliarde euro, inclusiv eficiență energetică și energie din surse
regenerabile), agenda digitală, cercetare și inovare şi ajutor pentru IMM-uri (100 de miliarde de
euro fiind dedicate acestor sectoare).
Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice (NUTS)
Pentru definirea eligibilităţii geografice, Comisia Europeană are în vedere date statistice.
Europa este astefel împărţită în grupe de regiuni, care corespund Nomenclaturii unităţilor
teritoriale pentru statistică (NUTS). Regulamentul (CE) NR. 1059/2003 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 26 mai 200 este baza legală a acestei clasificări, anexele
Regulamentui fiind amendate succesiv, ultima dată în anul 2014.
Clasificarea NUTS se bazează pe un sistem ierarhic, teritoriul economic al UE fiind divizat
pentru anumite scopuri:
 Colectarea datelor statistice, dezvoltarea și armonizarea statisticilor europene la nivel
regional;
 Clasificarea regiunilor din punct de vedere socio-economice:
NUTS 1: regiuni majore din perspectiva socio-economică;
NUTS 2: regiuni de bază pentru implementarea politicilor regionale;
NUTS 3: regiuni mici pentru diagnostic specific.
 Generarea cadrului politicilor regionale ale UE:
o Regiunile eligibile de a fi sprijinite prin politica de coeziune au fost definite la
nivelul NUTS 2;
o Raportul de coeziune a fost elaborat până acum la nivelul NUTS 2.
1.1. Principii şi caracteristici
Principiul 1: Pragurile minim/maxim ale populației pentru a încadra regiunile în nivele
NUTS sunt definite prin Regulamentul NUTS (Eurostat):
NIVEL MINIM MAXIM
NUTS 1 3.000.000 7.000.000
NUTS 2 800 000 3.000.000
NUTS 3 150.000 800.000
Principiul 2: NUTS favorizeaza diviziunile administrative (criteriul normativ).

Clasificarea NUTS se bazează din motive practice pe diviziunile administrative existente
deja în statele membre, şi care cuprind în general:
 două nivele regionale principale;
 un nivel suplimentar, al treilea, creat prin agregarea de unități administrative (conform
tabelelor de corespondență).
32
Principiul 3: NUTS favorizează unitățile geografice generale, faţă de unitățile geografice
specifice anumitor domenii de activitate, considerându-le mai potrivite pentru orice indicator.
Eurostat a instituit un sistem de unități administrative locale (LAU) compatibile cu NUTS,
pentru a satisface cererea de statistici la nivel local. S-au definit astfel, două niveluri ale LAU:
 Nivelul LAU 1 (superior), anterior nivelul NUTS 4; este definit pentru cele mai multe
state membre, dar nu pentru toate;
 Nivelul LAU 2 (inferior) în Regulamentul anterior nivelul NUTS 5; se compune din
municipalități sau unități echivalente (în 28 de state UE).
Regulamentul NUTS prevede ca statele membre ale UE să transmită Eurostat liste exhaustive
de unități administrative locale ale acestora. Dacă este disponibil, Eurostat primește în plus, date
administrative de bază prin intermediul listelor anuale LAU, și anume populația totală și suprafața
totală la nivelul LAU 2.
Toate statisticile regionale la Eurostat se referă la NUTS. Eurostat a stabilit o legătură între
coduri poștale și codurile NUTS nivel 3, deoarece unele colecții de date folosesc coduri poștale ce
fac referire la locația geografică.
Principii, noutăţi şi obiective ale politicii de dezvoltare regională 2014-2020

Principii
Politica regională europeană, denumită și politică de coeziune, se bazează pe patru
principii:
a) Principiul concentrării, care are trei aspecte: concentrarea resurselor, a efortului şi a
cheltuielilor.
 Concentrarea resurselor: fondurile sunt concentrate pe obiective prioritare limitate la
regiunile defavorizate și la unele domenii (70% din resurse pentru perioada 2014-2020).
Pentru obiectivele teritorializate, ajutorul este alocat în funcție de harta zonelor eligibile
 Concentrarea efortului: direcţionarea investiţiilor către priorităţile cheie de creştere:
o Cercetare şi inovare;
o Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC);
o Creşterea competitivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri);
o Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon.
 Concentrarea cheltuielilor: la începutul fiecărei perioade de programare, se stabileşte o
finanţare anuală pentru fiecare program. Aceste fonduri trebuie cheltuite într-un interval
de doi ani de la alocare (regula lui N+2).
b) Principiul programării
Politica de coeziune nu finanțează proiecte individuale, ci programe naționale multianuale,
racordate la obiectivele şi priorităţile UE. Ajutorul este astfel programat pe o perioadă de șapte ani
(2014-2020). Evaluările au loc ex-ante, pe termen mediu și ex-post pentru ajustarea ajutorului.
c) Principiul parteneriatului
Acțiunile se desfășoară ca parte a unui proces colectiv care implică autoritățile europene,
regionale sau locale, partenerii sociali și organizațiile societății civile. Acest parteneriat se aplică în
33
toate etapele: proiectare, implementare, management, monitorizare și evaluare. Scopul aceastei
abordări este să garanteze că acţiunea respectivă este adaptată la priorităţile şi nevoile locale şi
regionale.
d) Principiul adiţionalităţii
Acest principiu implică faptul că fondurile europene nu înlocuiesc finanțarea națională: ele le
completează doar. Prin urmare, regula este cea a cofinanțării.
Fiecare ţară convine cu Comisia nivelul cheltuielilor publice eligibile pentru perioada de
programare, Comisia verificând respectarea condiţiilor la mijlocul perioadei de programare (2018),
dar şi la sfârşitul acesteia (2022). Pentru a garanta că fondurile structurale reprezintă o valoare
adăugată reală, pentru cheltuielile publice structurale se vor stabili obiective realiste, dar totuşi
ambiţioase. De regulă, cheltuiele medii anuale nu trebuie să se fie sub cele înregistrate în perioada
de anterioară de programare.
Noutăţi
Conform Regulamentul CE 1303/2013 în procesul de finanţare se au în vedere următoarle
aspecte:
 Simplificare şi concentrare: set comun de norme pentru cele 5 fonduri structurale;
 Accent pe rezultate şi performanţă: ținte măsurabile şi mai clare pentru un grad mai mare
de răspundere;
 Combaterea excluziunii sociale şi consolidarea dimensiunii urbane: o sumă minimă din
FEDR alocată la nivelul orașelor pentru proiectele integrate; o sumă minimă din FSE alocată
pentru susținerea comunităților marginalizate;
 Condiționalitate ex-ante: stabilirea unor precondiții specifice înainte de canalizarea
fondurilor;
 Strategie globală de investiţii: aliniere la obiectivele Europa 2020, coerenţă cu programele
naţionale de reformă; în cazul în care un stat membru nu respectă normele economice ale Uniunii,
Comisia poate suspenda finanțarea acestuia.
5.3. Obiective ale politicii de dezvoltare regională în perioada 2014-2020:
Obiectivele tematice definite pentru cadrul financiar 2014-2020 sunt urmatoarele:
 Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării
 Îmbunătățirea accesului și a utilizării și creșterea calității TIC
 Îmbunătățirea competitivității IMM-urilor, a sectorului agricol (în cazul FEADR) și a
sectorului pescuitului și acvaculturii (pentru FEPAM)
 Sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii scăzute de carbon în toate sectoarele
 Promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea şi gestionarea riscurilor
 Protecţia mediului şi promovarea utilizării eficiente a resurselor
 Promovarea sistemelor de transport durabile şi eliminarea blocajelor din cadrul
infrastructurilor reţelelor majore
 Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilității forței
de muncă
34
 Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de discriminare
 Investițiile în educație, formare și formare profesională pentru competențe și învățare pe
tot parcursul vieții
 Consolidarea capacității instituționale a autorităților publice și a părților interesate și o
administrație publică eficientă.
Instrumente pentru implementare
Fondurile care sunt destinate să investească în restructurarea economică și socială în UE sunt

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și Fondul social european (FSE), cunoscute sub
numele de fonduri structurale, ele având rolul de a reducere diferențele de dezvoltare dintre
regiunile statelor membre (ocuparea forței de muncă şi infrastructură). Împreună cu Fondul de
coeziune (FC), Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și Fondul european
pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM), ele alcătuiesc Fondurile structurale și de investiții
europene, fiecare contribuind la îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020:
 FC investește în proiecte de mediu şi în rețele de transport;
 FEADR ajută zonele rurale să obțină un sector agricol mai performant, mai inovator şi mai
ecologic;
 FEPAM promovează sustenabilitatea și competitivitatea pescuitului și acvaculturii.
Pe lângă acestea, Comisia Europeană gestionează şi Fondul de solidaritate al UE (FSUE),
creat în anul 2002, ca sprijin pentru țările din centrul Europei, confruntate cu grave inundații.
Având acum un buget anual de 500 de mil.euro, FSUE este un fond stabil care exprimâ
solidaritatea europeană cu regiunile afectate de catastrofe, inclusiv în țări candidate la aderare. UE
răspunde astfel eficient, rapid și flexibil oricărui stat membru, completând eforturile locale şi
naţionale în derularea operațiunilor de curățare și refacere a infrastructurii, construirea de
adăposturi temporare, etc.).
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) își concentrează investițiile asupra mai
multor domenii prioritare cheie. Aceasta este cunoscută sub denumirea de "concentrare tematică":
 Inovare și cercetare;
 Agenda digitală;
 Sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri);
 Economia cu emisii reduse de carbon.
Resursele FEDER alocate acestor priorități vor depinde de categoria de regiune:
 În regiunile mai dezvoltate, cel puțin 80% din fonduri trebuie să se concentreze pe cel
puțin două dintre aceste priorități;
 În regiunile în tranziție, această exigenţă este pentru 60% din fonduri;
 în regiunile mai puțin dezvoltate - de 50%.
Mai mult, anumite resurse ale FEDR trebuie să fie direcționate în mod specific către
proiecte de economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon:
 Regiuni mai dezvoltate: 20%;
35
 Regiuni de tranziție: 15%;
 Regiuni mai puțin dezvoltate: 12%.
FEDR acordă o atenție deosebită caracteristicilor teritoriale specifice:
 Acțiunea FEDR vizează reducerea problemelor economice, de mediu și sociale din zonele
urbane, cu accent special pe dezvoltarea urbană durabilă. Cel puțin 5% din resursele FEDER sunt
alocate pentru acest domeniu, prin "acțiuni integrate" gestionate de orașe.
 Zonele care sunt dezavantajate în mod natural din punct de vedere geografic (zone
îndepărtate, montane sau slab populate) beneficiază de un tratament special.
 Zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de asistență specifică din partea FEDER
pentru a aborda eventualele dezavantaje datorate depărtării acestora (de exemplu, Insulele Canare,
Réunion și Guadelupa) beneficiază de asistență specifică din partea FEDR pentru a compensa
posibilele dezavantaje create de distanțele mari.
 FEDR finanțează şi promovează cooperarea transfrontalieră, transnațională și
interregională (cooperarea teritorială europeană), având o gamă largă de aspecte:
o infrastructura comună de transport;
o inovarea și rețelele de comunicație;
o comerțul transfrontalier;
o gestionarea comună a resurselor naturale;
o conectarea zonelor urbane și rurale.
Aceste forme de cooperare au o valoare adăugată clară, și pentru regiunile învecinate, dar şi
pentru UE.
Fondul social european (FSE) este cel mai vechi fond structural (înființat în 1958). FSE
investește în oameni, cu accent pe îmbunătățirea ocupării forței de muncă și oportunități de
educație. De asemenea, are ca scop să ajute persoanele defavorizate expuse riscului de sărăcie sau
de excluderea socială.
Asistența FSE acoperă toate regiunile UE. În perioada 2014-2020, peste 80 de miliarde de
euro vor fi alocate proiectelor de dezvoltare a capitalului uman în statele membre și cel puțin 3,2
miliarde de euro doar pentru inițiativa "Locul de muncă pentru tineret". În această perioadă FSE se
va concentra pe patru dintre obiectivele tematice ale politicii de coeziune:
 promovarea ocupării forței de muncă și sprijinirea mobilității forței de muncă
 promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei;
 realizarea de investiţii în educație, competențe și învățare pe tot parcursul vieții;
 consolidarea capacităților instituționale și eficienței administrației publice.
În plus, 20% din investițiile Fondului Social European vor fi direcționate către activități
care vizează consolidarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei. Această abordare se numește
"concentrare tematică".
Fondul de coeziune, creat în 1994, ajută statele membre al căror venit național brut (VNB)
este mai mic de 90% din media comunitară pentru a depăși disparitățile sociale și economice și
pentru a promova dezvoltarea durabilă. În prezent, Fondul de coeziune se supune acelorași reguli
36
de programare, gestionare și control ca și FEDER și FSE în temeiul regulamentului privind
dispozițiile comune.
Pentru perioada 2014-2020, Fondul de coeziune acoperă Bulgaria, Cipru, Croația, Estonia,
Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România ,
Slovacia și Slovenia. Fondul de coeziune alocă un total de 63,4 miliarde de euro activităților din
următoarele categorii:
 rețelele transeuropene de transport (TEN-T)13, esențiale pentru buna funcționare a pieței
interne și pentru facilitarea circulației terestre, maritime și aeriene a persoanelor și mărfurilor,
și deasemenea, proiectele prioritare de interes european14, desemnate ca atare de către UE;
 proiecte de infrastructură în cadrul Facilității „Conectarea Europei, un instrument
strategic care investește în infrastructuri de bandă largă și servicii publice online, precum și în
infrastructuri rutiere, căi ferate, rețele electrice și gazoducte.
 mediu: în acest domeniu, Fondul de coeziune poate să intervină în proiecte energetice
sau de transport, în măsura în care acestea au beneficii ecologice clare: eficiență energetică,
utilizarea energiilor regenerabile, dezvoltarea transporturilor feroviare, sprijinul pentru
comodalitate15, consolidarea transportului public, etc.
Asistența financiară din partea Fondului de coeziune poate fi suspendată printr-o decizie a
Consiliului (adoptată cu majoritate calificată) în cazul în care un stat membru care are un deficit
public excesiv nu a remediat această situație sau nu a luat măsurile corespunzătoare.
În ceea ce priveşte acoperirea obiectivelor Politicii de dezvoltare regională, situaţia este
următoarea:
 FEDR sprijină toate cele 11 obiective, însă obiectivele 1-4 sunt principalele priorități;
 FSE investeşte cu prioritate în obiectivele 8-11, dar sprijină şi obiectivele 1-4;
 FC sprijină obiectivele 4 -7 și 11.
Funcţionarea politicii şi instituţiile implicate
Politica de dezvoltare regională se bazează pe Tratatul privind Uniunea Europeană,

prioritățile acesteia fiind definite de Uniune și aplicate de actorii naționali și regionali, în
parteneriat cu Comisia Europeană. Cadrul pentru politica regională este definit pentru o perioadă
de șapte ani.
Bugetul fondurilor structurale și normele de utilizare sunt stabilite de Consiliul Uniunii
Europene și de Parlamentul European, pe baza unei propuneri a Comisiei Europene. Principiile și
prioritățile politicii de coeziune sunt elaborate în urma unui proces de consultare între Comisie și
13
Programul TEN-T cuprinde sute de proiecte - definite ca studii sau lucrări - al căror scop final este asigurarea
coeziunii, interconectării și interoperabilității rețelei transeuropene de transport, precum și accesul la acestea.
Proiectele TEN-T, care se află în fiecare stat membru al UE, includ toate modurile de transport: drumuri, căi ferate, căi
maritime, căile navigabile interioare, căi aeriene, logistică, comodalității, inovaţie.
14
Cele 30 de proiecte prioritare au fost identificate pe baza propunerilor din partea Intereselor Europene, şi pot fi
consultate online la adresa https://ec.europa.eu/inea/ten-t/ten-t-projects/projects-by-priority-project
15
Pentru Comisia Europeană, comodalitatea se referă la o "utilizare a diferitelor moduri de transport, în sine și în
combinație" în scopul de a obține o "utilizare optimă și durabilă a resurselor".
37
statele membre. Autoritățile naționale și regionale se bazează pe orientările strategice europene
privind coeziunea pentru a-și adapta propria programare în conformitate cu prioritățile Uniunii.
Fiecare stat membru dezvoltă apoi un Cadru Strategic Național de Referință (CSNR), pe care
trebuie să îl trimită Comisiei în termen de cinci luni de la adoptarea orientărilor strategice.
Prezentul document prezintă strategia țării și propune o listă a programelor operaționale. Comisia
are apoi o perioadă de trei luni pentru a comenta cu privire la CSNR și pentru a solicita informații
suplimentare.
Comisia trebuie să valideze CSNR, precum și fiecare program operațional (PO). PO-urile
prezintă prioritățile țării și/sau regiunilor. Lucrătorii, angajatorii și organizațiile societății civile pot
participa la programarea și gestionarea programelor operaționale. Depinde de statele membre și de
regiunile lor să pună în aplicare programele operaționale, și anume, să selecteze, să monitorizeze și
să evalueze mii de proiecte. Această activitate este organizată de autoritățile de gestionare din
fiecare țară sau regiune. Comisia trebuie să angajeze fondurile pentru a permite țărilor să înceapă
programele. De asemenea, plătește cheltuieli certificate pentru fiecare țară. Participă la
monitorizarea fiecărui program operațional alături de țara în cauză. Ea elaborează rapoarte
strategice pe toată perioada de programare. De asemenea, statele trebuie să prezinte rapoarte
privind punerea în aplicare a fondurilor.
Instituţii implicate în Politica de coeziune

La nivelul UE
a) Parlamentul European
În anul 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Parlamentul European
a devenit colegiuitor în domeniul politicii de coeziune. Particularitatea politicii de coeziune constă
în faptul că aceasta este implementată printr-un sistem de gestiune partajată de către un organism
european, Comisie şi state membre, prin intermediul administraţiilor naţionale, regionale şi locale
(Panorama Inforegio, 2013).
Comisia parlamentară implicată în Politica de coeziune este este Comisia pentru dezvoltare
regională (REGI), condusă de un Președinte, asistat de patru vicepreședinți. Președintele este
responsabil de gestionarea tuturor aspectelor legate de activitatea comisiei.
Funcţiile ale Parlamentului şi ale comisiilor sale:
 Este responsabil de elaborarea şi evaluarea politicii de coeziune şi dezvoltare regională a
Uniunii, Comisia REGI din cadrul Parlamentului fiind cea care stabeşte cadrul legislativ, inclusiv
dimensiunea urbană a acestei politici. Comisia nu lucrează singură, ci împreună cu Comisia
Europeană, Consiliul Europei, Comitetul Regiunilor, organizațiile de cooperare interregională și
autoritățile regionale şi locale. Comisia trebuie să elaboreze o politică de coeziune axată pe
rezultate, care ţine cont de necesităţile locale, regionale şi naţionale, dar şi de obiectivele UE.
 Exercită controlul prin intermediul comisiilor sale parlamentare care supraveghează
implementarea politicii; controlul nu vizează doar Comisia Europeană, ci şi alte organisme – chiar
dacă, în temeiul Tratatului, Comisia Europeană este singura responsabilă în faţa Parlamentului;
38
 Elaborarea noului Regulament este o altă atribuţie a Membrilor Comisiei REGI, care au
un rol esenţial în această direcţie;
 Comisia REGI are şi alte competenţe, conform Regulamentului de procedură al
Parlamentului European:
o funcționarea și dezvoltarea politicii de coeziune şi de dezvoltare regională;
o instrumente de politică regională ale Uniunii, inclusiv fondurie de finanţare
aferente;
o coordonarea instrumentelor structurale ale Uniunii;
o relațiile cu Comitetul Regiunilor, organizațiile de cooperare interregională și
autoritățile locale și regionale;
o evaluarea efectelor celorlalte politici ale Uniunii asupra coeziunii economice și
sociale;
o dimensiunea urbană a politicii de coeziune;
o regiunile ultraperiferice și insulele, precum și cooperarea transfrontalieră și
interregională.
b) Comisia Europeană
Prin intermediul Comisarului responsabil pentru politica regională Comisia deține o serie de
responsabilități precum:
 Orientarea fondurilor structurale și de investiții ale UE spre creșterea economică şi crearea
de locuri de muncă;
 Utilizarea conform normelor a fondurilor de dezvoltare regională şi protejarea bugetului
UE împotriva fraudelor;
 monitorizarea eficacității programelor de cheltuieli pentru a determina creștere economică
la nivel regional;
 identificarea modalităților prin care fondurile UE pot contribui la finalizarea pieței unice
digitale şi la înființarea unei Uniuni Europene a Energiei.
c) Comitetul Economic şi Social European
În cadrul Comitetul Economic şi Social European funcţionează Secţiunea pentru uniunea
economică şi monetară, coeziune economică şi socială (ECO) care are atribuţii în politicile
regionale si structurale şi politica de coeziune la nivelul UE. Ariile de referinţă ale ECO sunt:
 politici macroeconomice şi monetare,
 resursele proprii şi bugetul UE;
 creştere şi angajare;
 statistici;
 pieţe financiare (inclusiv dimensiunea macroeconomică a serviciilor finanicare şi de
asigurări);
 taxe;
39
 politici regionale şi economice şi coeziune socială,
 planificare spaţială și politici urbane
d) Comitetul Regiunilor
În domeniul politicii de coeziune, Comitetul Regiunilor, prin intermediul Comisiei sale
privind politica de coeziune teritorială și bugetul UE (COTER), se ocupă de:
 aplicarea principiului parteneriatului în contextul programării fondurilor structurale și de
investiții europene;
 evaluarea rezultatelor negocierilor privind acordurile de parteneriat și programele
operaționale,
 rapoartele privind coeziunea elaborate de Comisie;
 mobilitatea în regiunile defavorizate din punct de vedere geografic și demografic;
 strategia pentru regiunea alpină (EUSALP);
 cele două strategii macroregionale privind regiunea Mării Adriatice și a Mării Ionice
(EUSAIR).
La nivel național
Pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare, în concordanță cu
obiectivele de coeziune economică și socială ale României și ale Uniunii Europene, în domeniul
politicilor de dezvoltare regională. Ele constituie cadrul pentru:
 elaborarea, implementarea și evaluarea politicilor de dezvoltare regională;
 culegerea datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT (nivelul NUTS 2).
Instituţiile implicate la nivel naţional sunt:
a) Consiliul pentru dezvoltare regională - un organism regional deliberativ, fără personalitate
juridică, care funcționează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare,
scopul fiind coordonarea activităților de elaborare și monitorizare a tot ceea ce decurge din
politicile de dezvoltare regională.
b) Agențiile pentru dezvoltare regională - funcționează în fiecare regiune de dezvoltare ca
organism neguvernamental de utilitate publică, cu personalitate juridică, nonprofit. Acestea se
organizează și funcționează conform:
 Legii nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în Romania;
 Statutului de organizare și funcționare, aprobat de Consiliul pentru dezvoltare regională.
Principalele atribuţii ale Agenției pentru dezvoltare regională sunt următoarele:
 elaborează și propune consiliului spre aprobaren strategia, planul și programele de
dezvoltare regională și planurile de gestionare a fondurilor;
 asigură realizarea programelor de dezvoltare regională și a planurilor de gestionare a
fondurilor;
40
 asigură managementul tehnic și financiar al Fondului pentru dezvoltare regională;
 solicită instituției naționale cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale sume din Fondul
național pentru dezvoltare regională, pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
 transmite, spre aprobare, consiliului pentru dezvoltare regională proiectele selectate în
cadrul programelor de dezvoltare regională;
 asigură și răspunde de implementarea, monitorizarea tehnică și financiară și controlul
execuției proiectelor finanțate de Uniunea Europeană în cadrul programelor de dezvoltare
regională și a proiectelor din cadrul programelor naționale, care se implementează la nivel
regional;
 realizează și asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel regional a
programelor și proiectelor de dezvoltare regională;
 organizează și dezvoltă, cu sprijinul și sub coordonarea consiliului pentru dezvoltare
regională, parteneriatele regionale
 identifică și promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional și local, precum și
proiecte de cooperare intraregională;
 asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea și centralizarea datelor
la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii.
Politica de dezvoltare regională în perioada 2021-2027
Investițiile în dezvoltare regională se vor axa mai ales pe obiectivele 1 și 2. Acestor

priorități li se vor aloca 65 % - 85 % din resursele FEDR și ale Fondului de coeziune, în funcție de
prosperitatea relativă a statelor membre. Pentru perioada următoare, politica vizează:
 Europă mai inteligentă, prin inovare, digitalizare, transformare economică și sprijinirea
întreprinderilor mici și mijlocii
 Europă mai verde, fără emisii de carbon, punerea în aplicare a Acordului de la Paris și
investiții în tranziția energetică, energia din surse regenerabile și combaterea schimbărilor
climatice
 Europă conectată, cu rețele strategice de transport și digitale
 Europă mai socială, pentru realizarea pilonului european al drepturilor sociale și
sprijinirea calității locurilor de muncă, a învățământului, a competențelor, a incluziunii sociale
și a accesului egal la sistemul de sănătate
 Europă mai apropiată de cetățenii săi, prin sprijinirea strategiilor de dezvoltare conduse
la nivel local și a dezvoltării urbane durabile în UE.
Politica de coeziune continuă investițiile în toate regiunile, pe baza a 3 categorii (mai puțin
dezvoltate, în tranziție, mai dezvoltate). Metoda de alocare a fondurile se bazează încă, în mare
măsură, pe PIB-ul pe cap de locuitor. Se introduc noi criterii (șomajul în rândul tinerilor, nivel
scăzut de educație, schimbări climatice și primirea și integrarea migranților), pentru a reflecta
41
mai bine realitatea de pe teren. Regiunile ultraperiferice vor beneficia în continuare de sprijin
special de la UE. Politica de coeziune continuă să sprijine strategiile de dezvoltare conduse la
nivel local și să autonomizeze gestionarea fondurilor de către autoritățile locale. Crește și
dimensiunea urbană a politicii de coeziune, prin alocarea a 6 % din FEDR dezvoltării urbane
durabile și printr-un nou program de colaborare în rețea și de consolidare a capacităților
dedicat autorităților urbane, sub denumirea Inițiativa urbană europeană. Vor exista reguli mai
scurte, mai puține și mai clare.
Capitolul III: Politica europeană în domeniul concurenței
Încă de la stabilirea acesteia în Tratatul de la Roma din 1957, politica Uniunii Europene în
domeniul concurenței a fost o parte importantă a activității UE. Tratatul prevedea instituirea unui
„sistem care să împiedice denaturarea competiției în interiorul pieței comune”. Obiectivul era
crearea unor norme ample și eficiente privind concurența, pentru a asigura funcționarea
corespunzătoare a pieței europene și pentru a oferi consumatorilor avantajele unui sistem de piață
liberă. Politica în domeniul concurenței înseamnă aplicarea unor norme care să garanteze o
concurență loială în rândul întreprinderilor. Aceasta încurajează dezvoltarea inițiativelor de afaceri
și creșterea eficienței, permite consumatorilor să beneficieze de o ofertă mai largă și contribuie la
reducerea prețurilor și la îmbunătățirea calității. Acestea sunt motivele pentru care UE luptă
împotriva comportamentului anticoncurențial, evaluează concentrările economice și ajutoarele de
stat și încurajează liberalizarea.
Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un cadru
legislativ şi instituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau comunitare menite
să elimine sau să descurajeze practicile comerciale restrictive de genul cartelurilor,
monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea liberului acces la piaţă care, conform termenilor
din tratate, au menirea de a preveni restrângerea sau distorsionarea concurenţei.
Politica în domeniul concurenţei se referă, deci, la reglementarea comportamentului pe
piaţă al agenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare afaceri într-o direcţie cât mai
conformă cu prevederile tratatelor.
42
Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind concurenţa pe
piaţă, incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi măsurile adoptate de
către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi
din cel public (legislaţia şi politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al firmelor).
Obiectivele şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul concurenţei:
Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către

autorităţile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin
măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.
Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la o
creştere a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei
europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive din
punct de vedere al preţului şi al calităţii.
Tratatul asupra Uniunii Europene include printre principiile sale şi pe cel conform căruia
statele membre trebuie să adopte o politică economică “în concordanţă cu principiile economiei
de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.
Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru aspecte:

 eliminarea acordurilor care au ca efect diminuarea concurenţei şi apariţia
abuzurilor de poziţie dominantă (de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între firme
concurente);
 controlul fuziunilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are
ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice con-centrare, începând de la un anumit nivel,
trebuie supusă aprobării Comisiei);
Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de “reglementări antitrust”.
 liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile,
gazele şi electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o politică de
liberalizare treptată;
 monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de
către stat a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu există
perspective de reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi considerate
compatibile cu obiectivele pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte
– întreprinderi mici şi mijlocii sau sprijin regional etc.).
Politica în domeniul concurenței reprezintă un element esențial al pieței interne. Scopul său
este de a oferi tuturor cetățenilor europeni bunuri și servicii de o mai bună calitate, la prețuri mai
avantajoase. Aceasta are drept domenii de activitate: • lupta împotriva cartelurilor; • prevenirea
abuzului de putere de piață din partea întreprinderilor dominante în orice sector sau țară din
Europa; • analiza riguroasă a concentrărilor economice propuse; • controlul ajutoarelor de stat
43
în favoarea sectoarelor și întreprinderilor care riscă să denatureze concurența. De asemenea,
Comisia urmărește să ajute consumatorii și întreprinderile să obțină mai ușor despăgubiri în
cazul în care sunt victimele unui comportament anticoncurențial, precum și să consolideze și să
simplifice investigațiile privind ajutoarele de stat.
Concepte de bază
Politica în domeniul concurenței este unul dintre pilonii integrării europene. Ea este una
dintre competențele comune atribuite Comunității Economice Europene (CEE) prin Tratatul de la
Roma din 1957. Politica în domeniul concurenței a debutat concret printr-un acord între Franța și
Germania, prima dorind să stabilească o politică agricolă comună, iar cealaltă dorind definirea
unor reguli foarte stricte de concurență, în acord cu propriile tradiții.
Apoi, această politică a început să fie privită ca o contrapondere la libera circulație a
mărfurilor, care rezultă din realizarea pieței comune. Întrucât mărfurile trebuia să se miște liber în
cadrul pieței comune, părea logic ca statele membre să adopte norme comune privind concurența,
în beneficiul întreprinderilor și al consumatorilor.
Această politică are două componente:
 reguli referitoare la companii;
 reguli referitoare la intervențiile guvernamentale.
Concurența este cea care forțează companiile să încerce în mod constant să ofere cea mai
bună gamă de produse la cel mai bun preț, cu riscul de a vedea cum consumatorii se îndreaptă către
concurenții lor. Într-o piață liberă, condițiile concurențiale dintre companii sunt esențiale în
beneficiul consumatorilor. Uneori companiile încearcă să limiteze concurența. Atât autoritățile, cât
și Comisia Europeană trebuie să prevină sau să sancționeze astfel de comportamente
anticoncurențiale pentru a asigura buna funcționare a piețelor produselor.
Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe baza unei piețe interne în cadrul căreia concurența este
liberă și deschisă. Din acest motiv companiile sunt obligate să urmeze anumite reguli necesare
bunei funcționări a pieței. Comisia Europeană este responsabilă de politica europeană în domeniul
concurenței. Aceasta are sarcina de a face respectate regulile, ce sunt în beneficiul atât al
consmatorilor, care au acces la prețul pieței, cât și al companiilor care trebuie să aibă grijă să
rămână competitive.
În general, problematica politicii de concurență se împarte în șase categorii (Toute l'Europe,
2017)16:
o Două privesc în principal întreprinderile care operează pe piața internă:
 Lupta împotriva practicilor anticoncurențiale ale agenților economici, prin înțelegeri
și abuz de poziție dominantă;
 Controlul concertărilor companiilor.
o Două privesc atitudinea Statului:
16
Înființată în 1992 ca Centrul de informare despre Europa, Tout l'Europe este un grup de interes economic (GIE)
finanțat de statul francez și de diverși parteneri publici și privați implicați în probleme europene.
44
 Controlul monopolurilor de Stat;
 Controlul ajutoarelor de Stat.
o Două privesc excepțiile de la regulile concurenței și serviciile publice naționale:
 Serviciile de interes economic general;
 Liberalizarea serviciilor de poștă.
Instituțiile europene implicate în politica în domeniul concurenței

Instituţiile implicate în politica europeană a concurenţei şi principalele lor atibuţii sunt
următuarele (Comisia Europeană, 2017):
 Parlamentul European – deşi aproape trei sferturi din legislația europeană este adoptată
în comun de către Parlament și Consiliu în cadrul procedurii de codecizie. Politica în domeniul
concurenței nu face parte din această procedură. Totuşi, există două comisii parlamentare care se
ocupă în mod special de aspecte legate de politica în domeniul concurenței și bunăstarea
consumatorilor: Comisia ECON (Afaceri economice și monetare) care este responsabilă pentru
chestiunile legate de politica economică și monetară a Uniunii, în special normele privind
concurența și ajutoarele de stat acordate întreprinderilor, şi respectiv Comisia IMCO (piața internă
și protecția consumatorilor) a cărei atribuţie este de a identifica și de a elimina obstacolele din
calea bunei funcționări a pieței unice europene și de a promova și proteja interesele economice ale
consumatorilor.
 Consiliul European joacă un rol important în aprobarea comisarului pentru concurență
desemnat de statele membre și de către președintele Comisiei.
 Consiliul Uniunii Europene - în ceea ce privește problemele de concurență, miniștrii
responsabili din fiecare stat membru UE se reunesc periodic, în cadrul Consiliului pentru
Competitivitate
 Comisia Europeană asigură aplicarea corectă a normelor europene privind concurența.
Rolul său este prin urmare să monitorizeze și, dacă este necesar, de prevenţie. Problematica avuta
în vedere cuprine contractele anticoncurențiale, abuzul de către întreprinderi a unei poziții
dominante pe piață, fuziuni și achiziții şi ajutorul de stat.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene - este principalul organ jurisdicțional din UE.
Aceasta asigură o interpretare și o aplicare uniformă a dreptului concurenței în întreaga Uniune
Europeană. De-a lungul anilor, Curtea a făcut numeroase judecăți în domeniul concurenței, care au
avut un impact semnificativ asupra menținerii unor condiții concurențiale eficiente. Cazurile de
concurență sunt tratate de Tribunalul European (cunoscut anterior ca "Înalta Curte"), în timp de
Curtea de Justiție este responsabilă de procedura de recurs. Instanțele naționale pot (și chiar
trebuie, în anumite circumstanțe) să solicite avizul Curții cu privire la modul de interpretare a
legislației europene cu privire la o problemă specifică.
 Banca Centrală Europeană (BCE) - este banca centrală responsabilă de moneda euro,
moneda unică europeană. Banca Centrală Europeană este consultată în mod regulat cu privire la
toate aspectele legate de concurență care afectează sectorul financiar.
45
 Curtea de Conturi - monitorizează veniturile plătite către bugetul UE și cheltuielile
efectuate pentru realizarea politicilor europene. Acesta are competența de a examina amenzile
aplicate întreprinderilor constatate vinovate de comportamente anticoncurențiale în cazurile
gestionate de Comisie. Aceste amenzi sunt plătite în bugetul UE.
 Comitetul Economic și Social European este forumul în care sindicatele, asociațiile
patronale și alte organisme care reprezintă societatea civilă contribuie la procesul de luare a
deciziilor prin emiterea de opinii cu privire la politicile europene. Acesta include o secțiune care
abordează în mod special aspectele privind concurența și bunăstarea consumatorilor (secțiunea
privind piața unică, producția și consumul).
Implicațiile politicii:
Legislația UE le interzice întreprinderilor: să convină fixarea prețurilor sau împărțirea

piețelor între ele [articolul 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)];
— să abuzeze de o poziție dominantă pe o anumită piață pentru a elimina concurenți mai mici
(articolul 102 din TFUE); — să fuzioneze, atât timp cât această operațiune le- ar permite să
controleze piața. Întreprinderile mari care activează în mediul de afaceri din UE nu pot fuziona
fără aprobare prealabilă din partea Comisiei Europene, chiar dacă au sediul în afara UE
(regulamentul privind concentrările economice). De asemenea, normele UE reglementează
ajutoarele acordate de statele membre întreprinderilor (ajutoare de stat), care sunt verificate de
Comisie (articolul 107 din TFUE). De exemplu, în cazul în care nu se respectă anumite criterii,
sunt interzise următoarele ajutoare: — împrumuturi și subvenții; — facilități fiscale; — bunuri
și servicii oferite la prețuri preferențiale; — garanții publice care cresc ratingul de credit al unei
întreprinderi, comparativ cu cel al concurenților acesteia. De asemenea, nu este posibilă
acordarea de ajutoare de stat, indiferent de forma acestora, întreprinderilor aflate în dificultate
pentru care nu există speranțe că vor deveni viabile din punct de vedere economic.
Problematica politicii europene a concurenţei

1.1. Concurența pentru întreprinderi: înțelegeri și abuz de poziție dominantă
Acest prim capitol al dreptului european al concurenței vizează reglementarea
comportamentului întreprinderilor. Regulile sunt enunțate de articolele 101 la 105 din tratatul de
funcționare al Uniunii Europene (TFUE). În sensul dreptului european, termenul de întreprindere
desemnează orice entitate care exercită activități comerciale. Aici sunt, deci, incluse şi
întreprinderile publice cu scop lucrativ, ca operatorii naționali de telecomunicații, de exemplu.
Comisarul european pentru politica în domeniul concurenței, Margrethe Vestager, a declarat în
2014 că : "Europa are nevoie de o cultură mai puternică a concurenței. Prin urmare... Consiliul a
aprobat în mod formal și directiva privind acțiunile în despăgubire pentru încălcarea normelor
privind cartelurile și abuzurile de poziție dominantă, astfel societățile și cetățenii europeni vor
putea obține o cale de atac eficientă pentru prejudiciile suferite ca urmare a practicilor
anticoncurențiale " (Comisia Europeană, 2014)
46
Înțelegerile
Articolul 101 TFUE enunță interzicerea anumitor înțelegeri ce ar fi de natură să îngrădească libera
concurență. Prin termenul de înțelegere, se desemnează în special:
 orice împărțire a pieței;
 o fixare de cotă de producție;
 un acord între întreprinderi asupra prețurilor pentru a le menține ridicate în mod
artificial.
Aceste diferite comportamente falsifică piața, în detrimentul consumatorilor și al altor
producători, victime ale acestor practici. Acestea sunt interzise de cătreUniunea Europeană
deoarece pot afecta comerțul între Statele Membre. (Toute l'Europe, 2014)
Pentru Comisia Europeană, termenul de "înțelegere" este luat într-un sens foarte larg: el
include toate tipurile de acorduri, fie formalizate, fie tacite: o simplă notă, chiar nesemnată, poate
fi considerată ca dovadă. Astfel, pentru a decide dacă un comportament suspect ține de o
"înțelegere" între întreprinderi sau numai de o decizie logică luată individual de fiecare în parte,
Comisia va efectua anchete în scopul strângerii de dovezi.
Deși întreprinderile pot contesta concluziile Comisiei, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, care se ocupă de recursuri, nu face decât să examineze motivarea Comisiei: dacă
motivarea este plauzibilă, Curtea dă dreptate acesteia. Revine deci întreprinderii, să își dovedească
nevinovăția. Până în prezent niciuna nu fost capabilă de acest lucru. Este vorba deci, de o
inversare a sarcinii de probă, ceea ce este neobișnuit în drept. Acest lucru este simptomatic
pentru faptul că dreptul concurenței este domeniul dreptului european care conferă Comisiei cea
mai mare putere. Ea se află în poziție de forță atât față de întreprinderi, cât și față de State, care nu
își mai pot apăra întreprinderile.
În schimb, Tratatul autorizează anumite înțelegeri care ar produce avantaje economice:
 fie deoarece ele ar ameliora "producția sau distribuția unui produs";
 fie pentru că ar promova "progresul tehnic sau economic",
cu condiția ca:
 avantajele să fie strict proporționale scopului,
 să nu elimine concurența,
 și mai ales, să rezerve "utilizatorilor o parte echitabilă din profitul generat [de
înțelegere]" (articolul 101-3 TFUE).
Această flexibilitate a regulilor se aplică, de exemplu, în cazul produselor de lux, care nu pot fi
vândute în orice spațiu comercial, deoarece și-ar pierde din valoare. De asemenea, este cazul
regimului permis acordurilor de distribuție și service automobile, precum și cazul industriei
aerospațiale.
47
Abuzurile de poziție dominantă

Abuzul de poziție dominantă reprezintă o încălcare a dreptului concurenței, întreprinderile
aflate în poziție dominantă datorită puterii lor de piață, profită de aceasta, eliberându-se de
condițiile pe care piața ar trebui să le impună (Condomines, 2009 ).
Articolul 102 al TFUE interzice exploatarea abuzivă a unei poziții dominante de către o
întreprindere. Într-adevăr, când o întreprindere domină o anumită piață, ea poate avea tendința să
profite de această situație pentru a impune condiții de vânzare neloiale:
 prețuri abuzive;
 acorduri de vânzare exclusive;
 prime de fidelitate, având ca scop deturnarea furnizorilor de la concurenții săi.
Este vorba în acest caz de un abuz de poziție dominantă. Dreptul european al concurenței
nu sancționează pozițiile dominante în sine, ci doar abuzurile.
Noțiunea de abuz de poziție dominantă nu este cuantificat în tratat: economiștilor Comisiei le
revine sarcina de a analiza poziția pe care se află întreprinderea, după ce identifică piața vizată. O
poziție este "dominantă" atunci când întreprinderea poate adopta orice politică dorește fără a se
preocupa de politicile concurenților săi pe acea piață (Toute l'Europe, 2017).
Controlul de către Comisie al practicilor anticoncurențiale

a. Oportunitate
Până în 2004, aplicarea acestor reguli era asigurată exclusiv de Comisie (regulamentul 1-2003).
După această perioadă, de afacerile curente se ocupă autoritățile naționale în domeniul concurenței
(principiul subsidiarității pentru repartizarea sarcinii de lucru), Comisia păstrându-și atribuțiile
pentru cazurile importante, implicând sume de bani importante sau care pun probleme juridice
deosebite. Ea continuă, însă, să consilieze autoritățile naționale care se organizează într-o rețea
europeană pentru a face schimb de informații și pentru aplicarea corectă a dreptului.
În plus, Comisia nu are obligația de a reacționa în urma unei reclamații: acțiunea sa este opțională.
Poate decide să închidă ochii dacă prejudiciul este prea mic, de exemplu. Cu toate acestea, dacă o
întreprindere sau o asociație de consumatori depune o plângere la Comisie, iar aceasta decide să nu
îi dea curs, decizia trebuie însoțită de expunerea motivelor (Toute l'Europe, 2017).
b. Anchetă
Când Comisia decide să demareze o procedură 17, prima etapă este cea a anchetei. Pentru a
face față ingeniozității de care pot da dovadă întreprinderile pentru a încălca legislația în domeniul
concurenței, Comisia dispune de două puteri:
 poate cere informații întreprinderilor;
 poate opera inspecții fără preaviz.
17
Procedura poate avea loc fie amiabil, la simpla cerere, fie prin constrângere, caz în care întreprinderea se expune unor sancțiuni
dacă refuză să coopereze.
48
Întreprinderea care răspunde la o cerere de informații are obligația de a fi de bună credință,
în caz contrar, riscând sancțiuni suplimentare. Dar Comisia nu poate constrânge o întrepridere să
se inculpe singură, trebuind deci, să se mulțumească cu chestiuni factuale.
O inspecție poate avea loc cu sau fără o cerere prealabilă de informații, și poate fi neanunțată.
Rolul inspectorului este să se deplaseze la fața locului pentru a aduna indicii care ar putea dovedi
vinovăția întreprinderii. Astfel, Comisia se prezintă demulte ori pe nepusă masă. Inspecția poate fi
mai mult sau mai puțin constrângătoare și în anumite cazuri, (dacă există un mandat judiciar)
întreprinderea este obligată să lase emisarilor Comisiei, în general însoțiți de forțe de ordine, acces
la toate documentele pe care le doresc. Începând cu regulamentul din 2003, Comisia poate chiar să
se prezinte la domiciliul cadrelor superioare pentru a face percheziții. (Toute l'Europe, 2017)
c. Procedură
Dacă ancheta face Comisia să considere că a fost încălcată legislația în domeniul
concurenței, se deschide o procedură. Comisia comunică întreprinderii faptele reproșate, aceasta
având posibilitatea să se disculpe. O audiere permite ascultarea punctelor de vedere ale celor două
părți.
d. Sancțiuni și amenzi
Amenzile pot ajunge la maximum 10% din cifra globală de afaceri a întreprinderilor. Amenda
este colectată obligatoriu și prin intermediul judecătorului național.18
Deciziile pot fi contestate de întreprinderi din mai multe motive:
 dacă dreptul la apărare a fost încălcat;
 dacă se consideră că vinovăția nu a fost suficient dovedită;
 dacă sancțiunile sunt prea ridicate.
e. Despăgubiri
Curtea de Justiție a UE a recunoscut dreptul victimelor încălcării normelor antitrust de a obține
despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-au suferit. Cu toate acestea, din cauza obstacolelor
procedurale și a incertitudinii juridice în acest domeniu la nivel național, există în prezent puține
victime care pot obține despăgubiri. În plus, normele naționale diferă foarte mult în Europa și, prin
urmare, probabilitatea de reparare variază în mare măsură în funcție de situația în care victimele
locuiesc într-un anumit stat membru (Comisia Europeană, 2014).
Principalele îmbunătățiri aduse de Directiva Antitrust 2014/104/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acțiunile în
despăgubire în temeiul dreptului intern, în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de
concurență a statelor membre și a Uniunii Europene sunt următoarele:
 Instanțele naționale pot obliga întreprinderile să dezvăluie dovezi, atunci când victimele își
exercită dreptul la despăgubiri. Instanțele se vor asigura că aceste ordonanțe de divulgare sunt
proporționale și că informațiile confidențiale sunt protejate corespunzător.
 O decizie finală a unei autorități naționale de concurență care stabilește o încălcare
constituie automat dovada încălcării în fața instanțelor din statul membru în cauză.
18
Întreprinderile care denunță înțelegeri pot beneficia de imunitate totală sau parțială
49
 Victimele vor avea cel puțin un an pentru a introduce o acțiune în despăgubire din decizia
finală a unei autorități de concurență care constată încălcarea.
 Dacă o încălcare a cauzat creșteri de prețuri și acestea au fost "transmise" de-a lungul
lanțului de distribuție, persoanele care vor suferi în cele din urmă prejudiciul vor avea dreptul la
reparații.
Controlul concentrărilor
În sens larg, concentrarea economică este orice operațiune juridică care tinde să unifice
centrul decizional a două sau mai multe întreprinderi pentru a-și crește puterea economică. Într-
un sens mai strict, aceasta implică și tranzacții care creează relații financiare între întreprinderi,
având același obiectiv ca și primul (Guillien, 2005).
Concentrările pot fi caracterizate atât de forma juridică utilizată, cât și de efectele economice
generate:
 primul caz se referă la tranzacții juridice specifice și bine definite, cum ar fi fuziunile,
preluările, achizițiile de acțiuni în capitalul social și achizițiile de active corporative;
 al doilea caz se referă la rezultatele economice ale unei operațiuni, adică la dobândirea
puterii de a controla un agent economic de către un altul.
Se poate observa că în exemplele din primul caz, securitatea juridică este asigurată, în timp ce
în al doilea caz, incertitudinea juridică este evidentă, în special datorită neclarității definiției
concentrărilor care se bazează pe efectele acesteia și nu pe forma sa juridică (Vogel ,1988).
Concentrarea de întreprinderi nu este interzisă în sine, decât dacă aceasta creează sau întărește o
poziție dominantă susceptibilă să genereze abuzuri.
Condițiile controlului
Inițial, controlul nu era prevăzut de Tratat. Creșterea numărului de apropieri ale
întreprinderilor în cadrul pieței comune (câteodată în scopul de a eluda legislația cu privire la
înțelegeri), a făcut necesară intervenția comunitară. Ori, odată ce o concentrare a avut loc, în ciuda
potențialelor amenzi aplicabile, ea rămâne foarte greu de dizolvat.
Bazele juridice au fost puse de regulamentul nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989. Propus de
Comisie cu aproape 20 ani mai înainte, el nu a fost adoptat imediat deoarece Statele membre nu au
considerat că este util. Acest text va fi înlocuit în 2004 cu regulamentul nr. 139/2004 cu scopul de
a detalia suplimentar aspectele ce țin de pragurile de intervenție.
Într-adevăr, controlul concentrărilor este realizat înainte ca aceasta să aibă loc. Este într-un
fel, un proces de intenție făcut întreprinderilor, care în acest stadiu, nu au nimic să își reproșeze.
Este deci fundamental, să se poată evalua în termeni economici, dacă concentrarea va avea sau nu
un impact negativ asupra liberei concurențe. Ori, înaintea acestui regulament recent, Tribunalul
European de Primă Instanță (TPI) anulase în trei rânduri decizii de interzicere a concentrării
motivându-le prin eroare de apreciere.
Conform principiului de atribuire a competențelor, Comisia intervine numai dacă
apropierile avute în vedere au o dimensiune comunitară.
50
Sunt considerate ca fiind europene concentrările de întreprinderi cu cifre de afaceri
mondiale de peste 5 miliarde de euro, dacă cifra de afaceri realizată în UE de către cel puțin două
dintre aceste întreprinderi depășește 250 milioane de euro. Statutul concentrării nu va avea obiect
însă, dacă fiecare dintre respectivele întreprinderi realizează mai mult de două treimi din cifrele lor
de afaceri totale în UE într-un singur și același Stat membru. Începând cu 1997, Comisia poate și
să intervină19 când un proiect de concentrare riscă să încalce regulile concurenței în cel puțin trei
State membre (Toute l'Europe, 2017).
Procedură
a. Contactare
Orice operațiune de concentrare cu dimensiuni "europene" trebuie supusă spre autorizare
Comisiei20. Astfel, în general, întreprinderile ce doresc să fuzioneze încep prin a contacta Comisia
în mod informal. Astfel debutează o concertare între ele în scopul definitivării unui proiect
satisfăcător. După ce se realizează acest lucru, întreprinderile trimit oficial o "notificare" Comisiei
pentru a formaliza demersul.
b. Decizie
După trimiterea acestei notificări, concentrarea nu se poate realiza fără răspunsul favorabil al
Comisiei. Pentru pronunțare, aceasta dispune de un termen scurt (25 zile). Dacă se emit „îndoieli
serioase”, se impune un examen aprofundat, de asemenea limitat în timp (90 sau 105 zile). Pentru a
instrumenta dosarul, Comisia dispune de puterea de a cere informații și de puterea de inspecție,
aceleași de care dispune în cazul abuzului de poziție dominantă sau al înțelegerilor.
Dacă Comisia declară concentrarea incompatibilă cu legislația, aceasta este interzisă. Dacă
concentrarea a avut deja loc, aceasta trebuie anulată, în caz contrar, întreprinderile fiind
sancționate cu amenzi. Decizia poate fi contestată de către întreprinderi și anulată de TPI.
c. Recepție
Această politică suscită uneori critici din partea antreprenorilor europeni care consideră că sunt
defavorizați pe plan internațional, dat fiind că dreptul american este mult mai lax în acest domeniu.
În general, deciziile de interzicere din partea Comisiei sunt rare. Frecvent însă, concentrarea (ca și
înțelegerea sau poziția dominantă) este declarată compatibilă cu tratatele, cu condiția ca
întreprinderile să respecte un anumit de condiții sau angajamente.
De exemplu, Comisia Europeană a autorizat fuziunea companiilor aeriene Air France și KLM în
februarie 2004, cu condiția ca întreprinderile să cedeze anumite trasee aeriene pentru a evita
reducerea concurenței în sector din pricina acestei fuziuni.
Monopolurile publice în legislația concurenței
Statele europene sunt prin tradiție destul de intervenționiste în ceea ce privește propria
economie. Contrar unei opinii larg răspândite, sectorul public este bine acceptat de dreptul
19
Desigur, Comisia poate refuza concentrarea a două întreprinderi cu sediu social în afara Europei, dacă operațiunea
generează efecte în piața europeană.
20
Comisia poate delega gestiunea concentrării unei autorități naționale în domeniul concurenței, caz în care se vor
aplica reglementările naționale.
51
comunitar. Comisia europeană nu încurajează în mod special nici privatizările nici naționalizările,
această alegere politică rămânând strict în competența statelor. Cu toate acestea, sectorul public, ca
și sectorul privat de altfel, are obligația de a respecta legislația în domeniul concurenței, în măsura
posibilului.
Acolo unde unii consideră că toate serviciile publice trebuie încredințate unui organ al Statului și
trebuie să beneficieze de monopol, fără a fi supuse regulilor concurenței, Comisia europeană
consideră pur și simplu că aceste servicii trebuie să fie efectuate în mod eficient și la cel mai mic
cost. Pentru Comisie, o întreprindere publică nesupusă concurenței este susceptibilă să practice
prețuri prea ridicate. Filozofia constă deci, în a defini un minimum incompresibil de servicii de
utilitate publică (denumit "serviciu universal"). De exemplu: transportul curierului pe teritoriul
francez în mai puțin de două zile.
Această activitate trebuie supusă liberei concurențe, cu excepția cazului în care concurența
este incompatibilă cu activitatea desfășurată. În ultimul caz, monopolul poate fi păstrat și chiar
oarecum extins, pentru ca activitățile mai rentabile să finanțeze activitățile de serviciu universal
deficitare.
Monopolurile publice
Conform literaturii despecialitate, cel mai proeminent exemplu al unui monopol de stat este
legea și utilizarea legitimă a forței fizice (Grechenig, 2014). Un monopol este dreptul exclusiv de a
produce sau comercializa un produs sau serviciu, drept conferit de o autoritate publică. 21 Este
vorba de un statut deloc apreciat de Comisia Europeană, aparent fiind atât de incompatibil
cuconcurența, încât existența sa este limitată la cazurile în care este absolut necesară pentru ca
piața internă să existe.
Articolul 37 din Tratat privește monopolurile comerciale. Sunt cuprinse sub această
denumire anumite monopoluri istorice precum: tutunul, alcoolul, petrolul, electricitatea, gazul
sau produsele farmaceutice.
Unele sunt surse de venituri financiare pentru Stat prin taxele încasate pe aceste produse,
taxe care au constituit, de altfel, un argument important în favoarea menținerii statutului de
monopol. Numeroase state europene au trebuit însă, să își modifice legislația cu privire la
monopoluri pentru a deveni conformă cu dreptul european, permițând de exemplu, autorității care
gestionează monopolul importul de materii prime provenite din alte state sau, în alt caz, somând-o
să vândă tuturor clienților interesați.
Articolul 106 evocă monopolurile de servicii, în special cele legate de serviciile publice.
Ca regulă generală, întreprinderile publice trebuie să se plieze regulilor liberei concurențe
și să nu beneficieze de măsuri de protecție din partea statului care să le favorizeze față de alte
întreprinderi. Frecvent însă, anumite întreprinderi publice îndeplinesc un "serviciu de interes
economic general", adică nerentabil, dar necesar. Dacă respectarea regulilor concurenței le
împiedică să își desfășoare misiunea de serviciu public, aceste întreprinderi sunt scutitede la
respectarea regulilor respective (a se vedea SIEG - servicii de interes economic general).22
21
O întreprindere publică de drept european este o întreprindere controlată în majoritate de Stat, indiferent de statutul
său juridic (care poate fi diferit de la o țară la alta).
52
Comisia este cea responsabilă de implementarea acestor articole, adresând Statelor
Directive sau Decizii. În ceea ce privește monopolurile comerciale, Comisia a lăsat mână liberă
Statelor și nu a intervenit decât în caz de stângăcii din partea acestora. În ceea ce privește
serviciile, ea a intervenit mai ales emițând directive.
Aceste texte ce vizează liberalizarea monopolurilor, de exemplu în cazul liberalizării rețelelor
de electricitate, cu separarea între distribuție și producție, au apărut în 2003. În general, de
principiu se păstrează monopolul pentru controlul rețelei (dezvoltare și mentenanță, stabilirea unor
norme de securitate etc.) și se stabilește o separare între aceasta și operatorii care o exploatează
comercial. Dimensiunea administrativă este scutită de concurență, pe când dimensiunea comercială
se supune regulilor. Este cazul rețelelor de electricitate, gaze, telefonie, feroviare.
Controlul ajutoarelor de stat
Articolele 107 și 108 din Tratat prezintă principiul interzicerii „ajutoarelor de stat”, adică a
subvențiilor publice acordate întreprinderilor. Această interdicție prin legislația europeană se
bazează pe faptul că o întreprindere care beneficiază de ajutoare publice din partea țării sale, va fi
avantajată comparativ cu o întreprindere străină, care nu beneficiază de acestea. Acest lucru nu
este valabil numai pentru subvențiile pentru import sau export, pentru că o întreprindere ce
funcționează pe teritoriul național favorizată fiind, ar putea să își întărească poziția în detrimentul
altor întreprinderi, în special al celor străine.
Ajutoarele de stat interzise:
Astfel, toate ajutoarele publice susceptibile să afecteze schimburile între Statele membre
sunt vizate, chiar și cele care ar proveni din fonduri private, dar ordonate de Stat. Printre tipurile de
ajutoare interzise se diferențiază
 ajutoarele pozitive - transfer de lichidități, împrumuturi cu dobânzi avantajoase;
 ajutoarele negative - renunțarea la perceperea unor taxe, exonerări fiscale.
Ajutoarele pun probleme numai dacă antrenează favorizarea unor întreprinderi comparativ
cu altele. Includem în termenul de Stat şi Colectivitățile locale, Regiunile etc., chiar dacă acestea
sunt independente politic față de Stat (ca în cazul Germaniei, care este un stat federal). Dacă
întreprinderea beneficiară este una publică, sau la care Statul deține acțiuni, este normal ca acesta
să îi furnizeze capital. Acțiunea sa este însă considerată ca ajutor de stat dacă investiția nu este
rezonabilă în termeni economici. Astfel, dacă întreprinderea este în declin, și Statul o menține
artificial pe linia de plutire pe criterii sociale, este vorba propriu-zis de un ajutor de stat.
Ajutoarele autorizate
În schimb, anumite măsuri, deși constituie ajutoare de stat, pot fi autorizate de Comisia
Europeană. Este vorba, în special, de ajutoarele destinate următoarelor situații :
 Despăgubirea unei întreprinderi pentru realizarea unui seriviciu public deficitar structural;
 Facilitarea accesului la consumul anumitor produse alimentare;
 Ajutoarele în urma dezastrelor naturale;
22
Un singur monopol îndeplinește condițiile celor două concepte: cel al electricității, aceasta fiind o marfă dar nefiind
depozitabilă.
53
 Ajutoarele pentru reconstrucția regiunilor germane de dincolo de „cortina de fier”;
 Favorizarea dezvoltării economice a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut
(ajutoarele pentru ocuparea forței de muncă, IMM-uri, pentru formare sau pentru mediu) ;
 Promovarea realizării unui proiect important de interes european comun sau remedierea
unei perturbări grave în economia unui Stat membru;
 Promovarea culturii și conservarea patrimoniului.
Pentru a defini cu mai multă precizie criteriile pe care se bazează, dintr-o preocupare de
echitabilitate, Comisia a publicat comunicate în care își precizează poziția. De asemenea, UE a
adoptat reglementări pentru definirea anumitor ajutoare orizontale compatibile (pentru IMM-uri,
mediu, dezvoltarea regională, ajutoare pentru angajare și formare, etc.) și pentru fixarea unor
praguri: pentru a fi acceptate, ajutoarele nu trebuie să depășească 200 000 euro/întreprindere și pe
o perioadă de trei ani.
În plus, aceste ajutoare, numite "ajutoare de minimis", nu sunt vizate de legislația europeană,
cu excepția celor plătite în domeniile transporturilor și agriculturii.
În prezent, Comisia europeană dorește ca aceste ajutoare să fie mai puțin numeroase și mai
bine orientate pe domenii axate pe cercetare și inovare, crearea de locuri de muncă, creștere
economică și coeziune socială.
Exercitarea controlului ajutoarelor
Controlul ajutoarelor de stat vizează atât ajutoarele deja existente (de exemplu cele ce vor fi în
vigoare într-un stat membru înainte de integrarea acestuia în UE), dar și ajutoarele noi:
 Pentru primele, Comisia exercită o supraveghere permanentă. În cazul în care constată că
un ajutor nu este compatibil, Comisia informează Statul membru. Acesta, dacă nu alege să
întrerupă sau să modifice ajutorul respectiv, se expune deschiderii unei proceduri de examinare
oficială, la finele căreia Comisia va trebui să-și reitereze decizia însoțită de motivare.
 A doua categorie de ajutoare include ajutoarele individuale și regimurile de asistență. În
general, Statul notifică Comisia asupra regimurilor de asistență pe care dorește să le implementeze
înainte de a trece la fapte. Dar, pentru ajutoarele individuale care se acordă adesea în regim de
urgență (pentru „salvarea” unei întreprinderi, de exemplu), se întâmplă ca Statul să le acorde
înainte de a se lansa în negocieri cu Comisia, chiar dacă apoi efectuează ajustări, sau dacă trebuie
să ceară rambursarea lor ulterioară. Comisia are obligația de a răspunde la orice notificare, în
absența unui răspuns ajutorul fiind validat din oficiu.
De exemplu, Comisia a permis Franței să acorde un ajutor băncii Crédit Lyonnais pentru a o
salva de la faliment, dar în schimb a trebuit să îi vândă toate filialele pentru ca aceasta să nu profite
de o poziție consolidată pe piața bancară (Toute l'Europe, 2017).
Problema se pune atunci când colectivitățile locale, adesea prost informate cu privire la
obligațiile ce le revin, acordă ajutoare fără a informa Comisia și lasă răspunderea în seama
guvernului statului lor. Ori, lipsa notificării unui ajutor face ca acel ajutor să fie ilegal, chiar dacă
nu încalcă regulile enunțate de articolul 107. Comisia trebuie deci, să recupereze provizoriu
54
ajutorul, așteptând să se pronunțe asupra conformității sau lipsei de conformitate a acestuia. Dacă
ajutorul nu este conform, Statul trebuie să recupereze suma de la întreprindere sau să suporte
sancțiuni pecuniare.
Comisia a publicat în 2016 o serie de orientări care definesc cazurile în care cheltuielile
publice intră sub controlul ajutorului de stat de către Uniunea Europeană23 :
 Investițiile publice în construcția sau modernizarea infrastructurii nu constituie ajutor de
stat în cazul în care infrastructura finanțată nu concurează direct cu alte infrastructuri de același tip;
 Chiar dacă infrastructura este construită prin intermediul ajutorului de stat, nici operatorul,
nici utilizatorii, dacă plătesc prețul de piață, nu se consideră a fi susținuți;
 Controlul UE asupra ajutorului de stat se concentrează asupra investițiilor publice care au
efecte transfrontaliere;
 În cazul în care autoritățile publice achiziționează bunuri sau servicii prin invitații la
licitație care respectă normele UE privind achizițiile publice, se consideră, în principiu, că
operațiunea nu conține elemente de ajutor. stat.
Procedură
Comisia dispune de două luni pentru a se pronunța cu privire la un ajutor, în absența deciziei
sale ajutorul fiind acceptat. În caz de îndoieli serioase, se deschide procedura de examinare oficială
cu un nou termen de 18 luni. Este vorba de o fază de negocieri în decursul căreia Comisia va
propune Statului noi condiții pentru a face ajutorul compatibil cu reglementările. Dacă acesta
refuză, ajutorul nu poate fi plătit sau trebuie recuperat de Stat în cazul în care a fost deja plătit.
Dacă returnarea ajutorului de către întreprindere o plasează pe aceasta în risc de faliment,
întreprinderea poate dispune de un termen de eșalonare a rambursării. O situație evocată de către
Tratat (inclus în articolul 108) permite, de asemenea, Consiliului să ocolească decizia Comisiei și
să autorizeze un ajutor cerut de Stat, evocând „circumstanțe excepționale”; un astfel de recurs este
rar. Desigur, Statul poate contesta decizia Comisiei la Tribunalul Uniunii Europene.
Serviciile de interes economic general

„Serviciile de interes general”, sau SIG, corespund concepției europene despre serviciile publice.
Serviciile de interes economic general (SIEG) în Uniunea Europeană sunt "servicii de natură
economică pe care statele membre sau Comunitatea le supune obligațiilor de serviciu public
specifice unui criteriu de interes general„ (Cartea Albă, 2004), cum ar fi distribuția de
electricitate, gaz, curierat.
Serviciile publice sunt prestații ce trebuie:
 să fie accesibile tuturor locuitorilor unui teritoriu;
 să satisfacă un anumit nivel de calitate;
 să aibă un cost abordabil.
În cazul prestațiilor deficitare există derogări de la reglementările europene în materie de
concurență: de exemplu, o regiune izolată și slab locuită trebuie totuși să poată fi corect deservită
23
Commission européenne - Communiqué de presse, 19 mai 2016
55
de o rețea de transporturi, apă, electricitate, curier și telecomunicații, deși exploatarea unei astfel
de rețea nu este rentabilă. Astfel, se poate întâmpla să trebuiască să iasă de pe piață, și să fie
derogată de la reglementările europene în materie de concurență.
Recunoașterea de către UE a specificității serviciilor publice s-a făcut progresiv. În prezent,
conceptul european se bazează pe trei elemente principale:
 UE recunoaște că îndeplinirea unei misiuni de serviciu public poate prevala asupra
regulilor concurenței (cu condiția ca avantajele furinzate de Stat întreprinderii ce exercităacel
SIEG să compenseze strict costurile generate de misiunea de serviciupublic.);
 Dreptul european obligă fiecare Stat să mobilizeze suficiente mijloacepentru ca misiunile
de SIEG să fie îndeplinite;
 UE nu se pronunță asupra alegerii serviciilor publice, alegere lăsată Statului în cauză, sau
asupra modului de organizare al acestora.
Ce sunt SIEG ?
Serviciile de interes economic general (SIEG) sunt o sub-categorie de servicii de interes
general (SIG). Aceste categorii conferă serviciilor incluse în ele anumite proprietăți.
 SIG sunt servicii, fie comerciale, fie necomerciale, „considerate de către autoritățile
publice a fi de interes general și supuse de acestea unor obligații de serviciu public” (definiție dată
de Cartea albă a Comisiei Europene din 12/05/04). Noțiunea de SIG face referire la prestație, fără a
se poziționa cu privire la întreprinderea ce exercită această prestație. Întreprinderea poate fi publică
sau privată : Statului îi revine alegerea modului în care dorește să asigure serviciul respectiv.
 Printre ele figurează SIEG, care așa cum indică numele lor, includ exclusiv servicii
economice, adică cele care corespund vânzării de bunuri sau servicii. Cartea albă a Comisiei dă
câteva exemple: „serviciile furnizate de marile întreprinderi de rețea, precum transporturi, servicii
poștale, energie și comunicare”. Aceste servicii rămân supuse legilor pieței și concurenței, deși
doar într-o anumită măsură. Ele pot deroga prestatarul de la aceste legi, dacă acest lucru este
necesar îndeplinirii misiunii lor de interes general.
 Celelalte serviciide interes general, cele ne-economice (SNEIG), sunt identificate pentru
prima oară în dreptul european prin Directiva „Servicii”. Sunt serviciile pe care directiva le
excludea din sfera sa de aplicare : nu aparțin unei piețe și sunt fondate pe o logică de solidaritate și
redistribuire, deci se eludează regulilor concurenței. Printre ele, serviciile suverane (poliția, justiția,
…) sau altele precum sănătatea, educația, cultura sau mediul.
 Comisia identifică alte tipuri de servicii publice, serviciile sociale (protecția socială,
asistența pentru persoane, locuințele sociale), ce pot aparține SIEG sau SNEIG, după caz.
Statele membre sunt cele care au misiunea de a determina, fiecare pentru propriul teritoriu, care le
vor fi SIEG. Cu toate acestea, Comisia poate chestiona această decizie.
Emergența serviciilor publice după model european

Înaintea Tratatului de la Lisabona, serviciile publice nu aveau o bază juridică reală
europeană. Sunt menționate fugitiv în tratatul de la Roma, și mai apăsat în cel de la Amsterdam.
56
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene le schițează puțin câte puțin. Comisia
Europeană se va însărcina cu precizarea noțiunii, dar fără a propune un cadru european. La cererea
anumitor State membre, precum Belgia, Benelux și Franța, tratatul de la Lisabona le consacră în
cele din urmă un protocol complet, și anume protocolul nr. 9.
Schițe în tratate
Expresia "serviciu de interes economic general" este menționată încă din Tratatul de la
Roma, printre dispozițiile care privesc concurența, și se face referire la ideea de serviciu public în
domeniul transporturilor. Patruzeci de ani mai târziu, Tratatul de la Amsterdam ridică SIEG la
rangul valorilor comune ale UE, în virtutea „rolului pe care îl joacă în promovarea coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii”. Mai mult, fostul articol 16 TCE precizează doar că "întreprinderile
însărcinate cu gestiunea SIEG sunt supuse regulilor tratatelor, în special regulilor concurenței, în
limitele în care aplicarea acestor reguli nu împiedică îndeplinirea de fapt sau de drept a misiunii
specifice ce le-a fost încredințată. ”Carta drepturilor fundamentale rezonează cu acest concept
menționând că „Uniunea recunoaște și respectă accesul la SIEG”, precizând, totuși, că acest lucru
trebuie să se facă „în limitele și condițiile stabilite [de tratate]”, preocupându-se să împace
conservarea serviciilor publice și deschiderea către concurență.
Progresele jursiprudențiale
Pentru a contracara această insuficiență de precizări, jurisprudența Curții de Justiție va
contribui la conturarea conceptului european de serviciu public, și în special a situațiilor în care
legislația cu privire la concurență încetează să se mai aplice. Trei hotărâri sunt demne de a fi
amintite (Curtea europeană de Justiţie, 2017):
 Hotărârea Corbeau (1993): Curtea validează faptul că un Stat poate acorda unei
întreprinderi compensații financiare pentru ca aceasta să poată asigura un serviciu public;
 Hotărârea Comuna Almelo (1994): Curtea autorizează restrângeri ale aplicării legislației în
domeniul concurenței, dacă aceste restrângeri sunt necesare îndeplinirii unui serviciu public;
 Hotărârea Altmark (2003)24: Curtea precizează condițiile în care un ajutor acordat pentru un
serviciu public nu este considerat ajutor de stat și este deci, permis (în special serviciul trebuie să
fie clar definit, compensația nu trebuie să depășească cheltuielile ocazionate de acesta etc.)
Rolul Comisiei
Comisia nu a propus o Directivă Cadru cu privire la serviciile de interes general, în ciuda
solicitării în acest sens venită din partea Consiliului European de la Barcelona, din martie 2002.
Comisia a redactat mai întâi o Carte verde în 2003 (21 mai), apoi o Carte albă, anul următor (12
mai), și în fine, un comunicat doi ani mai târziu.
24
Conform hotărârii Altmark, compensațiile aduse de un Stat unei întreprinderi pentru misiunea sa de serviciu public sunt
compatibile cu dreptul european dacă și numai dacă:
- întreprinderea beneficiară a fost în mod explicit însărcinată cu executare obligațiilor de serviciu public la rândul lor clar definite.
- această compensație este calculată după parametri obiectivi și transparenți.
- această compensație nu depășește necesarul acoperirii costurilor ocazionate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu public,
incluzând un „beneficiu rezonabil”.
- dacă nu a fost vorba de o piață publică, nivelul compensației trebuie să fie calculat pe baza unei analize de cost care să ia ca
referință o „întreprindere medie, bine gestionată și echipată corespunzător”.
57
În acesta din urmă, care poartă data de 20 noiembrie 2007, ea definește serviciile publice
(„serviciile atât economice cât și ne-economice, pe care autoritățile publice le clasifică de interes
general și le supun unor obligații specifice de serviciu public”) și clasifică pe categorii diferitele
tipuri de servicii.
În ceea ceprivește Parlamentul European, acesta a adăugat definiției principii comune pentru
încadrarea serviciilor publice europene: universalitate, acces egal, continuitate, securitate,
adaptabilitate, calitate, eficacitate, accesibilitate tarifară, transparență, protecția grupurilor sociale
defavorizate, protecția utilizatorilor, consumatorilor și mediului și participarea cetățenească.
Serviciile publice în Tratatul de la Lisabona
Contrar precedentelor, Tratatul de la Lisabona instaurează o bază juridică reală pentru
SIEG. Este vorba despre articolul 14 TFUE, unde li se consacră un protocol întreg, text adjuns
Tratatului și cu valoare juridică egală. Acest lucru arată că SIEG nu mai sunt doar o expresie a
unor valori comune, ci o categorie juridică de sine stătătoare.
Conceptul european astfel stabilit, este bazat pe principiul subsidiarității: Statele sunt libere
să definească, organizeze și finanțeze serviciile pe care le doresc calificate ca SIEG, iar eșaloanele
locale sunt cele care au misiunea de a implementa aceste servicii pentru a răspunde nevoilor
cetățenilor. UE nu intervine, deci, cu nimic în organizarea serviciilor publice. Astfel, serviciile
publice admit disparități geografice, sociale și culturale.
Cu toate acestea dreptul european crează necesitatea garantării unui nivel ridicat de calitate,
o siguranță și o accesibilitate, o egalitate de tratament și un acces universal pentru serviciile
publice.
Noul „pachet” SIEG
Între 10 iunie și 10 septembrie 2010, Comisia Europeană a lansat o consultare
publică deschisă pentru toți cetățenii europeni pentru a stabili un bilanț de implementare a
măsurilor legislative adoptate în 2005 și cunoscute sub numele de „pachetul Monti-Kroes”. Pe
baza răspunsurilor obținute, ea a adoptat în data de 20 decembrie 2011, un nou ansamblu de măsuri
pentru SIEG. Acest nou pachet include o comunicare din 11 ianuarie 2012 cu privire la aplicarea
regulilor Uniunii Europene în materie de ajutoare de stat cu compensațiile acordate pentru
prestarea serviciilor de interes economic general.
În aceeași zi a fost publicată o decizie care prevede ca ansamblul serviciilor sociale să fie
din acel moment scutite de obligația de a notifica Comisia. Până atunci, doar spitalele și locuințele
sociale beneficiau de această scutire. În ceea ce privește celelalte SIEG, acestea nu trebuie
notificate Comisiei europene decât dacă privesc o valoare mai mare de 15 milioane de euro pe an.
Pentru acele SIEG care fac obiectul unor compensații de peste 15 milioane de euro pe an, decizia
consideră că acestea prezintă un risc de distorsiune a regulilor concurenței și că trebuie să facă,
deci, obiectul unei atenții deosebite și unei analize mai aprofundate.
În fine, pachetul conține un nou „regulament de minimis” care consideră că sub pragul de
500 000 euro pe trei ani un serviciu este considerat din oficiu ca nebeneficiind de ajutoare de stat.
Directiva din 16 noiembrie 2006 cu privire la transparența relațiilor financiare între Statele
membre și întreprinderile publice precum și cu privire la transparența financiară în anumite
întreprinderi rămâne aplicabilă pe mai departe.
58
Politicile anticoncurenţiale
Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-concurenţiale şi
care afectează comerţul internaţional:
A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei

Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:
– Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare
Acestea sunt constituite de importatorii sau cumpărătorii interni şi se referă la:
boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori străini. Efectele vizează
excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii privind calitatea
de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către aceste asociaţii.
"Formele dure" de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor
şi alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea ambiguu
formulate (în unele jurisdicţii acestea pot fi per-mise dacă importatorii se confruntă cu poziţia
dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor
constrângeri substanţiale).
– Cartelurile de export şi alte aranjamente similare
Cartelurile de export se pot împărţi în două grupe:
 Carteluri de export "pure", care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele externe.
Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei
celor mai multe ţări, din două motive:
- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;
- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi.
 Cartelurile de export "mixte", care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării
exportatoare, cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe
esenţiale sau interdicţii, ca şi cartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi
anumite ţări prevăd exceptări speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitările
interne sau efectul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupra exportului.
– Cartelurile internaţionale
Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în două sau
mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a
preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţa
este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în
beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale.
B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei

Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate
de către furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:
 Cerinţe exclusive - care împiedică distribuitorii să comercializeze pro-dusele;
59
 Vânzări legate - prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;
 Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat - care furnizează stimulente financiare pentru a
împiedica distribuirea produselor concurente;
 Exclusivitatea teritorială - care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor zone
geografice.
C. Abuzul de poziţie dominantă

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale şi
verticale se bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între
acordurile dintre firme şi "abuzul de poziţie dominantă" sau "monopolizare". Cele din urmă se
definesc ca fiind practici ale firmelor dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie
dominantă pe piaţă. Aceste practici includ:
 afaceri pe bază de exclusivitate;
 închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;
 vânzări legate;
 controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;
 aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;
 discriminarea prin preţ;
 aranjamente contractuale de exclusivitate;
 simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive;
 impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.
D. Fuziunile
Se disting trei tipuri fundamentale de fuziuni:
 Fuziunile orizontale - comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de afaceri sau
de pe aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea preţurilor, în maniera unui cartel.
Fuzionările orizontale care vizează o reducere a cheltuielilor variabile este preferabilă din punct de
vedere social.
 Fuziunile verticale - implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi comercializării
din cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienţei prin reducerea numărului de
tranzacţii şi a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii de producţie şi distribuţie.
 Fuziunile agregate - integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de fuzionări
nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu urmăresc creşterea
puterii lor pe piaţă.
60
Capitolul IV: Politica monetară a Uniunii Europene
Concepte de bază
Politica Monetară a Uniuii Europene este strâns legată de Politica Economică a acesteia.
În iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul înființării în etape a unei Uniuni
economice și monetare (UEM), înfiinţând o comisie sub președinția lui Jacques Delors,
președintele Comisiei Europene. Aceasă comisie trebuia să studieze și să propună pași concreți
care să conducă la această uniune. Pe lângă guvernatorii băncilor centrale naționale ale
Comunității Europene, comisia a inclus şi o serie de experţi: pe Alexandre Lamfalussy, director
general al Băncii Reglementărilor Internaționale, pe Niels Thygesen, profesor de economie din
Danemarca, și pe Miguel Boyer, președinte al BancoExterior de España.
Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene a fost lansată oficial prin Tratatul
de la Maastricht în 1992, şi s-a bazat pe două elemente: crearea unei monede unice, moneda
euro şi coordonarea politicilor economice și bugetare ale statelor membre.
Politica monetară a Uniunii Europene este gestionată de Banca Centrală Europeană (BCE),
cu sediul la Frankfurt. BCE este un organism independent în cadrul Eurosistemului, băncile
centrale naționale aflâdu-se într-o relație de subordonare faţă de BCE, ele fiind doar executorii
61
politicii monetare. Președintele și vicepreședintele BCE se află în organele de decizie și de punere
în aplicare a politicii europene: în Consiliul guvernatorilor, care definește politica monetară, şi în
Consiliul de administrație, care decide cu privire la punerea în aplicare a politicii în conformitate
cu orientările stabilite.
BCE definește principalele orientări monetare ale zonei euro. Pentru a face față recesiunii și
riscurilor de deflație, BCE a introdus un ciclu de sprijin pentru bănci și de menținere a stabilității
prețurilor. Zona euro este guvernată de reguli și nu de alegeri, din cauza absenței instituțiilor a
procedurilor politice în care alegerile pot fi stabilite și controlate.
Obiectivul principal BCE este stabilitatea prețurilor: menținerea inflației care nu poate depăși
2%. BCE este inspirată de teza monetaristă25 conform căreia inflația este pretutindeni de origine
monetară (Milton Friedman). Restrângerea inflației se realizează prin controlul strict al ofertei de
bani. Obiectivele secundare privind ocuparea forței de muncă și creșterea economică pot fi
urmărite numai cu condiția ca acestea să nu împiedice realizarea obiectivului prioritar.
BCE are o politică monetară restrictivă, care a funcţioant destul de bine pentru a reduce
inflația în zona euro, însă această politică unică ar putea masca diferențele semnificative de inflație
dintre țări. Astfel, inflația spaniolă este superioară structural inflației franceze sau germane. Se
poate de asemenea remarca faptul că o singură politică este eficientă numai în cazul unui șoc
simetric, adică al unei bulversări care afectează toate țările din zonă: o încetinire a cererii la nivel
mondial. Dar, în cazul unui șoc asimetric, adică afectând doar una sau câteva țări din zonă, politica
excesiv de largă a BCE este socotită de analişti a fi ineficientă (Preşedinţia franceză a Consiliului
UE, 2013).
Uniunea Economică și Monetară
Uniunea economică și monetară reprezintă un pas important în procesul de integrare a

economiilor statelor membre ale UE. Lansată în 1992, UEM presupune coordonarea politicilor
economice și bugetare, aplicarea unei politici monetare comune și utilizarea unei monede
unice, euro. Toate cele 28 de state membre ale UE fac parte din uniunea economică, dar unele
dintre ele și-au aprofundat și mai mult integrarea și au adoptat moneda euro. Împreună, aceste
țări alcătuiesc zona euro. Moneda unică prezintă avantaje incontestabile: reduce costurile
tranzacțiilor financiare, facilitează călătoriile și consolidează rolul UE la nivel internațional.
În cadrul Uniunii Economice și Monetare, Banca Centrală Europeană stabilește o
politică monetară unică, iar aceasta este completată de politici economice coordonate și de
politici bugetare armonizate. În acest context, nu există o instituție unică responsabilă de
25
Monetarismul este o linie de gândire economică conform căreia guvernele trebuie să urmărească o politică monetară
strictă pentru a limita cantitatea de bani în circulație. Reflecția asupra acestei teme este veche, dar cel care a revigorat
acest curent este economistul Milton Friedman (lider al Școlii din Chicago), care a ajutat la reabilitarea teoriei
cantitative a banilor împotriva paradigmei dominante a timpului, keynesismul. Astfel, politica monetară a reapărut în
ultimii ani ca un instrument cheie al politicii economice. Keynesianismul este o școală de gândire economică fondată
de economistul britanic John Maynard Keynes. Acesta a pledat pentru o politică activă în favoarea sectorului public în
economie, realizat nu numai prin acțiuni de tip monetarist ale băncilor naționale, dar și printr-o politică fiscală
energică. Pentru keynesieni, piețele lăsate singure nu conduc neapărat la optimul economic.
62
politica economică. În schimb, această responsabilitate este împărțită între statele membre și
diferitele instituții ale UE.
Uniunea Economică și Monetară reprezintă pentru UE un pas înainte pe drumul integrării
economice, proces care a început în 1957. Prin integrare economică, atât economia UE, cât și
economiile statelor membre luate separat dobândesc dimensiuni sporite, eficiență pe plan intern și
robustețe. Apar astfel mai multe oportunități de a asigura stabilitatea economică, de a accelera
creșterea economică și de a crea un număr mai mare de locuri de muncă, toate acestea aducând
beneficii directe cetățenilor UE.
Uniunea Economică și Monetară nu este un scop în sine, ci doar un instrument menit să
ajute la atingerea obiectivelor Uniunii Europene și să îmbunătățească viața cetățenilor din țările
UE. Prin urmare, elaborarea unor politici economice sănătoase devine o chestiune de interes
comun pentru toate țările UE. Pentru a asigura buna funcționare a economiei UE în ansamblul său,
este important ca toate țările să își coordoneze politicile economice și bugetare, cu obiectivul
comun de stabilitate și creștere economică.
Pe lângă faptul că stabilizează economiile, uniunea economică și monetară și moneda euro
favorizează buna funcționare a pieței unice, în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor.
În termeni concreți, uniunea economică și monetară înseamnă:
 coordonarea politicilor economice între statele membre;
 coordonarea politicilor bugetare, în special prin stabilirea limitelor pe care deficitul și
datoria publică a țărilor membre nu trebuie să le depășească;
 o politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană;
 norme unice și supravegherea instituțiilor financiare din zona euro;
 o monedă unică și zona euro.
După izbucnirea crizei economice și financiare în 2007, Uniunea Europeană a luat măsuri fără
precedent pentru îmbunătățirea cadrului de guvernanță economică al uniunii economice și
monetare. Acestea au inclus consolidarea Pactului de stabilitate și de creștere (care contribuie la
consolidarea disciplinei bugetare și asigură finanțe publice fiabile și sustenabile).
Însă aceste măsuri de urgență trebuie să fie consolidate și completate pe termen lung, pentru a evita
ca o nouă criză să afecteze uniunea economică și monetară. Prin urmare, în iulie 2015 a fost
convenită o foaie de parcurs în două etape pentru aprofundarea uniunii economice și monetare.
Aceasta va fi finalizată cel mai târziu în 2025.
În etapa 1, denumită „Aprofundarea prin practică” (1 iulie 2015-30 iunie 2017),
instrumentele existente și tratatele în vigoare au fost folosite pentru a stimula competitivitatea și
convergența structurală. Ea va conduce la elaborarea de politici bugetare responsabile la nivel
național și la nivelul zonei euro, va finaliza uniunea financiară și va consolida responsabilitatea
democratică.
În etapa 2, denumită „Finalizarea uniunii economice și monetare” (până în 2025), vor fi
lansate acțiuni mai ambițioase pentru a spori caracterul obligatoriu al procesului de convergență.
Acest lucru va fi realizat prin stabilirea de comun acord a unui set de criterii de convergență de
natură juridică și prin înființarea unei trezorerii a zonei euro.
63
Operațiunile și instrumentele de gestionare a uniunii economice și monetare sunt menite să
sprijine creșterea economică durabilă și un nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin
intermediul politicii economice și monetare. Aceasta implică patru activități principale:
 aplicarea unei politici monetare eficiente în zona euro, pentru a asigura stabilitatea
prețurilor;
 coordonarea politicilor economice și bugetare în țările UE;
 asigurarea bunei funcționări a pieței unice;
 supravegherea și monitorizarea instituțiilor financiare.
Politica monetară presupune influențarea ratelor dobânzii și a ratelor de schimb în
beneficiul economiei unei țări. Acest lucru este realizat de o bancă centrală care controlează
masa monetară în cadrul economiei. Cu toate acestea, dacă fiecare țară din UE și-ar aplica
propria politică monetară, piața unică ar fi mult mai puțin eficace; schimburile comerciale ar
putea fi perturbate, iar beneficiile ar fi diminuate.
Din acest motiv, în cadrul uniunii economice și monetare, politica monetară este strâns
coordonată, iar în zona euro aceasta este centralizată și independentă.
Guvernele naționale controlează alte domenii de politică economică. Printre acestea se
numără politica bugetară care vizează bugetele guvernelor, politicile fiscale care stabilesc cum
se constituie veniturile unui stat, politicile structurale care determină sistemele de pensii și
reglementările privind piața muncii și cea de capital.
Obiectivele UEM sunt:
 preţuri stabile;
 finanţe publice puternice;
 dezvoltare economică;
 creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
UEM se bazează pe ideea că preţurile stabile, alături de finanţe publice puternice, constituie cea
mai bună bază pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.
– Stabilitatea preţurilor se asigură prin echilibrul realizat între politica monetară a
Băncii Centrale Europene şi politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a
făcut din această stabilitate obiectivul principal al BCE. În decembrie 1998, BCE indica faptul că
acest obiectiv va fi atins atâta timp cât fluctuaţia preţurilor este mai mică de 2%.
Acţiunile de politică monetară referitoare la stabilitatea preţurilor au în vedere
creşterea sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politicile BCE vizează
susţinerea obiectivelor economice de mare importanţă pentru UE, precum creşterea economică şi
crearea de locuri de muncă, cu condiţia ca acestea să nu afecteze stabilitatea preţurilor.
- Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratat, iar mijloacele de realizare a acestui
obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate şi de Creştere Economică.
Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii pe termen scurt
puţin ridicate şi favorizează menţinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scăzut nivel
posibil, fapt ce avantajează investiţiile.
64
Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici pentru
punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcţia susţinerii creşterii economice şi a creării
de locuri de muncă.
B. Mijloacele de realizare a obiectivelor UEM au în vedere:

 supravegherea şi coordonarea riguroasă;
 acţiunile preventive;
 tehnicile de schimbare a opiniei.
– Acţiunea de supraveghere şi coordonare este necesară pentru a urmări în ce măsură

politicile economice ale statelor membre susţin obiectivele comune în materie de preţuri şi de
buget, precum şi în vederea preîntâmpinării disfuncţionalităţilor UEM.
Procedura începe în fiecare an cu orientările generale ale politicii economice, adoptate în fiecare
vară de ECOFIN după aprobarea lor de către Consiliul European. Acestea indică priorităţile politicii
macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce afectează pieţele forţei de muncă,
bunurilor şi serviciilor.
– Acţiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile naţionale să continue politicile

axate pe obiectivele creşterii economice şi stabilităţii. Spre sfârşitul anului, statele membre ale zonei
Euro îşi prezintă programul de stabilitate, iar ţările în curs de aderare “programele de convergenţă”.
Statele membre trebuie să prezinte planuri în care să explice cum intenţionează să atingă bugete
echilibrate sau excedentare, astfel încât să aibă o marjă de acţiune în cazul unei descreşteri economice,
fără a depăşi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB-ul înscris în Pactul de Stabilitate şi de Creştere
Economică. Comisia avizează fiecare program, ceea ce constituie baza de verificare şi recomandări ale
ECOFIN către statele membre.
– Tehnica schimbării de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor membre
astfel încât deficitele lor bugetare să nu depăşească plafonul de 3% din PIB. Dacă se constată că o ţară
s-a detaşat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcătuieşte un raport către Consiliu, care poate
recomanda statului respectiv adoptarea măsurilor corective necesare. Un stat membru poate fi
sancţionat dacă după 6 luni nu şi-a îndeplinit angajamentele de disciplină bugetară. Sancţiunile, la
început sub forma unui depozit nepurtător de dobândă, pot fi evitate în circumstanţe excepţionale,
precum recesiunea sau catastrofele naturale.
Etapele istorice ale Politicii monetare a Uniunii Europene
a) Prima fază – crearea UEM

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a decis în iunie 1989 că prima etapă a Uniunii
economice și monetare va începe la 1 iulie 1990, dată fiind eliminarea tuturor restricțiilor privind
mișcările de capital între statele membre.
65
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunității Economice
Europene, care a jucat un rol din ce în ce mai important în cooperarea monetară de la crearea sa în
mai 1964, a primit noi responsabilități. Sarcinile sale, astfel cum figurează într-o decizie a
Consiliului din 12 martie 1990, au constat în special în consultarea statelor membre cu privire la
politicile monetare și promovarea coordonării acestora în vederea realizării stabilității prețurilor.
Pentru realizarea etapelor II și III ale UEM, Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (Tratatul de la Roma) urma să fie revizuit pentru a stabili structura instituțională
necesară. În acest scop, în 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală privind UEM,
împreună cu Conferința Interguvernamentală privind Uniunea Politică.
Negocierile au condus la Tratatul privind Uniunea Europeană, care a fost aprobat în
decembrie 1991 și semnat la Maastricht la 7 februarie 1992. Cu toate acestea, din cauza
întârzierilor în procesul de ratificare, Tratatul (de modificare a Tratatului de instituire a
Comunității Europene Comunitatea Economică Europeană - care a devenit Tratatul de instituire a
Comunității Europene - și care a introdus, în special, Protocolul privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene și Protocolul privind Statutul
Institutului Monetar European) nu a intrat în vigoare înainte de 1 noiembrie 1993.
b) A doua fază: înființarea EMI și a BCE
Înființarea Institutului Monetar European (EMI) la 1 ianuarie 1994 a marcat trecerea la a
doua fază a UEM. La acea dată, Consiliul guvernatorilor a fost dizolvat. Existența temporară a
IME reflectă gradul de integrare în domeniul monetar în cadrul Comunității. IME nu și-a asumat
răspunderea pentru desfășurarea politicii monetare în Uniunea Europeană - care a rămas
prerogativele autorităților naționale. În mod similar, EMI nu a avut puterea de a efectua intervenții
în valută.
Cele două misiuni principale ale EMI au fost:
 să consolideze cooperarea dintre băncile centrale și coordonarea politicilor monetare; și
 desfășurarea politicii monetare unice și crearea unei monede unice în timpul celei de-a treia
etape, pentru pregăti înființarea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
În decembrie 1995, Consiliul European a decis ca numele unității monetare europene care
urmează să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape să fie "euro" și să confirme că a treia
etapă a UEM va începe la 1 ianuarie 1999. În același timp, IME a fost însărcinată cu lucrări
pregătitoare privind viitoarele relații monetare și de schimb între zona euro și celelalte țări ale
Uniunii Europene. În decembrie 1996, EMI a prezentat Consiliului European un raport care a
folosit-o ca bază pentru o rezoluție privind principiile și principalele caracteristici ale noului
mecanism de schimb valutar (ERM II), adoptat în iunie 1997.
În decembrie 1996, EMI a prezentat Consiliului European seria de modele selectate pentru
bancnotele euro care urma să fie pusă în circulație la 1 ianuarie 2002.
Pentru a completa și a clarifica dispozițiile Tratatului privind UEM, în iunie 1997
Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate și de creștere - care constă în două
regulamente menite să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. Pentru a asigura
stabilitatea macroeconomică a UE, Pactul de stabilitate și creștere, care reprezintă un
66
angajament politic privind controlul deficitelor fiscale. contribuie la evitarea deficitelor
bugetare excesive ale statelor membre și la consolidarea convergenței politicilor economice.
Inițial, era necesar ca statele să-și mențină deficitul public sub 3% din PIB, iar datoria lor
publică să fie mai mică de 60% din PIB, cu excepția unor circumstanțe excepționale. În ceea ce
privește moneda euro, deși trece printr-o perioadă dificilă, ea păstrează multe avantaje, făcând
posibilă:
 limitarea consecințelor negative ale turbulențelor financiare internaționale prin
asigurarea unui mediu stabil pentru comerțul între operatorii statelor membre;
 dispariția operaţiunilor și a taxelor de schimb valutar.
La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern, a
decis în unanimitate că unsprezece state membre au îndeplinit condițiile necesare pentru
participarea la a treia etapă a UEM și adoptarea monedei unice începând cu 1 ianuarie 1999,
acestea fiind Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia și Finlanda.
În mai 1998, miniștrii de finanțe ai statelor membre care au adoptat moneda euro au decis, de
comun acord cu guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre în cauză, Comisia
Europenă și EMI, modul de stabilire a ratelor de conversie ale monedei euro.
Înființarea BCE la 1 iunie 1998 a marcat încheierea misiunii EMI.
c) Faza a treia – fixarea irevocabilă a cursurilor de scbimb
La 1 ianuarie 1999, a fost lansată cea de-a treia și ultima fază a UEM, cu stabilirea
irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor unsprezece state membre participante
încă de la început, și punerea în aplicare a unei politici monetare unice aflate sub responsabilitatea
a BCE.
Numărul statelor membre participante a crescut la douăsprezece la 1 ianuarie 2001, când
Grecia a intrat în a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cea de-a 13-a țară care a participat la
zona euro la 1 ianuarie 2007, urmată de un an mai târziu de Cipru și Malta, de la 1 ianuarie 2009
de Slovacia, de la 1 ianuarie 2011 de Estonia, de la 1 ianuarie 2014 Letonia și 1 ianuarie 2015 de
către Lituania. În ziua aderării țării la zona euro, banca sa centrală devine automat membră a
Eurosistemului.
Până acum, deci, 19 state au adoptat moneda unică, și prin urmare fac parte din zona euro:
Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia , Irlanda, Lituania,
Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Miza economică pentru viitorul uniunii economice și monetare este dublă:
 aprofundarea uniunii, inclusiv prin definirea unui "guvern economic european"
 extinderea zonei euro către celelalte state membre ale Uniunii Europene (Toute l'Europe,
2017)26.
Activitatea Comisiei Europene de finalizare a uniunii economice și monetare se bazează pe
Raportul celor cinci președinți27, care pentru a combina, stabilitatea cu echitatea şi
26
Înființată în 1992 ca Centrul de informare despre Europa, Tout l'Europe este un grup de interes economic (GIE)
finanțat de statul francez și de diverși parteneri publici și privați implicați în probleme europene.
27
Raportori: Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Jeroen Dijsselbloem, Mario Draghi şi Martin Schulz
67
responsabilitatea democratică a identificat patru domenii în care sunt necesare eforturi
suplimentare. Raportul celor cinci președinți este rezultatul a numeroase consultări între grupurile
pregătitoare (echipele Sherpa) din statele membre, grupurile pregătitoare ale președinților
instituțiilor UE implicate și cei cinci președinți (CE, 2017).
Raportul conține patru secțiuni dedicate uniunii economice, financiare, fiscale și politice.
Fiecare dintre aceste sindicate este împărțită în două etape, primul care va fi finalizat până în iunie
2017, iar cel de-al doilea până în 2025 (Juncker, 2015)
 Uniunea economică se referă la coordonarea și punerea în aplicare a politicilor
economice, cum ar fi reformele pieței forței de muncă, și urmărește să favorizeze convergența
structurală țările din zona euro față de standardele comune (formalizate ca "Maastricht"
pentru politicile structurale în etapa a doua, similar cu criteriile de convergență inițiale înainte
de introducerea monedei euro). De asemenea, aceasta urmărește să consolideze punerea în
aplicare a procedurii de dezechilibru macroeconomic (PMI, sistemul de monitorizare al zonei
euro pentru prevenirea crizelor) și să introducă "autorități de concurență" naționale care să
monitorizeze evoluția salariilor.
 Uniunea financiară urmărește să finalizeze uniunea bancară, inclusiv asigurarea
obișnuită a depozitelor și o reținere completă și comună pentru capacitatea de soluționare a
uniunii bancare. De asemenea, aceasta urmărește accelerarea creării uniunii piețelor de
capital, iar raportul sugerează în viitor o reglementare europeană adecvată a pieței valorilor
mobiliare.
 Uniunea fiscală se concentrează pe consolidarea și raționalizarea actualei reglementări
bazate pe norme, precum și pe crearea unei "funcții de stabilizare fiscală" la nivelul zonei euro
în etapa a doua, care încearcă să alinieze investițiile europene la ciclul economic.
 Uniunea politică încearcă să integreze mai bine semestrul european (coordonarea
politicilor economice) în procesele democratice naționale și europene.
În comparație cu țările membre individuale, zona euro este o economie vastă și mult mai
închisă. În ceea ce privește ponderea sa în PIB mondial, Zona euro este cea de-a treia economie din
lume, după Statele Unite și China. Ca și în alte economii foarte dezvoltate, sectorul serviciilor are
cea mai mare parte din producția totală, urmată de sectorul industrial, iar ponderea agriculturii,
pescuitului și silviculturii este relativ mică. Zona euro este, de asemenea, una dintre cele mai mari
economii din lume în ceea ce privește populația, cu aproape 340 de milioane de persoane (BCE,
2017).
O preocupare importantă a BCE din ultimul timp a fost analizarea impactul potențial al
rezultatului referendumului din Regatul Unit (pro Brexit), și al altor incertitudini geopolitice
predominante, împreună cu perspectivele de creștere scăzute pe piețele emergente. Acestea au
continuat să cântărească asupra cererii externe și au fost considerate inițial riscuri descendente
pentru perspectivele economice ale zonei euro în a doua jumătate a anului 2016. Acest lucru sa
reflectat și în proiecțiile macroeconomice ale experților BCE din septembrie 2016, care au revizuit
ușor previziunile privind creșterea economică în zona euro față de exercițiul din iunie. În plus,
presiunile subiective ale prețurilor au continuat să nu prezinte o tendință ascendentă convingătoare
68
și au rămas o sursă de îngrijorare. În special, perspectivele creșterii și inflației în zona euro au
rămas condiționate de condițiile de finanțare foarte favorabile, ceea ce reflectă în mare măsură
poziția acomodativă a politicii monetare (Raport Anual, 2016).
 Funcţiile politicii monetare

Intervenţiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei, trei
funcţii distincte:
A. Funcţia alocativă (pentru a stimula eficienţa, abundenţa şi dezvoltarea)
Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmărit încă de la început a fost crearea
pieţei unice. Desăvârşirea ei a dus la încheierea unui proces iniţiat o dată cu desfiinţarea taxelor
vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) şi continuat în decembrie 1992 cu
desfiinţarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra
celor patru libertăţi funda-mentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului.
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării europene se bazează pe
avantajele deţinerii unei pieţe mai mari în comparaţie cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare stat
în parte. O piaţă de desfacere foarte mare poate susţine un anumit număr de întreprinderi, inclusiv
pe cele mari, care sunt supuse unei competiţii mărite. Acest lucru exclude posibilitatea ca acestea să-
şi exploateze dimensiunile pentru dobândirea unei poziţii dominante în cadrul pieţei naţionale a
statului din care fac parte. Intervenţia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicaţii,
avertismente şi, în cele din urmă, sancţiuni penale) constituie o activitate politico-economică
adecvată, care are drept scop să prevină:
a) ca marile întreprinderi să stabilească acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o
manieră mascată, frontierele vamale abolite de către piaţa europeană comună;
b) ca orice întreprindere, în virtutea poziţiei ei naturale, să exploateze situaţia pentru a-şi mări
puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al concu-renţei şi al furnizorilor;
c) ca statele individuale să subvenţioneze întreprinderile cu unicul scop de a sprijini
anumite companii naţionale, creând astfel dificultăţi pentru celelalte întreprinderi care sunt
capabile să ofere, fără sprijin, aceleaşi produse sau servicii, la preţuri mai mici.
Indiferent de latura concretă a fiecăruia dintre aspectele menţionate şi, în unele cazuri, de
nesiguranţa existentă în logica ce dictează adoptarea de măsuri, direcţia indicată apare în mod
evident:
 tot ceea ce stimulează eficienţa şi prosperitatea şi nu contravine principiilor
competiţiei poate, cel puţin teoretic, să fie reprodus de alţii cu aceleaşi drepturi şi
ar trebui considerat benefic;
 tot ceea ce obstrucţionează dreptul altora la iniţiativă trebuie exclus sau refuzat.
B. Funcţia de reglare şi stabilizare

A doua funcţie se concentrează pe căutarea unor iniţiative potrivite pentru a garanta
faptul că efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor economice se
69
încadrează în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi individual, de către ţările
europene.
La nivel comunitar, raţionamentul care se află la baza acestei funcţii nu vizează doar câştigarea
sprijinului pentru realizarea stabilităţii care este, în general, răspândită în rândul oamenilor de afaceri
europeni, ci corespunde convingerii că, fără un cadru de referinţă comun, realizarea individuală a
stabilităţii este foarte dificilă. Adaptarea la noile circumstanţe ar putea genera cheltuieli suplimentare,
uneori foarte mari.
Pe de altă parte, chiar dacă nu există solicitări externe, actualul nivel de integrare, nu numai între
sistemele economice europene, ci între toate cele care au relaţii comerciale şi financiare la scară
internaţională, face şi mai dificilă realizarea individuală a stabilităţii. Un număr de schimbări
economice sunt, în prezent, influenţate de situaţii şi procese de adaptare internă care interacţionează cu
condiţiile externe predominante. Să luăm, de exemplu, rata dobânzii – mobilitatea ridicată a capitalului
stabileşte limite la valorile pe care le poate atinge fiecare ţară. Alt exemplu îl constituie taxele de
schimb: cândva erau considerate o metodă eficientă pentru politica monetară a unei ţări ce voia să-şi
modifice rata comerţului cu alte ţări. În prezent, este o metodă depăşită, din cauza dependenţei sale de
fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii şi ofertei monedei naţionale), a
nivelului ridicat de informaţie şi a abilităţii de prevedere privind piaţa financiară a operatorilor şi din
cauza strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme economice privind organizarea proceselor de
producţie şi comercializarea bunurilor şi serviciilor, administrarea proprietăţilor şi, în cele din urmă,
din cauza aceloraşi criterii de distribuire a venitului naţional.
Din acest punct de vedere, UE a acţionat lent şi atent. Iniţial, acordurile se limitau la trasarea
unor obiective generale, puţin mai mult decât nişte simple recomandări pentru fiecare ţară, care aveau
în vedere păstrarea echilibrului balanţei de plăţi, protejarea puterii de cumpărare internă şi externă a
monedei naţionale şi menţinerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea dată erau, de
asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice şi monetare, mai ales în situaţii dificile,
realizarea unor intervenţii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în care o ţară
avea probleme cu conturile externe.
Domeniile care necesită o mai mare precauţie, de exemplu planurile strategice menite să fie
implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice şi monetare este una dintre prerogativele
cele mai importante ale fiecărei naţiuni, ea fiind apărată cu înverşunare. Cea mai importantă sarcină
este facilitarea conştientizării utilităţii analizării şi discutării problemelor, în urma cărora va veni de la
sine nevoia de a pune în practică strategiile comune şi, în cele din urmă, o politică economică şi
monetară comună ca pivot esenţial al programului de integrare politică.
C. Funcţia redistributivă
În toate statele membre există reglementări care prevăd intervenţia guvernu-lui pentru
sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puţin favorizate. În Europa, unde fiecare
naţiune este compusă dintr-o mare varietate de realităţi, reducerea inegalităţilor existente în
distribuirea veniturilor datorată abilităţilor diferite de exploatare a oportunităţilor sau datorată
minimalizării pierderilor gene-rate de dezvoltarea economică este percepută ca o îndatorire civilă. În
timpul procesului de construire a UE, populaţia a devenit conştientă de faptul că tentativele de a creşte
70
eficienţa producţiei şi efectele expansiunii economice au generat consecinţe dureroase şi inacceptabile
pentru anumite grupuri sociale din diverse ţări.
Prin urmare, este normal să considerăm că cel puţin o parte din beneficiile obţinute în urma
integrării pieţelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor ţări care au rămas în urmă
sau care nu sunt sigure cum să folosească potenţialele beneficii asigurate de integrare şi, de
exemplu, anumitor sectoare ale forţei de muncă ce au avut probleme din cauza accelerării
procesului de adaptare necesar construirii pieţei comune.
Cu toate că s-a înregistrat o anumită întârziere, inevitabilă, dacă analizăm interacţiunile
organizatorice, UE şi-a implementat propriile măsuri pentru atingerea unui obiectiv de importanţă
majoră: creşterea coeziunii. Aceste măsuri cuprind două mari seturi de metode: politicile
regionale şi politicile sociale.
În scopul întăririi coeziunii economice şi sociale a fost creat un nou cadru de intervenţii,
care să poată fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri instituţionale, care au ca
obiective:
 promovarea dezvoltării regiunilor al căror progres are un ritm lent;
 promovarea restructurării în regiunile care au înregistrat un anumit declin în unele sectoare
industriale;
 diminuarea dificultăţilor generate de şomajul pe termen lung;
 sprijinirea iniţiativelor de facilitare a angajării tinerilor;
 facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările industriale şi la evoluţia sistemelor de
producţie;
 restructurarea zonelor rurale (şi a anumitor activităţi piscicole);
 sprijinirea regiunilor cu o densitate scăzută a populaţiei.
În cadrul unei strategii economice care nu se poate baza pe metodele folo-site de către state
privite în mod individual, urmărirea obiectivelor UE trebuie să se facă prin două canale:
 printr-o reglementare generală a activităţilor economice în cadrul UE;
 prin intervenţii directe, facilitate şi sprijinite prin încredinţarea puterii de iniţiativă şi a
resurselor financiare ale organismelor UE.
Trasarea unui cadru general al reglementărilor este la fel de importantă ca intervenţia
directă, cu toate că nu implică în mod explicit repartizarea resurselor financiare pentru anumite
scopuri (acaparează doar anumite resurse: cele necesare pentru funcţionarea instituţiilor Uniunii,
cele necesare pentru elaborarea, delibera-rea şi implementarea deciziilor normative).
Intervenţiile directe apar sub forma unor transferuri destinate tuturor statelor europene. În
acest fel pot fi folosite politicile comune (de exemplu, în favoarea agriculturii, fierului şi oţelului,
mediului înconjurător sau energiei). În mod alternativ, sunt menite să rezolve probleme specifice,
care este posibil să nu privească toate statele membre, ci mai degrabă numai pe unele dintre ele (de
exemplu: politicile regionale şi sociale pentru înlăturarea obstacolelor structurale ivite în calea
procesului de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă în anumite zone sau pentru anumite
straturi sociale ale populaţiei).
71
Se poate identifica o corespondenţă între metodele mai sus menţionate şi funcţiile politicii
monetare, la care s-a făcut referire mai devreme:
 Funcţia alocativă este îndeplinită mai ales prin directive şi reglementări.
 Funcţia de reglare şi stabilizare se asigură prin strategii comune (de exemplu, cele care au
condus la crearea Uniunii Economice şi Monetare).
 Funcţia redistributivă este asigurată de strategii speciale menite să asigure, prin
intervenţii punctuale, o coeziune economică şi socială maximă între cetăţenii europeni.
Putem concluziona spunând că instituţiile UE au numeroase sarcini economice şi monetare.

Aceste sarcini ar trebui sporite pentru a realiza unificarea. Cea mai importantă sarcină a fost
înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare.
Instituţii implicate în politica monetară europeană
Politica economică europeană este exercitată în comun de instituțiile comunitare și de statele

membre. Acestea din urmă au competențe largi în politica fiscală și economică (deși politica
bugetară este tot mai încadrată exigenţele la nivel european). Pe de altă parte, politica monetară nu
mai este o competență națională, instituţiile care au atribuţii în acest domeniu fiind (Tout l'Europe,
2014):
 Banca Centrală Europeană (BCE) - odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
BCE devine o instituție a Uniunii. Președintele său este, din noiembrie 2011 și pentru un
mandat de 8 ani, italianul Mario Draghi. Încă din 1999 BCE a fost responsabilă pentru
implementarea politicii monetare a zonei euro, fiind şi singura instituţie autorizată să emită
bancnote și monede;
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană
și din băncile centrale naționale din toate țările Uniunii Europene. Ea implementează politica
monetară și administrează rezervele valutare oficiale. În totalitate independentă de instituțiile și
guvernele europene, SEBC face totuși parte dintr-un proces de consultare cu Consiliul de
Miniștri, Parlamentul European, Comisia Europeană și organismele informale;
 Eurosistemul este compus din Banca Centrală Europeană și din băncile centrale naționale ale
țărilor din zona euro;
 Consiliul de Miniștri ECOFIN - reunește miniștrii de finanțe ai statelor membre; poate cu
avizul BCE, sau la recomandarea BCE sau a Comisiei Europene, să formuleze linii directoare
privind politica de schimb valutar al monedelor Statelor membre cu țări terțe, respectând
obiectivul stabilității prețurilor.
 Comitetul Economic și Financiar, compus din reprezentanți ai statelor membre, ai Comisiei
Europene și ai BCE, monitorizează situația economică și financiară a Uniunii Europene,
mișcările de capital și plățile și consiliază instituțiile europene. De asemenea, facilitează
coordonarea între statele membre și instituțiile europene.
72
 Eurogrupul este un organism informal format din miniștrii de finanțe ai țărilor din zona euro.
Este un loc de discuție și dezbatere privind situația macroeconomică a statelor membre,
programele de stabilitate, finanțele publice, fiscalitatea etc.
Rolul Parlamentului European
În conformitate cu articolul 284 alineatul (3) din TFUE și cu articolul 15.3 din Statutul SEBC,
președintele BCE trebuie să prezinte un raport anual Parlamentului European. În Rezoluția sa din
25 februarie 2016 privind raportul anual al Băncii Centrale Europene pentru 2014, Parlamentul
subliniază necesitatea de a îmbunătăți condițiile pentru investițiile publice și private, avertizează cu
privire la riscurile potențiale ale ratelor scăzute ale dobânzilor pe termen lung pentru stabilitatea
financiară în unele state membre, și asupra nivelurilor ridicate și divergente ale datoriei publice și
private, salută decizia BCE de a publica rezumatele minutelor reuniunilor sale și subliniază
răspunderea democratică ce revine BCE este perspectiva noilor responsabilități încredințate BCE
în ceea ce privește misiunile de monitorizare.
Conform unei practici consacrate, președintele BCE este audiat de patru ori pe an de Comisia
pentru afaceri economice și monetare (ECON) pentru a explica deciziile strategice ale BCE și
pentru a răspunde la întrebările membrilor comitetului (dialogul monetar). Aceste reuniuni sunt
deschise publicului, iar rapoartele sunt publicate pe site-urile Parlamentului și al BCE.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Acest sistem bancar cuprinde (BCE, 2017):
 Banca Centrală Europeană (BCE);
 Băncile centrale naționale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor. Pentru a atinge acest
obiectiv, Consiliul guvernatorilor BCE își bazează deciziile pe o strategie monetară în doi piloni,
și le pune în aplicare utilizând măsuri de politică monetară convenționale și neconvenționale.
Principalele instrumente ale politicii monetare convenționale a BCE sunt:
 operațiunile de piață monetară (open market);
 facilitățile permanente;
 cerințele privind rezervele minime obligatorii.
Ca răspuns la criza financiară, BCE și-a modificat şi strategia de comunicare, oferind
orientări prospective privind calea viitoare a ratelor dobânzilor-cheie ale BCE, sub rezerva
perspectivelor de stabilitate a prețurilor, și a adoptat o serie de măsuri de politică monetară,
inclusiv achiziționarea de active și obligațiuni guvernamentale pe piața secundară, cu scopul de a
menține stabilitatea prețurilor și eficiența mecanismului de transmisie a politicii monetare.
Temei juridic al SEBC este bazat pe:
 Articolele 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE)
 Protocolul (nr.4) anexat la Tratatul de la Lisabona privind Statutul Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC) și al Băncii Centrale Europene (BCE)
73
Obiectivul principal al SEBC este asigurarea stabilității prețurilor în temeiul articolului 127
alineatul (1) din TFUE. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice
generale ale Uniunii în vederea contribuției la realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC acționează în
conformitate cu principiile unei economii de piață deschise în care concurența este liberă,
favorizând alocarea eficientă a resurselor [articolul 127 alineatul (1) din TFUE].
Realizări ale SEBC privind politica monetară a Uniunii Europene

Principiile de bază ale BCE
Independența BCE
Principiul esențial al independenței BCE este prevăzut la articolul 130 din TFUE ("În
exercitarea competențelor și îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor care le sunt conferite prin
tratate și statut SEBC și BCE, nici Banca Centrală Europeană, nici o bancă centrală națională și
niciun membru al organelor lor decizionale nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea
instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ale statelor membre sau orice alt organism
").
Independența BCE este de asemenea, păstrată de interdicțiile prevăzute la articolul 123 din
TFUE, care se aplică și băncilor centrale naționale: interzicerea descoperiturilor de cont sau a
oricărui alt credit către instituțiile sau organismele Uniunii, guvernele centrale, autoritățile
regionale sau locale, alte autorități publice, alte organisme publice sau întreprinderi din statele
membre.
Independența BCE se reflectă în principal în alegerea liberă a instrumentelor de politică
monetară. Tratatul prevede utilizarea instrumentelor tratatelor (articolele 18 și 19 din statut) și lasă
Consiliului guvernatorilor libertatea de a decide dacă să utilizeze alte metode (articolul 20 din
statut).
Principiile responsabilității și transparenței BCE

Pentru a asigura credibilitatea instituției, TFUE (articolul 284) și Statutul (articolul 15)
solicită BCE să prezinte rapoarte. Astfel:
 BCE elaborează și publică rapoarte privind activitățile SEBC, cel puțin trimestrial.
 Situație financiară consolidată a SEBC se publică săptămânal.
 BCE a publicat un buletin lunar încă de la înființare, care a oferit o analiză aprofundată a
situației economice și a perspectivelor evoluției prețurilor. Buletinul lunar a fost înlocuit în
ianuarie 2015 de un nou buletin economic, care, pentru a ține seama de tranziția din ianuarie 2015
la un interval de șase săptămâni între reuniunile Consiliului guvernatorilor dedicate politicii
monetare, este publicat două săptămâni după fiecare întâlnire pe această temă.
 La 19 februarie 2015, BCE a publicat pentru prima dată un raport privind o reuniune a
Consiliului guvernatorilor cu privire la politica monetară și, astfel, a aliniat politica de comunicare
a celorlalte bănci centrale majore.
 În plus, BCE transmite Parlamentului European un raport anual privind activitățile SEBC
și politica monetară din anul precedent și din anul în curs. BCE trebuie să fie răspunzătoare în fața
74
Parlamentului European pentru politica sa, iar BCE audiază cu regularitate membrii Comitetului
executiv al BCE.
Regulile de vot în cadrul Consiliului guvernatorilor
Votul în Consiliul guvernatorilor BCE (articolul 10.2 din Statut) a operat la început pe baza
principiului „un membru = un vot”.
În conformitate cu tratatele Uniunii Europene, un alt sistem (de rotaţie) trebuia să fie aplicat
sistemului de votare în cadrul Consiliului guvernatorilor, odată ce numărul țărilor din zona euro
depășește 18, ceea ce s-a întâmplat la 1 ianuarie 2015, când Lituania s-a alăturat zonei euro.
Ideea din spatele sistemului de rotație este de a asigura eficacitatea procesului decizional al
BCE, în ciuda creșterii numărului de participanți. Guvernatorii țărilor din zona euro sunt clasificaţi
pe ranguri de la 1 la 5, în funcție de mărimea economiei și a sectorului lor financiar. În prezent
Germania, Franța, Italia, Spania și Olanda îşi împart patru drepturi de vot, în timp ce toate celelalte
(în prezent 14 țări), dispun de unsprezece drepturi de vot.
Guvernatorii votează prin sistemul de rotație lunară, în timp ce Membrii Comitetului
executiv al BCE au drepturi de vot permanente.
Strategia monetară a BCE
Prezentare generală
La 13 octombrie 1998, Consiliul guvernatorilor BCE a identificat principalele elemente ale
strategiei sale de politică monetară, și anume:
 definiția cantitativă a stabilității prețurilor;
 un rol important pentru creșterea ofertei monetare în analiza riscurilor de inflație;
 evaluarea perspectivelor evoluției prețurilor pe baza unui număr mare de indicatori.
BCE a optat pentru o strategie monetară în doi piloni:
 pilonul 1: analiza economică;
 pilonul 2: analiza monetară.
ale căror roluri au fost clar redate în timpul revizuirii strategiei din 8 mai 2003.
Stabilitatea prețurilor
Stabilitatea prețurilor este definită ca o rată a inflației (creșterea într-un an a indicelui
armonizat al prețurilor de consum – IAPC, în zona euro), dar aproape de 2% pe termen mediu.
Primul pilon al strategiei monetare: analiza economică
Analiza economică evaluează factorii care determină evoluția prețurilor pe termen scurt și
mediu. Accentul se pune pe activitățile și condițiile financiare actuale ale economiei. Analiza
economică ține cont de faptul că evoluția prețurilor la aceste orizonturi este influențată în mare
măsură de interacțiunea dintre cerere și ofertă pe piețele de bunuri, servicii și inputuri. În acest
scop, BCE revizuiește în mod regulat, printre altele, evoluțiile globale ale condițiilor de producție,
75
de cerere și de pe piața muncii, o gamă largă de indicatori de prețuri și costuri, politica fiscală,
echilibrul din plățile și prețurile activelor din zona euro28
Al doilea pilon al strategiei monetare: analiza monetară

Analiza monetară se bazează pe legătura pe termen lung dintre cantitatea de numerar aflată în
circulație și prețuri, fiind utilizată în principal pentru verificarea încrucișată a indicatorilor pe
termen scurt și mediu pentru politica monetară, rezultate din analiza economică. Analiza monetară
constă într-o analiză detaliată a evoluțiilor monetare și a creditelor, pentru a evalua implicațiile
acestora în inflație și creșterea economică în viitor.
Implementarea politicii monetare: instrumente și proceduri
Prin stabilirea ratelor dobânzilor prin care băncile comerciale se pot refinanța de la băncile
centrale, politica monetară a BCE influențează în mod indirect ratele dobânzilor în economia din
zona euro în ansamblu, ratele de plată a creditelor acordate de băncile comerciale și a dobânzilor
aferente depozitelor clienţilor. Pentru a-și pune în aplicare politica monetară, BCE are o serie de
instrumente:
Operațiunile open market (de piaţă monetară)

Operațiunile open market joacă un rol important în influenţarea dobânzilor și a lichidităților
de pe piaţă, oferind o indicație a direcției politicii monetare. Operațiunile regulate de open market
ale Eurosistemului constau în a asigura:
 operațiunile de asigurare de lichidităţi în euro, prevăzite pentru o săptămână - operaţiunea
principală de refinanţare (MRO);
 operațiunile care aport de lichidități în euro, prevăzute la trei luni - operațiuni de refinanțare
pe termen mai lung (LTRO).
MRO-urile sunt folosite pentru a pilota ratele dobânzilor pe termen scurt, a gestiona
lichiditățile bancare și a semnaliza orientările politicii monetare în zona euro, în timp ce LTRO
oferă refinanțare suplimentară, pe termen mai lung, sectorului financiar.
Operațiunile open market mai puțin frecvente sunt:
 operațiunile de reglare fină – cu scopul de a face faţă fluctuaţiilor neașteptate ale lichidității
bancare de pe piață, în special pentru a atenua impactul asupra ratelor dobânzilor;
 operațiunile structurale - vizează în principal în mod constant ajustarea poziției structurale
a Eurosistemului în raport cu sectorul financiar.
28
Descrierea celor doi piloni poate fi găsită în următoarea publicație: Politica monetară a BCE, 2011,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2011en.pdf
76
Facilități permanente
Facilitățile permanente sunt utilizate pentru a furniza sau absorbi lichidități cu scadenţă
overnight, iar indicele EONIA (rata medie ponderată a dobânzii overnight) măsoară rata efectivă a
dobânzii pe piața interbancară overnight în euro.
Eurosistemul pune la dispoziția instituțiilor de credit două facilități permanente:
 facilitatea de creditare marginală, care permite obținerea de lichidități overnight de la banca
centrală în schimbul unor active eligibile în cantitate suficientă;
 facilitatea de depozit, care permite efectuarea de depozite overnight la banca centrală.
Constituirea rezervelor obligatorii

Conform articolului 19.1 din Statut, BCE este împuternicită să solicite instituțiilor de credit
stabilite în statele membre să creeze rezerve minime la BCE și la băncile centrale naționale.
Obiectivul rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe
piață și crearea (sau accentuarea) unui deficit structural, pentru a facilita gestionarea ratelor pe
piața monetară , prin operațiuni regulate de injectare a lichidităților, de refinanțare pentru sistemul
bancar din cadrul Eurosistemului. Metoda de calcul și determinarea rezervelor minime obligatorii
sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Politici monetare "neconvenţionale". Orientările prospective și programele de achiziții de

active
Ca reacţie la criza din anul 2007, începând cu luna iulie 2013, BCE furnizează îndrumări
(orientări prospective) cu privire la traiectoria viitoare privind ratele dobânzilor cheie. Furnizarea
acestor îndrumări orientate spre viitor a reprezentat un punct de cotitură major în strategia de
comunicare a BCE, deoarece implică comunicarea nu numai asupra evaluării de către BCE a
condițiilor economice actuale și a riscurilor pentru stabilitatea prețurilor pe termen mediu, dar
indică şi orientarea viitoare a politicii sale monetare.
Mai mult decât atât, din anul 2009, mai multe programe de cumpărare de active au fost puse
în aplicare pentru a sprijini creșterea economică în zona euro, într-un mod compatibil cu obiectivul
de a menține inflaţia la rate inferioare, dar aproape de 2% pe termen mediu.
În anii 2009 și 2011, BCE a inițiat două programe pentru a cumpăra obligațiuni garantate
(CBPP și CBPP2). În perioada 10 mai 2010 - februarie 2012, BCE a efectuat intervenții pe piețele
de obligațiuni în cadrul Programului privind piețele titlurilor de valoare (SMP). În luna august
2012, BCE a anunțat posibilitatea operațiunilor ferme de open market pe piața secundară de
Obligațiuni de stat pentru a menține transmisia corespunzătoare a politicii monetare și unicitatea
politicii sale monetare. În iunie 2014, BCE a anunțat o serie de operațiuni specifice refinanțării pe
termen lung (TLTRO), care vizează consolidarea creditelor bancare pentru sectorul privat
nefinanciar în zona euro, cu excepția creditelor imobiliare acordate populației, pe o perioadă de doi
ani.
77
În septembrie 2014, BCE a anunțat două noi programe de cumpărare, Programul de
achiziționare de titluri de valoare garantate cu active (ABSPP) și cel de-al treilea Program de
achiziții de obligațiuni garantate (CBPP3), în scopul îmbunătățirii transmiterii politicii monetare,
susținerii acordării de credite economiei zonei euro și, în consecință, asigurarea unei politicii
monetare mai suple.
La 9 martie 2015, BCE a început achiziționarea pe piața secundară a obligațiunilor emise de
guvernele centrale ale statelor membre din zona euro și de anumite agenții și instituții
internaționale și supranaționale stabilite în zona euro, în cadrul programului Achiziționarea de
valori mobiliare din sectorul public (PSPP).Toate aceste prohrame, ABSPP, CBPP3 și PSPP,
constituie Programul de achiziție totală a activelor (APP), cu achiziții cumulative lunare în
valoare de 60 de miliarde de euro.
La 10 martie 2016, BCE a decis să majoreze suma achizițiilor sale cumulative lunare de la
60, la 80 de miliarde de euro, pentru a creşte de la 33% la 50% limitele pentru emitenții și
emisiunile pentru achizițiile de titluri de valorare, şi includerea în lista titlurilor de valoare eligibile
în euro a titlurilor de valoare de investiții emise de societăți nebancare stabilite în zona euro, și
lansarea unei noi serii de patru operațiuni de refinanțare pe termen mai lung (TLTRO II), începând
din iunie 2016, care vor dura patru ani. Aceste noi operațiuni urmăresc creșterea poziției politicii
monetare a BCE și consolidarea transmiterii politicii monetare prin încurajarea în continuare a
activității de creditare bancară. Acestea ar trebui efectuate până când BCE observă o ajustare
durabilă a inflației, în conformitate cu obiectivul său pentru rate mai mici, dar apropiat de 2% pe
termen mediu.
Aceste noi operațiuni urmăresc accentuarea caracterului acomodativ al politicii monetare a
BCE și consolidarea transmiterii politicii monetare ce încurajează împrumuturile bancare. Acestea
ar trebui efectuate până când BCE observă o ajustare durabilă a inflației, în conformitate cu
obiectivul său pentru rate mai mici ale inflaţiei, dar apropiată de 2% pe termen mediu.
La 8 decembrie 2016, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină suma de achiziție
lunară a activelor la 80 de miliarde EUR până în martie 2017. Începând cu aprilie 2017 până în
decembrie 2017, și mai departe dacă este necesar, achizițiile lunare se vor situa la 60 de miliarde
de euro.
Criteriile de convergență pentru aderarea la Zona Euro
Criteriile de convergenţă sunt stabilite la articolul 140 alineatul (1) al TFUE. Ele asigură
faptul că un stat membru este pregătit să adopte moneda euro şi că aderarea sa nu va cauza riscuri
economice pentru zona euro în ansamblu, sau pentru statul membru respectiv. Criteriile sunt de
natură economică, dar se are în vedere şi adaptarea legislaţiei naţionale.
Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condițiile necesare pentru
adoptarea monedei euro sunt denumite în continuare „state membre care fac obiectul unei
derogări”.(TFUE, art,139).
La solicitarea unui stat membru care face obiectul unei drogări , sau cel puțin la fiecare doi
ani, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele
78
înregistrate de statele membre care doresc sa adere la uniunea economică și monetară. Aceste
rapoarte examinează dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state este compatibilă cu
Statutul SEBC și al BCE (inclusiv statutul băncii centrale naționale). Rapoartele prezintă
deasemenea, în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii (TFUE):
 realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor - acesta rezultă dintr-o rată a
inflației apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în
materie de stabilitate a prețurilor;
 caracterul solid al finanțelor publice - acesta rezultă dintr-o situație bugetară care nu
cunoaște deficit public excesiv în înțelesul articolului 126 alineatul (6) al TFUE;
 respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb
din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în
raport cu moneda euro;
 caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Sunt luate de asemenea în considerare:
 rezultatele integrării piețelor;
 situația și evoluția balanțelor de plăți curente;
 o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de prețuri.
Criteriile de convergență sunt:
1. Stabilitatea prețurilor
Rata inflației nu poate fi mai mare de 1,5 puncte procentuale peste rata celor 3 state
membre care înregistrează cele mai bune rezultate.
2. Finanțe publice solide și sustenabile
Deficitul bugetar nu poate fi mai mare decât 3 % din PIB. Datoria publică nu poate fi mai
mare decât 60 % din PIB.
3. Stabilitatea cursului de schimb
Candidatul trebuie să participe la mecanismul cursului de schimb (ERM II) timp de cel
puțin 2 ani fără devieri semnificative de la cursul central ERM II și fără o devalorizare a
cursului central bilateral al propriei monede în raport cu euro în aceeași perioadă.
4. Ratele dobânzilor pe termen lung
Rata dobânzii pe termen lung nu ar trebui să fie mai mare de 2 puncte procentuale peste
rata celor 3 state membre care înregistrează cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
prețurilor.
Cerințe pentru adaptarea legislației naționale:
Candidații pentru aderarea la zona euro trebuie totodată să se asigure că legislația și
normele lor naționale prevăd independența băncilor lor centrale naționale și că statutele
acestora respectă dispozițiile tratatelor și sunt compatibile cu statutul Băncii Centrale Europene
(BCE) și cu cel al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
79
Procedura de aderare la Zona Euro
După consultarea Parlamentului European și după discutarea în cadrul Consiliului

European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei
derogări îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor menţionate, și pune capăt derogărilor
privind aceste state membre.
Consiliul hotărăște după ce a primit o recomandare din partea majorității calificate a
membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Acești membri hotărăsc
în termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.
În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută, se decide să se revoce o derogare,
Consiliul stabilește la propunerea Comisiei, după consultarea Băncii Centrale Europene, cu
unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro și a statului membru respectiv, cursul
la care euro înlocuiește moneda statului respectiv și decide celelalte măsuri necesare
introducerii euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv,
Bancnotele Euro
Seria de bancnote euro cuprinde șapte titluri (sau denumiri): 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de
euro. Acestea sunt mijlocul legal de plată în întreaga zonă euro.
Prima serie, emisă în 2002
Bancnotele euro seria 2002 au fost proiectate de Robert Kalina de la Banca Centrală a
Austriei (Oesterreichische Nationalbank), care a câștigat concursul grafic organizat în Europa în
1996 (BCE, 2017):
Fiecare bilet reprezintă un stil arhitectural specific unei epoci. Astfel, bancnotele de:
 5 euro reprezintă stilul clasic;
 10 euro - stilul roman
 20 euro - stilul gotic;
 50 euro - stilul renascentist;
 100 euro - stilul baroc;
 200 euro - stil industrial din secolul al XIX-lea;
 500 euro - arhitectura modernă a secolului XX.
Pe fața fiecărui bilet sunt ferestre și portaluri. Ele simbolizează spiritul de deschidere și
cooperare în cadrul Uniunii Europene. Cele douăsprezece stele ale Uniunii Europene ilustrează
dinamismul și armonia Europei contemporane. Podurile descrise pe verso simbolizează legătura
dintre nu numai popoarele europene, ci și Europa cu restul lumii.
Alte elemente grafice sunt:
 numele monedei - euro - care apare în caracterele romane (euro) și grecești (EYPO);
inițialele Băncii Centrale Europene în cele cinci variante - BCE, BCE, EZB, EKT, EKP -
corespunzătoare celor unsprezece limbi oficiale (în 2002) ale Uniunii Europene;
 simbolul drepturilor de autor ©;
80
 drapelul Uniunii Europene.
Seria "Europa"
Din 2013, Banca Centrală Europeană a început introducerea treptată a biletelor seriei
"Europa". Prima bancnotă a noii serii (5 euro) a fost pusă în circulație în data de 2 mai 2013, cea
de 10 euro pe 23 septembrie 2014 și cea de 20 euro pe 25 noiembrie 2015. Noua bancnotă de 50 de
euro a fost pusă în circulație la 4 aprilie 2017. Bancnotele de 100 și 200 de euro vor fi reînnoite la
sfârșitul anului 2018.
Designul seriei "Europa" se bazează pe aceeași temă "Epoci și stiluri arhitecturale", existând
totuși unele diferențe: au fost încorporate semne de siguranță noi și îmbunătățite, ceea ce face de
asemenea o diferențiere ușoară între cele două serii.
Capitolul V: Politica Externă și de Securitate Comună
Concepte de bază
Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) este instrumentul principal de politică

externă a UE. Scopul PESC este de creare a unui grad mai mare de convergență între politicile
81
externe ale statelor membre ale UE. PESC reprezintă mijlocul prin care UE interacționează și
relaționează cu ceilalți actori ai sistemului internațional. Ea este constituită din deciziile pe care
membrii Uniunii le iau în comun. Astfel, Politica Externă și de Securitate Comună permite
Uniunii să vorbească și să acționeze drept un singur actor pe plan internaționale, transformând 28
de voci al unor puteri mici și mijlocii într-una din cele mai mari puteri la nivel internațional.
Acțiunea comună a celor 28 de state membre UE le dă o influență mult mai mare decât dacă și-ar
fi urmărit individual politicile.
PESC acoperă majoritatea domeniilor de politică externă, de securitate și apărare, în
timp ce alte domenii ale politicii externe, precum comerțul, țin de responsabilitatea altor instituții
UE. Obiectivele PESC sunt definite în Articolul V al Tratatului de la Maastricht (1993): asigurarea
valorilor comune conform cu Carta ONU, menținerea păcii și consolidarea securității UE și a celei
internaționale, promovarea cooperării internaționale și dezvoltarea și consolidarea democrației, a
statului de drept și a respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
PESC utilizează o arie largă de instrumente pentru a promova pacea, securitatea și
prosperitatea la nivel internațional și pentru a urmări interesele comune, cele mai importante fiind:
comerțul, ajutorul umanitar, diplomația, securitatea și apărarea29. Din punct de vedere comercial, UE
constituie cel mai mare comerciant din lume și cel mai mare exportator de produse de manufactură și
de servicii. În privința ajutorului umanitar, UE este cel mai mare donator de asistență pentru
dezvoltare din lume. Totodată, sistemul de parteneriate pe care l-a dezvoltat UE prin PESC cu cele
mai importante puteri din lume creează o rețea globală unică și contribuie la integrarea profundă a UE
în sistemul internațional. Astfel, Uniunea are parteneriate strategice cu Brazilia, China, India, Mexic,
o relație specială cu SUA drept partener primar, și politici complexe și diferențiate la nivel regional
cu țări în dezvoltare, precum Politica de Vecinătate sau Parteneriatul Euro-Mediteranean. Din punctul
de vedere al securității, UE este un jucător cheie pe o multitudine de probleme internaționale, de la
programul nuclear al Iranului și stabilizarea și construcția statală a Somaliei până la lupta împotriva
încălzirii globale. Nu în ultimul rând, UE a desfășurat pe parcursul ultimilor 15 ani 30 de misiuni pe
trei continente, acoperind activități de dezarmare, misiuni umanitare și de salvare, consiliere și
asistență militară, prevenirea conflictelor și menținerea păcii, gestionarea crizelor și restabilirea păcii
și stabilizare după încetarea conflictelor30.
Etapele istorice ale Politicii Externe și de Securitate Comună
Evoluția PESC a fost una graduală, de la un for informal și decizii în unanimitate în anii
1970 la o instituție complexă și un serviciu diplomatic comun astăzi. Cu fiecare nou tratat a fost
dezvoltat PESC din punct de vedere instituțional, i-au fost extinse atribuțiile și a fost ameliorat și
dezvoltat procesul decizional. În următoarea parte a acestui capitol sunt descrise pe scurt evoluțiile
cele mai importante ale PESC în raport cu patru Tratate ale UE.
PESC I: Tratatul de la Maastricht

29
Uniunea Europeană – Politica Externă și de Securitate.
30
idem.
82
Înainte de 1993 desfășurată prin consultări informale între statele membre ale Comunității
Europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a fost creată prin Tratatul de la
Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993), înlocuind Cooperarea Politică Europeană,
forul decizional și instituțional precedent Tratatului. Ineficiența formatului consultărilor informale pe
politică externă și de securitate existent înainte de Tratatul de la Maastricht, demonstrată în contextul
destrămării violente a Iugoslaviei, au determinat statele membre să consolideze politica externă a
Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Maastricht, care a constituit baza legală pentru crearea celor trei
piloni ai Uniunii Europene31, PESC a devenit al doilea din cele trei piloni. Conform Tratatului,
obiectivele PESC sunt protejarea valorile comune, a intereselor fundamentale și independența
Uniunii; consolidarea securității sale și statelor membre; păstrarea păcii și consolidarea securității
internaționale; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale32.
Aceste obiective erau, conform Tratatului, să fie urmărite prin cooperarea sistematică între
statele membre și acțiuni comune ale acestora. Statele membre urmau să se consulte pentru a defini
poziții comune. Pentru prima dată, PESC i-a fost atribuit domeniul apărării, cu posibilitatea de a
dezvolta treptat un sistem de apărare comun33. Președinția UE reprezenta UE în domeniul PESC. În
state terțe PESC urma să fie reprezentată de delegațiile Comisiei Europene iar Parlamentul European
a devenit for consultativ pentru PESC. Orientarea generală a PESC era stabilită de Consiliul
European, devenit prin Tratat instituție europeană de sine stătătoare. Politica Externă urma să fie
discutată de Consiliul Miniștrilor, în timp ce Comisiei Europene i se atribuie dreptul la inițiativă
pentru PESC. Nu în ultimul rând, finanțarea PESC a rămas în domeniul deciziei individuale a statelor
membre, coordonată de Consiliu.
Modul de funcționare al PESA era inter-guvernamentalismul, adică un proces decizional bazat

pe unanimitate între membrii Consiliului Miniștrilor, ceea ce a făcut ca PESA să fie un for decizional
relativ inflexibil. În ciuda restructurării sistemului decizional și instituțional în domeniul politicii
externe, Uniunea a menținut un sistem care limita drastic capacitatea de a lua decizii comune cu
impact și de a consolida politica externă a blocului european în sine.
PESC II: Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 și intrat în vigoare în 1999) a instituit un proces

decizional mai eficient care conține abținerea constructivă și votul cu majoritate calificată (VMC) și a
creat funcția de Înalt Reprezentant pentru coordonarea și reprezentarea politicii externe a UE.
31
Primul pilon este constituit de Comunitățile Europene (Uniune vamală și Piața unică, Politica agricolă comună,
Concurența, Uniunea economică și monetară, Cetățenia UE, educație și cultură, Sănătatea, Politică socială, Tratatul
Schengen și altele), care funcționa în baza principiului Integrării Comunitare). Al doilea pilon este reprezentat de PESA,
în baza cooperării interguvernamentale. Cel de-al treilea pilon este Poliția și cooperarea judiciară în materie penală, tot în
baza cooperării interguvernamentale.
32
Tratatul de la Maastricht, Art. J.1.2.
33
Idem, Art. J.1.4
83
Fondul conceptual pentru prevederile privind PESC ale Tratatului de la Amsterdam au
constat în revizuirea Tratatului de la Amsterdam în scopul de a crește profilul UE în raport cu
cetățenii Uniunii, de a eficientiza procesul decizional al UE și de a acorda mai multă pondere și
responsabilitatea Uniunii în raport cu politica externă. Tratatul de la Amsterdam a revizuit în mod
substanțial pe cel precedent. Cea mai importantă decizie în raport cu profilul PESC a constat în
crearea poziție de Înalt Reprezentant, care împreună cu ministrul de externe al Președinției UE și
reprezentantul senior al Comisiei Europene urmau să formeze noua troică a PESC. Javier Solana,
fostul Secretar General NATO, a fost numit primul Înalt Reprezentant al UE.
O altă inovație introdusă prin Tratatul de la Amsterdam a fost crearea instrumentului

cunoscut drept ,,strategii comune”, iar începând cu 1999 (nul în care Tratatul de la Amsterdam a intrat
în vigoare) au fost lansate trei asemenea strategii pentru relația bilaterală între UE, pe de o parte, și
Rusia, Ucraina și zona Mediteraneană, pe de altă parte.
Precum în cazul noilor strategii comune, au fost prevăzute prin Tratatul de la Amsterdam
eforturi pentru relaxarea cerințelor de vot în scopul adoptării politicilor de externe și de securitate, noi
atribuții ale PESC în domeniul capabilităților operaționale au fost acordate și principiul de finanțare al
PESC a fost clarificat. Însă toate aceste măsuri au avut un impact limitat, necontribuind în mod
substanțial la eficientizarea și împuternicirea PESC drept instrument comun al statelor membre de
formulare a politicii externe și de securitate în raport cu actori terți.
PESC III: Tratatul de la Nisa
Prin Tratatul de la Nisa (adoptat în 2000 și intrat în vigoare în 2003), adoptat în pregătirea
valului cel mai mare de extindere a Uniunii Europene în 2004, a fost din nou raționalizat procesul
decizional, pentru a permite simplificarea procedurilor de autorizare și reducând numărul minim de
state membre participante, lărgind în același timp domeniile în care statele membre pot adopta politici
prin majoritate calificată. Tratatul de la Nisa a permis însărcinarea Comitetul Politic și de Securitate
să exercite control politic și direcția strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor. Practic, prin
Nisa PESC a obținut capabilități operaționale, pentru a se facilita organizarea de misiuni de menținere
a păcii conduse de Uniune.
PESC IV: Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, (semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009), a contribuit la

consolidarea politicii externe și de securitate a Uniunii și creșterea gradului de coordonare și
consistență a politicii externe a Uniunii. Eliminând sistemul precedent de piloni, Tratatul a creat o
structură instituțională, Serviciul pentru Acțiune Externă (SEAE), menit ca serviciu diplomatic comun
al Uniunii, condus de noul Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de
Securitate (și vice-președinte al Comisiei).
84
Tratatul de la Lisabona a prevăzut cele mai semnificative modificări și adăugiri decise în
istoria PESC cu scopul de a consolida această dimensiune a Uniunii și a facilita procesul decizional al
UE drept singură voce în relația cu alți actori. În primul rând, Înaltul Reprezentant (ÎR) dobândește
prin Tratat funcția dublă de Vice-Președinte al Comisiei. De asemenea, noul ÎR obține în subordinea
sa SEAE. Ca parte integrantă din SEAE, misiunile diplomatice ale UE în toată lumea sunt
împuternicite prin instrumente diplomatice și politice mai extinse.
Prin Tratatul de la Lisabona PESC obține o serie de noi instrumente, menite să faciliteze și
să consolideze politica externă a Uniunii Politica de securitate și apărare comună (PSAC), parte
integrantă a PESC drept instrumentul pentru elaborarea apărării comune a statelor membre UE, este
extins. De asemenea, prin Tratatul de la Lisabona sunt create Cooperarea Structurată Permanentă și
Agenția Europeană de Apărare și a fost adăugată clauza de solidaritate, care a extins în mod
substanțial atribuțiile PESC.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (care

îndeplinește, de asemenea, funcția de vicepreședinte al Comisiei) și noul Președinte permanent al
Consiliului European. Motivul pentru crearea funcției duble a Înaltului Reprezentant / Vice-
Președintele Comisiei a fost asigurarea unei conduceri unitare a PESC și PSAC și de a crește coerența
dimensiunii politicii externe a UE. Primul ÎR în funcția nouă a fost Catherine Ashton, care a dezvoltat
și implementat deciziile Tratatului de la Lisabona în raport cu PESC. Catherine Ashton a fost
înlocuită de actualul ÎR, Federica Mogherini, acest mandat fiind marcat de o activitate mai amplă și
creșterea progresivă a rolului PESC la nivel global.
SEAE a fost lansat în 2010, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, drept
serviciul diplomatic al UE și condus de ÎR. Menit să constituie cadrul instituțional pentru politica
externă comună a statelor membre, lansarea SEAE a fost însoțită cu o implementare și dezvoltare
dificilă a serviciului. În ciuda măsurilor adoptate pe parcursul ultimilor ani pentru eficientizarea
Serviciului și rezolvarea aspectelor problematice în urma recomandărilor formulate de Parlamentul
European în 2013, în continuare SEAE este considerat o instituție dezechilibrată din punct de vedere
al echilibrului geografic, de gen (în special la nivel înalt) și între diplomații naționali supra-
reprezentați, pe de o parte, și oficialii UE sub-reprezentați, pe de altă parte, relația dintre SEAE și
Parlamentul European34.
Reprezentanțele Comisei Europene au fost transformate în 130 de Reprezentanțe UE, acum

parte integrantă din SEAE. Treptat, reprezentanțele UE au fost extinse și le-au fost extinse atribuțiile,
devenind structura instituțională fundamentală pentru reprezentarea Uniunii și a intereselor și
obiectivelor comune extern.
34
Troszczynska-van Genderen, W. (2015).
85
Nu în ultimul rând, din punct de vedere instituțional Parlamentul European a obținut prin
Tratatul de la Lisabona un rol mult mai important. Dacă anterior anului 2009 raportul dintre PESC și
Parlament era strict consultativ, acum rolul Parlamentului a fost extins în mod semnificativ, astfel
încât să existent un mecanism de responsabilizare a PESC și SEAE și de verificare din partea
Parlamentului a activității PESC în baza calității Parlamentului de instituție legislativă.
Prin Tratatul de la Lisabona, PESC îi sunt adăugate o serie de instrumente. În primul rând,
prin articolul 42.2 este creată Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). De asemenea, este
creat mecanismul de Cooperare Permanentă Structurată, neimplementat încă, dar care ar permite
statelor membre care doresc să se angajeze în forme de cooperare în domeniul militar.
Totuși, multe dintre prevederile Tratatului de a Lisabona, formulate pentru a amplifica

politicile UE externă, de securitate și de apărare, nu sunt implementate, în baza lipsei de susținere
politică, cauzată de fricile unor state membre de creare unei ,,Europe cu două viteze” și pierderea
controlului asupra acestor domenii în favoarea instituțiilor europene35.
Modul de funcționare - Actorii principali, procesul decizional și instrumente
Înaltul Reprezentant și Serviciul European de Acțiune Externă
Înaltul Reprezentant al Uniunii este coordonatorul și reprezentantul PESC, în prezent

Joseph Borell. Postul a fost creat în conformitate cu Tratatul de la Amsterdam ca Înaltul Reprezentant
pentru politica externă și de securitate comună, fiind ocupat de Javier Solana, timp de zece ani. În
urma Tratatului de la Lisabona poziția a fost amplificată, ÎR obținând un loc în Comisia Europeană și
poziția de președinte al consiliului de miniștri de externe ai UE și fiind asistat de Serviciul European
de Acțiune Externă (SEAE) începând cu decembrie 2010.
Rolul ÎR este de a vorbi în numele UE, în baza deciziilor luate de statele membre, de a
coordona PESC și PSAC și de a face politica externă a UE mai coerentă. Cele mai importante funcții
ale ÎR sunt: Vice-Președinte al Comisiei Europene, participant în cadru Consiliului European,
președinte al Consiliului pentru Afaceri Externe, șef al SEAE și al Agenției Europene de Apărare. În
ciuda acestui rol crescut, deciziile cu privire la PESC sunt luate de statele membre ale UE. Astfel, ÎR
exercită o funcție de tip executiv, comparabilă cu cea a unui ministru de externe și răspunde în fața
statelor membre și a Parlamentului European.
SEAE constituie echivalentul unui minister de externe începând cu 2010, când a fost
constituit, în urma Tratatului de la Lisabona și este format dintr-o rețea de 130 de delegații și birouri
în întreaga lume. SEAE este serviciul diplomatic al Uniunii Europene. Funcția principală a
Serviciului este de a susține ÎR în conducerea politicii externe și de securitate a UE. SEAE
35
Idem.
86
gestionează relațiile diplomatice și parteneriatele strategice cu alte state și lucrează împreună cu
serviciile diplomatice ale satelor membre UE. De asemenea, în cadrul UE SEAE este reprezentat în
capitalele politice ale membrilor săi prin reprezentanțe ale Comisiei Europene, delegațiile UE, care au
un rol similar cu cele ale unor ambasade.
SEAE este responsabil cu gestionarea crizelor și constituie formatul prin care Uniunea își
dezvoltă relațiile cu actori terți și de a sprijini ÎR. SEAE are capacitatea de a propune și implementa
politici, dar nu și a le formula, această atribuție revenind Consiliului European. SEAE este o instituție
unică și independentă de UE, cu un buget independent, stabilit și gestionat de șeful SEAE, ÎR.
Cele mai importante responsabilități ale SEAE sunt: consolidarea păcii prin mijloace
politice, economice și practice, asigurarea securității (prin intermediul PSAC), menținerea bunelor
relații cu vecinii UE prin Politica de Vecinătate a UE, dezvoltarea și ajutorul umanitar, cât și prin
gestionarea crizelor și responsabilități în domeniul schimbărilor climatice și drepturile omului36.
Statele membre și Consiliul pentru Afaceri Externe
Consiliul pentru Afaceri Externe a fost creat în urma Tratatului de la Lisabona și este
format din miniștrii statelor membre responsabili pentru politică externe. Consiliul pentru Afaceri
Externe se întrunește o dată pe lună în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Dincolo de miniștrii
de externe ai statelor membre UE, miniștrii responsabili cu Afaceri Europene, Apărare, Dezvoltare
și Comerț pot de asemenea participa la Consiliu, în funcție de agenda reuniunii.
Consiliul UE este responsabil pentru formularea PESC și PSAC și pentru luarea

deciziilor în aceste domenii, cât și în domeniul comerțului extern și dezvoltării cooperării. De
asemenea, Consiliul și-a asumat în cooperare cu Comisia Europeană responsabilitatea de a crește
și asigura coerența și eficiența acțiunilor externe ale UE. Consiliul are capacitatea de a lansa de
misiuni civile și militare și să impună sancțiuni. Consiliul pentru Afaceri Externe este condus de
ÎR, ceea ce face poziția miniștrilor statelor membre incert: deși ei constituie forul care formulează
politicile și ia deciziile PESC, ei sunt prezidați de ÎR, șeful instituției care implementează aceste
decizii.
Procesul decizional
Forumul principal de luare a deciziilor al UE este Consiliul European, care cuprinde

șefii de stat și de guvern din 28 de țări ale blocului. Consiliul European nu are puteri legislative, dar
acționează drept for strategic pentru formularea politicilor Uniunii Europene. Deciziile privind PESC
ale Consiliului European sunt adoptate principial prin consens, deși Tratatul de la Lisabona a
introdus ,,abținerea constructivă”, prin care anumite state membre pot opta în a nu participa la acțiuni
comune, evitând astfel blocarea procesului decizional prin utilizarea dreptului de veto al tuturor
statelor membre. De asemenea, în domeniul militar și de apărare, Consiliul pentru Afaceri Externe
36
European External Action Service.
87
poate acționa prin majoritate calificată când adoptă o decizie sau poziție a Consiliului European, dar
se menține dreptul de veto al statelor membre prin referirea acestora înapoi la Consiliul European,
forul decizional superior. Astfel, deși de la crearea PESC procesul decizional a fost semnificativ
îmbunătățit, acesta rămâne o procedură interguvernamentală îmbunătățită dar limitată în continuare.
Consiliul European se întrunește de patru ori pe an pentru a defini strategia și

obiectivele Uniunii. Una din funcțiile principale ale Consiliului European este de a conduce în
politica externă și de a acționa în sistemul internațional drept ,,șef de stat colectiv” al statelor
membre UE. Astfel, Consiliul European adoptă decizii care definesc abordarea Uniunii privind un
anumit subiect de politică externă în funcție de temă sau arie geografică.
Având în vedere că instituția este compusă din șefii de stat și de guvern al statelor membre,
Consiliul cumulează puterea executivă al statelor membre, ceea ce îi acordă o putere decizională
semnificativă în special în domeniul politicii externe. De asemenea, Consiliul European are puterea
de a numi atât propriul Președinte, cât și ÎR și de a propune un candidat pentru Președinția Comisiei
Europene.
Luând în considerare direcțiile stabilite de Consiliul European, Consiliul pentru Afaceri

Externe votează pentru adoptarea de acțiuni și poziții în cadrul PESC. Majoritatea deciziilor de
politică externă și de securitate necesită acordul tuturor țărilor UE și doar unele decizii necesită
majoritate calificată (55% din statele membre și 65% din populația europeană).
De asemenea, conform Tratatului de la Lisabona, ÎR și Comisia Europeană pot înainte

propuneri comune în domeniul PESC și a acțiunilor comune Consiliului European 37. Pozițiile și
acțiunile adoptate de Consiliul pentru Afaceri Externe sunt implementate de ÎR cu ajutorul SEAE.
Politica de securitate și apărare comună (PSAC)
Politica de securitate și apărare comună (PSAC) constituie instrumentul prin care UE prin
PESC poate exercita acțiuni militare comune. PSAC a fost creat prin Tratatul de la Lisabona și
permite Uniunii să deruleze și să conducă operații de menținere a păcii, prevenire a conflictelor și de
consolidare a securității internaționale. PSAC are la dispoziție instrumente militare și civile. PESC
stabilește cadrul instituțional al PSAC și Strategia globală a UE (2016) definește scopul și obiectivele
pentru PSAC.
Procesul decizional al PSAC diferă de PESC în sensul în care deciziile adoptate de

Consiliul European și de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate (cu excepția Agenției Europene
de Apărare și a Cooperării Structurate Permanente, unde se aplică votul cu majoritate). Propunerile de
37
TEU art. 22.
88
decizii sunt de regulă făcute de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate.
Deși cadrul structural și instituțional al PSAC creat prin Tratatul de la Lisabona permite
dezvoltarea unei politici de apărare comună, în termeni reali aceste prevederi nu au fost implementate
până acum. În primul rând, o serie de state membre sunt reticente să investească în apărare comună,
dat fiind că acestea consideră NATO drept cadrul instituțional prioritar pentru politica de apărare și
sunt reticente la ideea unei armate europene în lipsa unor interese strategice comune ale statelor
membre. În al doilea rând, în special mecanismul de finanțare al PSAC este inflexibil și nu permite
dezvoltarea unei politici de apărare europene.
Strategia PESC
Strategia de Securitate a UE (2003)
Prima strategie a UE, intitulată ,,O Europă sigură într-o lume mai bună” a fost
elaborată în 2003. Un document cuprinzător care analizează și definește mediul de securitate al
UE, Strategia identifică provocările cheie de securitate și implicațiile politice ale acestora pentru
Uniune. Cele cinci amenințări-cheie sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă,
conflictele regionale, statalitatea fragilă sau eșuată și crima organizată. Strategia furnizează cadrul
conceptual pentru politica externă și de securitate a UE. Strategia a fost elaborată de ÎR la cererea
statelor membre în contextul sesiunii din cadrul UE în raport cu invazia Irakului din anul 2003 cu
scopul de a formula o viziune strategică comună și de a spori coeziunea dintre statele membre UE, în
acel moment divizate pe tema invaziei de către SUA a Irakului. Paradigma Strategiei, cooperarea în
baza respectării regulilor și cu prezumția puterii ,,soft˝ a UE.
Strategia din 2003 stabilește priorități precum implicarea preventivă pentru evitarea
crizelor, creșterea securității în vecinătatea UE și promovarea unei ordini mondiale bazate pe reguli
prin multilateralism. Pentru a atinge aceste obiective, Strategia face apel la construirea unei Uniuni
mai active și mai capabile la nivel mondial. Prima strategie comună pentru politica externă și de
securitate a Uniunii Europene, documentul s-a dovedit a fi mult prea ambițios în raport cu
implementarea ulterioară. Faptul că statele membre au priorități strategice diferite, în funcție de
caracteristicile individuale geopolitice, nu a permis până în prezent urmărirea unei politici comune
ambițioase, conform strategiei.
Extinderea obiectivelor strategice ale UE prin Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona impune un număr de măsuri care amplifică rolul și capacitatea de

acțiune a PESC.
Cel mai important, Tratatul introduce clauzele de solidaritate și de asistență reciprocă.
Clauza de solidaritate implică ajutorul statelor membre în cazul unui atac terorist sau a unei dezastru
89
(TL art. 222). Conform clauzei, Uniunea și statele membre trebuie să acționeze împreună în spiritul
solidarității prin instrumente civile și militare. Clauza poate fi declanșată de un stat membru dar până
în prezent nu a fost invocată de niciun stat membru.
Clauza de asistență reciprocă (TL art. 42) obligă statele membre UE să ofere ajutor și
asistență utilizându-și toate resursele pe care le au la dispoziție în cazul unei agresiuni armate asupra
teritoriului uneia dintre ele, dar fără să aducă prejudiciu caracterul specific al politicii de securitate și
apărare ale statelor membre și cu mențiunea că angajamentele și cooperarea în acest domeniu să fie
consistente cu politica NATO (în special Articolul 5 NATO) și cu Carta ONU. Astfel, pentru statele
membre UE și NATO, Alianța și nu Uniunea constituie fundamentul pentru apărarea lor colectivă.
Până în prezent clauza de asistență comună a fost invocată doar o singură dată, de Franța în 2015 în
contextul atacurilor teroriste de la Paris.
Tratatul de la Lisabona lărgește, de asemenea, obiectivele pentru misiunile conduse de

Uniune, care până atunci includeau doar acțiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii și
de gestionare a crizelor și restabilire a păcii (numite și misiunile Petersberg, stabilite în 1992). Prin
Tratatul de la Lisabona aria de acțiune a misiunilor UE a fost extinsă, incluzând acum operații
comune de dezarmare, acțiuni de consultanță și asistență militară, prevenire și stabilizarea
conflictelor. Extinderea domeniului de aplicare și gama misiunilor a fost realizată inclusiv pentru a
împuternici UE să conducă misiuni de luptă împotriva terorismului (TL Art. 43).
Tratatul de la Lisabona a introdus și Cooperarea Permanentă Structurată, o inițiativă menită
să faciliteze cooperarea în domeniul armamentului între statele membre cu capabilități militare de
vârf pentru integrare militară superioară. Scopul inițiativei este de a ridica nivelul de apărare și
armament al statelor membre prin susținerea cooperării transfrontaliere. Pe fondul în care apărarea
este considerată în mod tradițional drept parte fundamental națională și în contextul investirii unui
buget foarte redus în apărare pe parcursul ultimelor decenii, membrii UE sunt încurajați să coopereze
pentru a impulsiona PSAC și pentru a armoniza aparatele de apărare și a crește cheltuielile pe
echipamente (TEU 42). Contribuțiile membrilor la inițiativă urmează să fie evaluate de Agenția de
Apărare Europeană. Până în prezent Cooperarea Permanentă Structurată nu a fost implementată din
cauza reticențelor statelor membre. Odată cu Brexit există însă posibilitatea implementării treptate pe
parcursul următorilor ani ai Cooperării, având în vedere faptul că marile puteri europene Franța și
Germania accentuează în politica lor națională dimensiunea europeană comună a apărării.
Strategia Globală UE (2016)

După 13 ani de la primul document strategic a fost lansată cea de-a doua strategie UE,
Strategia Global UE (2016), intitulată ,, Viziune comună, acțiuni comune: o Europă mai puternică˝.
Necesitatea unei noi strategii devenise certă într-un context internațional foarte diferit: Războiul
Ruso-Georgian (2008), Primăvara Arabă (2011-2012) și invazia Crimeei (2014) au constitui crize
majore în vecinătatea imediată a UE, iar PESC se dovedise un instrument cu capacități limitate al UE.
În comparație cu Strategia din 2003, noul document adoptă un ton mai pragmatic, numit în
strategie ,,pragmatism principial˝ și admite că puterea ,,soft” nu este suficientă, fiind necesară
90
augmentarea resurselor de securitate și apărare ale UE. Strategia Globală face apel la o cooperare în
apărare comună și formulează pentru prima dată interesele de securitate comune.
Conceptul care domină noua strategie UE este reziliența, în sensul amplificării capacității
UE de a rezista amenințărilor interne și externe. Premisa de la care pornește Strategia Globală este că
o societate rezilientă este echipată pentru a face față provocărilor în domeniul securității cu care se
confruntă Uniunea Europeană.
Cele cinci obiective principale ale Strategiei 2016 sunt: ameliorarea securității UE (în
special în domeniul contra-terorismului, amenințărilor hibride, schimbărilor climatice, securității
energetice, securității cibernetice și comunicării strategice), creșterea rezilienței statelor și societăților
în vecinătatea estică și sudică, dezvoltarea unei abordări cuprinzătoare pentru gestionarea conflictelor
și crizelor prin dezvoltarea parteneriatelor deja existente, susținerea ordinilor regionale și a păcii
mondiale și promovarea guvernării globale.
Astfel, având în vedere contextul geopolitic dificil și amenințarea teroristă, această strategie
este mult mai concentrată pe securitatea internă a UE. De asemenea, documentul propune politici
diferențiate la nivel de regiuni, croite pe provocările și cooperarea cu statele din fiecare regiune a
lumii în parte. Totuși, tonul mai pragmatic față de strategia precedentă nu este suficient, deoarece
lipsesc obiectivele clare și care pot fi atinse, un cadru temporar clar și o abordare metodologică38.
Misiuni și operații PESC
Uniunea Europeană nu are o armată permanentă, ci se bazează pe forțe ad hoc

contribuite de membrii UE în cadrul PSAC, Începând cu 2003, UE a efectuat peste 30 de misiuni
civile și militare pe trei continente. Toate aceste misiuni au constituit răspunsuri la crize, fie în
urma dezastrelor naturale (post-tsunami în Indonezia), pentru protejarea refugiaților (în Mali și
Republica Central Africană) sau împotriva pirateriei (în Somalia și Cornul Africii). Începând cu
anul 2007, Uniunea este capabilă să conducă operații cu răspuns rapid. Deciziile de desfășurare a
unei misiuni este luată de miniștrii statelor membre în cadrul Consiliului UE.
Poziția și contribuția României
România a avut începând cu integrarea în UE în 2007 o contribuție activă și

semnificativă la misiunile PSAC. În special în misiunile din vecinătatea sa, precum în Balcani
(Bosnia și Herțegovina, Kosovo) și în regiunea extinsă a Mării Negre (Georgia, Moldova și
Ucraina) România a avut un interes direct de stabilizare a crizelor și a participat în consecință
cu expertiză militară și civilă. Tipurile de misiuni în care România a contribuit prin experți
38
Bendiek (2016).
91
sunt: pregătirea forțelor armate, reforma sectorului de securitate, combaterea pirateriei,
monitorizarea implementării acordurilor de pace, asistența la frontieră39.
În ceea ce privește PSAC, poziția României este una reticentă, care insistă asupra evitării
duplicărilor capabilităților militare UE cu cele ale NATO, Bucureștiul considerând apărarea
colectivă oferită de Alianță drept primordială pentru securitatea națională. Un interes fundamental
pentru România îl constituie dezvoltarea unei strategii regionale pentru Europa de Sud Est și
Marea Neagră și creșterea ponderii vecinătății estice în cadrul PESC. De asemenea, un interes
principal al României în raport cu dezvoltarea PESC și în special a PSAC îl constituie dezvoltarea
în bloc și evitarea emergenței unei ,,Europe cu două viteze”, prin care s-ar anula unitatea UE și ar
fi excluse din anumite programe și inițiative statele mai puțin dezvoltate din cadrul Uniunii.
Obiectivele politicii privind securitatea
Pentru a-şi apăra securitatea şi a-şi promova valorile, UE are în vedere trei obiective
strategice40:
(1) Confruntarea cu ameninţări:

 s-a concretizat după 11 septembrie 2001 în adoptarea unor măsuri care aveau în
vedere, printre altele: adoptarea unui mandat de arestare european, stabilirea unor etape prin
care să fie blocate sursele de finanţare ale terorismului, precum şi o înţelegere cu SUA privind
asistenţa legală;
 a avut în vedere implementarea unor politici pe termen lung împotriva proliferării
armelor. În acest sens, UE: (a) a semnat o înţelegere privind implementarea unui program de
acţiune pentru întărirea capacităţii Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică; (b) a adoptat o
serie de măsuri pentru a spori controlul asupra exporturilor şi pentru a controla transporturile
ilegale şi achiziţiile ilicite;
 a determinat Uniunea Europeană şi statele membre să intervină în conflictele
regionale, precum şi în acţiunile de asistenţă pentru ţările aflate în colaps (de exemplu, în
Balcani şi Afghanistan). Restaurarea bunei guvernări în Balcani, susţinerea democraţiei şi a
autorităţilor în lupta împotriva crimei organizate este una din cele mai eficiente metode de
combatere a acesteia.
Într-o epocă a globalizării, ameninţările îndepărtate pot fi la fel de importante ca şi cele

apropiate:
 Activitatea nucleară din Coreea de Nord, riscurile nucleare din Asia de Sud,
proliferarea armelor în Orientul Mijlociu reprezintă motive de îngrijorare pentru Europa.
Ministerul Afacerilor Externe (b.).

39
40
Commission of the European Communities - A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy,
Bruxelles, 2003
92
 Grupările teroriste şi cele ale crimei organizate operează la nivel global: activităţile
lor din Asia Centrală şi de Sud-Est pot reprezenta o ameninţare pentru statele europene şi
pentru cetăţenii lor.
 În acelaşi timp, comunicarea globală duce la conştientizarea conflictelor regionale şi
a tragediilor umanitare oriunde în lume.
Conceptul tradiţional în materie de apărare (chiar şi în timpul Războiului Rece) se baza pe

ameninţarea unei invazii. În cazul noilor ameninţări, prima linie de apărare va fi în străinătate.
Noile ameninţări sunt dinamice, riscul proliferării lor crescând în timp (de exemplu, lăsate să
acţioneze, reţelele teroriste vor deveni din ce în ce mai periculoase; colapsul statal şi crima
organizată se vor extinde dacă vor fi neglijate – aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud). Concluzia
este că trebuie să se acţioneze înainte să aibă loc o criză.
În contrast cu ameninţarea majoră şi vizibilă a Războiului Rece, nici una dintre noile
ameninţări nu este pur militară şi, de aceea, nu poate fi tratată prin metode pur militare. Trebuie să
fie utilizate mai multe instrumente:
 proliferarea trebuie limitată prin controlul exporturilor şi atacată prin presiuni
economice şi politice;
 lupta împotriva terorismului trebuie să cuprindă măsuri combinate în ceea ce
priveşte logistica, poliţia, justiţia, armata etc.;
 conflictele regionale necesită soluţii politice, forţele armate şi cele civile fiind
utilizate în fazele post-conflict.
(2) Asigurarea securităţii în apropiere
Vecinii UE implicaţi într-un conflict violent, statele slabe unde crima organizată înfloreşte,
precum şi creşterea rapidă a populaţiei pun probleme Europei:
 Integrarea noilor state (extinderile din 2004 şi 2007) a crescut securitatea Europei,
dar a adus-o mai aproape de zonele cu probleme (de exemplu, Caucazul de Sud). Sarcina UE în
acest context este de a se asigura că ţările vecine graniţelor sale sunt bine guvernate.
 Rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate strategică pentru Europa.
Nici un alt conflict din Orientul Mijlociu nu va putea fi soluţionat fără rezolvarea acestei
probleme.
 Zona Mediteranei se confruntă cu probleme economice şi sociale, precum şi cu
diferite conflicte nerezolvate. Interesele Uniunii Europene presupun un angajament continuu
cu partenerii mediteraneeni, printr-o cooperare mai eficace din punct de vedere economic, de
apărare şi cultural.
(3) O ordine internaţională bazată pe multilateralism eficace
93
Într-o lume a ameninţărilor globale, pieţele de desfacere, apărarea şi prosperitatea Europei
depind din ce în ce mai mult de un sistem multilateral eficace. De aceea, UE şi-a propus să
promoveze o ordine internaţională care să se bazeze pe primatul legii, să facă faţă ameninţărilor
la adresa păcii şi securităţii mondiale şi să acţioneze atunci când regulile sunt încălcate.
Principiile politicii privind securitatea
Principiile politicii europene privind securitatea41 sunt deduse din experienţa concretă
privind nesiguranţa din diferite părţi ale lumii – Africa Centrală şi de Vest, Europa de Sud-Vest,
Caucazul de Sud şi Orientul Mijlociu.
SES susţine ideea de prevenire a crizelor. Dar este foarte greu să se facă distincţia între
diferitele faze ale unui conflict. Condiţiile care cauzează conflictul – frica şi ura, o economie
„criminalizată” care obţine profit din metodele violente de control al bunurilor, state nelegitime
slabe, existenţa „lorzilor crimei” şi a grupurilor paramilitare – sunt deseori exacerbate în timpul şi
după perioadele de violenţă şi nu există începuturi şi finaluri clare:
-Situaţia din Palestina, de exemplu, ar fi trebuit să fie considerată drept post-conflictuală
după acordurile de la Oslo, dar ea a degenerat într-o nouă confruntare.
-Conflictele din Caucazul de Sud ar fi trebui şi ele considerate „îngheţate”, dar „în fierbere”
ar fi un termen mai potrivit.
Principiile europene privind securitatea trebuie aplicate atât scopurilor, cât şi mijloacelor.
În dezbaterile pe tema securităţii, accentul s-a pus, în general, pe obiective, dar în situaţiile în care
forţele operaţionale internaţionale au fost mobilizate au existat deseori diferenţe între ţintele
stabilite de către politicieni pentru operaţiunile de securitate şi misiunile date armatei şi agenţiilor
civile:
- în unele situaţii, mandatele erau prea restrictive şi încercarea de a proteja populaţia din
regiunile aflate în conflict a subminat legitimitatea efortului internaţional;
- în alte cazuri, utilizarea excesivă a forţei a exacerbat instabilitatea.
Aceste principii sunt menite să ghideze acţiunile oficialilor UE de nivel înalt, politicienilor
din statele membre, diplomaţilor, forţelor operative şi civililor din domeniu. În timp ce unele din
aceste principii (de exemplu, multilateralismul) pot fi relevante pentru politicieni şi diplomaţi,
altele (de exemplu, folosirea forţei) sunt esenţiale pentru armată. Însă, toate sunt determinante
pentru construirea unei politici coerente şi eficace.
a) Primatul drepturilor omului face distincţia dintre abordările privind securitatea

individuală şi cea tradiţională, bazată pe stat. Deşi principiul pare clar, există obstacole culturale şi
instituţionale care trebuie depăşite dacă se doreşte punerea în practică a acestuia. În unele ţări, se
presupune că interesul statului este mai important decât promovarea drepturilor omului şi că
utilizarea forţei militare este justificabilă acolo unde există autoritate legală de intervenţie şi unde
41
A Human Security Doctrine for Europe, The Barcelona Report of the Study Group on Europeà Security
Capabilities, Barcelona, 2004
94
obiectivele merită efortul. Totuşi, metodele utilizate pot afecta atingerea obiectivului propus, cu
alte cuvinte „cum” este la fel de important ca şi „de ce”. Aceasta înseamnă că drepturile omului,
precum dreptul la viaţă, la locuinţă, la libertatea opiniei trebuie respectate şi protejate chiar şi în
timpul unui conflict. Personalul mobilizat în misiuni de securitate trebuie să evite uciderile, rănirile
şi distrugerile materiale excepţiile apărând dacă este absolut necesar şi există bază legală.
b)Autoritatea politică clară. Scopul central al unei strategii de securitate trebuie să fie
stabilirea unei autorităţi politice legitime, iar alternativele la autoritarism sunt guvernarea
internaţională, naţională şi locală bazate pe consimţământ sau colapsul statal. Diplomaţia,
sancţiunile, furnizarea de asistenţă, consultaţiile cu societatea civilă fac parte din gama de
instrumente aflate la dispoziţia Uniunii Europene menite să influenţeze procesele politice din alte
ţări, „deschizând” regimurile autoritare, întărind formele legitime de autoritate politică şi
promovând soluţii viabile pentru dezamorsarea conflictelor.
c) Multilateralismul. Acest principiu se referă, în primul rând, la acţiunile politicienilor şi

diplomaţilor, dar el ar trebui aplicat şi la nivelul forţelor operaţionale. Multilateralismul este mai
mult decât „a acţiona cu un grup de state” (în acest sens restrâns, aproape toate iniţiativele
internaţionale ar putea fi considerate multilaterale). Multilateralismul este strâns legat de
legitimitate şi presupune trei aspecte de bază:
- În primul rând, reprezintă un angajament de a lucra cu instituţiile internaţionale (de
exemplu, NATO) respectând procedurile acestora.
- În al doilea rând, înseamnă un angajament privind munca în comun, inclusiv în ceea
ce priveşte înţelegerile asupra normelor şi regulilor care trebuie aplicate. Privită ca un
promotor al normelor internaţionale, mai degrabă decât ca o superputere, UE devine astfel
mai puţin ameninţătoare pentru statele non-europene, oferind un punct de sprijin pentru
acordarea de asistenţă.
- În al treilea rând, trebuie să se bazeze pe coordonare şi nu pe rivalitate. O abordare
eficace privind securitatea europeană necesită coordonarea dintre logistică, politicile UE
(externă, de schimb, de dezvoltare), politicile de securitate ale statelor membre, precum şi
acţiunile Comisiei Europene, Consiliului şi a altor actori multilaterali, inclusiv Naţiunile
Unite, Banca Mondială, FMI şi instituţiile regionale.
d) Abordarea „bottom-up”. Decizia privind tipul de politici care trebuie adoptate, utilitatea
unei intervenţii şi modalităţile folosite trebuie să ia în calcul nevoile principale ale persoanelor care
suferă în urma violenţei şi insecurităţii. Aceasta nu este doar o problemă de morală, ci şi una de
eficacitate: cei aflaţi pe teren ştiu de ce este nevoie şi cum să obţină rezultatele dorite.
e) Concentrarea pe nivelul regional. Războaiele moderne nu au graniţe clare, ele tind să

se extindă prin refugiaţi, prin minorităţi, prin reţelele criminale şi extremiste. Într-adevăr,
majoritatea situaţiilor de insecuritate acută sunt concentrate la nivel regional. Tendinţa de a
95
îndrepta atenţia asupra zonelor definite statal a însemnat neglijarea unor modalităţi relativ simple
de prevenire a extinderii violenţelor. Tot mai des analiştii politicilor externe sunt luaţi prin
surprindere când, după ce au acordat o atenţie considerabilă unui conflict, un altul apare pe
neaşteptate într-un stat vecin. Astfel, eşecul de a include Kosovo în timpul negocierilor Dayton
privind Bosnia şi Herţegovina a fost unul din factorii care au dus la izbucnirea războiului din
Kosovo în 1999. Mai recent, în ciuda implicării profunde în Kosovo şi în Albania, izbucnirile de
violenţă din Macedonia au surprins Uniunea Europeană. În Africa de Vest, conflictul din Sierra
Leone ar fi putut fi prevenit prin rezolvarea situaţiei din Liberia.
Concentrarea regională are şi o dimensiune sub-statală. De exemplu, în Bosnia, Macedonia
şi Kosovo, UE este implicată în combaterea crimei organizate şi a violenţei etnice.
f) Utilizarea instrumentelor legale. Utilizarea legii, în special a celei internaţionale, este

un instrument care se află în centrul dezbaterilor privind „cum” trebuie să se acţioneze.
La nivel operaţional, sarcina principală a oricărei mobilizări este să ajute la respectarea
legii. Aceasta înseamnă că va fi nevoie de investiţii mult mai mari în instituţiile civile, de exemplu
poliţie şi autorităţi civile. Scopul lor nu este doar de a proteja populaţia prin simpla lor prezenţă, ci
şi de a se implica în operaţiuni menite să furnizeze informaţii, dovezi şi probe care să poată fi
folosite în instanţă; asemenea operaţiuni pot duce la acuzarea şi condamnarea membrilor crimei
organizate, oficialilor corupţi şi celor care comit acte de terorism.
g) Folosirea justificată a forţei. Războiul clasic presupune părţi combatante. Soldaţii

trebuie să se protejeze pe ei înşişi, precum şi pe civilii aflaţi de partea lor, dar trebuie făcut un efort
şi pentru a micşora pierderile umane în rândurile civililor aflaţi de cealaltă parte a baricadei.
Această abordare este mai apropiată de rolul tradiţional al poliţiei, ai cărei membri îşi riscă vieţile
pentru a-i salva pe alţii, chiar dacă sunt pregătiţi să ucidă „în extremis”. Astfel, în concordanţă cu
primul principiu (primatul drepturilor omului) şi cel de-al şaselea principiu (instrumentele legale),
cheia o reprezintă forţa minimă şi necesitatea.
Instrumentele politicii privind securitatea
Pentru a putea implementa o politică de securitate bazată pe principiile enunţate mai sus,
Uniunea Europeană va avea nevoie de două instrumente cheie42:
 existenţa unor forţe operative civil-militare potrivite pentru operaţiunile de securitate;
 un cadru legal care să justifice deciziile de intervenţie şi să constituie baza unei abordări de
susţinere a legii în operaţiuni.
42
A Human Security Doctrine for Europe, The Barcelona Report of the Study Group on Europeà Security
Capabilities, Barcelona, 2004
96
Cadrul legal
Capacitatea Uniunii Europene, ca promotor al normelor legale, operând şi susţinând legile

internaţionale, utilizând instrumente legale pentru a spori securitatea, este limitată de absenţa
legilor care să guverneze mobilizările străine. Regulile actuale sunt ambigue şi sunt supuse
controversei atât din punctul de vedere al legalităţii mobilizării în sine, cât şi privind regimurile
legale care guvernează personalul mobilizat, militar şi civil, într-o zonă de conflict.
În aceste condiţii se cere elaborarea unei Carte care să reglementeze mai multe aspecte:
 Personalul mobilizat trebuie să se supună legii statului gazdă şi trebuie să protejeze
populaţia locală. Totuşi, în situaţii extreme, primatul legii poate fi compromis sau legea internă s-
ar putea afla în conflict cu legea internaţională. Cadrul legal trebuie să ofere soluţii în asemenea
situaţii: dacă şi cum poate personalul UE să se implice în aplicarea unor legii cu care nu este
familiarizat, dacă anumite părţi ale legii interne pot fi lăsate deoparte şi dacă da, cu ce autoritate,
dacă şi cum drepturile internaţionale ale omului pot fi utilizate acolo unde legea internă nu este
adecvată.
 Cadrul legal trebuie să se refere şi la diferenţele dintre legile statelor gazdă care ar
putea duce la un tratament inegal al personalului mobilizat. Atunci când este mobilizată o forţă de
securitate multinaţională, fiecare membru se supune regulilor ţării de origine, mai ales din punct de
vedere al dreptului penal. Aceasta creează confuzie legală atât pentru personalul mobilizat, cât şi
pentru locuitorii statului gazdă. Una din soluţiile posibile ar putea fi realizarea unui cod penal
comun care să se aplice doar personalului aflat în misiuni străine. UE a luat deja măsuri pentru
realizarea unor reguli comune de angajament care se vor aplica atât personalului militar, cât şi
celui civil.
 Cadrul legal trebuie să aducă claritate în posibilele interpretări sau conflicte apărute
între diferitele legi internaţionale.
 Cadrul legal trebuie să conţină şi anumite proceduri legale de plângere pentru
cetăţenii care trăiesc în zonele de conflict, precum şi pentru personalul mobilizat.
Probleme şi soluţii pentru îmbunătăţirea PESC
Controlul democratic
În problema politicii europene de securitate, bine cunoscutul „deficit democratic” este

agravat de lipsa de transparenţă în cadrul controlului parlamentar.
Lipsa transparenţei rezultă, în primul rând, din tradiţia păstrării secretului în sectorul de
securitate unde fluxurile informaţionale sunt deseori întrerupte de procedurile de confidenţialitate.
97
Controlul parlamentar în ceea ce priveşte PESC este extrem de slab şi el este realizat de
către cele 27 de parlamente naţionale ale statelor membre. În teorie, acestea pot responsabiliza
guvernele proprii pentru deciziile adoptate în cadrul Consiliul European sau în Consiliul de
Miniştrii. În practică, verificările sunt dificil de realizat din cauza practicilor de control neadecvate
şi neomogene, precum şi a drepturilor diferite de control ale statelor membre. În plus, parlamentele
naţionale încă se bazează pe informaţiile furnizate de proprii lor agenţi.
Parlamentul poate decide în privinţa bugetului propriu, dar, cum toate cheltuielile generate
de operaţiuni cu implicaţii militare sau de apărare sunt suportate de către statele membre,
autoritatea sa bugetară este limitată. În toate celelalte aspecte legate de PESC, Parlamentul are doar
dreptul de a fi informat privind politica curentă. Deşi pe termen mediu nu se întrevede o soluţie
instituţională satisfăcătoare pentru rezolvarea deficitului democratic, totuşi se pot adopta o serie de
măsuri care ar putea ajuta la acoperirea lipsei de responsabilitate în politica de securitate
europeană, astfel:
 creşterea accesului public la documentele relevante care ar avea ca efect obligarea
Consiliului de a trimite toate documentele PESC parlamentelor naţionale;
 sporirea puterii parlamentelor statelor membre în ceea ce priveşte autorizarea
operaţiunilor de securitate ale UE;
 întărirea cooperării interparlamentare prin instituţionalizarea unor întâlniri regulate
ale Comitetelor Parlamentare de Apărare sau prin realizarea unui raport parlamentar comun
privind PESC;
 acordarea unei autorităţi mai mari Parlamentului Europeana privind bugetul PESC.
Responsabilitatea „bottom-up”
Misiunile UE tind să fie top-down, concentrându-se pe relaţiile dintre state. Eficienţa

bottom-up şi legitimitatea trebuie incluse în cadrul instituţional al PESC:
 În primul rând, misiunile UE ar trebui explicate şi comunicate cetăţenilor europeni.
Pentru aceasta ar trebui să se utilizeze diferite mecanisme interne, precum dezbaterile publice,
emisiunile TV sau numirea unor ofiţeri de legătură la nivel local. Este foarte important ca
informaţiile provenite de la nivelul local, perspectivele, ideile şi propunerile cetăţenilor să fie
transmise celor responsabili cu dirijarea misiunii.
 În al doilea rând, cadrul legal ce guvernează misiunile şi regulile de declanşare a
conflictelor trebuie să fie public. De asemenea, populaţia locală trebuie să fie bine informată pe
toată durata misiunii şi, acolo unde se poate, să participe la deliberări.
 În al treilea rând, trebuie să existe proceduri de plângere pe care cetăţenii să le poată
folosi atunci când constată că drepturile omului au fost încălcate de către personalul mobilizat de
UE.
O soluţie care poate fi pusă în practică imediat are în vedere numirea unui Avocat al
Poporului pentru Securitate în fiecare misiune. Acesta:
98
 este responsabil pentru investigarea plângerilor cetăţenilor şi personalului UE privind
abuzurile şi ofensele comise de Forţa de Răspuns;
 este numit de către Parlamentul European;
 trebuie să prezinte în mod regulat rapoarte Parlamentului şi, posibil, şi parlamentelor
naţionale, fie la cerere sau din oficiu, dacă litigiul priveşte o forţă de securitate naţională specifică;
 funcţionează şi ca „punct de informare legală”, aducând la cunoştinţa populaţiei drepturile şi
obligaţiile ei, precum şi prevederile legale ce vor funcţiona în timpul misiunii.
Finanţarea
Europenii trebuie să fie dispuşi să investească în PESC dacă doresc securitate pentru ei
înşişi. Componenta militară a Forţei de Răspuns poate fi finanţată prin realocarea resurselor
destinate echipamentelor tradiţionale, precum tehnologia nucleară, tancurile, artileria şi vehiculele
de suprafaţă. Însă vor fi necesare şi resurse adiţionale pentru a creşte forţele operative civile şi
militare concentrate la Bruxelles, precum şi pentru facilitarea exerciţiilor de training comune.
În prezent:
 mobilizarea Forţei de Răspuns operează pe baza resurselor stabilite de către Consiliul
European pentru fiecare operaţiune în parte. Aceste resurse sunt alocate pentru a acoperii
cheltuielile legate de sedii, transport, administraţie, informaţii publice, servicii medicale,
echipament adiţional, infrastructură, transportarea forţelor, achiziţionarea şi construirea barăcilor
etc.;
 mobilizarea civililor este finanţată din bugetul comun, în ceea ce priveşte personalul de
bază şi voluntarii;
 mobilizarea echipelor naţionale speciale este finanţată la nivel naţional, în paralel cu
mobilizarea militară. În aceste condiţii, statele care mobilizează mai multe trupe militare sunt
dezavantajate în faţa celor care trimit mai mult personal civil.
Capitolul VI: Politica de ocupare a forței de muncă și afaceri sociale
La baza Uniunii Europene se află conceptul de economie socială de piață. Ocuparea forței
de muncă, progresul social, incluziunea și protecția socială, solidaritatea și coeziunea se
numără printre obiectivele prioritare incluse în Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Într-adevăr, Tratatul prevede că UE trebuie să țină cont în elaborarea și implementarea
99
tuturor politicilor sale de cerințele legate de ocuparea la un nivel cât mai ridicat a forței de muncă,
de garantarea unei protecții sociale adecvate și de combaterea excluziunii sociale.
În plus, Tratatul include și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene pe care
instituțiile UE și statele membre sunt obligate să o respecte când pun în aplicare legislația
europeană. Carta garantează drepturile sociale ale tuturor rezidenților UE. Este vorba despre:
 dreptul lucrătorilor de a fi informați și consultați de către angajatorii lor;
 dreptul la negociere și grevă;
 dreptul de acces la serviciile de plasare a forței de muncă;
 dreptul la protecție în caz de concediere abuzivă;
 dreptul la condiții de muncă echitabile și decente;
 interzicerea muncii copiilor;
 protecția tinerilor la locul de muncă;
 concilierea vieții de familie cu cea profesională prin garantarea protecției
împotriva concedierii din motive legate de maternitate și dreptul la concediu plătit de
maternitate și pentru creșterea copilului;
 dreptul de a beneficia de prestații sociale, de ajutor pentru locuință și de asistență
medicală.
În 2010, Uniunea Europeană a lansat o strategie pentru următorii 10 ani, menită să

înlăture efectele crizei care încă mai afectează numeroase state membre – Europa 2020. Aceasta
își propune să creeze condițiile propice unui nou tip de creștere: mai inteligentă, mai durabilă și
mai favorabilă incluziunii. În acest sens, au fost stabilite cinci obiective-cheie pe care UE ar urma
să le atingă până în 2020. Ele se referă la ocuparea forței de muncă, educație, cercetare și inovare,
incluziune socială și reducerea sărăciei și energie/climă. Această broșură acoperă aspecte legate de
ocuparea forței de muncă, protecție socială și incluziune socială.
Ocuparea forței de muncă
În condițiile în care peste 26,5 milioane de europeni nu aveau un loc de muncă în noiembrie
2013, este evident extrem de important să accelerăm eforturile menite să ducă la reducerea
șomajului. Unul dintre obiectivele-cheie ale strategiei Europa 2020 este integrarea pe piața muncii,
până la sfârșitul acestui deceniu, a 75 % din populația activă (persoanele între 20 și 64 de ani).
Pentru a facilita îndeplinirea acestui obiectiv, UE a luat o serie de inițiative pentru a sprijini
crearea de locuri de muncă (de exemplu, prin promovarea întreprinderilor sociale), pentru a
restabili dinamica piețelor forței de muncă (de exemplu, prin propunerea unui cadru european
pentru anticiparea restructurării economice) și pentru a îmbunătăți guvernanța UE (de exemplu,
prin publicarea anuală a unui sistem de analiză comparativă a performanțelor țărilor europene pe
baza unor indicatori selectați în materie de ocupare a forței de muncă).
În special, UE depune eforturi pentru a reduce rata șomajului în rândul tinerilor, care este
de două ori mai ridicată decât rata șomajului în rândul adulților (23,6 % în raport cu 9,5 % în
100
noiembrie 2013). Uniunea promovează o abordare mai concentrată și holistică a combaterii
șomajului în rândul tinerilor: sprijin direct acordat tinerilor care au cea mai mare nevoie de
acesta, combinat cu reforme structurale menite să consolideze parteneriatele, în toate țările UE,
între departamentele guvernamentale, sistemele de educație formală, organismele de formare
profesională, agențiile pentru ocuparea forței de muncă, întreprinderi, partenerii sociali și
organizațiile societății civile.
Incluziunea socială
În 2012, 124,5 milioane de cetățeni sau 24,8 % din totalul populației UE erau amenințați de
sărăcie ori excluziune socială. O mare parte sunt femei și copii.
Mai mult decât atât, 18,5 % din cetățenii europeni (puțin peste 1 cetățean din 6) s-au
confruntat cu lipsuri materiale în 2011. Se consideră că jumătate dintre aceștia (8,9 % din totalul
populației) se confruntă cu lipsuri materiale severe și nu își pot permite să cumpere produse sau
servicii pe care mulți le consideră esențiale pentru a duce o viață decentă în Europa, de exemplu:
încălzire adecvată, economii pentru a face față cheltuielilor neprevăzute, mașină de spălat, telefon
sau automobil. În țările cele mai sărace, proporția depășește 45 %.
În plus, în jur de 10 % din cetățenii europeni de vârstă activă trăiesc în familii în care nu
lucrează nimeni.
Pe fondul crizei economice, situația s-a înrăutățit și este evident inacceptabilă în secolul al
XXI-lea. De aceea, unul dintre obiectivele majore ale strategiei Europa 2020 este scoaterea de sub
pragul sărăciei a cel puțin 20 de milioane de persoane, până la sfârșitul deceniului.
Protecție socială
Sistemele de securitate socială ale statelor membre ale UE au fost create pentru a gestiona
riscuri legate, printre altele, de șomaj, boli, invaliditate, diverse situații familiale, vârstă înaintată.
Deși statele membre răspund de organizarea și finanțarea propriilor sisteme de protecție socială,
UE joacă un rol special în coordonarea sistemelor naționale de securitate socială, mai ales în
chestiuni legate de deplasările dintr-o țară europeană în alta.
 Obiectivele şi instrumentele politicii sociale şi de ocupare europene
Pentru a contracara efectele îmbătrânirii populației, politica UE privind aspectele sociale și

ocuparea forței de muncă este concepută astfel încât:
 să facă mai ușoară trecerea de pe băncile școlii în câmpul muncii

 să faciliteze găsirea unui loc de muncă
 să modernizeze sistemele de securitate socială
 să faciliteze mobilitatea lucrătorilor pe teritoriul UE
 să reducă sărăcia
 să protejeze persoanele cu handicap.
101
De asemenea, UE:
 coordonează și monitorizează politicile naționale

 încurajează statele membre să facă schimb de bune practici cu privire la incluziunea
socială, combaterea sărăciei și pensii
 sprijină formarea profesională, dezvoltarea competențelor și spiritul antreprenorial
 elaborează acte legislative privind drepturile lucrătorilor, discriminarea la locul de
muncă și coordonarea sistemelor de securitate socială și monitorizează punerea în aplicare a
acestora.
Legislatia primara a UE in privinta politicii sociale – ( Tratatul UE si tratatul asupra

functionarii UE (TEU si TFEU) vizeaza:
- Obiectivele sociale ale EU

- Drepturile fundamentale
- Liniile directoare ale politicii sociale
- Libertatea de miscare a lucratorilor ( cetateni UE) si cooprdonarea securitatii
sociale
- Egalitatea de tratament si non-discriminarea
- Egalitatea in ceea priveste salarizarea pentru munca egala si munca pentru
valoare egala ( egalitatea de gen)
Legislatia secundara a UE in ceea ce priveste politica sociala:
- Libertatea de miscarea a lucratorilor, a serviciilor si domeniile conexe

- Informarea si consultarea lucratorilor
- Conditiile de munca
- Sanatate si securitate in munca
- Directivele privind egalitatea de tratament , egalitatea de gen,
- Nediscriminarea in functie de gen, de rasa, de dizabilitati, religie, varsta si
orientare sexuala
Strategia Europa 2020 se bazeaza pe premiza conform careia toti stakeholderii, adica toate
partile interesate (nu numai sectorul public) trebuie sa joace in UE un rol pentru ca tintele sociale sa
poata sa fie atinse.
Alte actiuni au in vedere dezvoltarea „Economiei sociale”, responsabilitatea sociala si

corporativa ( ce prevede integrarea aspectelor sociale in strategiile companiilor, asigurarea unor
beneficii mutuale pentru companie si societate, asigurarea transparentei prin procedura de raportare).
Obiectivele politicii sociale şi de ocupare sunt:
A. Asigurarea locurilor de muncă
102
B. Implementarea libertăţii de mişcare
C. Promovarea învăţământului(educatiei) şi pregătirii
D. Egalitatea şanselor
E. Îmbunătăţirea drepturilor lucratorilor
F. Promovarea sistemului de protecţie socială
G. Incluziunea socială si investitiile sociale
UE promovează toate aceste obiective oferind finantare și coordonând-o, pentru a ajuta

statele membre să își reformeze sistemele de securitate socială și să investească în oameni, în
domenii precum îngrijirea copiilor, asistența medicală, formarea profesională, infrastructura
accesibilă, facilitarea găsirii unui loc de muncă. Printre Instrumentele de finantare se regasesc:
-Fondul Social European
-Fondul european pentru ajustare la globalizare
Fondul de ajutor european pentru cele mai defavorizate persoane
-Programul UE pentru ocuparea fortei de munca si inovare sociala ( PROGRESS, EURES
si microfinantare si antreprenoriat social)
A. Asigurarea locurilor de muncă

– Mai întâi de toate, există o piaţă a muncii. Începând cu Carta Albă a Competitivităţii,
Creşterii şi Ocupării Forţei de Muncă, continuând cu deciziile Consiliului European de la Essen
(1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu Summit-ul special asupra locurilor de
muncă de la Luxemburg (noiembrie 1997), problema combaterii şomajului se află în centrul
dezbaterilor europene. Astfel, statele membre s-au angajat să creeze şi să realizeze programe
politice pe termen lung în vederea combaterii şomajului.
– Cu ocazia Summit-ului de la Amsterdam din iunie 1997, şefii de state şi de guverne au
căzut de acord în privinţa intrării în vigoare a unui nou Titlu privind locurile de muncă în
Tratatul de la Amsterdam şi au convocat un Consiliu European extraordinar pe problema
locurilor de muncă.
– La Summit-ul dedicat locurilor de muncă (noiembrie 1997), care a fost şi primul
Summit dedicat exclusiv problemei şomajului, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind
politica locurilor de muncă pentru 1998.
Până în 2002, obiectivele politicii de ocupare erau stabilite în cadrul a 20 linii directoare,
organizate în jurul a patru elemente43 - disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriatul,
adaptabilitatea şi egalitatea şanselor.
a) Disponibilitatea pentru angajare. Acesta se referă la competenţele celor care caută de

lucru. Pregătirea, post-pregătirea şi perfecţionarea profesională sunt mijloacele prin care
guvernanţii se pot asigura că cei care caută o slujbă au calităţile şi experienţa cerute de piaţa forţei
de muncă. Principalele obiective sunt:
43
Adoptate în mod oficial pentru prima dată de către Consiliul pentru muncă şi probleme sociale în decembrie 1997.
103
 tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi post-pregătire, sau o perioadă de
practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;
 şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire
suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj;
 cel puţin unul din cinci şomeri ar trebui să aibă posibilitatea să urmeze cursuri de
perfecţionare profesională sau de specializare;
 numărul celor care renunţă la şcoală trebuia redus şi ar fi trebuit îmbunătăţit
sistemul şcolilor profesionale sau creat unul nou.
Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile patronale şi
sindicale ajung la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de pregătire, a
posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor posibilităţi de acumulare a calităţilor
profesionale.
b) Antreprenoriatul. Pentru a se asigura crearea de noi locuri de muncă este important să

se uşureze situaţia companiilor. Aşadar, intenţia statelor membre ale Uniunii este de a se simplifica
procedura înfiinţării de noi afaceri şi de a sprijini pe cei care vor să-şi deschidă propria afacere
prin:
 identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi
adoptarea măsurilor necesare remedierii acestora;
 reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare, mai ales în privinţa locurilor de
muncă prost plătite;
 stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului, mai
ales în domeniul voluntariatului.
c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Ei se confruntă

cu noile tehnologii, precum şi cu schimbarea condiţiilor pieţei. Procesul de adaptare ar trebui să
fie facilitat de:
 dezvoltarea strategiilor de implementare a practicilor de lucru moderne şi flexibile
în colaborare cu partenerii sociali;
 analizarea formelor de angajare – extrem de diverse – care ar putea necesita noi
tipuri de contracte de angajare;
 introducerea, acolo unde este nevoie, a stimulentelor pentru pregătire individuală şi
a pregătirii în cadrul companiei.
d) Egalitatea şanselor. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor

egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii
integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a decis:
 adoptarea măsurilor necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate şi să
aibă acces la ramurile şi profesiile dominate anterior de bărbaţi;
 îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire a copiilor şi a persoanelor în vârstă, pentru a
permite femeilor să se angajeze sau să-şi păstreze locul de muncă;
104
 înlăturarea progresivă a obstacolelor care fac dificilă atât pentru bărbaţi, cât şi
pentru femei reîntoarcerea la locul de muncă după o perioadă de pauză (de exemplu, creşterea unui
copil);
 acordarea unei atenţii speciale problemelor întâmpinate de persoanele cu handicap
în găsirea unui loc de muncă.
– Uniunea Europeană foloseşte mijloace de finanţare structurală, în special Fondul

Social European, pentru a asigura şi subvenţiona locurile de muncă.
Din 2003, liniile directoare ale politicii de ocupare au fost prezentate sub forma a zece
priorităţi “ orientate spre rezultate “ , structurate în jurul a trei obiective : ocupare deplină,
calitate şi productivitate. Comisia redactează liniile directoare , care sunt apoi aprobate de către
Consiliu. În a treia fază , statele membre pregătesc planuri naţionale de acţiune , prin care se
stabilesc măsurile pe care le vor lua pentru a respecta aceste obiective. Comisia pregăteşte
proiectul raportului comun privind ocuparea , evaluând evoluţia globală a situaţiei ocupării forţei
de muncă la nivelul UE şi punerea în aplicare a liniilor directoare privind ocuparea Acesta este
apoi modificat, dacă se consideră necesar şi avizat de către Consiliu pentru Ocuparea Forţei de
Muncă, Politică socială , Sănătate şi Consumatori ( EPSCO). În final este aprobat de către
Consiliul european. În paralel, Comisia face recomandări individuale fiecărui stat membru , care
sunt avizate şi de către Consiliu. Instrumentul recomandării definit prin Tratatul de la Amsterdam
este un element cheie care distinge Strategia Europeană de Ocupare de alte domenii acoperite de
metoda de coordonare deschisă44.
Consiliul European din primăvară (23 -24 martie 2006) a considerat că problema creşterii
numărului de locuri de muncă în Europa trebuie să constituie una dintre priorităţile de prim
rang ale UE. În plus, Consiliul European a luat notă şi despre propunerea Comisiei privind
stabilirea unui fond european de ajustare la globalizare 45.
La 18 iulie 2006, Consiliul a adoptat o decizie privind liniile directoare pentru politicile de
ocupare a forţei de muncă ale statelor membre 46. Acesta aminteşte că, de vreme ce problema
creşterii şi ocupării forţei de muncă s-a aflat în centrul reformei strategiei de la Lisabona în 2005,
liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă şi marile orientări ale politicilor economice au
fost adoptate sub forma unui ansamblu integrat, jucând în acest context un rol motor în realizarea
obiectivelor strategiei de la Lisabona în materie de ocupare a forţei de muncă şi a pieţei muncii.
Liniile directoare încheiate în 2005, care vizau locurile de muncă cu normă întreagă, calitatea
locurilor de muncă, productivitatea forţei de muncă şi coeziunea socială, au fost menţinute în 2006.
La 12 decembrie 2006, Comisia a propus să se extindă validitatea şi pe 2007.
În aprilie 2012, pentru a reacţiona faţă de tendința continuă de creștere a şomajului în Uniunea
Europeană, Comisia a lansat un set de măsuri, care formează aşa – numitul Pachet privind
ocuparea forţei de muncă, care vizează:
44
Idem Martin Rhodes , p.281
45
COM(2006) 91.
46
Decizia 2006/544/CE (JO L 215, 5.8.2006).
105
- sprijinirea creării de noi locuri de muncă prin: reducerea impozitării forţei de muncă;
utilizarea eficientă a subvenţiilor pentru angajare; exploatarea potenţialelor sectoare – cheie,
cum ar fi economia ecologică, tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor, asistenţa medicală;
- restabilirea dinamicii pieţelor muncii prin: sprijinirea lucrătorilor care doresc să îşi
schimbe locul de muncă sau să se reintegreze pe piaţa muncii; mobilizarea tuturor actorilor
implicaţi în implementarea reformelor necesare; realizarea de investiţii în dobândirea de
competenţe, pe baza unei mai bune anticipări şi monitorizări a nevoilor pieţei; promovarea
liberei circulaţii a lucrătorilor;
- consolidarea guvernanţei în domeniul politicilor de ocupare a forţei de muncă prin:
ameliorarea monitorizării acestora, împreună cu statele membre, pentru a garanta că aspectele
sociale şi cele legate de ocuparea forţei de muncă beneficiază de aceeaşi atenţie ca şi cele
economice.
Pachetul privind ocuparea forţei de muncă se bazează pe Agenda pentru noi competenţe şi
locuri de muncă inclusă în Strategia Europa 2020 şi este sprijinit de Observatorul European
pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi de Programul de Învăţare Reciprocă.
 EURES este o rețea europeană de ocupare a forței de muncă din care fac parte toate statele
membre ale UE, plus Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția. Ea oferă informații, orientări și
servicii de recrutare/plasare angajatorilor, persoanelor care se află în căutarea unui loc de muncă și
oricărui cetățean care dorește să se bucure de libera circulație acordată lucrătorilor. Un număr de
900 de consilieri EURES oferă asistență pe teren, iar din noiembrie 2013, portalul EURES online
a găzduit aproximativ 1 900 000 de locuri de muncă vacante, peste 1 200 000 de CV-uri și aproape
32 000 de angajatori înregistrați. În fiecare an, aproape 150 000 de persoane primesc o ofertă sau
obțin un loc de muncă prin intermediul EURES.
În perioada 2014-2020, vor fi dezvoltate în continuare programe specifice (cum ar fi
„Primul tău loc de muncă EURES” pentru sprijinirea tinerilor cu vârsta între 18 și 30 de ani
care se află în căutarea unui loc de muncă într- o altă țară europeană și a întreprinderilor mici
și mijlocii care doresc să îi recruteze). Portalul EURES și instrumentele sale sunt modernizate,
la fel și Zilele europene ale locurilor de muncă organizate în întreaga UE.
La începutul anului 2014, Comisia Europeană a propus noi reforme ale EURES, vizând
continuarea îmbunătățirii eficienței sale. Rețeaua va oferi mai multe oferte de muncă, va garanta o
mai mare compatibilitate între cerere și ofertă și îi va ajuta pe angajatori, în special întreprinderile
mici și mijlocii, să-și completeze posturile vacante într-un mod mai rapid și mai eficient.
Propunerea Comisiei îi va ajuta pe cetățeni să ia decizia de a se muta în străinătate în deplină
cunoștință de cauză.
 Anticiparea restructurarilor
În perioada 2002-2013, Centrul european de monitorizare a schimbării a înregistrat peste 16
000 de acțiuni de restructurare, cu o pierdere netă de locuri de muncă de peste 2 milioane. Pe
parcursul celui de-al treilea trimestru al anului 2013, Observatorul European al restructurărilor a
106
înregistrat 250 de cazuri de acțiuni de restructurare care au implicat 57 081 de pierderi de locuri de
muncă în comparație cu cele 27 792 câștigate. Acest lucru este în contrast cu situația din același
trimestru al anului 2007, când s-a înregistrat un rezultat total de 23 537 de noi locuri de muncă și
reflectă tendința conturată în ultimii ani. Restructurarea afectează toate țările din Europa și
constituie de altfel un motiv major de îngrijorare în contextul recesiunii, ceea ce face ca investițiile
în capital uman și gestionarea adecvată a activităților de restructurare să fie tot mai necesare.
Așadar, la sfârșitul anului 2013, Comisia Europeană a prezentat un cadru de calitate pentru
restructurare care le oferă societăților, lucrătorilor, sindicatelor, organizațiilor patronale și
administrațiilor publice orientări având ca scop facilitarea procesului de restructurare pentru
întreprinderi și lucrători printr-o mai bună anticipare și prin investiții în capitalul uman, reducând
în același timp la minimum impactul social. Comisia încurajează statele membre să sprijine și să
promoveze punerea în aplicare a cadrului de calitate și să ia în considerare aplicarea acestuia în
cazul angajaților din sectorul public. În plus, ea invită toate părțile interesate să coopereze pe baza
acestor orientări.
 Angajarea tinerilor lucratori
 În aprilie 2013, statele membre ale UE au aprobat Garanția pentru tineret, un

pachet de măsuri pentru integrarea tinerilor pe piața muncii. Garanția pentru tineret este un sistem
cuprinzător prin care se asigură faptul că, în decurs de patru luni de la finalizarea studiilor formale
sau de la intrarea în șomaj, tinerii cu vârsta de sub 25 de ani primesc o ofertă de angajare de
calitate sau o ofertă de continuare a educației, de intrare în ucenicie sau de efectuare a unui stagiu.
Garanția pentru tineret este un nou concept general, o nouă abordare a inserției tinerilor pe piața
muncii. În cadrul sistemului, fiecare stat membru al UE stabilește noi parteneriate între ministerele
naționale, guvernele centrale și locale și diverși actori precum mediul educației și al afacerilor,
organizațiile de tineret, agențiile pentru ocuparea forței de muncă, serviciile sociale și de sănătate,
cu scopul realizării de reforme structurale: reformarea educației în general pentru ca aceasta să
asigure competențele necesare pe piața muncii, introducerea unei a doua șanse la educație și o
informare mult mai cuprinzătoare asupra abandonului școlar, pin promovarea unei cooperări mult
mai strânse între agențiile pentru ocuparea forței de muncă și alți actori.
 În 2013, a fost lansată o Alianță europeană pentru ucenicii pentru a reuni diferiți
actori publici și privați din dorința de a îmbunătăți cantitatea, calitatea și imaginea ideii de
ucenicie. Pe de altă parte, Comisia Europeană a propus un cadru de calitate pentru stagii, pentru a
garanta faptul că stagiile pot constitui o veritabilă bază de pornire pentru tineri în perspectiva
integrării pe piața muncii. În prezent, din punct de vedere al condițiilor de muncă sau al
conținutului de învățare, un stagiu din trei nu corespunde standardelor. Comisia propune, printre
altele, ca stagiile să se bazeze pe un acord de stagiu încheiat în scris, care să acopere obiectivele
educaționale, supravegherea, durata limitată, timpul de lucru, o indicație clară dacă ucenicii sunt
remunerați sau compensați în alt mod și dacă se califică pentru securitate socială.
107
B. Implementarea libertăţii de mişcare
Mai întâi de toate este necesară înţelegerea principiului libertăţii de mişcare a angajaţilor ca fiind
un aspect esenţial al pieţei unice. Această libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean
al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a
locui şi munci acolo. De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul
contractului său de muncă. Tratamentul diferit al unui angajat în ceea ce priveşte slujba, remuneraţia
şi alte condiţii de muncă datorită naţionalităţii sale este ilegal.
UE și guvernele naționale colaborează pentru a coordona sistemele de securitate socială
pe teritoriul Uniunii, astfel încât lucrătorii să-și poată primi în continuare pensiile și prestațiile de
securitate socială atunci când își schimbă locurile de muncă și lucrează în diverse țări din UE.
Rețeaua serviciilor europene pentru ocuparea forței de muncă(EURESRO) ajută
întreprinderile să recruteze persoane din străinătate, iar pe cei aflați în căutarea unui loc de muncă
să își găsească de lucru în altă țară.
Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe reglementari:
 Recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi diplomelor. Pentru a-şi putea exercita dreptul de
mişcare liberă este necesar ca instruirea, titlurile şi diplomele dobândite în ţara natală să permită
lucrătorului care migrează să-şi găsească o slujbă în altă ţară. Acest lucru a fost asigurat prin
reglementări privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi atestatelor profesionale.
 Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE. Pentru a face
posibilă libertatea de mişcare pentru salariaţi, dar şi pentru cei care lucrează la propria companie,
ca şi pentru familiile lor este necesar să li se asigure drepturile sociale dobândite de-a lungul
carierei (ex. dreptul la pensie). Întrucât securitatea socială nu este o responsabilitate comună pentru
Uniunea Europeană, aceasta a acţionat drept coordonator în acest domeniu. Comunitatea
coordonează pur şi simplu sistemele de securitate socială pentru a garanta protecţia socială în ţara
de reşedinţă, în cazul în care cineva se deplasează dintr-un stat membru în altul. Dreptul de pensie,
precum şi alte drepturi dobândite în diferite state membre sunt luate în considerare. În oricare
dintre statele membre ale UE se pot solicita plăţi care se efectuează în caz de boală, sarcină,
handicap, vârstă înaintată, accidente de muncă sau boli profesionale, şomaj sau deces, ca şi alocaţii
pentru copii. Totuşi, acest lucru nu este posibil în cazul prosperităţii sociale, pensiilor pentru
veteranii de război, sau plăţii funcţionarilor publici.
 Crearea Agenţiei Europeane a Locurilor de Muncă (AELM). Cetăţenii care vor să
consulte piaţa europeană a locurilor de muncă pot găsi ajutor la AELM. Agenţia a fost înfiinţată
la mijlocul anilor '90 de către Comisia Europeană şi de autorităţile în materie de muncă din toate
ţările membre la care s-au alăturat Norvegia şi Islanda. Scopurile iniţiale se refereau la schimb de
informaţii despre slujbe, pregătirea euro-consilierilor şi crearea unei baze de date comune.
Euroconsilierii, care acum sunt în număr de peste 500, constituie legătura cu autorităţile. Ei
schimbă informaţii referitoare la slujbele vacante, la cei care se află în căutarea unui loc de muncă,
la situaţia pieţei forţei de muncă şi la condiţiile de muncă şi de viaţă în diferitele state europene.
108
Comisia a pus la punct două baze de date care stau la dispoziţia euro-consilierilor şi în care sunt
introduse toate aceste informaţii. În acelaşi timp, nu numai euro-consilierii, dar şi un număr din ce
în ce mai mare de oficii de plasare a forţei de muncă au acces la aceste sisteme. Din 1998,
persoanele interesate nu mai trebuie să meargă la un oficiu de plasare a forţei de muncă pentru a
afla unde, pe teritoriul Uniunii Europene, pot găsi un loc de muncă convenabil. AELM este acum
disponibil şi on-line. Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de
mişcare şi, prin aceasta, contribuie la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.
În ceea ce priveşte libertatea de mişcare a lucrătorilor din noile State membre, în
2006, Statele membre ale UE 15 au trebuit să notifice Comisia despre intenţiile lor cu privire la cea
dea doua fază (2006-2009) a dispoziţiilor tranzitorii în materie de liberă circulaţie a lucrătorilor
originari din noile state membre.
C. Promovarea educaţiei şi a pregătirii

Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii la
dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă calificare.
Cele mai populare mijloace de intervenţie socio-politica in 2000-2006 le-au reprezintat
programele educaţionale finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional
şi calificare şi SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.
Deoarece competențele și calificările necesare se schimbă de-a lungul timpului, UE a elaborat o
serie de inițiative menite:
 să dezvolte competențele necesare

 să gestioneze disponibilitatea competențelor necesare pentru a preveni lacunele și
neconcordanțele
 să faciliteze recunoașterea oficială a calificărilor în străinătate, pentru a le permite
cetățenilor sa locuiasca, sa studieze si sa munceasca în orice țară din UE.
D. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei

Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru
bărbaţi şi femei. Există câteva întrebări referitoare la acest domeniu:
 Cum poate fi evitată pe piaţa muncii o împărţire în funcţie de sex?
 Cum putem garanta oportunităţi egale în ceea ce priveşte locurile de muncă, venituri
egale şi şanse egale de promovare?
 Cum putem stopa în mod eficient şi cum putem împiedica în cele din urmă discriminarea
în funcţie de sex?
 Cum putem împăca obligaţiile familiale cu cele profesionale?
 Cum pot fi incluse femeile în procesul de adoptare a deciziilor din societatea noastră - în
viaţa profesională, ca şi în cea politică şi culturală?
109
Acestea sunt problemele cheie ale activităţilor socio-politice de azi ale Uniunii Europene în
ceea ce priveşte egalitatea şanselor47. În acest scop au fost emise următoarele acte legislative:
 Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei. Această directivă vizează punerea
în practică a principiului salarizării egale. În consecinţă, până şi discriminarea indirectă devine
ilegală.
 Directiva privind tratamentul nediferenţiat. Această directivă interzice orice fel de
discriminare în funcţie de sex în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă,
şansele de promovare, măsurile care privesc pregătirea şi învăţământul suplimentar, precum şi
încheie-rea contractului de muncă. Astfel, o interdicţie generală privind munca de noapte pentru
femei este ilegală în UE dacă nu există o interdicţie similară pentru bărbaţi.
 Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului nediferenţiat
pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială. Această directivă este menită să permită
fiecărui stat membru să stabilească diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei. Totuşi,
aceste reglementări ar trebui verificate periodic şi armonizate treptat.
 Directiva privind concediul parental. Conform acestei directive, părinţii au dreptul la
minimum trei luni de concediu cu plata în cazul naşterii sau adopţiei unui copil. Acest drept este
netransferabil.
 Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări. Această directivă
defineşte noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea responsabilităţii de a furniza dovezi
de către persoana discriminată. Atunci când persoanele care se consideră nedreptăţite, întrucât în
cazul lor nu s-a aplicat principiul tratamentului nediferenţiat, susţin în faţa unui tribunal sau a altei
autorităţi competente fapte din care se deduce că a existat o discriminare directă sau indirectă. Este
obligaţia pârâtului să demonstreze că nu a fost încălcat principiul tratamentului nediferenţiat.
 Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalităţii între femei şi bărbaţi în
materie de ocupare a forţei de muncă 48. Aceasta are drept obiectiv simplificarea, modernizarea şi
îmbunătăţirea legislaţiei comunitare privind egalitatea de şanse pentru femei și bărbaţi, reunind
într-un singur document pasajele pertinente din directivele referitoare la această problemă, astfel
încât acestea să fie mai clare și mai practice pentru toţi cetăţenii.
 „Pactul european pentru egalitatea între femei şi bărbaţi”49 vizând încurajarea statelor
membre şi UE să acţioneze în diverse domenii care permit concretizarea acestui obiectiv al
egalităţii de şanse.
47
La 22 februarie 2006, Comisia a adoptat raportul anual despre egalitatea între femei și bărbați , în care se constată
că, în pofida anumitor progrese, diferențieri importante între femei și bărbați continuă să existe în numeroase domenii.
De asemenea, Comisia subliniază contribuția politicii de egalitate la noua strategie de la Lisabona. De altfel, în foaia
sa de parcurs pentru egalitatea între femei și bărbați 2006- 2010 , adoptată la 1 martie, Comisia descrie domeniile
prioritare pentru acțiunea UE în cursul acestei perioade și identifică obiectivele prioritare și acțiunile cheie pentru
fiecare dintre aceste domenii. Pentru a ameliora guvernarea în materie, Comisia prevede să contribuie la crearea
Institutului european pentru egalitate de șanse între bărbați și femei .
48
Directiva 2006/54/CE (JO L 204, 26.7.2006).
49
Adoptat în cadrul sesiunii de primăvară din 2006 a Consiliului European
110
E. Îmbunătăţirea drepturilor lucratorilor
Ştiind că, pe de o parte, economia europeană are nevoie de o forţă de muncă sănătoasă şi
motivată, cu slujbe sigure şi că, pe de altă parte, condiţiile diferite ale concurenţei în cadrul pieţei
unice trebuie reduse, politica socială a Uniunii Europene tratează, de asemenea, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă pentru toţi angajaţii.
În ceea ce privește drepturile lucrătorilor, în prezent, există norme europene referitoare la :

 Sanatate si securitate in munca: drepturi si obligatii generale, locurile de munca,
echipamente la locul de munca, riscurile specifice, compensații în cazul accidentelor de
muncă si lucratorii vulnerabili
 Oportunitati egale impotriva discriminarii : egalitate de tratament la locul de munca,
maternitate, concediul de maternitate si concediul parental
 Protectia impotriva discriminarii bazate pe sex, rasa, religie, varsta,dizabilitati si
orientare sexuala
 Legislatia muncii: munca part-time, contracte cu durata determinata, timp de lucru ,
angajarea tinerilor lucartori, informarea si consultarea lucratorilor
Fiecare stat membru trebuie sa se asigure ca legislatia nationala protejeaza aceste drepturi stipulate
prin legislatia UE( transpunerea in practica a directivelor UE).
Fiecare lucrator care considera ca aceste drepturi nu i-au fost respectate are dreptul sa se adreseze
Inspectoratului teritorial de munca si apoi Tribunalului Muncii din tara sa.
Astfel, de-a lungul timpului, UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care
au o importanţă aparte atât pentru patroni, cât şi pentru salariaţi:
 Drepturile lucratorilor, stipulate in Directiva privind timpul de lucru (2003/88/EC)
revad:
- O limita a timpului mediu de lucru pe săptămână, care nu trebuie sa depaseasca 48
de ore in medie, inclusiv timpul suplimentar.
- O perioada zilnica de repaus de 11 ore consecutiv la fiecare 24 de ore
- O perioada de repaus in timpul orelor de lucru daca lucratorul lucreaza mai mult de
6 ore
- O perioada minima de repaus saptamanal de minim 24 ore neintrerupt pentru
fiecare 7 zile, in plus fata de cele 11 ore de repaus zilnic
- O durata minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni.
- O protectie suplimentara pentru munca de noapte:
 media orelor de munca de noapte nu trebuie sa depaseasca 8 ore
intr-un interval de 24 de ore
111
 lucratorii de noapte nu trebuie sa execute munca grea sau
periculoasa pentru mai mult de 8 ore la fiecare 24 de ore
 lucratorii de noapte au drept la evaluari medicale gratuite , in
anumite circumstante , la transfer la munca de zi.
 Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile

pentru contractul de muncă. La încheierea unui contract de muncă, angajatul are dreptul să
primească un document scris în care să se regăsească cele mai importante drepturi şi obligaţii ce
decurg din contractul de muncă.
 Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o
parte a unei îndatoriri. În acest domeniu, Comunitatea a urmărit să asigure locuri de muncă în
condiţiile restructurării. Astfel, preluarea unei companii de către un nou proprietar nu mai creează
motive pentru concedieri.
 Armonizarea legislaţiei din statele membre privind protecţia angajaţilor în cazul
insolvabilităţii patronilor lor.
 Armonizarea legislaţiei din statele membre cu privire la concedierile colective.
Conform acestei directive, proprietarii de companii cu un anumit număr de angajaţi trebuie să se
consulte cu sindicatul angajaţilor – dacă intenţionează să facă concedieri în masă – astfel încât
concedierile să fie evitate sau cel puţin reduse. Sunt tratate pe larg măsurile sociale care însoţesc şi
care susţin locurile de muncă într-un domeniu diferit sau recalificarea angajaţilor disponibilizaţi. În
plus, patronul este obligat să informeze (în scris) autorităţile reprezentative pentru disponibilizarea
masivă intenţionată.
 Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta
angajaţii. Scopul acestei directive este să ofere angajaţilor şi grupurilor de companii europene
şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate de către conducătorii grupurilor
din străinătate. Informarea şi audierea angajaţilor ar trebui să trateze, în primul rând, structura
companiei, situaţia ei economică şi financiară, dezvoltarea probabilă a afacerilor sale, producţia şi
profitul ei, situaţia locurilor de muncă şi dezvoltarea ei probabilă, investiţiile, schimbările
organizatorice fundamentale, introducerea de noi proceduri şi metode de producţie, fuziuni,
micşorarea sau închiderea unor companii sau a unor părţi importante din aceste companii şi, în
sfârşit, disponibilizările masive.
 Integrarea lucrătorilor nerezidenţi în cadrul sistemului de ocupare a forţei de
muncă. Această directivă asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar în alte state membre
ale Uniunii (ex. servicii de construcţii şi demolări) se supun – din prima zi – aceloraşi condiţii, dar şi
aceloraşi reglementări privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind din ţara în chestiune. Astfel,
companiile stabilite în ţări cu salarii mici nu vor fi favorizate, iar denaturările în competiţie vor fi
evitate.
 Inlaturarea discriminarii pentru locurile de muncă fără normă întreagă. Această
directivă are ca scop înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu normă întreagă, îmbu-
nătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă, facilitarea dezvoltării slujbelor fără normă întreagă
112
pe un fundament voluntar şi contribuţia la organizarea flexibilă a timpului de lucru de o manieră
care să ia în considerare nevoile patronilor şi angajaţilor.
 Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor 50. Patronii
sunt obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de reducere a pericolelor.
Rezultatele acestei evaluări trebuie să fie înregistrate şi, la cerere, înmânate autorităţilor. Fiecare
angajat are dreptul de a cere examene medicale preventive. La paisprezece ani după lansarea unei
iniţiative de către Comisie privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor datorate expunerii la
agenţi fizici, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat în sfârşit, la 5 aprilie 2006, Directiva
privind prescrierile minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri
datorate agenţilor fizici (radiaţii optice artificiale) 51, ultimul dintre cele patru volume din
propunerea iniţială a Comisiei 52. Directiva impune angajatorilor o serie de obligaţii, dintre care
aceea de a evalua riscurile, de a reduce expunerea, de a supraveghea sănătatea şi de a informa şi
forma lucrătorii expuşi profesional la aceste riscuri.
 Flexicuritatea- este o strategie integrata pentru intarirea simultana a flexibilitatii si
securitatii la locul de munca . Ea incearca sa reconcilieze nevoile angajatorilor in ceea ce priveste o
forta de munca flexibila cu nevoile lucratorilor in ceea ce priveste securitatea la locul de munca ,
pentru a permite companiilor şi angajaţilor să facă faţă schimbărilor – cu garantarea securităţii
pentru lucrători pentru a rămâne la locurile lor de muncă sau pentru a putea să găsească în scurt
timp un nou loc de muncă, având asigurat un venit adecvat în perioada de tranziţie de la o slujbă la
alta.
F. Promovarea sistemului de protecţie socială

Sistemul de protecţie socială joacă un rol important în Europa. El oferă indivizilor
securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi politică, precum şi la succesul economic.
Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă, asigurarea
unui venit stabil după pensionare şi acordarea ajutorului de şomaj.
Fără protecţia socială patru din zece familii europene ar trăi într-o stare relativă de sărăcie
(având la dispoziţie aproximativ 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care există
procentajul este de 17%.
Şi totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la încercare ca
urmare a tendinţelor demografice. Europenii îmbătrânesc treptat. Între 1960 şi 1995 speranţa medie
de viaţă a crescut cu 8 ani la bărbaţi şi 7 ani la femei. Însă, în ciuda acestei tendinţe, vârsta de
pensionare era în scădere, ajungând câteodată chiar la 55 de ani. Trecerea la o societate din ce în ce
mai îmbătrânită nu putea fi stopată de generaţia următoare. Prognozele arată că în secolul XXI, în
50
În 2007, Comisia a propus să se simplifice și raţionalizeze dispoziţiile directivelor comunitare privind protecția
sănătății și securitatea muncii. Propunerea prevede armonizarea periodicității rapoartelor naționale privind aplicarea
acestor dispoziții, prevăzând în același timp un singur raport pentru toate directivele.
51
Directiva 2006/25/CE (JO L 114, 27.4.2006).
52
Celelalte trei directive adoptate mai devreme se refereau la riscurile următoare: vibraţii (Directiva 2002/44/CE –
JO L 177, 6.7.2002), zgomot (Directiva 2003/10/CE – JO L 42, 15.2.2003) și câmpuri electromagnetice (Directiva
2004/40/CE – JO L 159, 30.4.2004).
113
Uniunea Europeană vor trăi mai mulţi bătrâni decât tineri. Totuşi, baza financiară a protecţiei
sociale europene este ameninţată nu numai de schimbările demografice, ci şi de nivelul din ce în ce
mai mare al şomajului. Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma sistemele de
protecţie socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi eficienţa.
Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat membru.
Totuşi, în anii '90, Consiliul UE a fost de acord cu punerea în aplicare a unei strategii de
convergenţă, menită să uniformizeze, pe termen lung, problemele şi sistemele europene de
protecţie socială.
Cu ocazia Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, şefi de state şi guverne au
reconfirmat şi implementat decizia lor, luată la Lisabona, în martie 2000, prin care afirmau că lupta
împotriva sărăciei şi excluziunii sociale va fi cel mai bine dusă prin mijloacele metodei deschise
de coordonare (MDC).
În aceste condiţii şi pentru a atinge obiectivele strategice de dezvoltare socio-economică,

Consiliile Europene de la Lisabona, Feira şi Stocholm au mandatat Comitetul de Protecţie
Socială să acţioneze pe politici privind munca şi venituri sigure, sisteme sustenabile de pensii şi
incluziune socială şi asistenţă medicală, utilizând mijloacele specifice OMC.
Astfel, Consiliul European de la Stocholm a subliniat că evoluţiile demografice vor

determina presiuni mari asupra sistemelor de securitate socială, în particular supra pensiilor. S-a
căzut de comun acord, prin elaborarea Liniilor directoare de politică economică, că perioada care
urmează va oferi oportunităţi pentru a răspunde acestor provocări prin reducerea datoriei publice
şi adaptarea sistemelor de protecţie socială.
Iar Consiliul European de la Goteborg a lansat cele trei principii generale pentru
siguranţa pe termen lung a sustenabilităţii sistemelor de pensii: protejarea capacităţii
sistemelor de a face faţă obiectivelor sociale propuse, menţinerea sustenabilităţii financiare şi
plierea lor la nevoile sociale în continuă modificare.
Aceste Consilii Europene au stabilit necesitatea aplicării MDC în domeniul politicilor

privind pensiile pe baza unei activităţi comune a Comitetului de Protecţie Socială şi a
Comitetului de Politică Economică.
Scopul aplicării MDC este de a crea un cadru integrat pentru politicile de cooperare în
acest domeniu . De asemenea, s-a urmărit acordarea de către Comisia UE a unui sprijin substanţial
statelor membre în procesul elaborării propriilor Strategii Naţionale privind Reforma Pensiilor.
Dar modul de abordare la nivelul UE este de a combina MDC cu procesul politic deja
existent în domeniu, în aşa fel încât să nu schimbe responsabilitatea decidenţilor politici din fiecare
stat membru. În acest context, fiecare stat membru va continua să îşi determine propria politică în
domeniul pensiilor.
114
Potrivit principiului subsidiarităţii, MDC înseamnă agrearea unor obiective generale
comune, transpunerea acestora în cadrul strategiilor de politici naţionale şi, ca parte a
procesului mutual de învăţare, monitorizarea periodică a progresului, pe baza utilizării unor
indicatori stabiliţi de comun acord.
Pentru statele membre a fost clar, încă din anii 90, că este nevoie de o strategie de
modernizare a protecţiei sociale în UE, care să răspundă unor obiective majore, cum ar fi :
 munca să fie plătită şi să asigure un venit sigur,
 pensiile să fie adecvate şi sigure iar sistemele de pensii să fie sustenabile financiar,
 să fie promovată incluziunea socială,
 să asigure un sistem de sănătate şi îngrijire medicală sigur şi sustenabil.
Întrucât, în marea majoritate a statelor membre, sistemele de pensii reprezintă fundamentul

protecţiei sociale şi joacă un rol deosebit de important în coeziunea socială, reforma acestor
sisteme trebuie să conducă la o încredere din ce în ce mai mare a cetăţenilor UE că sistemele
publice şi cele private de pensii le vor asigura bătrâneţea si îşi vor păstra independenţa financiară,
menţinându-şi, pe cât posibil, şi statutul dobândit pe perioada activă a vieţii.
Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu strategia de
ocupare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului de ocupare a
cetăţenilor lor. Comisia Europeană organizează întâlniri comune cu organizaţiile patronale şi cu cele
sindicale, cu guvernele, cu experţii şi cu ONG-urile pentru a discuta şi analiza cum poate fi atins acest
obiectiv şi ce strategie trebuie adoptată pentru schimbarea sistemului social. Comisia propune o
strategie de modernizare a protecţiei sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. În
ciuda nevoii de reformare a sistemului de protecţie socială, este esenţială protejarea pensiilor şi
menţinerea la un nivel ridicat a asistenţei medicale. Pentru sprijinirea statelor membre, UE a înfiinţat
programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în Uniunea
Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de protecţie socială
din toate statele membre.
Regulamentul nr. 883/200453 privind coordonarea sistemelor de protecţie socială are
drept scop raţionalizarea conceptelor , regulilor referitoare la coordonarea sistemelor de securitate
socială ale Statelor membre. Printre schimbările aduse faţă de vechile reglementări 54 putem
sublinia :
53
Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 29 aprilie 2004, privind
coordonarea a sistemelor de protecţie socială
54
Regulamentul (CEE) nr. 1408/71
115
 îmbunătăţirea drepturilor asiguraţilor printr-o extindere a câmpului de aplicare
personal şi a câmpului de aplicare material ;
 extinderea dispoziţiilor la toţi resortisanţii Statelor membre acoperiţi printr-o
legislaţie de securitate socială a unui Stat membru şi nu doar persoanelor făcând parte din
populaţia activă ;
 sporirea ramurilor de securitate socială supuse regimului coordonării cu scopul de a
include legislaţiile referitoare la pre-pensionare;
 modificarea anumitor dispoziţii privind şomajul : menţinerea pentru un anumit timp
( 3 luni extensibile până la 6 luni) a dreptului la prestaţii de şomaj pentru şomerul care merge într-
un alt Stat membru pentru a-şi căuta un loc de muncă;
 întărirea principiului egalităţii de tratament , de o importanţă deosebită pentru
lucrătorii de la frontiere , în special introducerea unei dispoziţii stipulând asimilarea faptelor ;
 Întărirea principiului exportării prestaţiilor ;
 Introducerea principiului bunei administrări.
În ianuarie 2006, Comisia a prezentat două propuneri vizând să completeze procesul de
simplificare și de modernizare a legislației în materie de coordonare a sistemelor de securitate
socială 55. Aceste două propuneri au scopul de a simplifica legislația și procedurile administrative
aplicate de către autoritățile publice europene sau naționale. În acest sens, ele prevăd dispoziții
particulare de aplicare a legislației statelor membre ținând cont în același timp de particularitățile
sistemelor sociale ale acestora. De asemenea, ele definesc măsurile și procedurile care, în practică,
vor permite o aplicare uniformă a principiilor de coordonare.
De altfel, la 5 aprilie 2006, Parlamentul European și Consiliul au modificat reglementările privind
aplicarea regimurilor de securitate socială în cazul lucrătorilor salariați, lucrătorilor nesalariați
și membrilor de familie care se deplasează în interiorul Comunității 56, astfel încât să răspundă la
două obiective: să țină cont de modificările naționale și, în special, în noile state membre după
încheierea negocierilor de aderare; să completeze simplificarea procedurilor referitoare la
îngrijirile medicale primite în străinătate. La 18 decembrie 2006 a avut loc o nouă modificare57 .
G. Incluziunea socială si Investitiile sociale

Politicile anti-discriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale.
Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE sunt acele categorii ale populaţiei care sunt, de
cele mai multe ori, victime ale respingerii şi discriminării sociale. Ele includ femeile şi diferitele
etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
Încă din 1980 UE s-a angajat să ajute oamenii aflaţi la marginea societăţii şi, în viitor, va
face tot ce este posibil pentru integrarea în societate a celor excluşi. În ciuda succesului economic
înregistrat de UE şi de natura excepţională a sistemelor de protecţie socială a unor state membre,
numărul persoanelor excluse din societate este în creştere. Aceşti oameni depind de venitul minim
55
COM(2006) 7 și COM(2006) 16.
56
Regulamentul (CE) nr. 629/2006 publicat în JO L 114, 27.4.2006.
57
Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 publicat în JO L 392, 30.12.2006
116
garantat de stat şi de mila semenilor. Şomajul, alcoolismul şi consumul de droguri, discriminarea
bazată pe un handicap fizic sau psihic, sau decăderea din calităţile de membru de familie pot duce
la excludere socială.
În trecut, UE a implementat o gamă largă de măsuri specifice. Programele de combatere a
sărăciei au militat pentru integrarea persoanelor defavorizate. Astfel, programul Helios a
participat, împreună cu statele membre şi organizaţiile non-guvernamentale, la asistarea
persoanelor cu handicap.
Astăzi, UE încearcă să implementeze o strategie ce implică cooperarea cu statele membre,
cu ONG-urile şi cu partenerii sociali. Scopul acesteia este de a rezolva problema pornind de la
sursele ei şi încearcă să-i facă pe oameni să înţeleagă că trebuie să se ajute singuri.
 UE şi persoanele cu dizabilități
Ca şi acordarea de şanse egale pentru bărbaţi şi femei, nevoile persoanelor cu handicap

trebuie să facă parte din politicile UE. Aşadar, UE ia în calcul faptul că fiecare al zecelea
cetăţean european are un handicap fizic sau psihic. Fondul Social European şi Strategia
Europeană de Ocupare ( SEO) joacă un rol important în realizarea unor politici de integrare a
persoanelor cu handicap. De ase-menea, UE intenţionează să promoveze integrarea refugiaţilor
şi, în baza unui articol al Tratatului de la Amsterdam, se vor adopta măsuri concrete privind
integrarea şi lupta împotriva excluderii sociale.
 UE şi persoanele în vârstă
În contextul situaţiei pieţei forţei de muncă şi a politicii sociale, nevoile şi temerile
persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai importante. Viziunea despre bătrâneţe şi despre
procesul de îmbătrânire este într-o continuă schimbare. Bătrânii europeni de astăzi sunt mai activi,
mai sănătoşi şi mai întreprinzători decât generaţiile anterioare. În acelaşi timp, ei sunt excluşi din
câmpul muncii la o vârstă din ce în ce mai timpurie, deşi nu există prea mari şanse să fie înlocuiţi
cu angajaţi tineri. Pensionarea timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei gradului
de angajare în statele UE.
În aceste condiţii, Comisia Europeană este dornică să dezvolte proiecte, în colaborare cu
partenerii sociali şi cu organizaţiile non-guvernamentale, pentru o tranziţie făcută pas cu pas de
la muncă la pensionare, combinată cu perspective realiste pentru vârsta a treia, astfel încât
bătrâneţea să merite să fie trăită. Politica UE în domeniul cercetării joacă şi ea un rol important, prin
finanţarea proiectelor medicale şi sociale ce privesc persoanele de vârsta a treia. Persoanele în vârstă
sunt îndreptăţiţi să nu sufere discriminări nejustificate sau să fie dezavantajaţi: unul dintre scopurile
UE este şi prevenirea discriminării nejustificate îndreptate împotriva angajaţilor mai în vârstă.
 Lupta împotriva discriminării şi excluderii

În toate ţările membre ale Uniunii Europene egalitatea în faţa legii nu este discutată. Dar în
viaţa de zi cu zi, mulţi oameni suferă discriminări care nu au motive întemeiate. O persoană de
117
culoare va găsi mai greu un apartament, iar o persoană cu handicap riscă să nu se poată angaja,
chiar dacă are o pregătire excelentă.
Discriminarea are multe forme şi se poate întâlni pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Xenofobia, antisemitismul şi alte forme de discriminare afectează drepturile fundamentale ale
persoanei.
Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea discriminării, stipulate
în constituţii sau în legislaţiile lor. Şi în viitor guvernele vor rămâne responsabile de protecţia
cetăţenilor lor împotriva discriminării. Totuşi, pentru a sublinia importanţa drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, UE a elaborat o strategie paneuropeană de combatere a discriminării.
Bazele acestei strategii au fost puse prin Tratatul de la Amsterdam.
În 1999, Comisia Europeană a făcut un număr de propuneri majore pentru adoptarea de
măsuri specifice care ar trebui să schimbe atitudinile care stau în spatele discriminărilor. Primul
aspect al acestor măsuri îl reprezintă protecţia efectivă. Pachetul de propuneri conţine şi un
program de acţiune împotriva discriminării, precum şi două directive create pentru a asigura un
standard legal minim pe întreg teritoriul european pentru combaterea rasismului şi discriminării
la locul de muncă.
Consiliul european din martie 2006 a subliniat încă o dată necesitatea de a încuraja
participarea femeilor, tinerilor, lucrătorilor în vârstă, persoanelor cu handicap, imigranţilor cu
situație regulară și minorităților. Pe de altă parte, Consiliul a dorit ca realizarea acestor obiective să
treacă printr-o colaborare strânsă cu partenerii sociali. De asemenea, a invitat statele membre să
adopte o abordare a ocupării forței de muncă bazată pe ciclul de viață.
La 13 februarie 2006, Comisia a adoptat proiectul de „raport comun despre protecția și
incluziunea socială”58 . În materie de integrare socială, se pune accentul pe utilitatea educării și
formării astfel încât să se întrerupă transmiterea inter-generațională a sărăciei. 59 S-a considerat
esențial să se vegheze pentru ca metoda deschisă de coordonare să interacționeze în mod eficient
cu strategia de la Lisabona revizuită.
În iunie 2006, Comisia, în colaborare cu președinția austriacă și guvernul Letoniei, a organizat o
conferință ministerială la Riga, unde 34 de delegații ministeriale au aprobat o Declarație de
definire a priorităților și de identificare a acțiunilor de instituire a unei societăți informaţionale
accesibile tuturor. Acest demers vizează utilizarea tehnologiilor informaţionale pentru combaterea
tuturor formelor de excludere, precum și pentru evitarea situației în care tehnologiile
informaţionale pot ele însele deveni factori de excludere. Această conferinţă a fost punctul de
plecare al pregătirii evenimentului „e-inclusion 2008”, anunțat în Comunicarea Comisiei privind o
societate europeană de informare pentru creșterea și ocuparea forței de muncă60 .
 Incluziunea comunitatii rome
58
COM(2006) 62.
59
Au fost expuse, de altfel, principalele concluzii ale analizelor privind pensiile, serviciile de îngrijire medicală în
general și cele de lungă durată în special, precum și regimurile de securitate socială și se propun opțiuni pentru
îmbunătăţirea acestora.
60
COM(2005) 229.
118
Unul dintre cele mai mari și mai dezavantajate grupuri din Europa este comunitatea rromă,
cu o populație de aproximativ 10-12 milioane de persoane, dintre care 80 % sunt amenințate de
sărăcie.
Peste 70 % din cetățenii de origine rromă au un nivel de educație inferior școlii primare, ceea
ce îi exclude de pe piața muncii și, în plus, creează o percepție negativă asupra capacității lor de
inserție profesională, adâncind astfel excluziunea.
Toate provocările cu care se confruntă comunitatea rromă – educație deficitară, șomaj,
locuințe inadecvate, excluziune socială și discriminare – sunt totodată și problemele pe care UE
încearcă să le soluționeze în contextul strategiei Europa 2020.
UE a creat un cadru privind incluziunea rromilor care reunește politicile naționale ale
statelor membre și, în același timp, implică autorități regionale și locale și organizații
neguvernamentale, inclusiv din rândul rromilor. În acest cadru, Comisia Europeană evaluează
strategiile naționale și se asigură că acestea sunt transpuse în programe și măsuri concrete.
La 9 decembrie 2013, Consiliul de miniștri al UE a adoptat primul instrument legal pentru
incluziunea rromilor: un set de recomandări având ca scop accelerarea procesului de integrare
economică și socială a comunităților rrome.
Investițiile sociale
În 2013, Comisia Europeană a prezentat un „pachet de investiții sociale pentru creștere

economică și coeziune” care ar trebui să ajute UE să obțină o creștere favorabilă incluziunii până
în 2020. Acesta stabilește un cadru de politici și propune acțiuni concrete care trebuie luate în
considerare la nivelul UE și al țărilor europene, precum și orientări privind utilizarea fondurilor UE
în scopul sprijinirii reformelor.
Pachetul abordează o serie de provocări cum ar fi ruperea cercului vicios al defavorizării în
rândul copiilor, îmbătrânirea demografică, incluziunea activă a persoanelor excluse de pe piața
muncii, lipsa de adăpost, serviciile sociale de interes general, serviciile de îngrijire și de asistență
medicală pe termen lung. Pe lângă protecția socială și stabilizarea economiei, investițiile sociale
reprezintă una din funcțiile politicilor sociale.
Platforma europeana de combatere a saraciei si excluziunii sociale a stabilit un dialog

structurat între UE și părțile interesate europene (organizații neguvernamentale, sindicate,
organizații patronale, structuri universitare, autorități naționale și regionale, organizații
internaționale, grupuri de reflecție și fundații europene).
Misiunea platformei este să pună în aplicare, la nivel european, 64 de măsuri menite să
abordeze diversele aspecte ale sărăciei și excluziunii sociale. Multe dintre aceste măsuri sunt de
natură politică, vizând printre altele:
- reducerea abandonului școlar,
- garantarea accesului la servicii bancare de bază,
- promovarea antreprenoriatului social,
- combaterea sărăciei în rândul copiilor și
119
- participarea deplină a comunității rrome în societate.
În colaborare cu președinția Consiliului UE, Comisia organizează o convenție anuală, care
reunește toți actorii majori din peste 40 de țări implicați în combaterea sărăciei și excluziunii
sociale. Participanții analizează acțiunile deja întreprinse la nivel european și național și discută
inițiative noi, menite să consolideze lupta împotriva sărăciei. Platforma și convenția anuală
aferentă au devenit instrumente majore de mobilizare a tuturor actorilor de la nivel european,
național, regional și local, din perspectiva investițiilor sociale.
Responsabilii politicii sociale europene
Responsabilitatea pentru politica socială și de ocupare a forței de muncă le revine, în primul

rând, administrațiilor naționale. Finanțarea UE sprijină și completează eforturile acestora.
A. Principalele instituţii oficiale ale Uniunii Europene care joacă un rol important în politica
socială sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea
Europeană de Justiţie şi Comitetul Economic şi Social.
B. Există şi alte instituţii cu rol consultativ în politica socială, pe domenii precise:

 Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă (Dublin)
promovează dialogul social, cu rol consultativ.
 Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă (Bilbao) are un rol
important în schimbul de bune practici.
 Observatorul European pentru Rasism şi Xenofobie (Viena), creat recent (1998), consecinţă
a Tratatului de la Amsterdam.
 Observatorul european pentru Ocupare , creat în 1982 , cu scopul de a promova punerea în
practică a unei reţele între administraţiile naţionale ale Statelor membre şi Comisia europeană în
vederea schimbului de informaţii şi cerectări comparative asupra politicilor de ocupare şi
tendinţelor de pe piaţa muncii.
 Institutul european pentru egalitate de șanse între bărbați și femei 61, care se
preconizează că va deveni centrul de excelență în materie de egalitate de șanse la nivelul Uniunii
Europene și va oferi asistență tehnică instituțiilor și statelor membre. Acesta va primi în consiliul
de administrare un reprezentant al fiecărui stat membru.
 Grupul de acţiune european pentru Ocupare ( European Employement Taskforce),
înfiinţat în 2003 ,care în primul său raport62 din 2003 a refocalizat obiectivele Strategiei Europene
de Ocupare pe adaptabilitatea lucrătorilor şi intreprinderilor , atragerea mai multor persoane pe
piaţa forţei de muncă şi investirea în capitalul uman.
61
Înființat prin Regulamentul (CE) nr. 1922/2006 (JO L 403, 30.12.2006).
62
Raportul Jobs, Jobs, Jobs : Creating More Employment in Europe ,EET 2003
120
– Comitete consultative
Pentru a propune noi acte legislative, directive şi recomandări, Comisia Europeană are nevoie să
păstreze o legătură permanentă între funcţionarii publici reprezentanţi ai ţărilor membre. Din acest
motiv au fost create comitetele consultative, de exemplu:
 Comitetul pentru securitatea socială a lucrătorilor migranţi;
 Comitetul de Ocupare63 este un comitet consultativ creat în scopul punerii în practică a
Strategiei europene pentru ocupare care promovează coordonarea între statele membre
în materie de politică a ocupării şi a pieţei muncii64
- Organizaţii nonguvernamentale
Tratatul de la Amsterdam şi chiar şi cel de la Roma au prevăzut faptul că Uniunea Europeană
trebuie să dezvolte relaţii cu ONG-urile. Aşa au luat naştere ONG-urile europene cu preocupări în
domeniul politicilor sociale (de exemplu, organizaţii care reprezintă persoanele în vârstă, societăţi
de caritate).
– Partenerii sociali
Partenerii sociali sunt sindicatele şi organizaţiile profesionale, care aco-perind întreg
teritoriul european, au un rol important, contribuind la conturarea politicilor sociale europene.
Acordul asupra politicii sociale din 1992 a transformat sindicatele şi organizaţiile patronale în
consilieri de specialitate ai instituţiilor europene. Şi totuşi, de abia Tratatul de la Amsterdam din
1997 a fost cel care a făcut din aceste organisme adevăraţi factori de decizie.
Când partenerii sociali ajung la o înţelegere, aceasta poate fi prezentată instituţiilor europene
pentru a deveni lege. Aşadar, sindicatele şi organizaţiile patronale şi-au asumat o importantă
răspundere în ceea ce priveşte politicile sociale. Ele au devenit partenere ale instituţiilor europene -
ceea ce reprezintă o precondiţie esenţială dacă politica vrea să vină în întâmpinarea cerinţelor
schimbărilor economice şi sociale din Europa.
Cei mai importanţi parteneri sociali sunt:
 Confederaţia Europeană a Sindicatelor (1973), cu sediul la Bruxelles, cuprinde 68 de
confederaţii naţionale din 29 de ţări. Unele sindicate din România sunt membre ale acestei
Confederaţii Europene.
 Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (1958) adună laolaltă organizaţii ale
angajatorilor din 22 de ţări.
 Centrul European pentru Întreprinderi Publice (1961) are un rol important în promovarea
dialogului social, reunind întreprinderi de stat care au misiuni de interes economic general.
63
Creat prin Decizia CE nr. 98/2000 a Consiliului din 24.01.2000
64
El înlocuieşte Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Piaţa Muncii a fost creat în 1997 o dată cu adoptarea
noului articol din Tratatul de la Amsterdam privind ocuparea forţei de muncă.
121
 Un număr de 28 de organizaţii care activează în diferite ramuri industriale. Cu toate
acestea, reprezentativitatea întreprinderilor mici şi mijlocii nu este în totalitate soluţionată.
122
Capitolul VII: Politica Uniunii Europene în domeniul energiei
Concepte de bază privind politica energetică a Uniunii Europene
Există o mare diversitate de abordare a politicilor din domeniul energiei între cele 27 de state
ale Uniunii Europene, de la modelul francez (sistem centralizat) până la cel britanic (sistem liberal) şi
cu elemente specifice, precum în Danemarca (preocuparea pentru mediu) sau în Grecia (interconectare
dificilă cu sistemul energetic al Uniunii Europene). Din această cauză, politica energetică a Uniunii
Europene se bazează pe următoarele direcţii generale:
 Reglementarea în scopul asigurării concurenţei se referă la liberalizarea pieţei
energiei, adică aplicarea regulilor concurenţei asupra monopolurilor existente în domeniul producerii,
transportului şi distribuţiei de energie.
 Integrarea pieţelor de energie presupune cooperarea între autorităţile naţionale pentru
realizarea interconectării sistemelor naţionale de transport.
 Siguranţa alimentării cu energie. Aceasta priveşte atât asigurarea unor resurse
diversificate, cât şi livrările către consumatori. În perspectivă globală, creşterea populaţiei duce la
creşterea necesităţilor vitale de energie.
 Utilizarea eficientă a energiei, în condiţiile liberalizării preţurilor, diversificării surselor de
alimentare către consumatori şi protecţiei mediului.
 Protecţia mediului, ce presupune reducerea ploilor acide şi a emisiilor gazelor cu efect
de seră, prin introducerea celor mai performante tehnologii si creşterea ponderii energiilor
nepoluante.
Evoluţia politicii comune în domeniul energiei
c După 1945, guvernele democratice vest-europene au considerat că în reconstrucţia de

după război, un rol esenţial îl joacă energia şi de aceea sectorul trebuie integral controlat de stat.
Industriile au fost naţionalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la soluţia
proprietăţii publice şi/sau a controlului public. Aşa s-au născut, între altele, Electricite de France şi
Gaz de France în 1946, ENEL în 1962 în Italia. Având în vedere rolul dominat al statelor în
politica de energie la acea vreme, primele Tratate al Comunităţilor Europene nu au inclus printre
obiectivele lor, sectorul energetic, ci doar unele componente ale acestuia.
c Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) înfiinţată prin Tratatul
de la Paris în 1951, creea, de jure, o piaţă comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a dezvoltat
şi spre alte direcţii.
c Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom),
încheiat la Roma în 1957, îşi are originea în criza petrolului din Suez din 1956. Tratatul şi-a
propus, pe de o parte, reducerea dependenţei faţă de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de
alta, să ofere o contrapondere la dominanţa nucleară a SUA şi URSS ce începuse să se manifeste la
acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naţionale.
123
c În 1964, a fost încheiat un Protocol de Înţelegere între statele membre ale UE pe
probleme de energie. Documentul atrăgea atenţia asupra caracterului global al problemelor
energetice şi asupra faptului că Tratatele Comunităţilor Europene acoperă acest sector într-o
manieră necoordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967,
printr-o Comunicare către Consiliul Miniştrilor, unde indica primele măsuri în construcţia unei
politici comune în acest domeniu.
c Crizele de energie din anii `70 au adus pe agenda politică europeană o nouă problemă, şi
anume aceea a siguranţei în alimentarea cu energie. S-au iniţiat programe costisitoare pentru
construcţia de centrale nucleare şi s-au alocat subvenţii pentru energiile alternative. S-a creat
Agenţia Internaţională a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare şi a
încuraja diversificarea formelor alternative de energie. În acelaşi timp, modest, au început să apară
politicile naţionale de energie şi agenţiile de implementare. Totuşi, unele intervenţii planificate în
acest mod tradiţional s-au dovedit grăbite sau chiar nefolositoare, de aceea capacitatea guvernelor
de a interveni singure în politica energetică a început să fie pusă la îndoială. Avocaţii noii abordări
deschise către piaţă au început să apară în Regatul Unit şi SUA încă din anii `70. Anumite structuri
de funcţionare care existau izolat, în special în SUA, reprezentate prin producători independenţi
care debitează energie într-o reţea publică, au generat întrebarea dacă acest tip nu s-ar putea
extinde, lărgind numărul actorilor din sector şi încurajând concurenţa, pentru ca, în viitor, să creeze
piaţa liberă.
c La mijlocul anilor `80, noua gândire a început să câştige tot mai mulţi adepţi. Tabu-urile
controlului de stat asupra sectorului au început să cadă, mai ales sub influenţa a două fenomene:
globalizarea economiei mondiale şi apariţia diferitelor iniţiative guvernamentale de liberalizare a
pieţelor de energie. Globalizarea a adus în discuţie rolul statelor naţiuni, nu în sensul reducerii, ci
al transformării funcţiilor lor şi depolitizării spaţiului naţional pentru unele sectoare economice.
Liberalizarea, ca o consecinţă imediată a globalizării, a implicat în mod necesar un transfer de
responsabilitate de la stat către sectorul privat, concomitent cu preluarea corespunzătoare a
atribuţiilor de reglementare de către agenţiile guvernamentale.
c Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piaţa unică, dar
energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse
să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naţionale de energie în favoarea
deschiderii către piaţă.
c Carta Europeană a Energiei (1994) este un tratat de drept internaţional, semnat de către
ţările CE şi din afara acesteia, care conţine în anexă Tratatul Cartei Energiei. Carta şi Tratatul sunt
documente cadru de importanţă juridică, mai ales în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor
comerciale din domeniul energiei.
Tratatul conţine prevederi referitoare la următoarele domenii:
 comerţul cu materiale şi produse energetice;
 tranzitul de materiale şi produse energetice;
 promovarea şi protejarea investiţiilor private, în regim egal;
 reglementarea diferendelor.
124
Prevederile permit accesul ţărilor din vestul Europei la resursele energetice din est, în
schimbul fondurilor şi al tehnologiilor moderne. Companiile străine au acelaşi statut ca şi cele
naţionale.
c Un alt document strategic deosebit de important este Carta Verde „Către o strategie
europeană privind siguranţa alimentării cu energie" (1995). Comisia Europeană a adoptat acest
document pentru securitatea alimentării cu energie a ţărilor membre ale UE (UE –15), dar şi
pentru perioada viitoare până în anul 2030 – pentru o Uniune Europeană extinsă (UE – 30).
În 1995, ţările membre ale UE importau 50% din necesarul de energie şi, trebuiau luate o
serie de măsuri pentru ca, în următorii 20-30 de ani, importul de energie să nu ajungă la 70% din
necesar. Consumul de energie al Uniunii era în creştere şi tot mai multe produse energetice erau
importate. Rezultatul: creşterea dependenţei şi de aici reducerea securităţii în alimentarea cu
energie.
Carta Verde a schiţat trei probleme majore:
 „dependenţa Uniunii Europene de sursele de energie externă va creşte, iar
extinderea Uniunii nu va schimba situaţia;
 Uniunea Europeană are o capacitate limitată în a influenţa condiţiile de
alimentare cu energie; este esenţial ca UE să poată interveni la partea de consum, în principal prin
promovarea economiei de energie (în clădiri şi în sectorul transporturilor) şi a energiei
regenerabile;
 în prezent65, Uniunea Europeană nu este în măsură să răspundă provocărilor
schimbărilor climatice şi să-şi îndeplinească angajamentele, menţionate în Protocolul de la
Kyoto”.
În aceste circumstanţe, Comisia a luat în considerare următoarele aspecte:

a)Situaţia economică şi energetică la scară globală
b)Extinderea UE de la 15 la 30 de state membre. Tendinţele pentru UE – 15 şi UE – 30
erau similare pentru că:
 UE-15 consumă aproximativ 80% din consumul de energie al UE-30;
 Structura energetică a ţărilor candidate va fi similară cu cea a ţărilor membre;
 UE-15 şi UE-30 consumă, în principal, combustibil lichid şi gaz natural.
c) Integrarea pieţei de energie
Liberalizarea pieţei de energie electrică şi gaze naturale este ţinta care conduce la o
economie competitivă şi la creşterea securităţii în alimentarea cu energie. La acea vreme, 2/3
din piaţa de energie electrică şi 80% din piaţa gazelor naturale erau liberalizate.
La sfârşitul anului 2000, în funcţie de gradul de liberalizare al pieţei, se puteau diferenţia
trei grupe de ţări:
 patru ţări cu grad de liberalizare 100% (Germania, Finlanda, Suedia, Regatul Unit);
65
Carta Verde se referea la anul 1995, când ea a fost adoptată.
125
 zece ţări cu grad de liberalizare între 30% şi 45% (Belgia, Danemarca, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria şi Portugalia);
 Grecia, unde liberalizarea a început în februarie 2001.
Variaţia preţurilor era, de asemenea, evidentă. Preţul mediu al energiei electrice pentru
industrie a fost redus cu 15%, iar în unele ţări, cum ar fi Germania, această reducere era de circa 45%.
Preocupări pentru mediu
Clima s-a schimbat şi încălzirea globală a evoluat în ultimii 25 de ani datorită creşterii
emisiilor de gaze cu efect de seră. UE s-a angajat în cadrul Protocolului de la Kyoto, să reducă
emisiile de CO2 în perioada 2008-2012 cu 8% comparativ cu nivelul anului 1990. Dacă astfel de
măsuri nu ar fi fost adoptate, aceste emisii ar fi crescut cu 5% în perioada 1990 – 2010, cu 12% între
2010-2020 şi cu 22% între 2020-2030. Trebuie spus că transportul contribuia şi contribuie încă cu
90% la această creştere.
d)Diversificarea purtătorilor de energie
În 1998, UE a consumat în total 1.436 milioane tone, din care 16% combustibil solid, 41%
combustibil lichid, 22% gaze naturale, 15% combustibil nuclear şi 6% surse regenerabile. Producţia
totală a purtătorilor de energie era de 753 milioane tone (52%). Ţările din Europa Centrală şi de
Est au consumat 285 milioane tone şi au produs 164 milioane tone (58%).
Structura capitolelor din Carta Verde a prefigurat abordarea actuală în ceea ce priveşte
energia în UE:
– Imposibilitatea acoperirii consumului din resurse interne:
 nesiguranţa producţiei de petrol şi gaze;
 declinul producţiei de cărbune;
 abundenţa resurselor regenerabile;
 alimentarea cu energie a UE – „un Gulliver în lanţuri”;
 dependenţa externă.
– Opţiuni energetice discutabile:
 energia nucleară: o sursă de energie controversată;
 cărbunele: un trecut glorios;
 petrolul: încă favorit;
 gazele naturale, o alternativă seducătoare: către o nouă dependenţă;
 sursele noi şi regenerabile de energie: o prioritate politică.
c La 8 martie 2006, Comisia a adoptat o Cartă verde intitulată „Strategia europeană

pentru o energie sigură, competitivă şi durabilă” (105/2006). Comisia defineşte în acest
document bazele unei politici europene a energiei, care urmăreşte atingerea a trei obiective
principale:
 dezvoltarea durabilă;
 competitivitatea;
 securitatea aprovizionării.
126
În acest sens, ea deschide dezbaterile în şase domenii prioritare:

 realizarea pieţei interne;
 securitatea aprovizionării, la baza căreia ar trebui să stea principiul solidarităţii între
statele membre;
 instituirea unei configuraţii energetice mai durabile, eficiente şi diversificate;
 combaterea încălzirii climatice;
 un plan strategic pentru tehnologiile energetice;
 politică energetică externă coerentă. Pentru acest ultim domeniu, ea propune, în special,
definirea unor priorităţi în materie de infrastructuri necesare pentru securitatea aprovizionării
Uniunii Europene, stabilirea unui spaţiu de reglementare comun cu ţările învecinate, în vederea
creării unei comunităţi paneuropene a energiei şi consolidarea dialogului cu ţările furnizoare de
energie, precum şi cu ceilalți consumatori.
De altfel, într-o rezoluţie din 23 martie 2006, Parlamentul European a pus accentul
îndeosebi pe politica externă a energiei. În această rezoluţie, el a îndemnat Uniunea să adopte
aceeaşi atitudine pe scena internaţională şi a subliniat nevoia de a face legătura dintre politica
energetică şi politicile externă şi de securitate. În aceste condiţii, Comisia a prezentat, împreună cu
Secretarul General al Consiliului şi Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de
securitate comună, un document intitulat „O politică externă în serviciul intereselor Europei în
domeniul energetic”.
c La 1 iulie 2006 a intrat în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii energiei. Acesta
creează cea mai mare piaţă internă a energiei din lume, grupând într-un singur bloc comercial
cele douăzeci şi cinci de state membre ale Uniunii Europene şi nouă state şi teritorii europene
apropiate66 (cele două noi state membre ale Uniunii începând cu 1 ianuarie 2007: Bulgaria şi
România; ţările din Balcanii de Vest: Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Bosnia şi
Herţegovina, Croaţia, Muntenegru, Serbia şi Misiunea de administrare interimară a Naţiunilor
Unite în Kosovo). Odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, părţile trebuie să autorizeze libera
circulaţie a electricităţii şi a gazului de-a lungul frontierelor lor, în schimbul asigurării
respectării standardelor de mediu şi comerciale minime.
Comunitatea energiei permite Uniunii Europene să realizeze mai multe obiective
strategice:
 instaurează conexiuni directe cu ţări limitrofe unor rezerve importante din Marea
Caspică şi Orientul Mijlociu;
 extinde standardele ecologice la ţări învecinate Uniunii;
 constituie o bază solidă pentru reforma macroeconomică, asigurând întreprinderilor şi
consumatorilor o aprovizionare energetică durabilă şi sigură.
66
La 17 decembrie 2007, Comisia a adoptat o propunere de mandate de negociere în vederea aderării Moldovei,
Norvegiei, Turciei şi Ucrainei şi tot atunci Consiliul ministerial al Comunităţii energiei a emis un aviz favorabil
privind candidatura Georgiei la statutul de observator.
127
c La 7 august 2006, Comisia a adoptat un Raport 443/2006 privind punerea în aplicare a
orientărilor pentru reţelele transeuropene de energie (RTE–E) în perioada 2002-2004. În acest
raport, Comisia a subliniat necesitatea continuării obiectivului de concentrare a ajutoarelor pe
proiectele prioritare şi nevoia, din ce în ce mai urgentă, a unui sprijin politic sub forma unei
„etichete RTE–Energie”, pentru a determina adeziunea publicului. Această idee a fost integrată în
noile orientări adoptate la 6 septembrie 2006 pentru RTE–E (Decizia 1364/2006/CE), în care au
fost identificate 42 de proiecte de interes european, în scopul obţinerii unui sprijin comunitar
prioritar, atât politic, cât şi financiar.
Planul prioritar de interconectare a RTE–E a fost adoptat în ianuarie 2007 şi are ca
obiectiv accelerarea realizării efective a proiectelor de interes european. El propune cinci
măsuri:
 stabilirea de ţinte pentru acţiunea comunitară;
 îmbunătăţirea coordonării;
 propunerea unei abordări regionale;
 accelerarea procedurilor de autorizare;
 orientarea mijloacelor de finanţare, în special a celor provenind de la Banca Europeană
de Investiţii.
Se estimează că aceasta va fi în măsură să joace un rol major în integrarea mai
puternică a pieţelor comunitare ale gazului şi electricităţii.
c La 30 noiembrie 2006, a avut loc la Astana, în Kazahstan, Conferinţa ministerială
privind energia din cadrul „iniţiativei de la Baku”, care reuneşte ţările Uniunii Europene şi
guvernele regiunilor de la Marea Caspică şi Marea Neagră. Conferinţa a adoptat o foaie de parcurs
pentru energie. Punerea în aplicare a acesteia va pregăti terenul pentru un cadru juridic şi de
reglementare global, care va reglementa o piaţă energetică comună integrată între Uniunea
Europeană şi regiunile în cauză, bazată pe acquis-ul comunitar.
c La 14 decembrie 2006, după depunerea instrumentelor de aderare, Euratom a devenit
parte la două convenţii ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA):
 pe de o parte, convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear: aceasta
urmăreşte consolidarea cooperării internaţionale, prin introducerea unor dispoziţii în temeiul cărora
informaţiile cu privire la accidentele nucleare trebuie să fie comunicate cât mai curând posibil
statelor care sunt sau care pot fi afectate fizic, astfel încât consecinţele radiologice transfrontaliere
să poată fi menţinute la minimum;
 pe de altă parte, convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear: aceasta instituie
un cadru de cooperare între statele participante şi AIEA pentru a facilita acordarea unei asistenţe
rapide în cazul unui accident nuclear sau al unei situaţii de urgenţă radiologică, în scopul de a
atenua consecinţele acestora.
c La 10 ianuarie 2007, Comisia a propus un Pachet integrat de măsuri în domeniul
energiei şi al schimbărilor climatice în scopul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi al
consolidării siguranţei energetice şi a competitivităţii Uniunii.
128
În Comunicarea 1/2007 intitulată „O politică în domeniul energiei pentru Europa”,
Comisia a pledat în favoarea unei politici energetice comune de aprovizionare a Europei cu o
energie competitivă şi durabilă, ale cărei puncte forte sunt:
 combaterea schimbărilor climatice;
 promovarea competitivităţii prin intermediul unui cadru de reglementare favorabil;
 limitarea dependenţei Uniunii Europene de importurile de gaze şi petrol.
În cadrul acestei comunicări, Uniunea Europeană şi-a stabilit obiectivul ambiţios de
reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, precum şi de a nu se limita la
acesta (până la 30% pentru aceeaşi perioadă) în cadrul unui acord internaţional. Comunicarea a
insistat pe:
 promovarea energiilor regenerabile şi îmbunătăţirea eficienţei energetice;
 finalizarea pieţei interne a energiei electrice şi a gazului;
 importanţa unei politici energetice externe coerente;
 necesitatea solidarităţii interne şi externe dintre statele membre.
c Consiliului European de la Bruxelles (8-9 martie 2007) a pus bazele unei politici
energetice europene şi a stabilit o serie de angajamente, obiective obligatorii şi proceduri:
 în materie de schimbări climatice, un angajament independent al Uniunii de reducere a
gazelor cu efect de seră cu cel puţin 20% până în 2020, în raport cu 1990, precum şi un angajament
de a ajunge la o reducere a emisiilor cu 30% în cazul în care alte ţări industrializate se angajează să
realizeze reducerea emisiilor similare;
 în ceea ce priveşte piaţa internă a gazului şi a energiei electrice, necesitatea de a asigura
o separare efectivă a activităţilor de aprovizionare şi de producţie, pe de o parte, şi de gestionare a
reţelelor , pe de altă parte (decuplare);
 în ceea ce priveşte energiile regenerabile, obiectivul obligatoriu de 20% până în 2020,
cu o parte minimă de 10% pentru biocombustibili în ansamblul consumului de benzină şi motorină
în Uniune.
c La 5 iulie 2007, Comisia a adoptat Comunicarea 386/2007 intitulată „Către o Cartă
europeană a drepturilor consumatorilor de energie” prin care UE se angajează să garanteze
luarea în considerare a intereselor consumatorilor.
c La 10 iulie 2007 este adoptat Raportul cu privire la măsurile de liberalizare a pieţei de
energie, care stipulează:
 „trecerea de la un furnizor la altul reprezintă cea mai eficientă modalitate de promovare
a investiţiilor în infrastructură, accesului noilor companii la reţea, dar şi a unei pieţe cât
mai deschise;
 nivelul de separare este insuficient în unele ţări;
 diferenţa dintre sectoarele de gaz şi energie îngreunează opţiunile de separare în ceea ce
priveşte gazul”.
c La 26 septembrie 2007, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie intitulată „Către o
politică externă europeană comună în domeniul energiei”. Acesta solicită elaborarea, la nivel
129
european, a unei politici externe comune în domeniul energiei care să contribuie în mod
semnificativ la garantarea securităţii energetice în toată Uniunea Europeană, urmărind în mod
constant realizarea obiectivului unei politici durabile la nivel internaţional. De asemenea, acesta
prevede că, pe termen mediu, Comisia va proceda la recunoaşterea competenţei instituţionale de
negociere a acordurilor-cadru ale Uniunii cu ţări terţe în materie de aprovizionare energetică.
Principalele resurse şi tipuri de energie şi legislaţia europeană specifică ce le reglementează
Cărbunele
Este o resursă energetică cu o contribuţie majoră la siguranţa în alimentare cu energie,

dar are un impact negativ asupra mediului datorită emisiilor de gaze cu efect de seră degajate în
procesul de producţie al energiei. Pe viitor însă sunt speranţe că noile tehnologii vor putea reduce
cu până la o treime emisiile datorate utilizării acestei resurse.
Reglementările Uniunii Europene în domeniul cărbunelui cuprind rezoluţii şi decizii. Cele
mai importante dintre acestea sunt:
- Rezoluţia Comitetului de Avizare a Politicii Energiei.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECO asupra Politicii Cărbunelui în Comunitate.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECO asupra programului de lucru în domeniul
combustibililor solizi.
- Decizia 14/1964 a Înaltei Autorităţi CECO asupra documentelor contabile şi de afaceri
care trebuie întocmite pentru verificarea preţurilor.
- Decizia 443/1972 a Comisiei asupra alinierii preţurilor de vânzare a cărbunelui pe
piaţa comună. Decizia se aplică agenţilor de vânzare din industria cărbunelui. În fiecare dintre
aceste agenţii, alinierea preţurilor se poate face numai până la o cantitate stabilită de către acestea la
nivelul anului calendaristic precedent.
- Decizia 3632/1993 a Comisiei de stabilire a regulilor Comunităţii în ceea ce priveşte
ajutorul statului către industria de cărbune.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECO pentru evaluarea de către Comisia Europeană a
măsurilor adoptate de către statele membre în favoarea industriei miniere din aceste state.
- În 2003, UE a lansat Programul de cercetare al Fondului de cercetare pentru cărbune
şi oţel, care a fost revizuit prin Decizia 393/2007.
- La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o comunicare intitulată „Producerea de energie
durabilă din combustibili fosili: obiectiv după anul 2020 – emisii apropiate de zero la arderea
cărbunelui”. Recunoscând importanţa combustibililor fosili şi a rolului esenţial al cărbunelui în
materie de securitate a aprovizionării cu energie, aceasta subliniază necesitatea de a asigura
compatibilitatea utilizării acestora cu obiectivele dezvoltării durabile, precum şi politica în materie
de schimbări climatice.
130
Petrolul
Este o resursă a cărei utilizare în scopuri energetice şi de transport implică probleme de

mediu, cum ar fi poluarea aerului şi a apei.
Cererea de produse petroliere este şi va fi în creştere. În aceste condiţii, criteriile impuse de
protecţia mediului vor determina o orientare pronunţată spre produse petroliere curate (cu grad
mare de rafinare).
Legislaţia comunitară se concentrează asupra aspectelor privind:
 stocurile;
 impozitarea;
 protecţia mediului.
Astfel:
- Principala directivă privind menţinerea stocurilor minime de ţiţei şi produse
petroliere este Directiva 414/1968, amendată de Directiva 425/1972 şi de Directiva 93/1998.
a) În conformitate cu aceste directive, statele membre vor adopta câteva legi, regulamente
sau prevederi administrative cu scopul de a menţine în Comunitatea Europeană permanent
stocurile de produse petroliere la un nivel corespunzător fiecărei categorii de produs petrolier şi
anume: cel puţin egal cu consumul intern mediu zilnic pe ultimele 90 de zile din anul calendaristic
anterior. Stocurile vor fi puse la dispoziţia statelor membre pentru a putea depăşi oricând
dificultăţile de resurse petroliere. Statele membre se vor asigura că au puterea legală de a controla
utilizarea acestor stocuri în orice circumstanţe. Pe de altă parte, statele membre se vor asigura de
disponibilitatea acestor stocuri şi vor stabili aranjamente menite să identifice, contabilizeze şi
controleze aceste stocuri.
- Directiva 238/1973, intitulată "Măsuri pentru reducerea efectelor dificultăţilor în
aprovizionarea cu ţiţei şi produse petroliere", prevede ca ţările membre ale Uniunii Europene să
poată învesti autorităţile competente cu dreptul de a adopta măsuri speciale în cazul crizelor de
aprovizionare. Astfel de măsuri sunt: crearea unor rezerve de urgenţă, impunerea de restricţii de
consum, controlul preţurilor.
- Decizia 706/1977 privind impunerea unor limite de consum în Comunitate, în cazul unor
dificultăţi în aprovizionarea cu ţiţei şi produse petroliere, prevede ca limitarea consumului de
energie să se facă global, pentru ansamblul ţărilor Uniunii Europene, cu până la 10% din consumul
normal, iar cantitatea de ţiţei economisită în acest fel să se repartizeze între ţările membre.
Următoarele acte normative reglementează transparenţa preţurilor:

- Reglementarea 2964/1995 privind înregistrarea importurilor şi livrărilor de ţiţei impune ca
orice import de ţiţei să fie declarat de autorităţile statului în care se află importatorul. Ţările membre
înaintează periodic Comisiei Europene informaţii sintetice privind aceste operaţii. Informaţiile sunt
accesibile tuturor statelor membre.
- Decizia 280/1999 se referă la o procedură de informare şi acces la costurile ţiţeiului
livrat şi la preţurile produselor petroliere la consumator.
131
Nivelul accizelor este tratat în:
- Directiva 81/1992 şi Directiva 82/1992, precum şi Directiva 12/1992. Acciza minimă
impusă la benzină, de exemplu, este de 337 euro/1.000 litri şi este neschimbată din
1992.
- Directiva 60/1995 stabileşte marcarea vizuală, în scopuri fiscale, a unor produse
petroliere.
Gazul natural
La fel ca şi celelalte două resurse tratate anterior, utilizarea gazului natural are un impact
negativ asupra mediului (particule, fum, ploi acide, gaze cu efect de seră). Acesta se poate reduce
prin folosirea gazului curat, cu conţinut scăzut de sulf şi de carbon, prin utilizarea tehnologiilor cu
înaltă eficienţă energetică şi prin reducerea cererii de energie (termoizolarea în construcţii).
Utilizarea gazului în cogenerare va dubla producţia de energie electrică pe bază de gaz din
Uniunea Europeană.
Piaţa internă a gazului şi a energiei electrice:
– Directiva 30/1998 defineşte condiţiile pieţei interne a gazelor naturale:
 firmele din sector trebuie să funcţioneze pe baze comerciale;
 separarea activităţilor din domeniu şi contabilitate separată;
 acces negociat sau reglementat la sistemul de transport şi distribuţie. În situaţii
deosebite, cum ar fi criză de resurse, obligaţii publice prioritare ş.a., accesul la sistem
poate fi refuzat.
Deschiderea pieţei, prevăzută pentru august 2000, a fost stabilită la 20%. În martie 2001,
Comisia Europeană a propus amendarea directivelor care guvernau piaţa de gaze şi electricitate,
astfel ca până în 2005 toţi consumatorii, inclusiv cei casnici, să-şi poată alege furnizorii de gaze şi
electricitate.
– În cadrul pachetului său din 10 ianuarie 2007, Comisia a inclus o comunicare intitulată
„Perspective privind pieţele interne ale gazului şi energiei electrice”. Aceasta atrage atenţia
asupra stării actuale a pieţei interne. Raportul final 67 al anchetei sectoriale în materie de concurenţă
a demonstrat că numeroase obstacole în calea liberei concurenţe, în special obstacole în materie de
acces la infrastructuri, lipsa de investiţii în interconexiuni şi concentrarea în mod excesiv a
pieţelor, nu au permis crearea unei pieţe a gazului şi energiei electrice cu adevărat
concurenţiale.
– În cadrul unei rezoluţii din 10 iulie 2007 privind perspectivele pieţei interne a gazului şi
energiei electrice, Parlamentul European s-a pronunţat în favoarea separării patrimoniale a
reţelelor de energie de alte activităţi ale operatorilor energetici, în calitate de instrument de
promovare a investiţiei în infrastructuri, a unui acces echitabil la reţea pentru noile state membre,
precum şi a transparenţei pieţei.
67
COM (2006) 851
132
– La 19 septembrie 2007, Comisia a adoptat un pachet de propuneri legislative al căror
obiectiv a fost finalizarea creării pieţei interne a energiei electrice şi a gazelor naturale. Aceasta
a propus:
 modificarea Directivelor 54/2003/CE şi 55/2003/CE privind normele comune pentru piaţa
internă a energiei electrice68 şi, respectiv, pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale69;
 un regulament70 de instituire a unei Agenţii pentru cooperarea autorităţilor de reglementare
din domeniul energetic;
 modificarea regulamentelor nr. 1228/2003 şi nr. 1775/2005 privind condiţiile de acces la
reţea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică 71, respectiv de acces la reţelele pentru
transportul gazelor naturale72.
Aceste propuneri au vizat:
 separarea efectivă a activităţilor de aprovizionare şi de producţie, pe de o parte, de
gestionarea reţelelor, pe de altă parte;
 armonizarea ulterioară a competenţelor autorităţilor de reglementare naţionale din
domeniul energetic şi consolidarea independenţei acestora;
 stabilirea unui mecanism independent pentru cooperarea între autorităţile de reglementare
naţionale;
 crearea unui mecanism care să permită gestionarilor de reţele de transport să
îmbunătăţească coordonarea gestionării şi securităţii reţelelor, schimburile transfrontaliere şi
exploatarea reţelelor;
 o transparenţă sporită în materie de funcţionare a pieţelor energiei.
Transparenţa preţurilor la gaz natural şi electricitate pentru consumatorii industriali

face obiectul Directivei 377/1990. Întreprinderile furnizoare trebuie să comunice de două ori pe an,
la Oficiul Statistic al Comunităţii Europene, preţurile şi mecanismul de formare. Oficiul are obligaţia
de a păstra confidenţialitatea informaţiilor, iar în cazul în care apar neconcordanţe, poate cere
detalii autorităţii naţionale.
Energia electrică
Una dintre cele mai importante directive din domeniul energiei electrice a fost Directiva
92/1996 - Piaţa internă a energiei . Pregătirea implementării directivei, după intrarea în vigoare, a
durat doi ani. Obiectivele acesteia erau:
 siguranţa alimentării cu energie;
 stimularea concurenţei;
68
COM (2007) 528
69
COM (2007) 529
70
COM (2007) 530
71
COM (2007) 531
72
COM (2007) 532
133
Mijlocul prin care trebuia să se realizeze aceste obiective era promovarea pieţei unice
europene a energiei.
Primele încercări de liberalizare a pieţei energiei s-au făcut prin două directive anterioare
privind transparenţa preţurilor energiei electrice şi a gazelor naturale şi tranzitul resurselor de gaz şi
energie electrică. Acestea au ajutat la evidenţierea diferenţelor de costuri din industria europeană a
energiei şi la conturarea deciziei politice de a continua reforma în acest sector.
Principalele prevederi ale Directivei 92/1996 se refereau la:
 Producerea energiei electrice. Începând cu februarie 1997, orice nouă capacitate de
generare intră în competiţie deschisă cu ceilalţi producători de pe piaţă, în urma unei proceduri de
autorizare sau de licitaţie.
 Sistemul de transport. Operatorul sistemului de transport trebuie să fie independent şi să
asigure servicii nediscriminatorii. Totuşi, se pot impune unele priorităţi în procedura de
dispecerizare pentru energia produsă prin tehnologii nepoluante.
 Sistemul de distribuţie trebuie să fie neutru faţă de consumatorii alimentaţi.
 Separarea şi transparenţa evidenţei contabile pe fiecare activitate: generare, transport,
distribuţie fără subvenţii încrucişate.
 Accesul terţilor la reţea se poate face prin procedurile de acces reglementat, acces
negociat sau cumpărător unic.
 Obligaţii de serviciu public. De exemplu, se poate impune o prioritate a capacităţilor de
producere din surse regenerabile sau cu cogenerare.
În 2003, această directivă a fost înlocuită de Directiva 54/2003. Prevederile ei au fost

preluate de legile referitoare la energie din ţările Uniunii Europene. Piaţa liberalizată a înlocuit
pieţe naţionale de tip monopol, bazate pe o singură companie integrată vertical, îndeplinind toate
atributele serviciului public de alimentare cu energie electrică.
 Concurenţă şi deschidere. Directiva introduce concurenţa în activitatea de producţie şi
în cea de furnizare. Ea permite şi susţine construcţia de capacităţi de producţie în UE, în baza unei
proceduri de autorizare sau de licitaţie. În domeniul furnizării energiei electrice, conform noii
Directive consumatorii casnici pot deveni eligibili din 1 iulie 2007.
 Accesul liber la reţea. Atât activitatea de producţie, cât şi consumul, depind esenţial de
accesul la reţelele de transport şi distribuţie. În consecinţă, atât producătorii, cât şi consumatorii
trebuie să beneficieze de accesul nediscriminatoriu la reţele. În vederea evitării actelor de
favorizare, Directiva a impus separarea operatorilor de reţea de activităţile deschise concurenţei:
producţie şi furnizare.
 Autorităţile de reglementare sunt entităţi specifice separate şi independente atât faţă de
guverne, cât şi faţă de industria de profil. Sunt prevăzute norme pentru asigurarea transparenţei
actului decizional şi pentru asigurarea independenţei autorităţilor faţă de guverne. Modul de
organizare a autorităţilor şi definirea competenţelor reprezintă libera opţiune a fiecărui stat, dar, în
general, acestea sunt responsabile de acordarea licenţelor, reglementarea accesului la reţea şi
soluţionarea eventualelor dispute.
134
 Separarea („Unbundling”). În timp ce producţia şi furnizarea sunt destinate
concurenţei, activităţile de transport şi distribuţie reprezintă monopoluri naturale. Directiva 92/96
impunea separarea acestora de producţie şi furnizare, această separare prevenind subvenţionarea
încrucişată a activităţilor concurenţiale din profitul realizat de activităţile de reţea. Separarea poate
fi: contabilă, prin management, legal şi prin proprietate. Noua Directivă 54/2003 a impus separarea
legală a activităţilor de transport şi distribuţie. Începând cu data de 1 iulie 2004 va fi legal separată
activitatea de transport, iar de la 1 iulie 2007 cea de distribuţie.
 Consumatorii: „captivi” şi „care au posibilitate de alegere” (eligibili). Până în 2007,
vor coexista două tipuri de consumatori: consumatori „captivi”, repartizaţi unui furnizor şi
achiziţionând energia la un tarif reglementat şi consumatori „eligibili”, liberi să-şi aleagă
furnizorul, cu care negociază preţul energiei.
 Preţul energiei. Preţurile la consumatorul final sunt formate din trei componente,
determinate respectiv de: concurenţa pe piaţa de energie electrică, reglementarea Autorităţii
Naţionale de Reglementare şi politica fiscală a Guvernului.
Prima reprezintă costul energiei ca marfă, a cărei producere şi furnizare sunt deschise concurenţei.
Cea de a doua componentă este tariful de transport, nivelul său fiind determinat de serviciile
furnizate de operatorul de reţea. Tariful de transport pentru energie electrică pentru marii
consumatori are o componentă de capacitate şi una variabila. Cea de a treia componentă este
reprezentată de taxe. Ponderea acestor trei componente în preţul final diferă de la ţară la ţară. Chiar
şi în condiţiile libertăţii de tranzacţionare între participanţii la piaţă din ţări diferite, preţurile nu pot
deveni egale, capacităţile transfrontaliere limitate restricţionând aceasta egalizare.
În vederea armonizării şi integrării fizice a pieţelor naţionale prin rezolvarea tuturor

problemelor ce nu sunt adresate de Directiva 54/2003 a fost creat în 1998 Forumul European de
Reglementare cunoscut sub numele de „Forumul de la Florenţa”. Cele mai importante probleme
se referă la tranzacţiile transfrontaliere, în particular tarifarea acestor schimburi şi alocarea şi
managementul capacităţilor de interconexiune aflate în deficit. În acest cadru, a fost semnat un
acord în privinţa înlocuirii taxelor naţionale pentru export, import sau tranzit cu un mecanism
supranaţional de compensare pentru operatorul sistemului de transport ce găzduieşte aceste
schimburi. Acest mecanism de compensare a fost adoptat în martie 2002 (1 Euro/MWh) şi
modificat în ianuarie 2003 (0.5 Euro/MWh).
Energia termică
Principalele acte legislative ale Uniunii Europene din domeniu sunt:

– Directiva 170/1978 privind performanţa instalaţiilor de încălzire în clădirile cu altă
destinaţie decât cea industrială.
– Directiva 42/1992 privind randamentul noilor cazane de apă caldă cu combustibil
lichid sau gaze naturale (în gama 4-400 kW).
– Directiva SAVE 76/1993 privind limitarea emisiilor de dioxid de carbon prin
îmbunătăţirea eficienţei energetice. Această directivă este de mare importanţă şi ea prevede:
135
 certificarea energetică a clădirilor;
 măsura şi plata consumurilor reale la încălzire casnică, apă caldă etc.;
 finanţarea investiţiilor prin colaborare cu terţe părţi;
 clădiri noi cu izolaţie termică obligatorie;
 verificarea instalaţiilor termice cu peste 15 kW;
 audituri de eficienţă a energiei în întreprinderi industriale.
Apoi, Comisia a propus un nou proiect de directivă care urmăreşte îmbunătăţirea
eficienţei energetice a clădirilor cu 22%, până în anul 2010.
Energia nucleară
În Tratatul Euratom se recunoaşte că energia nucleară reprezintă o resursă esenţială

pentru dezvoltarea şi revigorarea industriei. În aceste condiţii, s-a încercat crearea condiţiilor
necesare dezvoltării unei industrii nucleare ce trebuia să furnizeze noi surse de energie, conducând
la modernizarea proceselor tehnologice şi contribuind la prosperitatea populaţiei. Pentru realizarea
acestor scopuri, Comunitatea Europeană a încercat să:
1. promoveze cercetarea şi asigurarea diseminării informaţiilor tehnice;
2. stabilească standarde de siguranţă uniforme pentru protecţia sănătăţii muncitorilor şi a
publicului în general şi să asigure aplicarea acestora;
3. faciliteze investiţiile şi să asigure construirea de instalaţii de bază necesare dezvoltării
energiei nucleare în Comunitate;
4. asigure ca toţi utilizatorii din Comunitate să primească regulat şi echitabil combustibil
nuclear;
5. asigure ca materialele nucleare să nu fie destinate altor scopuri decât celor dorite;
6. exercite dreptul de proprietate conferit faţă de materialele fisionale respective;
7. asigure accesul la cele mai bune facilităţi prin crearea unei pieţe comune de echipament
şi materiale specializate, prin deplasarea liberă a capitalului pentru investiţii în domeniul energiei
nucleare şi prin crearea de locuri de muncă în Comunitate;
8. stabilească relaţii cu alte ţări şi organizaţii internaţionale care vor grăbi progresul în
utilizarea energiei nucleare.
Tot în legătură cu legislaţia în domeniu, există două Rezoluţii, din 1975 şi 1992, care
promovează dezvoltarea unei culturi comune de securitate nucleară în cadrul Uniunii
Europene. Importanţa securităţii nucleare a fost subliniată şi în Agenda 2000 şi pentru multe
ţări, în cadrul Parteneriatelor de Aderare.
La 20 noiembrie 2006, Consiliul a adoptat Directiva 117/2006 privind supravegherea şi

controlul transferurilor de deşeuri radioactive şi combustibili nucleari uzaţi, care a avut ca scop
asigurarea unei protecţii adecvate. Directiva a simplificat procedura existentă pentru transferul de
deşeuri radioactive între statele membre. Ea a garantat coerenţa cu celelalte dispoziţii comunitare
136
şi internaţionale, în special cu Convenţia comună privind siguranţa gestionării combustibilului uzat
şi siguranţa gestionării deşeurilor radioactive, la care Comunitatea a aderat la 2 ianuarie 2006.
În ianuarie 2007, Comisia a elaborat o Comunicare privind programul nuclear cu
caracter informativ care trece în revistă investiţiile realizate în domeniul energiei nucleare pe
parcursul ultimilor zece ani şi descrie aspectele economice legate de generarea energiei nucleare,
impactul acesteia asupra bilanţului energetic, precum şi condiţiile acceptării acesteia de către
societate. Comisia a subliniat că fiecare stat membru are libertatea de a decide dacă să utilizeze sau
nu energia nucleară. Aceasta indică faptul că însuşi domeniul energiei nucleare poate deţine un rol
important în bilanţul energetic al Uniunii Europene, însă este esenţial să se continue soluţionarea
problemelor în materie de siguranţă şi securitate.
În martie 2007, Comisia a adoptat Comunicarea 124/2007 intitulată „50 de ani de la
Tratatul Euratom”. Aceasta subliniază contribuţia adusă de Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice la progresul ştiinţific şi la existenţa unui nivel înalt de radioprotecţie în Uniune. Conform
Comisiei, tratatul a fost şi continuă să fie sursa unei legislaţii comunitare semnificative.
La 26 noiembrie 2007, a fost inaugurat la Bratislava, Forumul european privind energia
nucleară. El reuneşte diferitele părţi implicate care vor analiza, în cadrul unei dezbateri ample şi
deschise, posibilităţile şi riscurile energiei nucleare. Forumul se va întruni de două ori pe an sub
egida Republicii Cehe şi a Slovaciei, sub răspunderea Comisiei.
c Securitatea energetică şi siguranţa instalaţiilor

În Comunicarea 844/2006 privind Programul nuclear cu caracter informativ, Comisia a
propus crearea unui grup la nivel înalt care să reunească autorităţile naţionale de reglementare
nucleară, pentru a elabora un demers comun şi norme europene în domeniul siguranţei şi securităţii
nucleare.
În aceeași direcţie, Comisia a adoptat Comunicarea 847/2007 intitulată „Către un plan
european strategic pentru tehnologiile energetice”, în care a scos în evidență rolul-cheie al
tehnologiilor energetice, subliniind provocările în domeniul politicii energetice şi anume:
securitatea aprovizionării, schimbarea climatică şi competitivitatea.
În februarie 2007:
 Consiliul a adoptat Regulamentul (Euratom) nr. 300/2007 de stabilire a unui
instrument pentru cooperarea în materie de securitate nucleară, care urmăreşte promovarea unui
nivel ridicat de securitate nucleară şi de protecţie radiologică, precum şi punerea în aplicare a unor
controale de securitate eficiente.
 Comisia a adoptat un document de lucru care oferă un cadru actualizat în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a controalelor de securitate nucleară în cadrul Uniunii şi descrie
principiile generale ale acestei abordări. Documentul a făcut obiectul unor consultări detaliate între
experţii statelor membre. Finalizat în 2007, documentul va servi ca bază pentru activităţi ulterioare
în domeniul controalelor de securitate.
137
La 17 iulie 2007, Comisia a adoptat Decizia 530/2007 de creare a unui Grup de nivel înalt
pentru siguranţa nucleară şi gestionarea deşeurilor radioactive. Acest grup de nivel înalt va oferi
consiliere şi asistenţă Comisiei pentru elaborarea progresivă a unei viziuni comune şi, eventual, a
unor norme europene noi în domeniul siguranţei instalaţiilor nucleare şi în cel al gestionării sigure
a combustibilului iradiat şi a deşeurilor radioactive.
c PC 7 Euratom
În urma acordului interinstituțional din 17 mai 2006 privind cadrul financiar pentru
perioada 2007-2013, Comisia a adoptat, la 24 mai 2006, Decizia 1982/2006 referitoare la cel de-al
şaptelea Program Cadru al Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) pentru
activităţi de cercetare şi de formare în domeniul nuclear (2007-2011).
PC7 Euratom a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 şi va fi finalizat la
31 decembrie 2011. Acesta vizează activităţi de cercetare privind energia de fuziune, fisiunea
nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.
c Centrul Comun de Cercetare (CCC)

Pe lângă sprijinul strategic pe care îl asigură Comisiei şi statelor membre prin
intermediul activităţilor sale nucleare, CCC îndeplineşte, de asemenea, obligaţiile privind
cercetarea şi dezvoltarea care îi revin în temeiul Tratatului Euratom. Obiectivele acestor
activităţi sunt dezvoltarea şi colectarea cunoştinţelor în domeniul energiei nucleare şi furnizarea
datelor şi sprijinului ştiinţific şi tehnic esenţial pentru siguranţa, securitatea şi controlul
sistemelor nucleare.
Pentru a realiza aceste obiective, programul nuclear al CCC pentru 2006 a abordat o gamă
largă de activităţi:
 cercetarea fundamentală privind actinidele;
 datele şi măsurile nucleare;
 monitorizarea radiaţiilor şi măsurarea radionuclizilor din mediu;
 sănătatea şi medicina nucleară;
 gestionarea combustibililor uzaţi şi a deşeurilor;
 siguranţa reactoarelor şi a ciclului combustibilului şi controlul de securitate nucleară şi
de neproliferare a armelor nucleare.
În mai 2006, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a devenit parte integrantă a
acordului cadru privind colaborarea internaţională în domeniul cercetării şi dezvoltării
sistemelor de energie nucleară din generaţia a IV-a (Acordul cadru GIF). Iniţiativa „Generaţia a
IV-a” se sprijină pe anumite concepte de sisteme de energie nucleară care să poată fi exploatate
într-un mod care să permită o aprovizionare cu energie competitivă şi fiabilă, răspunzând
preocupărilor în materie de siguranţă, deşeuri şi proliferare nucleară, precum şi de percepţie a
138
energiei nucleare de către public. Puternica sa dimensiune internaţională a transformat CCC în
agentul de punere în aplicare a acordului cadru pentru Euratom.
c ITER (Reactorul Termonuclear Experimental Internaţional)

Pe termen lung, fuziunea nucleară deschide perspectiva unei aprovizionări aproape
nelimitate cu energie curată. Datorită progreselor realizate în decursul ultimilor ani, cercetarea şi
dezvoltarea în domeniul energiei de fuziune au atins un punct în care progresul efectiv spre
demonstrarea producţiei de energie durabilă pornind de la fuziunea nucleară pare posibil.
Reactorul termonuclear experimental internaţional, o importantă instalaţie experimentală
care trebuie să demonstreze fezabilitatea ştiinţifică şi tehnică a producerii de energie prin
fuziune, constituie o etapă decisivă pentru atingerea principalelor obiective ale programului
european şi ale altor programe mondiale referitoare la fuziune.
La 21 noiembrie 2006, reprezentanţii celor şapte părţi participante la negocierile
ITER (China, Coreea de Sud, Statele Unite, India, Japonia, Rusia şi Uniunea Europeană) au
semnat, la Paris, acordul73 care permite demararea oficială a construirii ITER.
La 27 martie 2007, Consiliul a adoptat Decizia 198/2007 de înfiinţare a întreprinderii
comune europene pentru ITER74 şi pentru dezvoltarea energiei de fuziune. Întreprinderea
comună va gestiona contribuţia Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) la organizaţia
internaţională ITER pentru energia de fuziune.
Misiunea esenţială a întreprinderii comune va fi de a achita obligaţiile extinse ale Uniunii
cu privire la reactorul termonuclear experimental internaţional, în cadrul unei colaborări cu
industria europeană şi cu organismele de cercetare, în scopul de a furniza componentele necesare
construirii ITER şi de a gestiona contribuţia financiară a Uniunii Europene la proiect, care va
proveni, în principal, din bugetul comunitar. Pe termen lung, întreprinderea comună:
 va pune în aplicare în mod progresiv un program de activităţi care vizează construirea
unui reactor de fuziune experimental (DEMO) şi a instalaţiilor conexe, inclusiv a Centrului
internaţional de iradiere a materialelor de fuziune (IFMIF);
 va avea o structură managerială redusă, care va răspunde de activităţile sale şi va asigura
transparenţa acestora. Activităţile sale vor completa celelalte părţi ale programului integrat
european de cercetare privind energia de fuziune, puse în aplicare în laboratoarele naţionale de
fuziune din statele membre şi din Elveţia, care este ţară asociată începând din 1979, sub egida
Euratom.
Valoarea indicativă globală a resurselor considerate necesare pentru întreprinderea
comună este de 9.653 miliarde de euro (din care 1.717 miliarde pentru perioada 2007-2011).
73
Anul 2007 a constituit un an important pentru proiectul ITER. După punerea sa în aplicare temporară la sfârşitul
anului 2006, acordul ITER a intrat în vigoare la 24 octombrie 2007, iar primul Consiliu ITER a fost organizat în
noiembrie.
74
Durata acestei întreprinderi este de 35 de ani, iar sediul acesteia este la Barcelona. De altfel, rolul său va fi extins la
activităţile din cadrul abordării extinse cu Japonia în vederea realizării rapide a energiei de fuziune.
139
Energiile verzi (regenerabile)
Prin energii verzi sau surse regenerabile de energie se înţeleg: hidroenergia, energia
solară (captată cu panouri solare sau celule fotovoltaice), eoliană, geotermală, cea produsă de
valuri şi maree, biomasă75, etc., iar într-o accepţiune mai largă se includ şi deşeurile cu potenţial
de valorificare energetică.
– Dacă în anii `70 energia verde era considerată o utopie, astăzi, sursele de energie
regenerabilă, sunt unanim recunoscute în UE ca fiind alternativa prietenoasă, din punct de vedere
al mediului, la formele de energie convenţionale, conducând la reduceri de emisii de CO 2,
dependenţa redusă de importuri, dezvoltarea de noi industrii şi crearea de noi locuri de muncă.
– La începutul anilor `90 a devenit clar că, pe lângă eforturile depuse timp de mai mult
de treizeci de ani pentru dezvoltarea tehnologiilor energetice regenerabile prin programe
comunitare pentru cercetare, demonstraţie şi inovare, era necesar un cadru politic care să combine
măsurile legislative şi de susţinere pentru creşterea şi stimularea penetrării pieţei energiei
regenerabile.
– În 1997, Comisia a adoptat Carta Albă privind sursele regenerabile de energie:
„Energie pentru viitor: sursele de energie regenerabilă”76 care prevedea:
 atingerea unui nivel de 12% al contribuţiei surselor regenerabile la necesarul de energie
până în 201077 (fără considerarea centralelor hidro mari78);
 fiecare ţară să-şi stabilească o cotă-ţintă şi să prezinte rapoarte anuale ale progresului
înregistrat;
 "comerţul" cu cote de energie din surse regenerabile între ţările membre să fie permis
numai dacă ambii parteneri au realizat pragul de 5% din surse regenerabile;
 certificarea energiei "verzi";
 planificare şi aprobări rapide;
 acces prioritar la reţea.
În Carta Albă, Comisia a reunit atât obiectivele de politică energetică ale Comunităţii, cât şi
instrumentele de realizare a acestora. Au fost identificate trei obiective cheie în politica
energetică:
 îmbunătăţirea competitivităţi;
75
Biomasa este considerată o sursă majoră de energie regenerabilă cu o cotă de aproximativ 63% în consumul total de
surse de energie regenerabile ale UE. Contribuţia biomasei a crescut cu un ritm mediu de până la 3,3% pe an în
perioada 1990-2002 atât pentru producerea de energie (în special în ţările nordice), cât şi pentru utilizarea directă în
sectorul casnic.
Beneficii pentru mediu. Nivelurile emisiilor se reduc semnificativ când se arde biomasa prelucrată (pelete/brichete).
Conţinutul de cenuşă dintr-o tonă de biomasă prelucrată este de 88 de ori mai mic decât pentru o cantitate similară de
cărbune, conţinutul de oxid de sulf - de 25 ori mai mic, conţinutul de oxid de azot - de 2,6 ori mai mic, iar conţinutul de
dioxid de carbon - de 40 ori mai mic.
76
COM (97) 599 final
77
În prezent, în Uniunea Europeană sursele regenerabile de energie (fără a include centralele hidro mari) asigură
circa 6% din consumul brut.
78
Pentru ansamblul UE este prevăzută cota de 22,1% dacă se includ şi centralele hidro mari.
140
 securitatea resurselor;
Promovarea surselor regenerabile de energie se identifică, astfel, ca un factor important în
realizarea acestora.
În acelaşi timp, majoritatea statelor membre au introdus măsuri de susţinere a surselor
regenerabile de energie (SRE) şi programe corespunzătoare, stabilind planuri şi obiective ţintă pe
termen mediu şi lung. Proporţia SRE în consumul energetic diferă în statele membre, de la mai
puţin de 1% până la peste 25%.
– În anul 2000, Comisia a adoptat Carta Verde privind securitatea aprovizionării care a
avertizat că UE importă 50% din necesarul de energie şi dacă nu se iau nici un fel de măsuri
această cifră va creşte în următorii 20-30 ani la 70%.
– În anul 2001, Comisia a adoptat Directiva privind promovarea electricităţii produse
din surse de energie regenerabilă (Directiva RES-E) care propunea stabilirea unui cadru în
vederea creşterii ponderii electricităţii din surse de energie regenerabilă de la 14% la 22,1% din
consumul brut de electricitate până în anul 2010.
Directiva RES-E oferă o definiţie largă a surselor de energie regenerabilă. Acestea
includ:
 hidro-energia (mare şi mică);
 biomasa (solidă, biocombustibilii, gaze de la gropi de gunoi, gaze de la staţiile de tratare
a apelor reziduale şi biogazul);
 energia eoliană;
 energia solară (fotovoltaică, termică, electrotermică);
 energia geotermală;
 energia valurilor şi a mareei.
Incinerarea deşeurilor generale a fost exclusă, dar fracţiunea biodegradabilă a deşeurilor
poate fi considerată drept regenerabilă. Categoria discutabilă de parte biodegradabilă din deşeurile
incinerate în măsura în care se respectă ierarhia deşeurilor a rămas. Mai mult, energia de la
hidrocentralele mari (peste 10 MW) este şi ea inclusă. S-a convenit tacit că aceasta va fi luată în
consideraţie în vederea îndeplinirii obiectivelor, dar nu va face obiectul măsurilor de susţinere.
141
– În 2002, a fost adoptată Directiva privind performanţele energetice ale clădirilor ca
suport pentru realizarea unui potenţial de economie de circa 22% până în anul 2010 la energia79
utilizată la încălzire, aer condiţionat, apă caldă şi iluminare.
– În anul 2003, a fost adoptată Directiva privind biocombustibilii lichizi care propunea
mărirea ponderii biocombustibililor80 utilizaţi în transporturi de la 0,6% la 5,75% până în 201081.
– Directiva de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea produselor
energetice şi electricităţii, adoptată în 2003, a extins aplicabilitatea sistemului UE de taxe minime
pentru produsele energetice, de exemplu din surse de energie regenerabilă.
– La 8 februarie 2006, Comisia a propus o strategie a Uniunii Europene pentru
biocombustibili82, ale cărei trei obiective principale au în vedere:
 promovarea biocombustibililor în cadrul Uniunii şi în ţările aflate în curs de dezvoltare,
garantând faptul că producerea şi utilizarea acestora nu au efecte negative asupra mediului
înconjurător şi contribuie la atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona;
 pregătirea utilizării pe scară largă a biocombustibililor, în special prin îmbunătăţirea
rentabilităţii acestora printr-o cultivare optimizată a materiilor prime specializate;
79
Peste 40% din consumul primar de energie din Europa este destinat încălzirii locuinţelor, producerii apei calde
menajere şi încălzirii necesare proceselor industriale.
Căldura este cel mai mare consumator de energie primară, mai mare decât electricitatea sau transportul. Pieţele
pentru sursele de energie regenerabilă de încălzire (biomasa, termo-solara, geotermala) prezintă, prin urmare, un
potenţial important de dezvoltare şi ar putea înlocui cantităţi însemnate de combustibili fosili şi electricitate utilizate
în prezent pentru încălzire.
Cu toate acestea, atât la nivelul UE, cât şi la nivelul majorităţii ţărilor membre, încălzirii din surse de energie
regenerabilă i s-a acordat mai puţină atenţie politică decât electricităţii din surse de energie regenerabilă, în principal
pentru că încălzirea bazată pe energie regenerabilă nu este comercializată folosind reţelele europene. Un alt motiv
poate fi faptul că încălzirea bazată pe energie regenerabilă este comercializată mai ales de IMM-uri, care nu au încă o
identitate puternică pe pieţele europene de energie şi care vând, mai degrabă, produse (de exemplu, dispozitive de
încălzire solară a apei sau lemn) decât energie pentru încălzire.
Introducerea programelor suport este mai complicată în cazul încălzirii din surse de energie regenerabilă decât în
cel al electricităţii din surse de energie regenerabilă, pentru că nu există o piaţă unică europeană pentru încălzirea
bazată pe energie regenerabilă, piaţa nu este reglementată de un sistem unic, iar monitorizarea vânzărilor nu este
coordonată de un organism unic.
80
Biocombustibilii includ bioetanol, biodiesel şi orice carburant pentru transporturi produs din surse de energie
regenerabilă. Conform directivei, guvernele naţionale trebuie să introducă măsuri pentru promovarea producţiei şi
utilizării biocombustibililor pe teritoriile lor.
81
Adoptarea aceste directive s-a justificat deoarece:
 În UE, sectorul transporturilor se baza în 2003 pe petrol pentru mai mult de 90% din energia consumată. O parte
din ce în ce mai mare din aceasta va trebuie să fie importată în viitor. Acest lucru este inacceptabil din punct de
vedere al securităţii viitoare a aprovizionării cu energie a UE, precum şi din perspectiva mediului (emisiile de
gaze cu efect de seră) şi justifică eforturile serioase din partea tuturor sectoarelor societăţii.
 Rezervele de petrol globale sunt limitate şi majoritatea sunt amplasate în regiuni ale lumii care se află la mare
distanţă de UE.
82
COM (2006) 34
142
 realizarea de studii cu privire la oportunităţile de care beneficiază ţările în curs de
dezvoltare de a se implica în producția de biocombustibili.
– La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o foaie de parcurs pentru sursele de energie
regenerabile intitulată: „Energiile regenerabile în secolul XXI: construirea unui viitor mai
durabil”83. Aceasta propune stabilirea unui obiectiv obligatoriu, impus prin lege, de 20% pentru
ponderea deţinută de energia regenerabilă în cadrul consumului de energie din Uniunea
Europeană până în 2020, precum şi un nou cadru legislativ pentru promovarea şi utilizarea acestor
surse de energie în Uniune.
În vederea ilustrării efectelor potenţiale ale iniţiativelor politice specifice în domeniul

energiei regenerabile, Comisia finanţează un program exerciţiu numit TERES. Studiul TERES II
este construit pe unul din scenariile dezvoltate anterior în Raportul Comisiei Europene privind
Energia până în 2020, dar merge mai departe adăugând diferite condiţii politice pentru energia
regenerabilă pentru a forma trei noi scenarii. Aceste scenarii prevăd o contribuţie a surselor
regenerabile de energie în consumul total de 9,9% - 12% până în 2010. Potenţialul tehnic,
totuşi, este mult mai mare. Diferitele scenarii ilustrează clar că SRE pot aduce o contribuţie
importantă în furnizarea de energie în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, energia
regenerabilă, ca parte a ansamblului de energie, este foarte sensibilă la schimbările politice.
Eficienţa energetică
Creşterea eficienţei energetice are o contribuţie majoră la realizarea siguranţei

alimentării, dezvoltării durabile şi competitivităţii, la economisirea surselor energetice primare
şi la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Legislaţia UE privind eficienţa energetică s-a ocupat mai întâi de produsele individuale
– Înainte de anul 2000, se referea la cerinţele minime de eficienţă energetică şi de
certificare a unei varietăţi de produse – plus un acord voluntar cu fabricanţii de automobile
(Acordul “ACEA”).
– După anul 2000, Uniunea a continuat cu legislaţia eficienţei energetice pentru produse
individuale, stabilind cerinţe de eficienţă pentru stabilizatorul de curent (o componentă a lămpilor
fluorescente) şi noi cerinţe de certificare pentru frigidere, congelatoare, aparate de aer condiţionat
şi cuptoare electrice casnice.
În acelaşi timp, s-a început adoptarea legislaţiei eficienţei energetice care se ocupă de
eficienţa energetică în construcţii şi cogenerare.
– Importanţa acordată în Uniunea Europeană activităţilor de utilizare eficientă a energiei
este subliniată şi de Comunicarea 247/2000 “Plan de acţiune pentru îmbunătăţirea eficienţei
energetice”. Documentul evidenţiază politicile şi măsurile necesare pentru înlăturarea obstacolelor
83
COM (2006) 848
143
în valorificarea potenţialului de economisire a energiei încă existent în Uniunea Europeană, estimat
la circa 18%:
 măsuri de integrare eficientă a energiei în alte programe şi politici europene, altele decât
cele privind energia;
 măsuri de întărire pe orizontală a eforturilor Comunităţii privind eficienţa energiei;
 noi măsuri şi politici coordonate.
– Începând cu anul 2003 Comisia a propus:
 o Directivă cadru privind eco-proiectarea84 produselor care utilizează energie, care ar
trebui să facă posibilă stabilirea unor cerinţe minime de eficienţă sau promovarea acordurilor
voluntare în acest domeniu.
 stabilirea unui obiectiv al eficienţei energetice pentru Uniunea Europeană - prin lege.
Directiva Serviciilor Energetice solicită ţările membre să diminueze cantitatea de energie
distribuită consumatorilor finali cu 1% pe an;
 un set complet de măsuri în vederea instituirii unei noi politici energetice europene
menite să combată schimbările climatice şi să stimuleze securitatea şi competitivitatea sectorului
energetic al UE. Una din aceste măsuri vizează îmbunătăţirea eficienţei energetice până la 20% în
perioada 2008-2020. Totodată, complexitatea problemelor legate de producerea, transportul şi
consumul energiei a crescut odată cu acutizarea problemelor globale de mediu şi de epuizare a
resurselor naturale.
– În iunie 2005, Comisia a publicat Cartea verde privind eficienţa energetică85, care şi-a
propus:
 reducerea consumului de energie cu 20%;
 reducerea preţului final pentru echipamentele cu o bună eficienţă energetică şi pentru
tehnologiile care utilizează energii regenerabile;
 realizarea unor inovaţii majore în domeniile transportului şi construcţiilor, sectoarele cu cel
mai mare consum energetic;
 angajarea UE şi a statelor membre în derularea de politici convergente menite să
promoveze eficienţa energetică, schimbul de bune practici şi difuzarea de tehnologii mai bune,
precum şi în campanii de informare şi de stimulare în rândul gospodăriilor şi al consumatorilor;
 derularea unor acţiuni de informare şi de instruire, care nu ar trebui să se limiteze numai la
profesioniştii din sectorul energetic.
84
Aceasta are scopul de a:
 promova dezvoltarea durabilă asigurând, în acelaşi timp, circulaţia liberă a produselor care utilizează energie în
cadrul UE;
 îmbunătăţi performanţele globale ale acestor produse din punct de vedere al mediului;
 contribui la securitatea aprovizionării cu energie şi de a îmbunătăţi competitivitatea economiei UE;
 susţine atât interesele industriei, cât şi ale consumatorilor.
85
COM (2005) 265
144
– La 19 octombrie 2006, Comisia a adoptat un Plan de acţiune pentru eficienţa
energetică86. Acesta urmăreşte exploatarea potenţialului de îmbunătăţire a eficienţei energetice de
peste 18%, care se presupune că ar exista în continuare în Uniune, confruntat cu barierele
comerciale care împiedică o difuzare satisfăcătoare a tehnicilor destinate creşterii acestei
eficienţe şi recurgerea la o utilizare eficientă a energiei. Comisia a propus:
 măsuri de integrare sporită a eficienţei energetice în acţiuni şi programe comunitare care
nu au legătură cu energia, precum politica regională şi urbană, fiscalitatea şi preţurile
energiei, cercetarea şi tehnologia;
 reorientarea măsurilor comunitare care au dat rezultate bune, precum şi noi acţiuni şi
măsuri comune şi coordonate.
c O categorie importantă de directive priveşte certificarea eficienţei energetice. Prin

certificarea eficienţei energetice a unui aparat se înţelege validarea de către organismul de
certificare abilitat în acest scop a informaţiilor înscrise pe eticheta modelului de aparat pregătit
să fie oferit la vânzare/închiriere.
Directiva 75/1992 obligă la etichetarea, din punct de vedere al eficienţei energetice, a
aparaturii electrocasnice şi la existenţa unei fişe cu informaţii detaliate (de exemplu, greutatea,
nivelul de zgomot, consumul de apă etc.) ce însoţeşte aparatul supus vânzării. Ea are mai multe
directive asociate specifice:
– Directiva 42/1992 privind cerinţele de eficienţă pentru cazanele de
apă caldă noi funcţionând cu combustibili lichizi sau gazoşi.
– Regulamentul privind eco-etichetarea 880/1992 care îşi propune să
ajute la reducerea poluării prin încurajarea agenţilor economici să participe la o acţiune
voluntară de eco-etichetare a produselor, pentru încurajarea producerii şi utilizării tehnologiilor
curate care reduc impactul asupra mediului pe tot ciclul de viaţă al produsului şi pentru informarea
populaţiei cu privire la impactul asupra mediului pe care îl au produsele.
– Directiva 2/94 privind aparatele frigorifice.
– Directiva 12/95 privind maşinile electrice de spălat rufe.
– Directiva 13/95 privind uscătoarele electrice de rufe.
– Directiva 57/96 referitoare la cerinţele de eficienţă energetică la
frigidere, congelatoare sau combinaţii ale acestora.
– Directiva 60/96 privind maşinile de spălat rufe cu uscător
încorporat.
– Directiva 17/97 privind maşinile electrice de spălat vase.
– Directiva 11/98 privind lămpile de iluminat.
– Reglementarea 2422/2001 cu privire la un program comunitar de
certificare a eficienţei energetice pentru aparatura de birou.
86
COM (2006) 545
145
În prezent, în Uniunea Europeană există două sisteme de etichetare a aparatelor
electrocasnice, în funcţie de eficienţa lor energetică:
 eticheta obligatorie care clasifică becurile, autoturismele
şi majoritatea aparatelor electrocasnice de la A la G: A reprezintă o
eficienţă maximă, iar G o eficienţă minimă. De curând s- au introdus
calificările A+ şi A++ pentru frigidere şi aparatele de aer condiţionat.
Sistemul de la A la G le dă consumatorilor o idee despre cât de multă
energie consumă aparatele, dar, cu toate acestea, sistemul este deja
depăşit de noile tehnologii.
 eticheta „eco“ (cu simbolul floare), care este o schemă voluntară de încurajare a
companiilor în comercializarea produselor şi serviciilor ecologice şi care permite consumatorilor
să identifice aceste produse şi servicii.
c Regulamentul tehnic şi strategic emis prin Rezoluţia Consiliului European şi bazat pe

noua abordare a standardizării şi armonizării tehnice stabileşte următoarele principii:
 armonizarea legislativă este limitată la cerinţele esenţiale care plasează produsele pe
piaţa comunitară; aceste cerinţe trebuie satisfăcute pentru produsele care beneficiază de libera
circulaţie în Comunitate;
 specificaţiile tehnice ale produselor satisfac cerinţele esenţiale impuse în directive,
cerinţe care se vor regăsi şi în standardele armonizate;
 aplicarea standardelor armonizate sau a altora rămâne voluntară, iar producătorul poate să
aplice şi alte specificaţii tehnice cu condiţia respectării cerinţelor esenţiale;
 produsul fabricat în acord cu standardele armonizate beneficiază de prezumţia de
conformitate cu cerinţele esenţiale.
c În 2001, Comisia a adoptat Directiva 226/2001 privind promovarea eficienţei energetice

în construcţii. Obiectivul de la bază al acestei directive a fost de a promova îmbunătăţirea
performanţelor energetice ale clădirilor din UE.
Ţinând cont de rotaţia redusă a clădirilor cu o durată de viaţă de 50 până la 100 de ani, era
clar că potenţialul cel mai ridicat pentru îmbunătăţirea performanţelor energetice pe termen scurt şi
mediu se afla în fondul imobiliar actual. Directiva a creat un cadru care trebuia să ducă la o mai
bună coordonare a legislaţiei ţărilor membre în acest domeniu. Totuşi, aplicarea în practica a
acestui cadru a rămas, în principal, responsabilitatea fiecărei ţări membre. Directiva a acoperit
patru elemente principale:
 stabilirea unui cadru general al unei metodologii comune pentru calcularea
performanţelor energetice integrate ale clădirilor;
 aplicarea unor standarde minime de performanţă energetică la clădirile noi şi la anumite
clădiri existente atunci când acestea sunt renovate;
146
 programe de certificare pentru clădirile noi şi cele existente pe baza standardelor de mai
sus şi afişarea publică a certificatelor de performanţă energetică şi a temperaturilor
interioare recomandate şi a altor factori climatici relevanţi în clădirile publice;
 verificarea şi evaluarea specifică a instalaţiilor de cazane şi de încălzire/răcire.
Această directivă a fost completată, în 2002, cu raportul intitulat "Eficienţa utilizării
energiei în clădiri", care prevedea ca facturile pentru încălzire şi apă să fie calculate după consum.
Altfel spus, consumatorii ar trebui să fie mai informaţi cu privire la energia consumată şi la
sectoarele în care ar putea face economii.
c În ceea ce priveşte tehnologiile energetice:

 La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o comunicare intitulată „Către un Plan
european strategic privind tehnologia din domeniul energetic” unde s-a subliniat necesitatea unei
schimbări radicale în favoarea inovării în domeniul tehnologiilor energetice europene, pornind de
la cercetarea fundamentală şi până la cucerirea pieţei, pentru a accelera dezvoltarea şi
implementarea tehnologiilor durabile, curate, eficace şi cu un nivel redus de carbon.
 La 22 noiembrie 2007, Comisia a prezentat un plan strategic european pentru
tehnologiile energetice (planul SET)87. Planul SET vizează, în principal, accelerarea dezvoltării şi
implementării viitoarelor tehnologii cu un nivel redus de carbon.
Viitorul politicii energetice a Uniunii Europene
Prognoza pentru dezvoltarea diferiţilor purtători de energie este:

 Combustibili solizi88. Producţia de combustibili solizi în statele membre bazată pe
criterii economice nu are perspectivă. În prezent, costurile lor de producţie sunt de 4-5 ori mai
mari decât preţurile mondiale. Evoluţia viitoare depinde de dezvoltarea tehnologiilor care vor
contribui la o utilizare mai uşoară a acestor combustibili (gazeificare) şi vor reduce efectul negativ
asupra mediului. Viitorul combustibililor solizi poate fi susţinut numai în cadrul securităţii
alimentarii cu energie a UE.
 Combustibili lichizi. Dependenţa de import poate creşte la 90% în jurul anului 2020.
Pentru a diminua această dependenţă, eforturi şi acţiuni substanţiale sunt necesare pentru a
înlocui aceşti combustibili cu alţii şi pentru a reduce consumul lor, în special în transporturi, unde
a fost înregistrată o creştere de la 18% în anul 1973 la 50% în anul 2000. Dependenţa de import va
forţa economia europeană să se adapteze şi să reflecte asupra creşterii preţurilor petrolului.
87
COM (2007) 723
88
Termenul de "combustibil solid" implică huila, lignitul, turba, emulsii petroliere, şisturi bitu-minoase şi fracţiile
bogate ale produselor petroliere. Pot fi luate în considerare biomasa şi deşeurile din combustibili în amestec cu
combustibilii solizi.
147
 Gazul natural. Rezultatul înlocuirii combustibililor solizi cu gaze naturale, precum şi
creşterea consumului vor determina creşterea riscului importurilor pe termen lung, în special
considerând că 41% din import este din Rusia şi 30% din Algeria. Este necesară diversificarea
geografică a alimentării cu gaze naturale, în special alimentarea cu gaze naturale lichefiate. De
asemenea, angajamente pe termen lung cu marii furnizori, cum ar fi Rusia, sunt necesare.
 Energia nucleară. Viitorul energiei nucleare este nehotărât. Dezvoltarea viitoare a
acesteia necesită consens politic. Soluţii satisfăcătoare şi transparente trebuie găsite pentru
deşeurile radioactive. Închiderea centralelor nucleare deja existente este prevăzută după atingerea
duratei de viaţă (în medie 40 de ani). Energia nucleară este foarte importantă pentru independenţa
în alimentarea cu energie şi pentru reducerea impactului negativ asupra mediului, mai ales
datorită reducerii emisiilor de CO2. Prin urmare, UE ar trebui să susţină tehnologiile nucleare şi, în
special, noile reactoare.
 Surse de energie regenerabilă. Sursele de energie regenerabilă au un potenţial
semnificativ. Ţinta UE este asigurarea cu ajutorul surselor regenerabile a 12% din consumul total
de energie în anul 2010 (în scenariul realist probabilitatea efectivă de realizare este de 6,7% în anul
2010 şi de 7,7% în anul 2030). Dezvoltarea resurselor regenerabile are nevoie de suport financiar,
legal şi promoţional.
În martie 2007, liderii Uniunii Europene au ajuns la concluzia că trebuie să dezvolte o

politică integrată în domeniul energiei şi a protecţiei mediului înconjurător cu scopul de a
reduce consumul de combustibili fosili (ce reprezintă o resursă naturală epuizabilă), de a pune în
aplicare modalitatea de economisire a energiei şi de a pune la punct metode alternative de
producere a energiei electrice.
În prezent, 80% din nevoia de energie a Uniunii este susţinută de combustibili fosili – gaze
naturale, petrol şi cărbune, din care o mare parte este importată, făcând astfel ca Uniunea
Europeană sa fie deosebit de vulnerabilă la potenţialele reduceri ale ofertei sau la creşterea
preţurilor pe plan internaţional. În acest sens, s-a ajuns la concluzia că o serie de măsuri trebuie
luate până în 2020 pentru a răspunde mai bine nevoilor consumatorilor şi pentru a proteja mediul
înconjurător. Legislaţia propusă are la bază principiul „20/20/20 până în 2020” şi ea urmăreşte:
- economisirea a 20% din consumul de energie previzionat pentru 2020;
- creşterea până la 20% a surselor energetice regenerabile (energie solară, eoliană,
biomasă) în totalul consumului de energie;
- creşterea, cel puţin, până la 10% a biocombustibililor până în 2020, cu condiţia
ca biocombustibilii de „a doua generaţie” din culturi neagricole să devină disponibili pentru
comercializare;
- un angajament independent al UE de a reduce cu cel puţin 20% emisiile de gaze
cu efect de seră până în 2020, în comparaţie cu nivelurile din 1990 şi obiectivul unei reduceri de
30% până în 2020, sub rezerva încheierii unui acord internaţional cuprinzător cu privire la
schimbările climatice;
- realizarea unei pieţe energetice interne care să aducă beneficii în mod real şi
eficient pentru fiecare persoană şi companie în parte;
148
- o mai bună integrare a politicii în domeniul energie cu alte politici, cum ar fi
politica agricolă şi cea comercială;
- o mai bună cooperare internaţională.
Capitolul VIII: Politica de protecţie a mediului înconjurător
Concepte de bază privind mediul înconjurător
 Protecţia mediului înconjurător – o problemă ce vizează viitorul planetei

Protecţia mediului înconjurător este o problemă care interesează şi afectează toţi cetăţenii.
Datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, dorinţa
de a face sacrificii pentru îmbunătăţirea mediului a crescut considerabil.
O anchetă întreprinsă pe întreg cuprinsul UE (Eurobarometer, martie 2008) a relevat faptul
că mai mult de 95% din cetăţenii europeni sunt de părere că protecţia mediului este importantă 89.
Aproximativ 80% susţin că mediul le influenţează calitatea vieţii şi afirmă că, prin eforturile
proprii, pot să contribuie la protejarea acestuia. Sondajul Eurobarometru a arătat că, în opinia
europenilor, cele mai grave şase probleme de mediu sunt: schimbările climatice, poluarea
aerului şi a apei, dezastrele provocate de om, folosirea substanţelor chimice în produsele de larg
consum şi utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) în agricultură90.
89
Doar şomajul, lupta împotriva sărăciei şi a crimei organizate şi menţinerea păcii au fost cotate mai sus.
149
Cetăţenii din Europa aşteaptă, aşadar, ca UE să joace un rol activ în protecţia şi conservarea
mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislaţiei europene, cât şi extern, prin participarea Comunităţii
la diferite acorduri internaţionale. Comisarul pentru mediu, Stavros Dimas, a declarat: „Majoritatea
europenilor susţin că Uniunea Europeană ar trebui să facă mai mult pentru mediu şi că deciziile
care privesc mediul ar trebui adoptate la nivel european. Majoritatea copleşitoare a europenilor
consideră că este necesară o legislaţie de mediu armonizată la nivel european şi consideră că UE ar
trebui să ajute şi alte state să îmbunătăţească standardele de mediu”91.
 Protecţia mediului înconjurător nu reprezintă un obstacol în calea performanţei

economice
În ceea ce priveşte eficienţa politicii de mediu, aproape două treimi din europeni sunt de
părere că protecţia mediului reprezintă un stimulent pentru inovaţie (63%) şi nu un potenţial
obstacol în calea unei performanţe economice favorabile (16%). Aproape la fel de mulţi europeni
(64%) susţin că ar trebui să se acorde prioritate protecţiei mediului înaintea competitivităţii
economice, în timp ce 18% pun competitivitatea pe primul loc. Mai mult de două treimi din
cetăţenii europeni au convingerea că progresul individual al ţărilor ar trebui măsurat cu ajutorul
unor indicatori sociali, de mediu şi economici, în vreme ce o mică parte din cetăţeni (15%) susţin
că progresul ar trebui cuantificat, în principal, pe baza indicatorilor economici şi monetari.
 Protecţia mediului înconjurător – o provocare internaţională

Problemele mediului înconjurător nu pot fi rezolvate eficient decât prin acţiunea tuturor
părţilor implicate. Problemele de mediu internaţionale capătă o importanţă din ce în ce mai mare.
Singura soluţie este ca toate ţările să coopereze. Probleme ca poluarea aerului şi distrugerea
stratului de ozon de către fluoroclorocarburi nu depind de graniţele naţionale.
Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că orice încercare din partea unui stat de
a-şi păstra mediul curat este sortită eşecului dacă celelalte state nu sunt şi ele pregătite să facă un
efort în domeniul protecţiei mediului. Un agent poluant de o importanţă majoră pentru calitatea
aerului este dioxidul de sulf (SO2). Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe bază de
sulf, cum ar fi uleiul sau cărbunele. Odată degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este - în adevăratul
sens al cuvântului - "pe aripile vântului". Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori
provoacă ploi acide care adeseori contribuie la acidificarea solului şi a apei la mii de kilometri
distanţă de zona de emisie a noxelor.
În nordul Suediei, de exemplu, se găsesc o serie de lacuri ale căror rezerve de peşte s-au
diminuat drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte neglijabilă din aerul
90
Aproximativ 58% din cetăţenii europeni sunt reticenţi în privinţa utilizării OMG, spre deosebire de 21% care sunt în
favoarea utilizării acestora.
91
Aproximativ două treimi din cetăţenii europeni preferă ca deciziile privind mediul să fie luate în comun cu Uniunea
Europeană şi nu la nivel naţional. Mare parte din europeni declară că li se pare necesară armonizarea legislaţiei
europene de mediu (82%), că UE ar trebui să sprijine ţările terţe în procesul de îmbunătăţire a standardelor de mediu
(80%) şi că UE ar trebui să aloce mai multe fonduri pentru protecţia mediului (78%). Aproximativ 78% din europeni
consideră utilă crearea unui grup european de protecţie civilă pentru a combate efectele posibilelor dezastre
naturale din ţările lor.
150
poluat ce a provocat ploile acide provine din Suedia, cea mai mare parte provenind din regiunile
industriale ale Europei Centrale şi din Regatul Unit.
Situaţii similare pot fi întâlnite şi în Austria. Comisia Economică pentru Europa Naţiunilor
Unite adună periodic date despre mişcările agenţilor poluanţi ai aerului din Europa. Din aceste date
se poate observa unde ia naştere poluarea aerului. Conform acestor date, mai puţin de 6% din
poluarea cu sulf detectată în Austria era autohtonă. Mai mult de 94% din poluarea provocată de
emisiile de sulf apărută în Austria a fost aşadar "importată" din străinătate.
Şi în cazul poluării apei situaţia este similară. Eforturile uriaşe făcute de către Olanda pentru
a purifica Rhin-ul ar fi fost sortite eşecului dacă Germania şi alte ţări riverane n-ar fi adoptat şi ele,
simultan, măsuri în acest sens.
Ameninţarea schimbării climei, lărgirea găurii din stratul de ozon, dispariţia diferitelor specii
de faună şi floră sălbatică sau poluarea celor şapte mări atrag şi mai serios atenţia asupra nevoii de
măsuri comune, la nivel global.
Reducerea la nivel mondial a emisiilor de noxe, în special de dioxid de carbon (CO 2) care
este necesară pentru a evita schimbările climatice periculoase, cere acţiuni concertate. Acelaşi
lucru este valabil în cazul încetării producerii şi folosirii substanţelor responsabile de subţierea
stratului de ozon din stratosferă (în special fluoroclorocarburi). Măsurile adoptate de către state în
mod individual n-ar reprezenta decât o picătură în ocean.
În zilele noastre, puternica interdependenţă în domeniul protecţiei mediului este binecunoscută.
Un mare număr de acorduri şi convenţii internaţionale ar trebui să ajute ca problemele de mediu să
poată fi ţinute sub control. Cu toate acestea, este o cale mult mai înceată şi mai grea aceea de a ajunge
la acorduri eficiente, decât aceea de a elabora legi naţionale, de vreme ce în cazul acordurilor este
nevoie de un compromis între mai mulţi participanţi. De asemenea, este mult mai dificil să se verifice
dacă angajamentele sunt respectate şi să se impună sancţiuni dacă este necesar.
Cu toate acestea, în multe zone nu există nici o alternativă la lungile şi greoaiele negocieri
ale acordurilor internaţionale.
Globalizarea problemelor mediului înseamnă că, acum, multe probleme pot fi soluţionate în
mod semnificativ doar la nivel internaţional. UE este un forum potrivit pentru rezolvarea
problemelor de mediu. Încheierea de acorduri inter-naţionale pe probleme de mediu este, de
obicei, un proces lent, dar în multe cazuri constituie singura soluţie viabilă.
 Protecţia mediului înconjurător şi sănătatea umană

Un recent studiu intitulat Environmental Performance Index 2008 (EPI), realizat în
colaborare de către două centre de cercetare ale unor mari universităţi (Yale şi Columbia), a
analizat starea mediului şi eficienţa măsurilor de protejare a acestuia. Indicele EPI este un scor
compozit, derivat din ponderarea a 25 de factori grupaţi în două mari categorii: sănătatea mediului
şi vitalitatea ecosistemului, fiecare contând cu câte 50% în stabilirea punctajului final.
Indicele cu cea mai mare pondere (25%) în scorul general EPI este aşa-numitul Disability
Adjusted Life Years (DALY), folosit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. DALY reflectă
incidenţa deceselor şi a diverselor dizabilităţi suferite ca urmare a factorilor de mediu, multiplicată
cu speranţa de viaţă a persoanei la vârsta decesului sau a suferirii unui handicap fizic permanent. În
151
funcţie de DALY, România are acelaşi scor ca şi Iran, Iordania, Macedonia, Vietnam, Siria şi
Belize şi se află pe ultimul loc în UE şi în Europa Centrală şi de Est.
Principiile, obiectivele şi instrumentele politicii de mediu
A. Principiile politicii de mediu
Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de
Acţiune pentru Mediu. Acestea se referă la:
 principiul prevenirii poluării, devenit principiu de bază în cel de-al patrulea
program de acţiune;
 în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în
vedere impactul realizării acestuia asupra mediului, încă din faza iniţială;
 exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul
ecosistemelor, trebuie redusă;
 informaţiile ştiinţifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea
îmbunătăţirii deciziilor care trebuie adoptate în legătură cu acţiunile;
 principiul "poluatorul plăteşte"92, care presupune acoperirea costurilor legate de
prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului de către poluator;
 activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să cauzeze deteriorări ale mediului
în alt stat;
 politicile de mediu din statele membre trebuie să ţină cont de interesele ţărilor în
curs de dezvoltare;
 prin intermediul organizaţiilor internaţionale, Comisia Europeană şi statele
membre trebuie să iniţieze acţiuni de promovare a problemelor legate de protecţia mediului cu
efecte globale;
 responsabilitatea privind protecţia mediului revine fiecăruia dintre noi, de aceea
educaţia ecologică este esenţială;
 principiul subsidiarităţii: măsurile de protecţia mediului trebuie adoptate la nivelul cel mai
adecvat, ţinând cont de tipul de poluare, de acţiunile necesare şi de zona geografică ce trebuie
protejată;
 programele naţionale de protecţia mediului trebuie armonizate cu pro-gramul Comisiei
Europene, având la bază un concept comun dezvoltat pe termen lung.
B. Obiectivele politicii de mediu
Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:
 Conservarea şi protecţia mediului, precum şi îmbunătăţirea calităţii lui.
92
Articolul 174 [130r] al Tratatului CE.
152
 Protecţia sănătăţii umane.
 Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.
 Promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de mediu
regionale sau globale93.
 Protecţia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni
ale Comunităţii. Acest obiectiv se bazează pe principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii
acţiunii preventive, a combaterii sursei care provoacă deteriorarea mediului şi a obligaţiei celui
responsabil să plătească. Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi
implementarea altor politici comunitare.
 Un mai bun acces la informaţiile despre starea mediului oferit populaţiei. Cu cât
publicul este mai bine informat despre starea mediului, cu atât el poate să-şi asume mai bine rolul
său în ceea ce priveşte co-responsabilitatea în crearea politicii de mediu europene. Directiva cu
privire la accesul la informaţia despre mediu prevede că autorităţile din cadrul statelor membre
trebuie să furnizeze anumite date despre starea mediului tuturor cetăţenilor lor, la cerere.
 Minimizarea diferenţelor dintre standardele de mediu ale statelor membre luate
individual. Modalitatea de a întruni cerinţele pentru o dezvoltare durabilă şi conştientă de mediu
este realizarea unui înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât mai uniform posibil.
 Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale94. Se poate spune că:
- există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansată (sectorul industrial), dar
şi sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultură, turism);
- pentru a îmbunătăţi performanţele în procesul de integrare trebuie să se prezinte obiective şi
măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, să se includă componente europene, naţionale şi locale,
să se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de integrare, precum
şi indicatori de evaluare a eficienţei acestui proces;
- trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor
cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.
C. Instrumentele utilizate de către Uniunea Europeană în vederea implementării

politicii de mediu
C1. Instrumentele legislative

Comunitatea elaborează regulamente şi directive în conformitate cu pro-gramele de acţiune
pentru mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.
– Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt adresate tuturor
subiecţilor din cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru
fiecare cetăţean european. De exemplu, interdicţia de a trimite deşeurile în anumite ţări în curs de
dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul transportului
de deşeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege
sau o ordonanţă naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este permisă.
93
Primele patru obiective sunt stipulate prin articolul 174 al Tratatului CE.
94
Articolul 6 [3c] din Tratatul CE.
153
– Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate, menţionează
obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporţia
implementării lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini
cerinţele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislaţie se integrează
în sistemul legal naţional rămâne şi el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite
directive privind puritatea aerului impun valori limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi
poluanţi, dar lasă în seama statelor membre alegerea măsurilor ce se impun (de exemplu, cerinţe de
mediu mai stricte pentru agenţii industriali deja existenţi) pentru a rămâne sub limita valorilor
specificate.
Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel
mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiţii climatice, la atitudinea
populaţiei, la respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din cadrul fiecărui stat membru. Din
acest motiv, directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu
europeană decât regulamentele.
C2. Instrumentele financiare
c Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este
programul LIFE95. Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea şi implementarea
politicii şi legislaţiei de mediu a Comunităţii.
Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:

 proiectelor inovatoare şi acţiunilor pe scară demonstrativă, promovând dezvoltarea
susţinută în domeniul activităţii industriale;
 proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autorităţilor
locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca şi în planificarea utilizării
terenurilor, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a mediului;
 proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii şi legislaţiei de mediu ale
Comunităţii, în special:
- protecţia şi utilizarea raţională a zonelor de coastă;
- reducerea deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase;
- prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor;
- măsuri împotriva poluării şi acidificării aerului, ca şi împotriva acidizării ozonului din
troposferă.
Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice înregistrate în UE. De
asemenea, LIFE este singurul instrument financiar comunitar în domeniul protecţiei mediului care
este deschis participării şi statelor candidate la Uniunea Europeană, în baza unei contribuţii
financiare a acestora.
95
LÌnstrument Financier pur lÈnvironement.
154
D. Instituţii implicate
Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de o serie de organizaţii şi instituţii

implicate în pregătirea, definirea şi implementarea acesteia. Ele realizează şi legătura cu guvernele
statelor membre, cu diverse organizaţii patronale şi profesionale, precum şi cu organizaţiile
neguvernamentale.
Cele mai relevante instituţii implicate în politica comunitară de mediu sunt:
 Comisia Europeană, prin Direcţia Generală de Mediu (creată în 1981) care este
responsabilă cu elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu şi Agenţia
Europeană de Mediu şi a reţelei europene de informaţie şi observare pentru mediu
(EIONET, care colectează informaţii legate de mediu);
 Consiliul UE, prin Consiliul pentru Probleme de Mediu;
 Parlamentul European, prin Comitetul de mediu, sănătate publică şi siguranţă
alimentară;
 Comitetul Regiunilor, prin Comisia pentru dezvoltare durabilă;
 Comitetul Economic şi Social, prin Comitetul privind agricultura, dezvoltarea rurală şi
protecţia mediului şi prin Observatorul Dezvoltării Durabile.
E. Politicile de mediu pe domenii specifice

 Controlul poluării aerului (evaluarea calităţii pentru anumite produse, cum ar fi
combustibilii; standarde ale calităţii aerului; controlul nivelului maxim admis de emisii în cazul
centralelor industriale);
 Chimicale, accidente industriale şi biotehnologii;
 Poluarea fonică (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonică de către vehicule şi
maşini industriale);
 Conservarea naturii (conservarea faunei şi florei, ca şi menţinerea varietăţii lor);
 Politica deşeurilor (incinerarea deşeurilor; transporturile de deşeuri; deversarea; deşeurile
provenite din ambalaje; bateriile folosite);
 Politica privind protecţia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau
interdicţia deversării anumitor substanţe în apă);
 Politica cu privire la controlul poluării industriale (managementul de mediu şi schemele
de verificare; reducerea poluării).
Dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă
În anul 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio, 170 de state au recunoscut în mod unanim şi au
căzut de acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul următor,
denumită „Agenda 21”, a cărei opţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile. Problema
cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspiraţii umane: necesitatea
155
continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca
singură cale pentru bunăstarea generaţiilor prezente şi viitoare. Conform prevederilor stabilite în
cadrul Conferinţei de la Rio, obiectivele dezvoltării durabile sunt:
 obiective economice: creştere, echitate, eficienţă;
 obiective sociale: delegare, participare, mobilitate socială, coeziune socială, dezvoltare
socială;
 obiective privind mediul: integritatea ecosistemelor, menţinerea capacităţii,
biodiversitatea, problemele globale.
 Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cea dată de către Comisia
Brundtland în raportul “Viitorul nostru comun”: „Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare
care satisface nevoile prezente fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi”96. Raportul conţine două concepte cheie:
a. conceptul de nevoie, în special nevoile esenţiale ale lumii sărace cărora ar trebui să li se
acorde prioritate;
b. ideea de limitare dată de tehnologia fiecărui stat şi de organizarea socială cu privire la
posibilitatea de a satisface nevoile prezente şi viitoare.
Raportul Brundtland are trei trăsături principale:
 Mai întâi, el se concentrează asupra oamenilor. Cuvântul mediul înconjurător nu apare
decât la sfârşit.
 În al doilea rând vorbeşte despre echitate.
 În al treilea rând, nu se concentrează asupra limitelor impuse de mediul înconjurător şi
asupra modului în care oamenii ar trebui să-l exploateze – aşa numitele limite ale dezvoltării –, ci
asupra limitelor impuse de know-how-ul uman şi de organizarea socială.
 În lucrarea “Moştenirea comună” a Guvernului Regatului Unit se precizează:

„Dezvoltarea durabilă înseamnă să trăieşti mai mult din veniturile dezvoltării decât din capitalul
ei. Aceasta înseamnă să păstrezi consumul resurselor naturale în limitele posibilităţii de a le
înlocui. Înseamnă, de asemenea, să ţii cont de generaţiile viitoare nu numai în ceea ce priveşte
bunăstarea creată de om…. ci şi în ceea ce priveşte sănătatea naturală, cum ar fi rezervele de apă
adecvate, terenul arabil, sănătatea pădurilor şi a vieţii sălbatice”97.
Definiţia Guvernului britanic are în vedere mediul înconjurător şi nu oamenii, nu vorbeşte de
sărăcie sau nevoi, ci se concentrează mai ales pe limitele din afara dezvoltării decât pe cele din
interiorul acesteia.
 O altă definiţie este cea a Uniunii Mondiale pentru Conservarea Mediului şi ea are în
vedere “îmbunătăţirea calităţii vieţii şi, în acelaşi timp, implicarea în susţinerea sistemului”.
96
World Commission on Environment and Development, Our Common Future, Oxford University Press, New York,
1987
97
UK Government, This Common Inheritance. BritainÈnvironmental Strategy, Cm 1200, HMSO, London, 1990
156
Această versiune ridică problema noţiunii de “capacitate de susţinere” care este extrem de greu de
pus în practică.
 Alţi scriitori preferă să definească durabilitatea în termeni care păstrează noţiunile de

“capital ecologic” şi “capital social”. Această abordare este construită pe o filozofie economică a
existenţei având la bază scopul de a investi – în acest caz stocurile de resurse naturale. De
exemplu, economistul britanic David Pearce argumentează că “susţinerea necesită în primul rând
un stoc constant de capital natural, interpretat ca grup al tuturor bunurilor ambiante” 98.
 Cei mai mulţi susţinători ai durabilităţii ridică din umeri când sunt confruntaţi cu întrebări
privind definiţia şi se întorc la cea dată de Brundtland. Totuşi, preferinţa noastră se îndreaptă spre
o definiţie relativ simplă care accentuează obiectivele progresului sistemic pe termen lung:
“dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care îmbunătăţeşte pe termen lung sănătatea oamenilor
şi a sistemului ecologic”99. Această strategie evită dezbaterile inutile privind “capacitatea de
susţinere”, sau “nevoi” şi accentuează procesul continuu spre o umanitate sănătoasă. În teorie,
direcţiile acestui proces pot fi acceptate prin procesele participative în care toţi acţionarii
semnificativi sunt reprezentaţi şi progresul poate fi măsurat prin intermediul unor indicatori de
performantă.
 Alte definiţii sunt sau pur ecologice sau pur economice. Nesfârşita varietate reflectă
paradoxul ideii de dezvoltare durabilă: atracţia ei este atât de vastă pentru că fiecare o poate
interpreta diferit. La suprafaţă pare atât de simplă încât nu pare deloc a fi un concept, însă când
priveşti dincolo de aparenţe pare mult mai complexă decât multe alte probleme ale vieţii.
Strategia privind dezvoltarea durabilă

Context
În iunie 2001, Consiliul European de la Göteborg a adoptat o strategie privind dezvoltarea
durabilă, propusă de către Comisie: alăturându-se strategiei economice mai generale adoptate cu
un înainte la Lisabona, această nouă strategie conţinea măsuri privind bunăstarea cetăţenilor
europeni confruntaţi cu provocări cum ar fi schimbările climatice, sărăcia sau riscurile pentru
sănătate.
În 2005, concomitent cu relansarea Strategiei de la Lisabona sub forma unui parteneriat
pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă, Consiliul European a definit principiile de bază ale
dezvoltării durabile în Europa. Aceste principii asigură prosperitatea economică bazată pe o
economie inovatoare şi eficientă din punct de vedere ecologic, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului şi promovarea echităţii şi a coeziunii sociale în solidaritate cu restul lumii.
Pearce, D., Barbier, E., Markandya, A., Blueprint for a Green Economy, Earthscan Publications, London, 1989
98
99
Wheeler, S., Planning Sustainable and Livable Cities, in The City Reader, edited by R. LeGates and F. Stout,
London and New York, 2000
157
Pe baza platformei de acţiuni prezentate de către Comisie în decembrie 2005, precum şi a
contribuţiilor, îndeosebi ale Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi
Social European, Consiliul European a adoptat, în cadrul reuniunii sale din iunie 2006, o nouă
strategie privind dezvoltarea durabilă (SDD), destinată unei Uniuni Europene extinse şi care se
situează în contextul unei solidarităţi mondiale necesare. Noua SDD se referă, de asemenea, la
principiile directoare privind dezvoltarea durabilă pe care Consiliul European le adoptase în iunie
2005.
În plus, una dintre bazele noii SDD constă într-o sinergie cu Strategia de la Lisabona, în
măsura în care ambele privesc sprijinirea schimbărilor structurale necesare pentru ca economiile
statelor membre să poată prospera, garantând, totodată, egalitatea socială şi un mediu sănătos. În
altă ordine de idei, SDD intenţionează să stabilească o orientare în vederea îmbunătăţirii elaborării
de politici, bazată pe o mai bună legiferare, precum şi pe principiul conform căruia dezvoltarea
durabilă trebuie să fie integrată la toate nivelurile de elaborare de politici.
În acest context, noua strategie privind dezvoltarea durabilă a identificat şapte provocări
cheie, însoţite de obiective globale, operaţionale şi de măsuri corespunzătoare:
 limitarea schimbărilor climatice şi promovarea energiei curate;
 garantarea faptului că sistemele de transport răspund necesităţilor socio-economice şi de
mediu;
 promovarea modurilor de producţie şi de consum durabile;
 îmbunătăţirea gestiunii şi evitarea exploatării excesive a resurselor naturale;
 promovarea unui sistem de sănătate publică de calitate, disponibil tuturor, fără
discriminare, şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva ameninţărilor pentru sănătate;
 crearea unei societăţi bazate pe integrarea socială, ţinând cont de solidaritatea dintre
generaţii şi în cadrul aceleiaşi generaţii, precum şi garantarea şi sporirea calităţii vieţii cetăţenilor
ca o condiţie prealabilă a unei bunăstări individuale durabile;
 promovarea activă a dezvoltării durabile în întreaga lume şi garantarea faptului că politicile
interne şi externe ale Uniunii Europene sunt compatibile cu dezvoltarea, precum şi cu
angajamentele internaţionale pe care Uniunea şi le-a asumat.
Pentru ca fondurile Uniunii Europene să fie utilizate şi acordate în mod optimal în vederea
promovării dezvoltării durabile, statele membre şi Comisia sunt invitate să îşi coordoneze
acţiunile. Acest lucru ar permite consolidarea complementarităţilor şi a sinergiilor dintre diferitele
aspecte ale mecanismelor de cofinanţare comunitare şi alte instrumente, cum ar fi: politica de
coeziune, dezvoltarea rurală, LIFE+, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, programul privind
competitivitatea şi inovaţia, precum şi Fondul European pentru Pescuit.
De altfel, Comisia a fost invitată să integreze dezvoltarea durabilă în cadrul activităţilor sale
de informare, de sensibilizare şi de comunicare şi să mobilizeze părţile interesate prin organizarea
de evenimente şi întâlniri destinate diferitelor aspecte ale SDD.
158
În ceea ce priveşte urmărirea strategiei, Comisia trebuie să prezinte o dată la doi ani,
începând cu septembrie 2007100, un raport al situaţiei privind punerea în aplicare a SDD în
Uniunea Europeană şi în statele membre, care va examina, totodată, priorităţile, orientările şi
acţiunile viitoare. În ceea ce îl priveşte, Consiliul va examina periodic progresele înregistrate în
materie de indicatori de dezvoltare durabilă. În lumina raportului de situaţie al Comisiei şi a
contribuţiilor Consiliului, Consiliul European ar trebui să examineze o dată la doi ani progresele
înregistrate, precum şi priorităţile stabilite. De asemenea, acesta ar trebui să prezinte orientări
generale privind măsurile, strategiile şi instrumentele necesare dezvoltării durabile, ţinând cont de
priorităţile stabilite în cadrul Strategiei de la Lisabona pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă.
Această abordare va permite o analiză coerentă a aspectelor intersectoriale, cum ar fi schimbările
climatice, eficienţa energetică, îmbătrânirea populaţiei şi coeziunea socială.
Politica europeană în domeniul deşeurilor
100
În 2007, schimbările climatice şi energia durabilă au devenit priorităţi majore, atât la nivelul Uniunii, cât şi al
statelor membre. În acest sens, Uniunea a adoptat câteva măsuri prospective semnificative, cea mai importantă fiind
noua politică integrată a Consiliului în materie de schimbări climatice şi energie, adoptată în martie 2007 care
stabileşte realizarea, până în 2020, a unor obiective ambiţioase şi obligatorii în ceea ce priveşte reducerea emisiilor
de gaze cu efect de seră, energiile regenerabile şi biocombustibilii. Alte iniţiative includ activităţi de captare şi stocare
a carbonului. Realizarea acestor obiective va necesita acordarea unei atenţii constante corectei aplicări a schemei
comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, promovarea energiilor regenerabile
şi a utilizării durabile a biocombustibililor, precum şi elaborarea unor strategii şi a unor planuri de adaptare la
schimbările climatice.
În domeniul transporturilor, s-au înregistrat progrese în privinţa reducerii emisiilor de poluanţi, cu toate că emisiile
de gaze cu efect de seră continuă să crească. Trecerea la moduri de transport ecologice se realizează cu întârziere şi
în mod diferit în funcţie de statele membre. Pe de altă parte, traficul rutier şi congestiile se află în creştere.
În materie de producţie şi consum durabil, din ce în ce mai multe întreprinderi raportează cu privire la rezultatele
obţinute în domeniul protecţiei mediului, iar numărul de produse şi servicii durabile de pe piaţă creşte rapid.
În materie de conservare şi gestionare a anumitor resurse naturale, se înregistrează aspecte îngrijorătoare, precum
pierderea biodiversităţii, cu toate că indicatorii prezintă o stabilitate şi chiar o uşoară reducere a utilizării globale a
resurselor naturale, determinată de o utilizare mai eficientă a resurselor şi, în special, de o mai bună gestionare a
pădurilor şi de o producţie mai scăzută de deşeuri.
În ceea ce priveşte sănătatea publică, evoluţia este pozitivă şi, cu toate că incluziunea socială şi integrarea continuă
să reprezinte o provocare majoră în numeroase ţări, şomajul se află în scădere în toate statele.
Au fost înregistrate, de asemenea, progrese încurajatoare în domeniul calităţii ajutoarelor pentru dezvoltare şi în cel
al combaterii sărăciei în lume. Cu toate acestea, durabilitatea mediului continuă să fie supusă unor presiuni ridicate,
în special în privinţa accesului la resursele esenţiale.
În ceea ce priveşte cele şapte provocări prioritare, următoarele politici intersectoriale au înregistrat anumite
progrese: educaţie şi formare; cercetare şi dezvoltare; instrumente economice şi financiare; comunicare, mobilizarea
părţilor interesate şi creşterea numărului succeselor înregistrate; punerea în aplicare şi monitorizarea progreselor
realizate.
159
După definirea politicii generale în ceea ce priveşte protecţia mediului a Uniunii Europene,
prin intermediul celor şase Programe de Acţiune pentru Mediu, Comisia Europeană a trecut la
elaborarea strategiilor sectoriale din domeniu, prima elaborată fiind Strategia privind
Gestionarea Deşeurilor, deoarece dispunerea neuniformă a deşeurilor industriale sau conductele
sparte ce poluează pânza freatică au dus la daune asupra mediului, observate cu mult timp înaintea
găurii din stratul de ozon sau a schimbărilor climatice. Această strategie defineşte principiile,
obiectivele şi măsurile pe termen mediu şi lung care vor guverna legislaţia şi acţiunile întreprinse
de către Comisie în acest sector.
La început, observaţiile s-au axat pe deşeurile radioactive, dar eforturile s-au concentrat în
curând mai mult pe problema deşeurilor non-nucleare. Iniţial, economisirea materialelor folosite şi
a energiei, ca resurse, a fost principala motivaţie pentru prioritatea clară acordată împiedicării
risipirii resurselor şi reciclării deşeurilor înainte de distrugerea lor finală. Abia mai târziu s-a hotărât
că această prioritate ar trebui să prevaleze, pentru a evita riscul încurcăturilor din cadrul facilităţilor
de depozitare a deşeurilor, datorate rarelor tratamente ale deşeurilor şi ale resurselor depozitate.
Strategia Comunităţii pentru o administrare eficientă a deşeurilor, care a fost revăzută

de către Consiliu în 1997, a stabilit obiectivele prioritare:
 Împiedicarea poluării cu deşeuri este promovată prin tehnologii de producţie ce evită
deşeurile, ca şi prin produse sănătoase pentru mediu. Această prevenire are prioritate
asupra reciclării şi distrugerii finale a deşeurilor.
 Recuperarea şi reciclarea au prioritate asupra distrugerii finale.
 Distrugerea finală (în special închiderea în rezervoare şi incinerarea deşeurilor) trebuie
optimizată, respectând efectul asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.
În conformitate cu Directiva 12/2006 privind deşeurile, principalul obiectiv al

dispoziţiilor referitoare la gestionarea deşeurilor trebuie să fie protecţia sănătăţii oamenilor şi a
mediului împotriva efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi
depozitarea deşeurilor. În acest scop:
c Statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a încuraja:
(a) în primul rând, prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a caracterului lor nociv,
în special prin:
 dezvoltarea unor tehnologii curate care utilizează mai raţional resursele naturale;
 progresul tehnic şi introducerea pe piaţă a produselor proiectate pentru a nu contribui sau a
contribui în cea mai mică măsură posibilă, prin caracteristicile de fabricaţie, utilizarea sau
eliminarea lor la creşterea cantităţii sau a caracterului nociv a deşeurilor şi a riscurilor de poluare;
 dezvoltarea tehnicilor adecvate pentru eliminarea definitivă a substanţelor periculoase din
conţinutul deşeurilor destinate recuperării;
(b) în al doilea rând:
 recuperarea deşeurilor prin reciclare, reutilizare sau regenerare sau orice alt proces, în
vederea extracţiei materiilor prime auxiliare;
160
 utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.
c Statele membre trebuie să adopte măsuri pentru a se asigura că deşeurile se recuperează sau
se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi
dăunătoare pentru mediu, în special:
 fără riscuri pentru apă, aer sau sol, sau pentru animale ori plante;
 fără a cauza neplăceri prin zgomot sau mirosuri;
 fără a afecta în mod negativ regiunile rurale sau zonele de interes special.
Pe lângă aceste obiective, politica în domeniul deşeurilor trebuie să respecte următoarele

principii:
 În cadrul principiului autosuficienţei în depozitarea deşeurilor, fiecare stat membru
trebuie să creeze o Reţea integrată şi adecvată de instalaţii de eliminare a deşeurilor, luând în
considerare cele mai bune tehnici disponibile, fără a genera costuri excesive. Reţeaua trebuie să
permită ca, în ansamblul său, Comunitatea să asigure în totalitate eliminarea deşeurilor, iar statele
membre să tindă spre atingerea aceluiaşi scop în mod individual, luând în considerare condiţiile
geografice sau necesităţile de instalaţii special pentru anumite tipuri de deşeuri.
 Principiul proximităţii în dispunerea de deşeuri susţine că deşeurile nea-probate pentru
distrugerea finală trebuie depozitate într-una dintre cele mai apropiate facilităţi de depozitare. Acest
principiu nu se aplică deşeurilor ce urmează a fi reutilizate. În acest caz, Comunitatea se bazează pe
mecanismele pieţei libere şi concurenţei între tehnologiile de reciclare.
 Principiul responsabilităţii producătorului menţionează că preţurile distrugerii unui produs
trebuie evaluate la gradul de planificare al produsului.
Legislaţia europeană din sectorul deşeurilor este structurată pe cinci categorii şi acoperă:
 prevenirea producerii deşeurilor prin tehnologii şi produse;
 reciclarea şi reutilizarea;
 optimizarea procesului de depozitare finală;
 reglementarea transportului de deşeuri;
 acţiunile de remediere a amplasamentelor poluate.
Viitorul politicii de mediu
În prezent, priorităţile politicii de mediu au în vedere:

– Dezvoltarea principiului subsidiarităţii şi promovarea de către Uniunea Europeană a
unei legislaţii cadru. Uniunea Europeană trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit
nivel, dezvoltând legislaţia orizontală şi legislaţia cadru necesară implementării politicilor de
mediu, iar structurile naţionale şi subnaţionale trebuie să reprezinte forţele responsabile pentru
protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează, având capacităţile şi resursele
necesare atingerii acestui obiectiv.
161
– Îmbunătăţirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici
sectoriale, în special industria, energia, transportul, agricultura şi turismul. Protecţia mediului
trebuie privită ca un factor de creştere economică, prosperitate şi îmbunătăţire a calităţii vieţii
locuitorilor Europei, şi nu ca un proces costisitor şi inutil.
– Întărirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu şi, în special, a capacităţii
instituţionale din noile ţări ale UE de a adopta acquis-ul comunitar. Capacitatea instituţională
redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum şi numărul mare de reglementări din cadrul
acquis-ului de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficienţă în implementarea
legislaţiei de mediu în noile ţări membre. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare,
implementarea legislaţiei trebuie să devină prioritară în raport cu transpunerea. Statele membre
consideră că succesul implementării legislaţiei de mediu în regiunile pe care le gestionează
depinde de utilizarea instrumentelor financiare de tipul LIFE, de fondurile structurale şi de Fondul
de Coeziune pentru promovarea acţiunilor inovative în regiune, de larga mediatizare a acestor
acţiuni, precum şi de întărirea instituţională efectivă prin dezvoltarea cooperării instituţiilor de
mediu din Uniunea Europeană cu cele naţionale.
– Susţinerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale.
– Protecţia naturii şi conservarea biodiversităţii. O dată cu extinderea Uniunii Europene
din 2004 şi, respectiv, 2007, cantitatea şi calitatea fondului biologic şi peisagistic al acesteia a
crescut. Ecosistemele bogate, cu specii protejate, specifice regiunilor forestiere şi de deltă au fost
integrate Uniunii Europene. Din această cauză, gestionarea unor astfel de habitate presupune o
abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală cu principiul conservării biodiversităţii.
– Gestionarea eficientă a resurselor şi deşeurilor.
– Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se întâlnesc în aşa-
numitele "hotspot"-uri, unde speranţa de viaţă a populaţiei este mult diminuată faţă de nivelurile
naţionale sau din Uniunea Europeană. Pentru aceste zone, se impun programe de asistenţă
financiară care să acopere costurile necesare remedierii arealelor poluate şi care să deblocheze,
astfel, dezvoltarea economică şi socială a acestora.
– Reforma fiscală - introducerea eco-taxelor în regiune.
– Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională.
– Intensificarea acţiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.
162
Capitolul IX: Politica în domeniul educaţiei, formării profesionale, tineretului si sportului

Istoricul politicii educaţionale, de formare profesională , tineret si sport
După semnarea, în 1957, a Tratatului de la Roma care a consfiinţit înfiinţarea Comunităţii

Economice Europene, dimensiunea economică a fost principalul motor al construcţiei europene, în
timp ce educaţia era considerată domeniu aflat exclusiv la nivelul competenţei statelor membre.
Anii `70 aduc schimbarea acestei percepţii, la 9 februarie 1976 fiind semnată Rezoluţia
privind programul de acţiune în domeniul educaţiei care încurajează primele programe de
cooperare la nivel european care aveau ca obiectiv o mai bună informare reciprocă asupra
sistemelor naţionale de educaţie, caracterizate de o mare diversitate, decurgând din evoluţiile
naţionale particulare.
Tratatul de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993)
aduce noi competenţe Uniunii Europene în acest domeniu, mărind numărul domeniilor de
163
intervenţie ale acesteia. Tratatul include explicit domeniul educaţiei în sfera responsabilităţilor la
nivel comunitar marcând, astfel, adâncirea construcţiei europene şi recunoscând implicit rolul
educaţiei în viitorul Uniunii Europene, rol pe care Strategia Lisabona din 2000 l-a confirmat.
Articolul 149, alineatul 1 al Tratatulului de la Maastricht 101, subliniază rolul Uniunii
Europene în domeniu. Astfel, “Comunitatea trebuie să contribuie la dezvoltarea unei educaţii de
calitate, încurajând cooperarea între statele membre şi, dacă este necesar, sprijinind şi
completând acţiunea lor, cu respectarea deplină a responsabilităţii statelor membre pentru
conţinutul învaţământului şi organizarea sistemului de educaţie, ca şi a diversităţii lor culturale
şi lingvistice”.
Sportul a fost inclus în Tratatul de la Lisabona (2009) ca un nou domeniu de competență al
UE. Când vine vorba despre promovarea avantajelor economice și sociale ale participării la
activități sportive și fizice și despre lupta împotriva unor amenințări la adresa sportului, cum ar fi
aranjarea meciurilor, violența sau dopajul, este foarte clar cât de important este să avem o abordare
europeană. Schimbul de informații la nivelul UE ajută statele membre să elaboreze politici
eficiente pentru a contracara aceste fenomene.
Totodată, articolul 150 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană prevedea:
“Comunitatea va implementa o politică a formării profesionale care va sprijini şi suplimenta
acţiunea statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora privind conţinutul şi
organizarea învăţământului profesional”.
Obiectivele politicii educaţionale, de formare profesională, tineret și sport
Obiectivele UE în domeniul educaţiei, tineretului și sportului 102, aşa cum sunt prevăzute ele
în dispoziţiile articolului 165( ex –articolul)149, paragraful 2 al Tratatului de la Lisabona vizează:
-să dezvolte dimensiunea europeană a educației și, în special, prin învățarea și răspândirea
limbilor statelor membre;
-să favorizeze mobilitatea studenților și a profesorilor, inclusiv prin încurajarea recunoașterii
universitare a diplomelor și a perioadelor de studiu;
-să promoveze cooperarea dintre instituțiile de învățământ;
-să dezvolte schimbul de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor
educaționale din statele membre;
101
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/12002E/htm/C_2002325EN.003301.html#anArt150 Tratatul de la
Maastricht, Partea a treia, Titlul XI – “Politica socială, educaţie, formare profesională şi tineret”, Capitolul 3 –
“Educaţie, formare profesională şi tineret”, Art. 149, Alin.1.
102
Diaconu, N., Marcu, V. - Drept comunitar, Partea specială, Politicile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 203.
164
-să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri și de formatori socio-educativi și să sprijine
participarea tinerilor la viața democraticăa Europei;
-să încurajeze dezvoltarea educației la distanță,
-să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de
deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în
domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și morale a sportivilor, îndeosebi
a celor mai tineri dintre aceștia.
Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu țările terțe și cu organizațiile
internaționale care au competențe în domeniul educației și sportului și, în special, cu Consiliul
Europei.
Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol:
- Parlamentul European și Consiliul adoptă acțiuni de încurajare, cu
excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor
membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea
Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor;
- Consiliul adoptă recomandări la propunerea Comisiei
Obiectivele politicii de formare profesională
Articolul 166 ( ex-articolul 150) al Tratatului de la Lisabona prevede: “ Uniunea pune în aplicare o
politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile statelor membre, respectând
pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul și organizarea formării
profesionale.”.
Uniunea aplică o politică de formare profesională, ale carei obiective 103 sunt prezentate în
paragraful 2. Acestea sunt:
 să faciliteze adaptarea la transformăriile industriale, în special prin formarea şi
reconversia profesională;
 să amelioreze formarea profesională iniţială şi formarea continuă cu scopul facilitării
inserţiei şi reinserţiei profesionale pe piaţa forţei de muncă;
 să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi
a persoanelor în formare şi în special a tinerilor;
 să stimuleze cooperarea în domeniul formării între instituţiile de învăţământ sau de
formare profesională şi întreprinderi;
 să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă asupra chestiunilor comune
sistemelor de formare ale statelor membre.
Caracteristicile politicii educaţionale şi de formare profesională
103
Diaconu, N., Marcu, V. - op. cit., p. 205
165
Competenţele Uniunii Europene în domeniul educaţiei, formării profesionale şi tineretului se
înscriu în categoria celor de sprijin, coordonare sau complementare a acţiunilor statelor membre,
potrivit modificărilor aduse de Tratatul Constitutional în cazul instrumentelor juridice. Statele
membre păstrează o foarte mare libertate de acţiune şi rămân principalele responsabile faţă de
cetaţeni. În aceste domenii nu se impune armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.
Nu se urmăreşte realizarea unei politici comune în domeniul educaţiei şi formării
profesionale, ci păstrarea diversităţii şi specificului fiecărei ţări.
Temeiul juridic al acestei politici îl constituie principiul subsidiarităţii: fiecărui stat membru
al Uniunii Europene îi revine întreaga responsabilitate în ceea ce priveşte conținutul și organizarea
sistemelor lor de învățământ și de formare profesională. UE respectă diversitatea reglementărilor și
priorităților naționale și nu are dreptul să armonizeze legislația statelor membre în aceste domenii
(articolele 165 și 166 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Prin urmare, UE nu este în măsură să stabilească norme în materie de educație, formare și
politică pentru tineret.
UE joacă un rol unic în procesul de învățare european în calitate de coordonator,
intermediar și consultant. Ea încurajează cooperarea între statele membre și le susține
acțiunile. Înseamnă, de exemplu, că:
- sprijină studenții, doctoranzii, stagiarii, cadrele didactice, formatorii și lectorii care doresc să
studieze, să predea sau să dobândească experiență profesională în străinătate, precum și tinerii care
doresc să participe la programe de schimb sau de voluntariat în străinătate;
- încurajează statele membre să-și reformeze și modernizeze sistemele de educație și formare
profesională și să-și elaboreze politicile pentru tineret, astfel încât să fie mai bine pregătite să facă
față provocărilor prezente și viitoare;
- facilitează integrarea pe piața muncii, în special prin educație și formare profesională;
- promovează cooperarea între guverne, universități, licee și școli, instituții de formare
profesională, întreprinderi, parteneri sociali, organizațiile societății civile și de tineret.
Uniunea Europeană are rolul de a crea un sistem de cooperare între statele membre prin
facilitarea schimbului de idei şi bune practici. Cooperarea la nivelul UE ajută țările europene să își
modernizeze sistemele de învățământ. Ea le permite să lucreze împreună și să învețe unele de la
celelalte prin schimbul de bune practici în materie de politici.
Strategia Europa 2020 pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă se bazează pe
semestrul european, creat în 2011 ca un ciclu anual de coordonare a politicilor economice și a
dialogului implicând instituțiile europene, guvernele statelor membre ale UE și parlamentele
naționale. În cadrul acestui exercițiu, UE adoptă recomandări de țară, menite să ofere sugestii
statelor membre în legătură cu asigurarea competitivității și cu crearea de locuri de muncă. Cum
educația și formarea joacă un rol din ce în ce mai important în ocuparea forței de muncă și în
dezvoltarea economică, recomandările de țară abordează, de asemenea, într-o mare măsură și din
ce în ce mai des, aspecte legate de educație și formare.
166
Promovarea cooperării la nivel european se realizează cu ajutorul programelor comunitare
de acţiune în domeniul educaţiei (Socrates) şi formării profesionale (Leonardo da Vinci) şi prin
legislaţia tradusă prin comunicate, recomandări, documente de lucru sau proiecte pilot.
Metoda deschisă de coordonare (2000) este instrumentul care asigură implementarea
programelor de lucru în domeniu şi atingerea obiectivelor propuse. Prin intermediul acesteia
se identifică şi se definesc obiective comune pe baza stabilirii celor mai bune practici, se
evaluează progresul în atingerea obiectivelor prin instituirea unor indicatori sau statistici
comune statelor membre, sau se pot face analize comparative referitoare la calitatea şi
relevanţa programelor de formare şi predare, generalizarea rezultatelor proiectelor-pilot de
succes.
Unul din cele 31 de capitole ale acquis-ului comunitar este cel referitor la „Educaţie,
formare profesională şi tineret” – titlul Capitolului 18.
A. Procedura punerii în aplicare a politicii educaţionale

Procedura punerii în aplicare a politicii comunitare privind educaţia este stabilită prin
dispoziţiile articolului 149 al Tratatului de la Maastricht. Potrivit acestora, pentru a contribui la
realizarea obiectivelor politicii în domeniu, Consiliul nu are posibilităţi de decizie, ci numai de
influenţare, de încurajare şi de recomandare. Astfel, statuând prin procedura codeciziei şi după
consultarea cu Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, Consiliul adoptă acţiuni de
încurajare, cu excluderea oricărei armonizări a dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale
statelor membre.
Dispoziţiile Tratatului din 1992 prevăd şi faptul că pe baza propunerii Comisiei, statuând cu
majoritate calificată, Consiliul elaborează recomandări. Însă, una dintre modificările aduse de
Tratatul de la Nisa (2001) este cea care a consacrat principiul potrivit căruia majoritatea este
regula, iar unanimitatea excepţia. Totuşi, „regula unanimităţii se aplică în domeniul privind
educaţia şi formarea profesională”104.
B. Procedura punerii în aplicare a politicii de formare profesională
Consiliul, statuând prin procedura codeciziei şi după consultarea Comitetului Economic şi

Social şi a Comitetului Regiunilor, adoptă măsuri menite să contribuie la realizarea obiectivelor în
materie de formare profesională, cu excluderea oricăror armonizări a dispoziţiilor legislative ale
statelor membre.
C. Punerea in aplicare a procedurii privind politica de tineret si sport
104
Profiroiu, A., Popescu, I., Bazele administraţiei publice, Ediţia a 3-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 250.
167
Carta Albă a Tineretului (2001) a fost elaborată după îndelungi consultări cu statele
membre şi a ţinut cont de schimbările calitative şi cantitative a relaţiilor dintre generaţii. Carta se
constituie într-o încercare de răspuns la nemulţumirile tinerilor faţă de formele tradiţionale de
participare la viaţa publică. Pentru ca tinerii să fie mai implicaţi şi mai activi în deciziile ce îi
privesc, Carta propune un nou cadru de cooperare, constând în două componente:
 creşterea cooperării dintre statele membre;
 creşterea atenţiei acordată tineretului în politicile sectoriale.
Acest cadru de cooperare a acordat mai multă atenţie nevoilor tineretului, a fost capabil să
răspundă acestor nevoi şi a furnizat mijloace prin care tinerii să poată să-şi exprime ideile şi
nevoile. Instituţiile Uniunii Europene au adoptat concomitent o serie de rezoluţii, precum cele
referitoare la: participarea tinerilor, includerea socială, munca tinerilor voluntari sau de dezvoltare
a iniţiativei, antreprenoriatului sau a creativităţii.
Principiile politicii educaţionale şi de formare profesională
O cooperare solidă în domeniul educaţiei şi formării va avea un aport deosebit pentru

asigurarea succesului extinderii Uniunii Europene şi pentru realizarea obiectivelor identificate de
Consiliul European la Lisabona. Astfel, au fost definite principiile pe care se va axa cooperarea
în domeniul educaţiei şi formării profesionale:
1. Cooperarea va avea la bază obiectivele care trebuie atinse până în 2020 stabilite în
cadrul Strategiei Europa 2020.
2. Măsurile vor fi voluntare şi stabilite în principal prin cooperarea de la nivelurile
inferioare către cele superioare, de jos în sus.
3. Iniţiativele se vor axa pe nevoile cetăţenilor şi ale organizaţiilor beneficiare.
4. Cooperarea integratoare presupune implicarea statelor membre, a Comisiei Europene
şi a statelor candidate. De asemenea, aceasta va include statele Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb, statele Spaţiului Economic European şi partenerii sociali.
Însă, principiul de bază al politicii în domeniul educaţiei şi formării profesionale este
acela al respectării diversităţii culturale şi lingvistice.
UE sprijină cooperarea internațională în vederea dezvoltării și modernizării

instituțiilor de învățământ superior din țările partenere. Instituțiile partenere pot fi alese atât
din țările învecinate, Balcanii Occidentali și Rusia, precum și din regiuni din Asia, America Latină
și Africa.
UE sprijină proiecte internaționale de cooperare între organizațiile de tineret. Aceste
proiecte vizează îmbunătățirea calității și recunoașterea activităților pentru tineret, a învățării
non-formale, a schimburilor pentru tineri, a voluntariatului și a altor activități de învățare
non-formală în diferite regiuni ale lumii.
Cu participarea statelor membre, UE a elaborat un tablou de bord al mobilității. Acesta
identifică cinci factori-cheie care influențează motivația tinerilor și capacitatea lor de a studia sau
168
de a urma cursuri de formare în străinătate. Se pare (conform datelor din ianuarie 2014) că
sprijinul diferă semnificativ de la un stat membru la altul:
-Germania, Belgia, Spania, Franța și Italia oferă cele mai complete informații și
recomandări cu privire la oportunitățile de mobilitate.
- Cipru, Luxemburg și comunitatea germanofonă din Belgia pun mare accent pe învățarea limbilor
străine în școli. Adeseori, acesta este un factor important atunci când cineva decide să studieze, să
se formeze sau să lucreze în străinătate.
- Comunitatea flamandă din Belgia, Germania, Italia și Austria se disting prin sprijinul financiar
considerabil pe care îl acordă studenților provenind din medii defavorizate care doresc să învețe
sau să se formeze în străinătate.
Programe actuale in domeniul educatiei, formarii profesionale, tineretului și sportului

(2014-2020)
Programul Erasmus +
Acest program are drept scop să stimuleze dezvoltarea personală și perspectivele

profesionale ale europenilor. El sprijină toate sectoarele educației și formării, precum și învățarea
non-formală pentru tineri, voluntariatul și sportul de masă. Înlocuiește mai multe programe
anterioare, cu norme de aplicare și proceduri raționalizate și simplificate.
Finanțarea UE în favoarea programului Erasmus+ a crescut în mod semnificativ. UE investește
14,7 miliarde de euro în Erasmus+, programul Uniunii pentru educație, formare, tineret și sport
pentru perioada 2014-2020.
Aceste fonduri sunt destinate să ajute, în perioada 2014-2020, aproximativ 4 milioane de
tineri, studenți și adulți să câștige experiență și să dobândească competențe învățând, formându-se
și luând parte la schimburi pentru tineri și la programe de voluntariat în străinătate. De asemenea,
cresc semnificativ posibilitățile de cooperare între instituțiile de învățământ sau organizațiile de
tineret, precum și între mediul educațional și cel profesional.
Erasmus + se axează pe 3 acțiuni cheie:

- Acțiunea-cheie 1 – Mobilitatea în scop educațional: sprijin pentru a studia, a lucra, a preda,
pentru a participa la activități pentru tineret și pentru a urma stagii de formare sau pentru
dezvoltarea competențelor profesionale și personale în străinătate.
-Acțiunea-cheie 2 – Cooperare și parteneriat: posibilități de parteneriate de colaborare între
instituțiile de învățământ, formare și organizațiile de tineret, precum și între mediul educațional și
cel antreprenorial.
169
- Acțiunea-cheie 3 – Reformarea politicilor: susținerea procesului de reflecție, de dialog și de
colectare a datelor necesare reformării sistemelor și politicilor din domeniul educației, formării și
tineretului.
A. Acțiunea-cheie 1: Mobilitatea persoanelor în scop educațional

Această secțiune prezintă oportunitățile Erasmus+ pentru toate tipurile de cursanți și pentru
personalul instituțiilor de învățământ și formare sau al organizațiilor de tineret.
Erasmus+ îi sprijină și pe studenții europeni care doresc să studieze în afara UE și pe cei care
vin să studieze în Europa din alte colțuri ale lumii. Perioade de studiu pentru studenții sunt între 3
și 12 luni la o universitate sau un colegiu din altă țară. Stagii in străinătate sunt de asemenea pe o
perioadă de 2 până la 12 luni. Tinerii absolvenți de învățământ superior pot, de asemenea, să facă
un stagiu în străinătate în termen de un an de la obținerea diplomei.
Erasmus+ propune împrumuturi cu rată a dobânzii redusă pentru a le permite masteranzilor
să studieze în alte țări europene. Studenții pot solicita un împrumut avantajos pentru a urma un
întreg program de master în străinătate și pot împrumuta până la 12 000 de euro pentru un an de
studii sau până la 18 000 de euro pentru doi ani de studii.
Erasmus+ le oferă masteranzilor din toată lumea posibilitatea de a obține o bursă pentru a
urma programe de studii internaționale comune de înalt nivel, gestionate de universități partenere.
Absolvenții programelor de masterat în cotutelă primesc o diplomă emisă în comun de toate sau de
unele dintre instituțiile participante.
Mobilitatea în străinătate îi poate ajuta pe tinerii care urmează studii profesionale sau
cursuri de formare profesională să obțină calificările cerute pe piața competitivă a forței de muncă.
Elevii din învățământul secundar superior înscriși în școli profesionale, stagiarii și ucenicii pot
efectua un stagiu sau o ucenicie în străinătate, într-o întreprindere, un organism (de exemplu, un
ONG sau o organizație publică) sau un liceu profesional, cu o perioadă de practică într-o
întreprindere. Stagiile pot dura între două săptămâni și un an.
Tinerii absolvenți (adică foștii ucenici) pot participa, la rândul lor, la o activitate de
mobilitate. Ei trebuie să-și efectueze stagiul în străinătate în termen de un an de la obținerea
diplomei.
O altă modalitate de concretizare a acestei politici constă în schimburile pentru
tineri,ce le permit acestora să dobândească competențe precum gestionarea proiectelor și
capacitatea de a lucra în echipă. Datorită acestor posibilități pe care le au în afara mediului școlar,
tinerii pot urma un program structurat de activități (o serie de ateliere, exerciții, dezbateri și jocuri
de rol) în altă țară din interiorul sau din afara UE, timp de maximum 21 de zile.
Serviciul european de voluntariat le oferă tinerilor ocazia de a-și dezvolta competențele
personale și profesionale, participând timp de până la 12 luni la activitatea cotidiană a
organizațiilor în domenii precum asistența socială, mediul, programele de educație non-formală,
TIC, cultura și multe altele. Aceștia au, de asemenea, șansa de a câștiga mai multă încredere în
propriile forțe, de a se simți mai implicați ca cetățeni și de a descoperi un alt mod de viață. O
170
activitate de voluntariat poate dura până la un an, participanții putând lucra ca voluntari pentru a
susține numeroase cauze, fie în interiorul, fie în afara Uniunii Europene.
Schimburile pentru tineri sunt destinate persoanelor cu vârsta între 13 și 30 de ani. Serviciul
european de voluntariat este destinat tinerilor cu vârsta între 17 și 30 de ani.
O altă oportunitate oferita de Erasmus+ este mobilitatea personalui și a animatorilor
pentru tineret.
Profesorii sau cei ce lucrează într-o întreprindere pot preda într-o instituție din străinătate, pot
dobândi noi perspective profesionale,își pot extinde rețelele și pot contribui la modernizarea și
internaționalizarea sistemelor europene de educație și formare.
Profesorii, personalul care nu este implicat în procesul de predare sau animatorii de activități
pentru tineret pot urma, de asemenea, cursuri de formare în străinătate, inclusiv cursuri structurate,
cursuri specializate de limbi străine, activități de formare și de observare la locul de muncă, pentru
a-și putea dezvolta noi cunoștințe și a se întoarce acasă cu idei de pus în practică. Aceste activități
pot dura între două zile și două luni.
Acțiunea-cheie 2: Sprijin pentru cooperare și parteneriat

Organizațiile sau o instituțiile active în domeniul educației, formării sau tineretului pot să
colaboraze cu omologii lor din străinătate din sectorul lor de activitate sau din alte sectoare sau cu
mediul antreprenorial, pentru a inova și a vă moderniza practicile.
Sunt eligibile întreprinderile, organizațiile de cercetare, autoritățile regionale, o asociațiile,
partenerii socioeconomic sau ONG-urile care doresc să coopereze cu organizații sau instituții din
domeniul educației, formării sau tineretului pentru a consolida cooperarea, transferul de cunoștințe
și pentru a pune în aplicare practici inovatoare.
Sunt posibile mai multe opțiuni:

a) Parteneriatele strategice încearcă să elaboreze, să transmită și să pună în aplicare practici
inovatoare în domeniul educației, formării și tineretului, cu ajutorul cooperării transfrontaliere
dintre diferite tipuri de organizații.
Pentru a atinge aceste obiective, programul Erasmus+ sprijină organizații din diferite țări, active în
domeniul educației, formării și tineretului.
Printre tipurile de activități care pot fi finanțate se numără:

-elaborarea de programe comune de studiu, noi programe școlare, metode de predare inovatoare
(de exemplu, o mai bună exploatare a TIC), noi suporturi, metode și practici de predare/formare
(de exemplu, pentru limbile străine);
171
-crearea de rețele, învățarea reciprocă pentru a le permite studenților și personalului să studieze
cazuri reale cu întreprinderile, în scopul de a-și dezvolta spiritul antreprenorial și gândirea creativă;
-validarea competențelor dobândite prin învățarea non-formală și informală la nivel național, prin
corelarea cu cadrul UE și utilizând instrumentele UE de documentare.
b) Alianțele cunoașterii : cooperarea dintre înstituțiile de învățământ superior și

întreprinderi
Erasmus+ finanțează parteneriate structurate între instituțiile de învățământ superior și
întreprinderi, pentru a reduce distanța dintre mediul academic și cel antreprenorial. Alianțele
cunoașterii le vor permite, de asemenea, studenților și personalului să dobândească mai multe
competențe antreprenoriale, iar instituțiilor de învățământ și întreprinderilor, să își consolideze
spiritul antreprenorial.
Alianțele cunoașterii pot sprijini activități având ca scop:
-elaborarea și punerea în aplicare a unor noi metode de predare și învățare (precum noile programe
școlare multidisciplinare și învățământul și predarea axate pe probleme concrete);
-crearea de structuri pentru învățarea competențelor transversale și pentru aplicarea acestora în
programele de învățământ superior. Acestea trebuie elaborate în cooperare cu întreprinderile,
consolidând astfel capacitatea de inserție profesională, creativitatea și crearea de noi filiere
profesionale;
-introducerea educației și a abordărilor antreprenoriale în procesul de predare și învățare pentru
toate disciplinele, pentru a le oferi studenților, cercetătorilor, personalului și educatorilor
cunoștințele, competențele și motivația necesară pentru a se angaja în activități antreprenoriale.
Alianțele cunoașterii trebuie să reunească minimum șase organizații din cel puțin trei țări
diferite participante la program (cu cel puțin două întreprinderi și doi parteneri academici).
c) Alianțele pentru competențe sectoriale : cooperarea dintre instituțiile de învățământ și

formarea profesională și mediul antreprenorial
Întreprinderile și sectorul industrial gândesc în termeni de lanțuri de aprovizionare
transnaționale și nu naționale. Alianțele pentru competențe sectoriale adaptează programele de
studiu la această realitate și ajută la pregătirea tinerilor din învățământul profesional pentru
integrarea pe piața europeană a muncii. Ele își propun să le asigure acestora competențele necesare
în profesia lor prin:
-remedierea deficitului de competențe printr-o mai bună adaptare a sistemelor de formare
profesională inițială și continuă la nevoile sectoriale ale pieței muncii;
-conceperea și punerea în aplicare a unor programe de formare profesională, precum și a unor
metode transnaționale de învățământ și formare;
-introducerea învățării la locul de muncă și a atelierelor practice (în școli sau întreprinderi) și a
unor stagii de ucenicie pentru a facilita trecerea în câmpul muncii.
Alianțele pentru competențe sectoriale trebuie să reunească cel puțin nouă organizații
diferite din cel puțin trei țări participante la program, inclusiv din două state membre.
172
d) Consolidarea capacităților de învățământ superior : cooperarea cu instituții de învățământ
superior din țările partenere
Erasmus+ sprijină proiectele de cooperare cu instituțiile de învățământ superior din întreaga
lume, în vederea dezvoltării și modernizării instituțiilor de învățământ superior din țările partenere.
Instituțiile partenere pot fi alese din țările învecinate, Balcanii Occidentali, Rusia, precum și din
regiuni din Asia, America Latină și Africa, Zona Caraibilor și Pacific.
Proiectele viitoare pot include:
- proiecte comune pentru elaborarea de noi programe școlare și diplome, metodologii de predare și
învățare, procese și structuri de dezvoltare a personalului, de asigurare a calității, de guvernanță și
management;
-proiecte pentru dezvoltarea de reforme structurale la nivel național, cu sprijinul autorităților din
țările partenere (de exemplu, modernizarea, guvernanța și gestionarea sistemelor de învățământ
superior).
e)Consolidarea capacităților în domeniul activităților pentru tineret : cooperarea cu

organizații de tineret din țările partenere
Erasmus+ sprijină proiectele de cooperare între organizații din întreaga lume active în
domeniul tineretului. Aceste proiecte vizează îmbunătățirea calității și recunoașterea activităților
pentru tineret, a învățării non-formale și a voluntariatului în diferite regiuni ale lumii, în special în
țările în curs de dezvoltare.
Exemple de activități:
-cooperarea, crearea de rețele și învățarea reciprocă între organizațiile de tineret;
-colaborarea în vederea creșterii gradului de conștientizare și a promovării activităților de
voluntariat și de învățare non-formală din țările partenere;
-dezvoltarea și punerea în aplicare a bunelor practici și a instrumentelor de dezvoltare profesională
a animatorilor de activități pentru tineret și a formatorilor;
-schimburi pentru tineri, programe de voluntariat în străinătate și mobilitate pentru lucrătorii de
tineret.
f) Instrumente online pentru profesori și educația adulților

Inițiativa eTwinning sprijină și consolidează cooperarea dintre școli punând la dispoziție
suport, instrumente utile și o platformă de colaborare online. E-Twinningul pot fi utilizat pentru a
sprijini proiecte de mobilitate și parteneriate strategice, sau pentru a colabora pe internet.
În plus, eTwinning contribuie la dezvoltarea profesională a cadrelor didactice și a
personalului oferind suporturi de învățare online și posibilitatea constituirii de rețele în toată
Europa.Toate școlile și grădinițele din țările participante la program pot utiliza eTwinning în orice
moment, înscriindu-se pe portalul eTwinning (http://www.etwinning.net).
EPALE (Platforma electronică pentru învățarea în rândul adulților în Europa) este un
spațiu online care le permite factorilor decizionali, formatorilor, părților implicate și tuturor celor
implicați în educația adulților să facă schimb de informații și idei sau să prezinte și să difuzeze
173
bune practici în domeniul educației adulților. Platforma creează comunități de personal implicat în
formarea adulților la nivelul UE.
C. Acțiunea-cheie 3: Sprijin pentru reformarea politicilor

Erasmus+ sprijină activități care vizează realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020, ale
cadrului strategic pentru educație și formare profesională 2020 și ale altor strategii din acest
domeniu, cum ar fi procesul Bologna în învățământul superior. Aceste activități au în vedere
colectarea de date și realizarea unor studii și analize pe anumite teme sau cu privire la anumite țări,
proiecte de cooperare între autoritățile publice sau organizații importante și consultări cu
reprezentanți ai guvernelor și ai organizațiilor cetățenești. De asemenea, încurajează reuniunile
între tineri și factorii de decizie, în contextul dialogului structurat cu tinerii.
Activitățile sunt menite să amelioreze calitatea și eficiența sistemelor de educație și formare și a
politicilor de tineret, să promoveze angajamentul față de reformarea politicilor și acțiunile de
informare, învățarea reciprocă și cooperarea transnațională, să dezvolte cunoștințe și să încurajeze
participarea activă a tinerilor la viața democratică.
Programul Jean Monnet
Programul de economie Jean Monnet servește astăzi la promovarea cunoștiințelor despre

UE în lume, prin elaborarea de programe școlare cu privire la UE, la invitarea cadrelor
didactice universitare și a specialiștilor europeni și la promovarea diverselor activități având ca
scop o mai bună informare a populației din terțe state în legătură cu UE.”
Priorităţile UE în domeniul educaţiei şi formării profesionale
Modernizarea educaţiei şi formării profesionale
Modernizarea educaţiei şi formării profesionale constituie o contribuţie vitală la asigurarea

prosperităţii şi a coeziunii sociale în Europa.
Evaluările la nivel european relevă faptul că: „Deşi reformele la nivel naţional se îndreaptă în
direcţia potrivită, ritmul acestora trebuie grăbit. Investiţiile în învăţământul preuniversitar au o
importanţă foarte mare în prevenirea abandonului şcolar şi a excluderii sociale, dar şi în construcţia
bazei pentru învăţământul de mai tarziu”105.
Tot la nivel european, este subliniată contribuţia educaţiei şi a formării profesionale la
asigurarea coeziunii sociale. Toţi cetaţenii trebuie să dobândească şi să-şi actualizeze continuu
cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele, cu ajutorul învăţământului pe parcursul întregii vieti
(Lifelong Learning). De asemenea, trebuie luate în calcul şi nevoile specifice ale celor care riscă să
fie expuşi excluderii sociale. Acest fapt va determina o creştere economică şi a participării forţei
de muncă, în acelaşi timp asigurându-se şi coeziunea socială.
105
http://europa.eu/scadplus/leg/en/cha/c11091.htm Raportul interimar comun al Consiliului şi Comisiei asupra
progreselor programului de lucru “Educaţie şi formare profesională 2010” [Jurnalul Oficial C 79 of 01.04.2006]
174
O investiţie mai mare în dezvoltarea capitalului uman se observă la nivel european.
„Cheltuielile publice cu educaţia, ca procent din PIB, sunt în creştere în aproape toate statele UE.
Media a fost de 5,2% în 2002, comparativ cu 4ş9% în 2000”106.
Priorităţile reformei Procesului Bologna
Declaraţia de la Bologna constituie un document de bază care marchează un punct de

cotitură în dezvoltarea învăţământului superior european.
Declaraţia de la Bologna, din iunie 1999, a pus în discuţie o serie de reforme necesare
pentru a face educaţia din învăţământul superior mai compatibilă, comparabilă, competitivă şi
mai atractivă pentru cetăţenii europeni şi cei de pe alte continente.
Scopul procesului îl reprezintă crearea convergenţei obiectivelor sistemelor educaţionale
ale statelor semnatare şi, în nici un caz, standardizarea sau uniformizarea învăţământului superior
european. Principiile fundamentale de autonomie şi diversitate sunt pe deplin respectate.
Declaraţia de la Bologna nu este doar una politică, ci şi un angajament pentru un program de
acţiune. Acest program prevăzut de Declaraţie se bazează pe definirea unui scop comun, a unui
termen limită şi a unui set de obiective specifice:
 Scopul comun este acela de a crea o Arie Europeană a Învăţământului Superior pentru a
creşte angajabilitatea şi mobilitatea cetăţenilor şi pentru a spori competitivitatea internaţională a
învăţământului superior european.
 Termenul limită pentru crearea Ariei Europene a Învăţământului Superior îl reprezintă
anul 2010.
 Setul de obiective specifice se referă la: adoptarea unui cadru comparabil al diplomelor,
introducerea sistemului bazat pe formula: 3+2+3 (trei ani de facultate, doi ani de master şi trei ani
de doctorat); introducerea sistemului de credite transferabile; dimensiunea europeană; asigurarea
calităţii; eliminarea obstacolelor din calea mobilităţilor studenţeşti.
Depăşind nevoia de a asigura o mai mare compatibilitate şi comparabilitate a sistemelor de

învăţămănt superior, care este mai mult o chestiune intra-europeană, Declaraţia de la Bologna şi-a
propus creşterea competitivităţii internaţionale a sistemelor de învăţământ superior european.
Prin idei precum: „vitalitatea şi eficacitatea oricărei civilizaţii poate fi măsurată prin „chemarea”
pe care cultura sa o are pentru celelalte ţări”,107 statele semnatare îşi exprimă în mod explicit scopul
urmărit, acela de a se asigura că sistemele educaţionale de învăţământ superior capătă un grad mai
mare de atractivitate pentru studenţii din cât mai multe regiuni ale lumii.
Strategia de la Lisabona cuprinde şi contribuţia Comisiei la Procesul interguvernamental de
la Bologna, având ca scop stabilirea unei Arii Europene a Învăţământului Superior până în 2010.
Procesul Bologna coincide cu politica Comisiei în domeniul învăţământului superior, derulată prin
programele europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale.
http://europa.eu/scadplus/leg/en/cha/c11091.htm
106
107
www.europa.eu, The Bologna Declaration on the European Space for Higher Education: an explanation, 29
February 2000, pag. 4.
175
Astfel, Comisia a identificat trei mari reforme108 în domeniu:
 Reforma curriculară: sistemul cu trei cicluri, dezvoltarea competenţelor prin învăţare,
recunoaşterea diplomelor, mobilitate;
 Reforma fondurilor: diversificarea veniturilor universitare: taxe şcolare, granturi şi
împrumuturi, fonduri europene;
 Reforma guvernamentală: autonomia universităţilor, parteneriate strategice etc.
Liniile directoare de la Bologna şi realizările în domeniu au în vedere:

1. Adoptarea unui sistem comparabil privind diplomele. Prin acest obiectiv se urmăreşte
apropierea şi simplificarea nivelurilor de formare, astfel încât structurile europene de învăţământ
superior să fie mai uşor comparabile. Scopul acestui demers este să se ajungă la o Arie Europeană
de Învăţământ Superior. În acest sens, se recomandă utilizarea mai eficientă a reţelei NARIC
(reţeaua de recunoastere a diplomelor).
2. Adoptarea unui sistem bazat pe trei niveluri. Se doreşte o structură similară cu cea din
universităţile americane, după modelul: 3 (ciclul I, undergraduate, licenţa) + 2 (ciclul II, graduate
level, masterat) + 3 ( ciclul III, doctorat). În acest fel, atât structurile, cât şi diplomele vor fi mai
uşor de echivalat.
3. Stabilirea unui sistem de credite transferabile. Sistemul de credite transferabile (ECTS)
– având ca bază Socrates/Erasmus – se regăseşte acum în legislaţia celor mai multe state membre.
Parlamentul European şi Consiliul au adoptat o propunere pentru a integra instrumentele
dezvoltate pentru formarea profesională într-un singur Cadru European pentru Transparenţa
Calificărilor şi a Competenţelor (cunoscut ca EUROPASS). Acesta este format din:
a. CV-ul european;
b. Portofoliul limbilor străine (Europass-Language Portofolio);
c. Mobilitatea Europass (Europass-Mobility) consemnează durata stagiilor de formare în
alte ţări;
d. Suplimentul la diplomă (Europass-Diploma Supplement) este redactat bilingv şi oferă
angajatorilor informaţii despre realizările educaţionale ale aplicanţilor respectivi. Din 2005,
suplimentul la diplomă este un document obligatoriu, anexat diplomei de studii universitare de
licenţă sau de masterat;
e. Suplimentul la certificatul Europass (Europass-Certificate Supplement) descrie
competenţele şi calificările corespunzătoare certificatului de formare profesională.
4. Promovarea mobilităţii academice a studenţilor, profesorilor, cercetatorilor. În 2005,
miniştrii educaţiei statelor semnatare ale Procesului Bologna au convenit să intensifice eforturile
pentru ridicarea obstacolelor din calea mobilităţii, prin facilitarea obţinerii vizelor şi a permiselor
de lucru şi prin încurajarea participării la programele de mobilitate. Ei au adresat un îndemn
instituţiilor şi studenţilor să utilizeze pe deplin programele de mobilităţi, sprijinind recunoaşterea
completă a perioadelor de studiu efectuate prin aceste programe.
108
From Bergen to London, European Comission, Directorate General for Education and Culture, 24 January 2006,
http://europa.eu.int/comm/dgs/education_culture/index_en.htm
176
5. Promovarea cooperării europene în asigurarea calităţii. În acest caz, accentul este pus
pe recunoaşterea reciprocă a sistemelor de asigurare a calităţii. Este recomandabil ca universităţile
din statele membre să se înscrie în Reţeaua Europeană de Asigurare a Calităţii - European Network
of Quality Assurance (ENQA), pentru a beneficia de instrumente deja verificate şi utilizate în
universităţile europene.
6. Promovarea dimensiunii europene, în special cu privire la dezvoltarea curriculară,
cooperarea interinstituţională, schemele de mobilitate şi programele de studiu, training sau
cercetare.
În timp ce promovarea “mobilităţii fizice”, în special a studenţilor, constituie unul din cele
mai mari imbolduri ale Erasmus, în prezent se încearcă integrarea acestei mobilităţi într-un cadru
mai larg al activiăţilor de cooperare, activităţi care au ca scop dezvoltarea “dimensiunii europene”.
"Bringing students to Europe, bringing Europe to all students"109 este noua deviza a
Erasmus. În timp ce mobilitatea studenţilor deţine încă o poziţie centrală, de mare importanţă în
program, există în prezent stimulente mai puternice, menite să încurajeze universităţile să ofere o
perspectivă europeană cursurilor lor, cursuri urmate şi de studenţi care nu au participat în mod
direct la mobilităţi.
Într-un raport al Comisiei Europene din 2006110, se subliniază încă o dată importanţa
acordată dimensiunii sociale. Aceasta promovează accesibilitatea învăţământului superior pentru
ca studenţii să îşi finalizeze studiie fără obstacole de ordin social sau economic. Dimensiunea
socială include măsuri întreprinse de guverne pentru ajutarea studenţilor sub aspect financiar şi
economic, în special a studenţilor care provin din grupurile sociale dezavantajate, precum şi măsuri
de furnizare a serviciilor de consiliere şi asistenţă la care aceştia sa aibă acces.
Educatia si formarea –obiective ale strategiei Europa 2020
Cu ocazia elaborarii Strategiei Europa 2020, s-au constatat in domeniul Educaţiei şi

formării următoarele aspecte:
 Circa 25% dintre elevii europeni au dificultăţi la citire.

 Prea mulţi tineri părăsesc sistemele de educaţie/ formare fără să obţină o calificare.
 Numărul persoanelor cu studii medii a crescut, însă calificările acestora deseori nu
corespund cerinţelor de pe piaţa muncii.
 Mai puţin de o treime dintre europenii cu vârste între 25 şi 34 de ani au absolvit o
facultate, faţă de 40% în SUA şi peste 50% în Japonia.
Cresterea inteligenta, potrivit Strategiei Europa 2020, presupune rezultate mai bune pe
plan educaţional, precum:
109
http://ec.europa.eu/education/programmes/llp/erasmus/erasmus_en.html
110
From Bergen to London, European Comission, Directorate General for Education and Culture, 24 January 2006,
pag. 6
http://europa.eu.int/comm/dgs/education_culture/index_en.htm
177
 Reducerea abandonului şcolar la mai puţin de 10%
 Creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare sau
echivalente în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani
Capitolul X: Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor
Transporturile sunt un sector strategic al economiei UE, serviciile de transport reprezentând

aproximativ 5 % din valoarea adăugată brută a UE2 și 5,2 % (sau aproximativ 11 milioane de
persoane) din totalul locurilor de muncă în 2016. Ele afectează în mod direct viața de zi cu zi a
tuturor cetățenilor din UE și asigură circulația bunurilor de la peste 11 milioane de producători și
fabricanți din UE către consumatori3. Astfel, sistemele de transport adecvate reprezintă o piatră de
temelie a integrării europene. Existența unor rețele de transport bine gândite, sustenabile și complet
interconectate este o condiție necesară pentru finalizarea și funcționarea corectă a pieței unice
europene.
178
La cererea crescândă pentru transport, răspunsul Comunităţii nu poate fi decât
construirea unei noi infrastructuri şi deschiderea de noi pieţe. “Sistemul de transport are nevoie
de optimizare în vederea îndeplinirii exigenţelor impuse de extinderea UE şi dezvoltării
durabile”, se stipula în cadrul raportului Consiliului European de la Gőteborg. Un sistem modern
de transport trebuie să fie durabil din punct de vedere economic, social şi din punct de vedere al
protecţiei mediului.
Planurile pentru viitorul transportului trebuie să ţină seama de importanţa economică a
acestei ramuri. Totalul cheltuielilor de transport se ridică la aproximativ 1.000 bilioane euro, ceea ce
înseamnă mai mult de 10% din PNB-ul european. Sectorul are peste 10 milioane de angajaţi. Acest
lucru implică o infrastructură şi tehnologii al căror cost pentru societate este atât de mare încât nu
permite nici o eroare de judecată în această privinţă.
Datorită faptului că scala investiţiilor în transport şi rolul său determinant în economie
sunt în creştere, statele semnatare ale Tratatului de la Roma au adoptat o politică în domeniul
transportului comun care are regulile sale specifice.
În 1985, statele membre au decis că este necesară legiferarea în domeniul
transporturilor ca.
Mai târziu, Tratatul de la Maastricht:
 a întărit, din punct de vedere politic, instituţional şi bugetar, bazele politicii de
transport;
 a înlocuit unanimitatea cu majoritatea calificată;
 a definit conceptul de reţea transeuropeană, ceea ce a făcut posibil un progres pe
planul infrastructurii transportului la nivel european, cu ajutorul resurselor puse la dispoziţie de
către Comunitate.
– În decembrie 1992, Comisia a publicat prima Cartă Albă cu privire la dezvoltarea

politicii comune a transporturilor. Principala linie directoare a documentului a fost
deschiderea pieţei transporturilor. După 10 ani, acest obiectiv a fost, în general, îndeplinit, cu
excepţia sectorului transportului feroviar.
Acest prim real progres în politica de transport a determinat o scădere semnificativă a
preţurilor de consum, combinată cu creşterea calităţii serviciilor şi cu o diversificare a cererilor,
ceea ce a schimbat stilul de viaţă şi obiceiurile de consum ale cetăţenilor europeni.
– Al doilea progres al acestei politici a fost dezvoltarea unor tehnici moderne de

interoperabilitate la nivel european. Proiectele lansate la sfârşitul anilor `80 aveau în vedere
crearea unei reţele transeuropene de trenuri de mare viteză şi punerea la punct a programului de
navigare prin satelit Galileo.
Principalele probleme ale acestui sector:

 dezvoltarea inegală a diferitelor tipuri de transport. Astfel, transportul rutier
reprezintă 44% din piaţa transportului de mărfuri, comparativ cu 41% deţinut de transportul
maritim, 8% deţinut de transportul feroviar şi 4% deţinut de transportul fluvial. Predominanţa
179
transportului rutier este evidentă şi în cazul transportului de pasageri: el acoperă 79% din această
piaţă, în timp ce transportul aerian acoperă 5% din cerere, iar transportul feroviar deţine circa 6%
din piaţă;
 concentrarea principalelor drumuri, a căilor ferate şi a aeroporturilor în interiorul
oraşelor;
 poluarea mediului, având efecte negative şi asupra sănătăţii populaţiei;
 gradul mare de producere a accidentelor rutiere.
Pe data de 12 februarie 2003, Parlamentul a adoptat o rezoluție referitoare la cartea albă din
2001 a Comisiei intitulată „Politica europeană în domeniul transporturilor pentru anul 2010:
momentul deciziilor” (COM(2001)0370). Rezoluția sublinia faptul că sustenabilitatea ar trebui să
fie temeiul și etalonul politicii europene din domeniul transporturilor. Parlamentul a insistat că este
important să se realizeze un sistem de transport global integrat. Acest lucru urma să se realizeze
fără a submina competitivitatea transportului rutier și pe baza unei tarificări juste pentru a acoperi
costurile externe și cele legate de infrastructură aferente fiecărei modalități de transport.
Parlamentul a prezentat numeroase propuneri specifice pentru fiecare modalitate de transport,
pentru siguranța transportului, pentru calendarul și finanțarea TEN-T, precum și pentru o mai bună
coordonare cu alte domenii politice ale UE și pentru alte subiecte legate de transporturi.
La 25 septembrie 2007, Comisia a publicat o carte verde intitulată „Către o nouă cultură a
mobilității urbane” (COM(2007)0551), în urma căreia Parlamentul a adoptat o rezoluție la 9 iulie
2008, cu același titlu. În plus, Parlamentul a adoptat o altă rezoluție la 23 aprilie 2009 intitulată
„Un plan de acțiune privind mobilitatea urbană”. Parlamentul a solicitat, printre altele, o abordare
globală integrată la nivel european a mobilității urbane, care să servească drept cadru de referință
comun pentru actorii europeni, naționali, regionali și locali. La scurt timp după aceasta, Comisia a
răspuns la acest apel cu o comunicare purtând același titlu, „Planul de acțiune privind mobilitatea
urbană” (COM(2009)0490), publicat la 20 septembrie 2009.
În urma publicării, la 17 decembrie 2013, a unei noi comunicări a Comisiei intitulate

„Împreună pentru o mobilitate urbană competitivă care utilizează eficient resursele”, Parlamentul a
adoptat, la 2 decembrie 2015, o rezoluție referitoare la mobilitatea urbană durabilă. În rezoluție,
statele membre și orașele sunt încurajate să elaboreze planuri de mobilitate urbană durabilă care
acordă prioritate modalităților de transport cu emisii scăzute, vehiculelor propulsate de carburanți
alternativi și sistemelor de transport inteligente. Comisia și statele membre au fost îndemnate să
facă schimburi de exemple de bune practici în materie de planificare teritorială și utilizare a
teritoriului relevante pentru crearea unei rețele de mobilitate durabile, precum și să lanseze
campanii de sensibilizare a publicului pentru promovarea unei mobilități durabile. De asemenea,
orașele au fost încurajate să participe la Parteneriatul european pentru inovare privind orașele și
comunitățile inteligente.În urma unei comunicări a Comisiei (COM(2009)0279) intitulate „Un
viitor sustenabil pentru transporturi: către un sistem integrat, bazat pe tehnologie și ușor de
180
utilizat”, Parlamentul a adoptat o rezoluție la 6 iulie 2010 referitoare la un viitor sustenabil pentru
transporturi. Acest text anticipa noua carte albă din 2011 și reprezenta totodată răspunsul
Parlamentului la comunicarea Comisiei, prezentând o listă amplă de solicitări care să acopere
întregul spectru al politicii UE în domeniul transporturilor.
181
Parlamentul a adoptat două rezoluții după publicarea cărții albe din 2011. Prima a fost
rezoluția adoptată la 15 decembrie 2011, intitulată „Foaia de parcurs pentru un spațiu european
unic al transporturilor – Către un sistem de transport competitiv și eficient din punctul de vedere al
resurselor”. În această rezoluție, Parlamentul a efectuat o evaluare a obiectivelor principale incluse
în cartea albă din 2011 și a acceptat parțial progresele înregistrate în ceea ce privește punerea sa în
aplicare. În ceea ce privește realizarea unui spațiu european unic al transporturilor până în 2020,
rezoluția a subliniat potențialul încă insuficient exploatat al transporturilor în numeroase domenii
și importanța unui sistem axat pe interconexiuni și pe interoperabilitate. Parlamentul a aprobat cele
zece obiective pentru un sistem de transport competitiv și eficient din punctul de vedere al utilizării
resurselor, precum și obiectivele fixate în cartea albă pentru 2030 și 2050.
La 9 septembrie 2015, Parlamentul a adoptat o a doua rezoluție referitoare la implementarea

cărții albe din 2011, intitulată „Evaluarea situației actuale și calea de urmat pentru realizarea unei
mobilități sustenabile”. În contextul evaluării la jumătatea perioadei, Comisia a publicat un
document de lucru la 1 iulie 2016 (SWD(2016)0226), intitulat „The implementation of the 2011
White Paper on Transport five years after its publication: achievements and challenges” (Punerea
în aplicare a cărții albe din 2011 privind transporturile la cinci ani de la publicare: realizări și
provocări). Parlamentul a invitat Comisia să mențină cel puțin nivelul de ambiție de care s-a dat
dovadă la fixarea obiectivelor inițiale. În plus, Parlamentul a subliniat că încă mai sunt multe de
făcut pe plan operațional și financiar în vederea atingerii acestor obiective. Parlamentul a invitat
Comisia să propună măsuri legislative suplimentare și o strategie cuprinzătoare pentru dezvoltarea
transporturilor cu emisii scăzute de carbon, astfel încât obiectivul de reducere cu minimum 60 % a
emisiilor de gaze cu efect de seră generate de sectorul transporturilor să poată fi atins până în 2050.
Parlamentul a făcut o serie de recomandări prin care urmărea să integreze toate modalitățile de
transport cu scopul de a crea un sistem de transport mai eficient, sustenabil, competitiv, accesibil și
ușor de utilizat. Principalele puncte includeau transferul modal și comodalitatea, infrastructuri
moderne și o finanțare inteligentă, mobilitatea urbană, plasarea oamenilor în centrul politicii de
transport și dimensiunea globală a transporturilor. Departamentul tematic pentru politici structurale
și de coeziune din cadrul Parlamentului a publicat recent un studiu intitulat „Modal shift in
European transport: a way forward” (Transferul modal în transportul european: calea de urmat).
De asemenea, în rezoluția sa referitoare la o strategie europeană pentru o mobilitate cu emisii

scăzute de dioxid de carbon adoptată în decembrie 2017, Parlamentul a subliniat necesitatea ca
sectorul transporturilor să contribuie în mai mare măsură la obiectivele privind clima. În acest
context, a subliniat, printre alte aspecte:
 necesitatea investițiilor în multimodalitate și în transportul public;
 necesitatea de a transmite semnale de preț mai clare pentru toate modurile de transport,
astfel încât să se reflecte mai bine principiile „poluatorul plătește” și „utilizatorul
plătește”;
182
 rolul digitalizării în mobilitatea sustenabilă.
Parlamentul a solicitat totodată o abordare mai ambițioasă în ceea ce privește sursele

regenerabile în domeniul transportului decât cea propusă în Directiva reformată privind energia din
surse regenerabile, precum și crearea unor stimulente pentru introducerea pe scară largă a
combustibililor alternativi sustenabili pentru modurile de transport care în prezent nu dispun de
alternative la combustibilii lichizi. În urma unei comunicări a Comisiei intitulate „Spre o utilizare
cât mai largă a combustibililor alternativi – un plan de acțiune privind infrastructura pentru
combustibili alternativi” (COM(2017)0652), Parlamentul a adoptat, în octombrie 2018, o rezoluție
prin care solicita Comisiei să propună o revizuire a Directivei 2014/94/UE privind instalarea
infrastructurii pentru combustibili alternativi și să se concentreze asupra punerii în aplicare
corespunzătoare a acesteia.
Parlamentul a salutat, de asemenea, comunicarea Comisiei intitulată „Către mobilitatea

automatizată” (COM(2018)0283), însă într-o rezoluție din 15 ianuarie 2019 a subliniat că actorii
europeni trebuie să își unească forțele pentru a-și asuma rolul de lideri mondiali în domeniul
transporturilor 2018/2089(INI).
Provocările cu care se confruntă sectorul transporturilor în Uniunea Europeană

Volumul transporturilor de călători și de mărfuri în UE a crescut constant în ultimele
decenii22, de la 5 335 de miliarde de călători-km în 1995 la 6 802 miliarde în 2016 pentru
transportul de călători și de la 2 846 de miliarde de tone-km în 1995 la 3 661 de miliarde în 2016
pentru transportul de mărfuri. Comisia estimează că aceste creșteri vor continua, însă într-un ritm
mai lent decât cel înregistrat în trecut. Aceasta preconizează o creștere cu 42 % a activității de
transport de călători și cu 60 % a transportului intern de mărfuri între 2010 și 205023. Creșterea
previzionată pentru transportul maritim internațional este și mai mare, ajungând la 71 % în aceeași
perioadă.
A. Aglomerarea: consecinţă a dezechilibrului dintre diferitele tipuri de transport

Aglomerarea a început să afecteze Europa la începutul anilor ’90. Această problemă are
efecte negative asupra competitivităţii economice.
În mod paradoxal, congestia în regiunile centrale coincide cu izolarea zone-lor periferice,
unde este imperios nevoie de o îmbunătăţire a legăturilor cu pieţele centrale pentru a asigura o
coeziune regională în cadrul Uniunii Europene.
Această problemă a făcut obiectul Cartei Albe (1993) privind creşterea, competitivitatea şi
ocuparea. Acest document arată că “ambuteiajul nu numai că este exasperant, dar costă scump
Europa în termeni de productivitate: aglomerări de circulaţie şi lipsa legăturilor în structura
infrastructurii, lacune de interoperabilitate între diferite moduri şi sisteme. Reţelele sunt arterele
183
unei singure pieţe. Ele determină competitivitatea şi slaba lor funcţionare este reflectată prin
pierderea oportunităţilor de creare a unor noi pieţe şi a noi locuri de muncă.”
Reţeaua transeuropeană de transport suferă din ce în ce mai mult de congestie cronică:
 aproximativ 7.500 km (10%) din reţeaua de drumuri este afectată zilnic de ambuteiaj;
 16.000 km de cale ferată (20% din reţea) este afectată de blocajul circulaţiei;
 cele 16 aeroporturi principale ale UE au înregistrat întârzieri de peste un sfert de oră la mai
mult de 30% din zborurile lor. În linii mari, aceste întârzieri exprimate în consum reprezintă 1,9
bilioane litrii de combustibil în plus, adică aproximativ 6% din consumul anual.
Datorită aglomerării există riscul ca Europa să-şi piardă competitivitatea pe viitor.

Astfel, se preconizează că în următorii 10 ani costurile atribuite aglomerării vor creşte cu 142%
(80 bilioane de euro/an), ceea ce înseamnă aproximativ 1% din PIB-ul Comunităţii.
O parte din motivele acestei situaţii o reprezintă faptul că utilizatorii transportului nu

acoperă costurile pe care ei le generează. Într-adevăr, structura preţului nu reflectă în întregime
costurile infrastructurii, aglomerării, daunelor de mediu sau accidentelor. Acesta este rezultatul atât al
unei slabe organizări a sistemului de transport european, cât şi al eşecului în folosirea optimă a
mijloacelor de transport şi a noilor tehnologii.
Consiliul European a identificat în 1994 un număr de proiecte majore prioritare în

domeniul transportului. Costul total a fost estimat la aproximativ 400 bilioane euro de-a lungul
timpului. Din păcate, însă, numai o cincime din aceste proiecte au fost realizate. Câteva dintre ele
sunt desăvârşite în prezent:
 aeroportul Spata;
 trenul de mare viteză pe ruta Bruxelles - Marsilia;
 tunelul-pod care leagă Danemarca de Suedia.
B. Dezvoltarea transporturilor într-o Uniune Europeană extinsă

Este dificil de imaginat o creştere economică, creatoare de locuri de muncă şi bunăstare,
fără un sistem de transport eficient, care să susţină avantajul globalizării pieţelor şi al
schimburilor comerciale.
Există doi factori cheie care determină creşterea cererii pentru transport:
 Pentru transportul de pasageri, factorul determinant este creşterea spectaculoasă
a utilizării automobilelor. Numărul lor s-a triplat în ultimii 30 de ani (aproximativ trei milioane de
maşini pe an). Se preconizează că până în 2010 Uniunea Europeană va înregistra o creştere
substanţială a parcului său de automobile datorită extinderii Comunităţii.
184
 În ceea ce priveşte transportul de mărfuri, creşterea se datorează extinderii
schimburilor din economia europeană şi din sistemul său de producţie.
Extinderea Uniunii Europene va avea un impact considerabil asupra cererii de mobilitate. O

ecuaţie complexă trebuie rezolvată pentru a ţine în frâu cererea pentru transport:
 creşterea economică va fi generată de nevoile mai mari de mobilitate a căror cerere se
estimează că va creşte cu 38% pentru mărfuri şi 24% pentru servicii;
 lărgirea va genera o explozie de transporturi de schimb între noile state membre, în
special în regiunile de frontieră;
 saturaţia majorităţii arterelor principale combinată cu accesibilitatea în regiunile
periferice şi cu necesitatea dezvoltării infrastructurii în ţările candidate vor necesita investiţii
majore.
C. Transportul şi dezvoltarea durabilă

O dată cu extinderea UE, un nou imperativ - dezvoltarea durabilă – va oferi o şansă
pentru adaptarea la politica comună de transport. Acest obiectiv, care a fost introdus prin
Tratatul de la Amsterdam, este îndeplinit prin integrarea problemelor privind protecţia
mediului în politicile Comunităţii.
Consiliul European de la Göteborg a considerat că acest obiectiv ambiţios poate fi realizat
complet doar în următorii 10 ani. Măsurile prezentate în Carta Albă reprezintă primul pas
important către un sistem de transport durabil care va putea fi pus în practică în următorii 30 de
ani.
Aşa cum este stipulat în Carta Verde a Comisiei, adoptată în noiembrie 2000, privind
securitatea şi transportul, în 1998 consumul de energie în transporturi a fost criticat pentru că a
ajuns la 28% emisii de dioxid de carbon. Conform ultimelor estimări, dacă nu se face nimic
pentru a împiedica această tendinţă de creştere a dioxidului de carbon din atmosferă, se
preconizează o sporire a emisiilor de gaze din transport cu aproximativ 50%, care va ajunge la 1.113
bilioane tone în 2010. Transportul rutier este principalul vinovat pentru că, singur, produce
aproximativ 84% din emisiunile de dioxid de carbon din atmosferă atribuite transportului.
A reduce dependenţa de petrol de la nivelul actual de 98%, utilizând combustibilii alternativi
şi îmbunătăţind eficienţa energetică a altor tipuri de transport, este, în acelaşi timp, o necesitate
ecologică şi o provocare tehnologică.
În acest context eforturile deja considerabile, în special în domeniul sectorului rutier, pentru
păstrarea calităţii aerului şi combaterea zgomotului trebuie continuate pentru a satisface necesitatea
protecţiei mediului şi nevoile populaţiei, fără însă a compromite competitivitatea sistemului de
transport şi a economiei.
Obiectivele politicii în domeniul transporturilor
A. Revitalizarea transportului feroviar
185
Transportul feroviar este un sector strategic, de reuşita căruia vor depinde eforturile de
echilibrare a balanţei, în special în cazul mărfurilor. Revitalizarea acestui sector presupune
competiţie între companiile feroviare.
– Crearea de noi căi ferate, care să preia traficul, poate încuraja competiţia în acest
domeniu, dar trebuie însoţită de măsuri care să stimuleze procesul de restructurare a companiilor,
proces care să ia în considerare aspectele sociale şi condiţiile de muncă.
– Progresiv, o reţea de linii ferate trebuie destinată exclusiv serviciilor marfare astfel
încât, din punct de vedere comercial, companiile feroviare să acorde aceeaşi importanţă transportului
de marfă ca şi celui pentru persoane.
B. Îmbunătăţirea calităţii în sectorul transportului rutier

Punctul forte al transportului rutier este capacitatea acestuia de a transporta mărfuri
în întreaga Europă la un preţ scăzut şi cu o flexibilitate mare. Acest sector este indispensabil,
dar poziţia sa economică este mult mai fragilă decât se crede. Concurenţa este strânsă în sectorul
transportului rutier datorită fragmentării considerabile şi a presiunii exercitate asupra preţurilor de
către comercianţi şi industrie. Această situaţie tentează anumite companii de transport rutier să
practice preţuri de dumping şi să neglijeze legislaţia socială şi rutieră pentru a recupera acest
handicap.
– În aceste condiţii, Comisia trebuie să elaboreze o legislaţie care să permită armonizarea

anumitor clauze din contractele privind asigurarea protecţiei celor care apelează la serviciile de
transport şi care să-i împiedice pe comercianţi să-şi revizuiască tarifele în cazul unor creşteri ale
preţului combustibilului.
– Schimbările vor necesita şi modernizarea modului de operare a serviciilor de transport, în
concordanţă cu legislaţia socială şi cu regulile referitoare la drepturile muncitorilor.
C. Promovarea transportului maritim şi fluvial

Transportul maritim pe distanţe scurte şi în apele interioare sunt două modalităţi ce
pot oferi soluţii la problemele supra-aglomerării anumitor infrastructuri rutiere şi ale
lipsei infrastructurilor feroviare. Ambele modalităţi sunt subapreciate şi în consecinţă puţin
utilizate.
– Revitalizarea transportului maritim pe distanţe scurte se poate rea-liza prin

construirea unor veritabile căi maritime motorizate incluse în cadrul planului pentru reţeaua
transeuropeană. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare conexiuni mai bune între porturi şi
căile ferate, dar şi între căile de navigaţie interioare, precum şi îmbunătăţiri în calitatea serviciilor
portuare.
Uniunea Europeană trebuie să dispună de reguli mult mai stricte referitoare la siguranţa
maritimă. Comisia, în colaborare cu Organizaţia Maritimă Internaţională şi cu Organizaţia
Internaţională a Muncii, a propus introducerea unor reguli sociale minime ce trebuie respectate
în momentul inspecţiei vaselor şi a unui sistem original de management al traficului maritim la
186
nivelul Europei pentru a se profita de pe urma amplasării porturilor. În acelaşi timp, pentru a
promova creşterea numărului de vase înmatriculate în registrele comunitare, Comisia a propus o
directivă pentru stabilirea unui sistem de taxare în funcţie de tonaj, în concordanţă cu
legislaţia dezvoltată în unele state membre.
– Pentru întărirea poziţiei transportului fluvial trebuie stabilite ramuri maritime şi

trebuie elaborate facilităţi de transport pentru aceste vase, astfel încât să favorizeze prestarea
de servicii continue pe perioada întregului an. În plus, armonizarea totală a cerinţelor tehnice
pentru vasele de transport interior, a avizelor de transport şi a condiţiilor sociale pentru
echipaje vor dina-miza acest sector.
D. Dezvoltarea transportului aerian

Deşi ne aflăm în epoca pieţei unice şi a monedei unice nu există un cer unic european.
Uniunea Europeană suferă datorită fragmentării sistemului managerial de trafic, întârzierilor de
zbor, pierderilor de combustibil şi poziţiilor diferite pe care le ocupă companiile europene aeriene
în cadrul pieţei. În aceste condiţii este necesară reorganizarea spaţiului aerian european. Ea
trebuie să fie însoţită de o politică care să aibă ca scop:
a. limitarea expansiunii aeroporturilor legată, în special, de extinderea UE;
b. reducerea zgomotului şi poluării cauzate de traficul aerian.
D. Transpunerea în practică a sistemelor intermodale
Sistemele intermodale sunt de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea unor

alternative competitive la transportul rutier. Priorităţile au în vedere armonizarea tehnică şi
interoperabilitatea între sisteme, în special pentru containere.
F. Realizarea reţelei de transport transeuropene

Având în vedere supra-aglomerarea arterelor majore şi, în consecinţă, poluarea este esenţial
pentru UE să-şi completeze proiectele transeuropene deja decise.
În concordanţă cu concluziile adoptate de către Consiliul European de la Gőteborg,
Comisia propune axarea acţiunilor pe revizuirea liniilor directoare ale Comunităţii în ceea ce
priveşte:
 reamplasarea strâmtorilor din reţeaua de transport feroviar;
 completarea rutelor identificate ca zone prioritare pentru absorbţia fluxurilor de
trafic determinate de extindere, în special în regiunile de frontieră;
 îmbunătăţirea accesului la ariile exterioare.
G. Creşterea siguranţei traficului

Deşi transportul este considerat esenţial pentru bunăstarea societăţii şi a individului, el este
perceput din ce în ce mai des ca un potenţial pericol. Numărul de persoane ucise zilnic în accidente
187
rutiere în Europa este identic cu cel al persoanelor ucise prin prăbuşirea unui avion de dimensiuni
medii. Victimele accidentelor rutiere, ucise sau rănite, costă societatea zeci de milioane de euro,
dar costurile umane sunt incalculabile. De aceea UE şi-a fixat ca obiectiv reducerea numărului
de victime la jumătate până în 2010.
În aceste condiţii, Comisia a propus două directive:

 prima vizează armonizarea marcajelor în locurile cele mai periculoase;
 a doua se axează pe armonizarea regulilor referitoare la controalele şi amenzile în
domeniul transportului comercial internaţional cu accent pe viteza de deplasare şi
şofatul sub influenţa alcoolului.
H. Adoptarea unei politici referitoare la capacitatea maximă de transport

S-a demonstrat că nu întotdeauna şi pretutindeni tipurile de transport acoperă costurile pe care le
generează. Situaţia diferă foarte mult de la un stat membru la altul. Această situaţie produce
disfuncţiuni la nivelul pieţelor interne şi distorsionează concurenţa din sistemul de transport. În
consecinţă, nu există nici un interes în folosirea tipurilor ecologice de transport sau a reţelelor mai
puţin congestionate.
Carta Albă dezvoltă următoarele principii directoare:
 armonizarea taxelor pe combustibil în transportul rutier;
 alinierea principiilor de taxare pentru folosirea infrastructurilor. Regulile comunitare
în vigoare trebuie înlocuite cu un cadru modern al sistemu-lui de taxare pentru folosirea
infrastructurii, astfel încât să se încurajeze iniţiativele şi să se faciliteze concurenţa loială
între diferitele tipuri de transport, o taxare adecvată şi menţinerea calităţii serviciilor.
I. Recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor utilizatorilor

Dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la servicii de înaltă calitate trebuie întărit.
Reducerea tarifelor nu trebuie să determine renunţarea la drepturile de bază. Legislaţia comunitară
trebuie să creeze un fundament pentru a sprijini utilizatorii de mijloace de transport în înţelegerea
şi exercitarea drepturilor lor.
De asemenea, trebuie stabilite obligaţii referitoare la siguranţa traficului.
J. Dezvoltarea unui sistem de transport urban de înaltă calitate

Ca răspuns la starea de deteriorare generală a calităţii vieţii cetăţenilor europeni, afectaţi de
amplificarea fenomenelor de congestionare a traficului în metropole şi în restul oraşelor, şi în
conformitate cu principiul subsidiarităţii, Comisia a propus accentuarea schimburilor de mărfuri
astfel încât să se amelioreze folosirea transportului public şi infrastructura existentă. Devine necesară
188
astfel o abordare adecvată din partea autorităţilor publice locale, abordare care să realizeze un echilibru
între modernizarea serviciilor publice şi utilizarea raţională a automobilului.
K. Susţinerea unui transport nepoluant, eficient, apelând la cercetare şi tehnologie

Comunitatea a investit sume importante pentru dezvoltarea cercetării şi tehnologiei în diverse
domenii (vehicule nepoluante, aplicaţii telematice în transport).
– Acţiuni specifice se derulează pentru realizarea unui transport maritim şi rutier
nepoluant şi sigur.
– În cazul transportului aerian se acordă prioritate îmbunătăţirii impactului emisiilor şi
zgomotului motoarelor asupra mediului, îmbunătăţirii siguranţei traficului aerian şi
consumului de combustibil.
L. Stăpânirea efectelor globalizării

Extinderea UE şi a reţelelor de transport transeuropene va necesita regândirea rolului
internaţional al Europei şi analiza posibilităţilor de reuşită a dezvoltării unui sistem de transport durabil
şi a rezolvării problemelor cauzate de supra-aglomerarea traficului şi de poluare. Conform negocierilor
cu Organizaţia Mondială a Comerţului, UE va continua să acţioneze ca un catalizator pentru
deschiderea pieţelor pentru principalele tipuri de transport şi, în acelaşi timp, pentru menţinerea calităţii
serviciilor de transport şi a siguranţei pasagerilor. Comisia îşi propune să întărească poziţia
Comunităţii în organizaţiile internaţionale (Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile, Comisia Dunării etc.), în vede-rea protejării intereselor europene la
nivel mondial.
Uniunea extinsă trebuie să fie capabilă să stăpânească efectele globalizării şi să contribuie
la găsirea de soluţii la nivel internaţional în lupta contra abuzului dumpingului social în
sectorul transportului rutier.
Tipuri de transport:
Transportul rutier
Transportul rutier reprezintă cea mai mare parte a transportului de mărfuri și de călători din
punctul de vedere al volumului. Transportul rutier este cea mai utilizată soluție pentru transportul
de călători, reprezentând aproximativ 71 % din totalul activității de transport în călători-km, fiind
urmat de transportul aerian, de transportul cu autocarul/autobuzul și de transportul feroviar, care
reprezintă aproximativ 10 %, 8 % și, respectiv, 7 %. De asemenea, transportul rutier reprezintă 49
% din activitatea de transport de mărfuri din UE, urmat de transportul maritim și de cel feroviar, cu
aproximativ 32 % și, respectiv, 11 %.
În pofida obiectivului prevăzut în Cartea albă din 2011, și anume de a direcționa 30 % din
transportul rutier pe distanțe mai mari de 300 km către alte moduri de transport, precum transportul
feroviar sau cel pe apă, până în 2030 și peste 50 % până în 2050 și în ciuda accentului tot mai
189
puternic pus de UE pe modurile ecologice de transport, procentul de utilizare a infrastructurii
rutiere pentru transportul intern de mărfuri chiar a crescut - de la 75,1 % în 2011 la 76,4 % în 2016
Transportul rutier este modalitatea preferată de a trimite bunuri în interiorul UE, prezentând
avantaje legate de flexibilitate, fiabilitate, preț, timp și livrare la destinație. În 2016, Curtea de
Conturi Europeană a publicat un raport special privind transportul feroviar de mărfuri în UE.
Curtea a comparat provocările cu care se confruntă transportatorii de mărfuri ce folosesc
transportul feroviar cu provocările existente în cazul utilizării infrastructurii rutiere. În prezent,
piața nu îi stimulează suficient pe utilizatori să treacă la alte moduri de transport decât cel rutier,
acestea rămânând mai puțin competitive din punct de vedere economic.
Transporturile generează externalități negative, precum accidente, emisii de gaze cu efect de
seră, poluare atmosferică și zgomot, care implică un cost social și economic. Fără a se lua în
considerare congestia traficului, costul acestor efecte negative externe ale transporturilor a fost
estimat la aproximativ 4 % din PIB-ul UE în 2011. La momentul actual în UE au loc dezbateri cu
privire la sistemele de taxare (în special de taxare rutieră) care iau în considerare atât principiul
„utilizatorul plătește”, cât și principiul „poluatorul plătește” în diferitele moduri de transport,
demonstrând recunoașterea faptului că este nevoie de o analiză riguroasă a potențialelor
dezavantaje și beneficii ale internalizării costurilor externe.
Internalizarea costurilor externe înseamnă că utilizatorii suportă costurile pe care le creează
și, astfel, sunt stimulați să își modifice comportamentul pentru a reduce aceste costuri.
Internalizarea ar avea implicații semnificative pentru rețelele de transport, pentru costul suportat de
consumatorii finali și pentru utilizarea infrastructurii de transport. Comisia efectuează Raportul
special nr. 19/2018, intitulat „Rețeaua feroviară europeană de mare viteză: departe a fi o realitate,
rămâne fragmentată și ineficace”.
În prezent un studiu privind internalizarea costurilor externe (Sustainable transport
infrastructure charging and internalisation of transport externalities [Taxarea durabilă a
infrastructurii de transport și internalizarea externalităților transporturilor]), cu scopul de a evalua
măsura în care principiile „utilizatorul plătește” și „poluatorul plătește” sunt deja aplicate
diferitelor moduri de transport din statele membre și pentru a formula o contribuție la dezbaterile
actuale.
Creșterea utilizării transportului multimodal, care este, de mulți ani, unul dintre principalele
obiective ale politicii UE în domeniul transporturilor, poate juca un rol în transferul modal de la
operațiunile de transport exclusiv rutier. Multimodalitatea înseamnă utilizarea diferitor moduri de
transport în timpul aceleiași călătorii. În pofida unor progrese înregistrate în ultimii ani,
transporturile multimodale încă nu sunt răspândite pe scară largă în Europa. Principalul instrument
juridic al UE care sprijină în mod direct transportul multimodal este directiva privind transporturile
combinate din 1992, care se afla în curs de modificare. Proiectele multimodale sunt sprijinite în
principal prin FEDR și prin Fondul de coeziune, beneficiind de o sumă alocată de aproximativ 4
miliarde de euro în perioada 2007-2020. Comisia a anunțat anul 2018 drept „Anul
multimodalității” - un an în care intenționează să insiste asupra importanței multimodalității pentru
sistemul de transporturi din UE.
190
Pentru a pune la dispoziţia Uniunii Europene o legislaţie completă pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi a siguranţei drumurilor şi pentru a asigura concordanţa cu regulile pieţei
interne au fost elaborate de către Comisie o serie de propuneri care vizează:
 să reorganizeze timpul de lucru: această propunere va reglementa timpul de lucru în
întreaga Europă, stabilind o medie a orelor de lucru de 48 de ore pe săptămână şi o maximă de 60
de ore:
 să armonizeze interzicerile de trafic în weekend; această propunere caută să alinieze
legile naţionale;
 să introducă un “certificat al şoferului”; această propunere va permite inspectorilor
naţionali să realizeze controale eficiente pentru a se asigura că şoferul este angajat legal şi, dacă este
necesar, să înregistreze orice iregularitate;
 să dezvolte instruirea; reglementări comune au fost propuse pentru instruirea iniţială
obligatorie a tuturor şoferilor începători care transportă bunuri sau persoane şi pentru instruirea pe
parcurs, la intervale regulate, a şoferilor profesionişti.
Adoptarea acestui pachet de măsuri este esenţială dacă se doreşte dezvoltarea unui sistem de
transport rutier de înaltă calitate.
Transportul feroviar
Căile ferate sunt un contrast - un amestec de antic şi modern:

 pe de o parte, există reţele performante, de mare viteză, cu gări şi terminale moderne;
 pe de altă parte, există servicii de transport nemodernizate, cu linii suburbane, cu
navetişti înghesuiţi în trenuri aglomerate care întârzie întotdeauna, cu staţii dărâmate şi
nesigure.
UE s-a angajat să elaboreze o strategie pentru crearea unui sistem european performant
de căi ferate până în 2020, având următoarele obiective:
 creşterea cotei de piaţă pentru transportul de pasageri de la 6 la 10% şi pentru bunuri de
la 8 la 15%;
 triplarea productivităţii forţei de muncă în domeniu;
 reducerea cu 50% a emisiilor poluante;
 îmbunătăţirea infrastructurii;
 crearea unei legături eficiente între reţele şi sisteme;
 utilizarea unor tehnologii inovatoare;
 transparenţa costurilor;
 productivitate ridicată;
 creşterea încrederii în serviciile de transport pe calea ferată.
191
Transportul aerian
Dintre toate tipurile de transport, transportul aerian a avut cea mai mare creştere.
Exprimat în pasageri/km, traficul aerian a crescut cu 7,4% pe an în medie din 1980, în timp ce
traficul înregistrat de aeroporturile celor 15 state a crescut de 5 ori din 1970.
În fiecare zi, mai mult de 25.000 de avioane zboară deasupra Europei şi, judecând după
tendinţele de creştere, această cifră se va dubla la fiecare 10-14 ani. Chiar dacă cerul este destul de
mare, această densitate a traficului pune câteva probleme reale. Numărul în creştere al întârzierilor
este un semn clar de saturaţie.
Pentru a susţine o asemenea creştere, managementul traficului aerian trebuie reorganizat şi
trebuie asigurată o capacitate suficientă a aeroporturilor într-o Uniune Europeană extinsă.
A. Spaţiul aerian european unic

Crearea spaţiului aerian european unic este una dintre priorităţile UE.
Un grup la nivel înalt, format din reprezentanţi ai autorităţilor civile şi militare din statele
membre şi prezidat de vicepreşedintele Comisiei responsabil pentru energie şi transport, a trasat
regulile pentru reorganizarea fundamentală a controlului traficului aerian în Europa
(noiembrie 2000). Ca urmare a raportului acestui grup, Comisia Europeană a propus, în 2001,
crearea spaţiului aerian unic până în 2004 prin:
 adoptarea unui cadru de reglementare pentru a se asigura că avioanele care
traversează spaţiul Comunităţii folosesc proceduri asemănătoare, echipamente regulamentare şi
reguli comune asupra folosirii spaţiului aerian. Reglementările Comunităţii, sprijinite de resurse
adecvate, vor stabili obiective care vor permite creşterea traficului, în timp ce siguranţa va fi
menţinută;
 adoptarea unui mecanism care să permită armatei să menţină capacităţile de
apărare. Obiectivul este crearea unui management comun real civil/militar al spaţiului aerian;
 promovarea dialogului cu partenerii sociali, începând cu controlorii spaţiului aerian,
bazat pe experienţa din alte sectoare, care ar permite conturarea unei politici aeriene comune
care să aibă un impact social considerabil;
 adoptarea unui sistem de supraveghere, inspectare şi amenzi care va asigura
suportul eficient al legilor;
 modernizarea metodelor de lucru şi a echipamentelor;
 introducerea unei licenţe europene pentru controlorii de trafic aerian.
B. Reproiectarea capacităţii aeroporturilor şi folosirea corespunzătoare a acestora

Ca răspuns la creşterea traficului, este timpul să se reproiecteze funcţionarea aeroporturilor
pentru a se folosi eficient întreaga capacitate. Totuşi, acest lucru nu va fi suficient şi Europa nu va
face faţă noii infrastructuri a aeroporturilor.
Structura actuală a sistemului de transport aerian îndeamnă companiile să-şi concentreze
activităţile pe marile aeroporturi pe care le transformă în noduri pentru activităţile intra-comunitare şi
192
internaţionale. Această situaţie va determina aglomerarea, poluarea şi va genera probleme de
management al traficului aerian.
Există deja un plan de acţiune în ceea ce priveşte aglomerarea în aer, dar aglomerarea
de la sol nu primeşte încă suficientă atenţie şi implicare. Ca urmare, aproape jumătate din cele
50 de aeroporturi mari ale Europei au atins deja punctul de saturaţie.
Ca răspuns la aglomerarea din majoritatea aeroporturilor mari, liniile aeriene trebuie să-şi
maximizeze numărul de pasageri/zbor şi, deci, mărimea avioanelor. Avioanele de mărime medie
vor continua să predomine în rândul majorităţii zborurilor intracomunitare. Însă, pe distanţe mari,
multe linii aeriene vor opta pentru avioane de dimensiuni foarte mari. Airbus A380 este primul
exemplu a ceea ce va fi următoarea generaţie de avioane: capacităţi mai mari, capabile să transporte
mai mulţi pasageri. Totuşi, folosirea intensivă a acestor mari transportatoare va pune un număr
de probleme:
 în primul rând, aeroporturile trebuie adaptate pentru a face faţă unei asemenea flote -
îmbarcarea şi coborârea a 500 - 600 de pasageri în loc de 150 - 200 reprezintă o grea încercare
pentru serviciile de livrare a bagajelor, pentru controalele de securitate, precum şi pentru formali-
tăţile de vamă şi recepţie a pasagerilor la aeroport.
 în al doilea rând, folosirea unor asemenea transportatoare nu va face nimic pentru
reducerea traficului de legătură, din moment ce pasagerii care zboară cu aceste avioane vor trebui
să-şi continue călătoria.
C. Relaţia transport aerian – mediu înconjurător

În ceea ce priveşte poluarea fonică, Comunitatea a acţionat prin adoptarea Reglementării
nr. 925/1999 care avea ca scop interzicerea avioanelor depăşite. Această măsură a avut efecte
limitate. În aceste condiţii, dacă nu vor fi introduse noi standarde în privinţa zgomotului pentru a
preveni degradarea continuă a situaţiei rezidenţilor, există riscul ca aeroporturile să fie lipsite de
orice posibilitate de dezvoltare (limitarea numărului de zboruri autorizate) sau să fie forţate să
aplice diferite interdicţii locale asupra avioanelor zgomotoase.
Liniile aeriene se bucură de o substanţială scutire de taxe, mai ales în ceea ce priveşte
taxele asupra kerosenului, în urma acordurilor internaţionale. Această excepţie pentru kerosen se
aplică atât zborurilor internaţionale, cât şi celor intracomunitare. Cu toate acestea, scutirea de
impozitare a combustibilului nu îndeamnă liniile aeriene să folosească cele mai eficiente avioane şi
să contribuie la reducerea emisiilor de CO2 (din care transportul aerian e răspunzător pentru 13%).
Transportul maritim şi fluvial
Transportul pe apă este cel mai puţin folosit şi dezvoltat chiar dacă nu este o modalitate
scumpă de transport şi este mai puţin poluant decât transportul rutier.
Flota europeană s-a micşorat şi din ce mai puţini oameni doresc să călătorească pe mare.
Există o lipsă din ce în ce mai mare de marinari în UE. De la începutul anilor `80, UE a pierdut
40% din oamenii săi pe mare. Există o nevoie disperată de ofiţeri pe navele comerciale. Până în
193
2006 Uniunea va avea nevoie de aproximativ 36.000 de marinari. Dacă sunt instruiţi corect şi sunt
competenţi, marinarii pot asigura siguranţa vasului, operarea eficientă a încărcăturii, diminua-rea
numărului de accidente şi victime, precum şi reducerea poluării apelor.
Vasele transportă peste două treimi (79%) din totalul comerţului dintre Comunitate şi
restul lumii. În fiecare an, peste două miliarde de tone de bunuri diferite trec prin porturile
europene. Aceste bunuri sunt esenţiale pentru economia europeană şi pentru comerţul cu
alte părţi ale lumii.
A. Transportul maritim şi căile fluviale interne

Transportul maritim intracomunitar şi transportul pe căile fluviale interne sunt două
componente cheie ale intermodalităţii prin care s-ar putea realiza descongestionarea rutieră
şi feroviară şi s-ar putea reduce poluarea aerului. Până acum aceste două tipuri de transport au
fost folosite sub capacitatea lor, chiar dacă UE are un potenţial enorm (35.000 km de coastă şi sute
de porturi la mare şi fluvii) şi capacitate de transport virtual nelimitată.
a) Dezvoltarea „drumurilor pe apă”
Transportul pe apă pe distanţe mici reprezintă 41% din traficul de bunuri din Comunitate. El
este singura modalitate de transport de marfă care a crescut între 1990 şi 2002 cu 27%,
apropiindu-se de transportul rutier (35%). În milioane de tone/kilometru, volumul de comerţ
realizat între 1970 şi 2002 a crescut cu 2,5 reprezentând 44% din volumul total şi 23% din valoarea
totală a bunurilor transportate în Europa. Totuşi, volumul curent al traficului în Europa este mult
sub capacitatea sa potenţială. Transportul pe mare nu este doar un mijloc de a transporta
bunuri de la un continent la altul; este o alternativă cu adevărat competitivă la transportul
pe uscat.
UE are o bogăţie importantă - o reţea densă de râuri şi canale:

 ce leagă bazinele râurilor care se varsă în Atlantic şi în Marea Nordului;
 care leagă bazinul Dunării de Canalul Rin-Main-Dunăre.
 În cele şase state membre care pot folosi această reţea, liniile fluviale interne de
transport suportă 9% din transportul de bunuri. Dacă includem şi ţările care se pregătesc
să se alăture Uniunii se ajunge la un număr de doisprezece state membre care pot folosi
această reţea şi la un volum anual de mărfuri de 425 milioane tone.
Transportul pe căile fluviale interne se completează perfect cu transportul maritim. El

prezintă mai multe avantaje:
 este eficient din punct de vedere al consumului de energie;
 este silenţios;
 ocupă puţin spaţiu;
 este un mijloc foarte sigur de transport, deci este potrivit pentru transportul bunurilor
periculoase, cum ar fi chimicalele;
 rata accidentelor este aproape zero;
194
 este de încredere şi ideal pentru transportul încărcăturilor grele cu cost redus, pe distanţe
lungi (bunuri industriale, deşeuri rezultate din construcţii);
 vasele pot călători de la Duisburg până la Rotterdam pe o distanţă de 225 km, în
jumătate de zi, în ciuda condiţiilor care afectează celelalte tipuri de transport.
Acest lucru face ca transportul fluvial să fie o alternativă competitivă la transportul
rutier şi feroviar pe acele rute care sunt potrivite.
b) Oferirea de servicii inovatoare
Dezvoltarea viitoare a transportului fluvial şi maritim pe distanţe mici depinde de
serviciile eficiente din porturi bazate pe principiile concurenţei.
Chiar dacă reglementările Comunităţii oferă deja prestatorilor de servicii acces la piaţa
serviciilor portuare, ele sunt adesea în imposibilitatea de a-şi exercita acest drept în mod
satisfăcător. Din acest motiv, în februarie 2001, Comisia a propus un nou cadru legislativ
pentru a impune noi standarde de calitate pentru accesul la serviciile portuare (pilotaj,
mânuire a încărcăturilor) şi realizarea unor reguli şi proceduri mai transparente.
Experienţa a demonstrat că transportul pe mare pe distanţe mici necesită servicii eficiente,
integrate comercial. De aceea, ar trebui să se facă un efort pentru unirea tuturor legăturilor din
lanţul logistic (expeditori, deţinători de vase şi orice altă parte implicată în industria transportului
pe apă) pentru a face transportul intermodal pe mare şi pe căi interne la fel de flexibil, de încredere
şi uşor de folosit ca transportul rutier.
Dezvoltarea serviciilor telematice avansate în porturi poate, de asemenea, îmbunătăţi
încrederea operaţională şi siguranţa. Cooperarea activă între diferiţi parteneri, în particular prin
schimburile de date electronice, măresc atât calitatea, cât şi eficienţa lanţului de transport
intermodal.
Diferite măsuri ale Comunităţii menite, în principal, să reînnoiască flota şi să deschidă
complet piaţa internă pe apă au făcut ca sectorul să atingă o rată de creştere mai mare de 10% în
ultimii doi ani în majoritatea ţărilor care au o mare reţea de transport intern pe apă. Cele mai dinamice
pieţe sunt cele pentru transporturile de containere şi cele pentru transportul deşeurilor.
În ciuda progresului ce a urmat înnoirii flotei şi deschiderii complete a căilor fluviale interne,
această modalitate de transport ar putea să fie şi mai bine folosită. De exemplu, există încă un mare
număr de probleme de infrastructură nerezolvate. Mişcarea liberă a vaselor este, de asemenea,
stânjenită de diversitatea sistemelor care utilizează reguli diferite, mai ales în legătură cu
specificaţiile tehnice ale vaselor şi cu certificarea piloţilor.
Această modalitate de transport trebuie să îşi câştige încrederea şi să-şi crească
eficienţa şi accesibilitatea prin:
 eliminarea blocajelor, corectarea gabaritelor, realizarea legăturilor lipsă, revitalizarea
transportului intern pe apă care a decăzut şi instalarea echipamentelor de transbordare;
 instalarea unor sisteme eficiente de navigare şi a celor de comunicare pe reţeaua internă
de ape;
 armonizarea continuă a certificării piloţilor în cadrul Comunităţii;
195
 armonizarea regulilor privind timpul de odihnă, membrii echipajului, şi timpul de
navigare al vaselor de transport fluvial.
Reţelele transeuropene de transport
Dezvoltarea accentuată a transportului, dezvoltare ce depăşeşte cu mult creşterea economică

generală, ridică numeroase probleme transportului din Europa datorită frecvenţei şi numărului
foarte mare de ambuteiaje înregistrate pe marile rute de transport europene. Sursa acestor
dificultăţi o constituie, în mare parte, drumurile îngustate, neadaptate intensităţii traficului.
Indiferent de locaţie, fie că sunt situate la periferii, fie la graniţele naturale sau la graniţele oficiale
ale statelor, aceste drumuri îngustate afectează toate tipurile de transport.
În condiţiile în care nu se va pune la punct o infrastructură interconectată, eliminându-se
drumurile neadaptate volumului de trafic, pentru a se permite deplasarea fizică a mărfurilor şi a
persoanelor, piaţa internă şi coeziunea în cadrul Uniunii Europene nu vor putea fi realizate.
Problema drumurilor înguste şi a dificultăţilor pe care acestea le ridică persistă încă, în ciuda
faptului că Uniunea Europeană a adoptat o politică ambiţioasă în domeniul transportului, urmărind
realizarea unei reţele de transport transeuropene. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a pus la
dispoziţia Comunităţii autoritatea şi instrumentele necesare pentru a proiecta şi dezvolta o
reţea transeuropeană.
– În 1993, Comisia Europeană s-a străduit să acorde prioritate reţelei transeuropene, aşa
cum a fost subliniat în Carta Albă. Modelul care a stat la baza elaborării reţelei transeuropene s-
a bazat pe juxtapunerea planurilor naţionale de infrastructură, mai ales pentru reţelele de cale
ferată şi cele pentru transportul rutier.
– În 1996 au fost adoptate primele linii directoare ce au stat la baza reţelei europene
de transport. Acestea au încercat să înglobeze, într-o schemă de referinţă, proiectele stabilite ca
prioritare la Summitul de la Essen şi, totodată, să stabilească principiile şi criteriile ce vor sta la
baza elaborării proiectului pentru fiecare tip de transport, facilitând astfel identificarea altor
proiecte care aveau acelaşi scop declarat: al îmbunătăţirii reţelei de transport europene. Aceste
principii stabilite de către instituţiile europene au avut ca rezultat identificarea unor proiecte viabile,
în realizarea cărora au fost canalizate o mare parte din fondurile comunitare destinate
infrastructurii (Fondul de Coeziune, fondurile structurale), precum şi fonduri provenite din finanţări
ale Băncii Europene de Investiţii (BEI).
Ariile prioritare, identificate cu ajutorul acestor linii directoare, au servit ca referinţe pentru unele
proiecte legislative comunitare, ce aveau ca obiect îmbunătăţirea traficului internaţional sau
interoperatibilitatea reţelelor de transport.
– În 2001, doar 20% din ceea ce a fost previzionat a se realiza (prin deciziile adoptate
în 1996) a fost finalizat. Există încă o serie de controverse cu privire la şansele de realizare a
acelor proiecte în intervalul stabilit (anul 2010) aşa cum a fost prevăzut iniţial. Este adevărat că
progrese semnificative au fost făcute în susţinerea ţărilor şi a regiunilor mai puţin dezvoltate, în
vederea dezvoltării infrastructurii acestora din urmă, ajutate fiind de sumele puse la dispoziţie prin
196
Fondul de Coeziune, pentru a putea fi cel puţin la acelaşi nivel cu situaţia existentă în celelalte ţări
sau regiuni. În aceste condiţii vor trebui să mai treacă 20 de ani până ce vor fi realizaţi cei 12.600
de kilometri, conform proiectului din 1996. Întârzierile care au apărut sunt datorate opoziţiei
locale, lipsei unei abordări integratoare în timpul planificării şi reducerii fondurilor publice, ca
rezultat al scăderii investiţiilor în domeniul transporturilor.
Oricare ar fi însă cauzele abaterilor de la nivelul previzionat al realizării proiectelor, nu
trebuie neglijat suportul ce trebuie acordat în vederea creării reţelei transeuropene, care
reprezintă un factor important al asigurării competitivităţii europene la nivel mondial şi care
va îmbunătăţi legăturile dintre pieţele centrale ale Europei şi regiunile periferice.
Acestea sunt motivele pentru care Comisia Europeană a propus un o a doua etapă de
revizuire a liniilor directoare ale proiectului de realizare a unei reţele interconectate
transeuropene.
 În 2001, prima etapă de revizuire al proiectului a avut ca obiectiv o readaptare a liniilor
directoare ce guvernau realizarea proiectului, în conformitate cu articolul 21 al Deciziei nr.
1692/1996 prin care s-au stabilit iniţial aceste principii.
 A doua etapă din 2004 a implicat o revizuire mai extinsă a proiectului, în lumina
noilor prevederi ale Cartei Albe, îndreptate, în special, spre introducerea conceptului de
„autostrăzi ale mării”, creşterea capacităţii aeroporturilor şi dezvoltarea culoarelor
paneuropene situate pe teritoriul ţărilor candidate.
Comisia a adoptat propunerea pentru a transforma rețeaua de drumuri, căi ferate, aeroporturi
și canale europene într-o rețea unificată de transport (TEN-T). Noua rețea centrală va înlătura
blocajele, va moderniza infrastructura și va eficientiza operațiunile transfrontaliere de transport
pentru călători și pentru companii în întreaga UE. Ea va îmbunătăți conexiunile dintre diferitele
moduri de transport și va contribui la obiectivele UE privind schimbările climatice prin reducerea
emisiilor de CO2 generate de mijloacele de transport.
Noua politică a fost elaborată în urma unui proces de consultare de doi ani și stabilește o
rețea centrală de transport care urmează să fie instituită până în 2030 pentru a reprezenta coloana
vertebrală a transporturilor în cadrul pieței unice. Propunerile de finanțare publicate astăzi (pentru
perioada 2014-2020) concentrează de asemenea fondurile UE din domeniul transporturilor cu
preponderență către această rețea centrală de transport, completând verigile lipsă la nivel
transfrontalier, înlăturând blocajele și transformând-o într-o rețea mai inteligentă.
Noua rețea TEN-T centrală va fi susținută de o rețea cuprinzătoare de rute la nivel regional și
național care aduc trafic în rețeaua centrală. Aceasta din urmă va fi în mare parte finanțată de
statele membre, cu câteva posibilități de finanțare UE și regionale din fonduri destinate
transporturilor, inclusiv noi instrumente de finanțare inovatoare. Scopul este ca treptat, până în
2050, cea mai mare parte a cetățenilor și a companiilor din Europa să se afle la cel mult 30 de
minute de rețeaua-„afluent”.
Luată în ansamblu, noua rețea de transport va oferi:
197
 călătorii mai sigure și mai puțin aglomerate;
 călătorii mai fluente și mai rapide.
Cele 31,7 miliarde de euro alocate transporturilor în cadrul facilității „Conectarea Europei” a
CFM (cadrul financiar multianual) vor servi în practică drept „capital inițial” pentru stimularea
investițiilor suplimentare din partea statelor membre în vederea finalizării conexiunilor și
legăturilor transfrontaliere dificile, care altfel nu ar fi probabil construite. Fiecare 1 milion de euro
cheltuit la nivel european va genera 5 milioane de euro din partea guvernelor statelor membre și 20
de milioane de euro de la sectorul privat.
Rețeaua TEN-T este compusă din două niveluri: o rețea centrală care urmează să fie
finalizată până în 2030 și o vastă rețea afluentă care aduce trafic în aceasta și care urmează să fie
finalizată până în 2050. Rețeaua afluentă globală va asigura acoperirea completă a UE și
accesibilitatea tuturor regiunilor. Rețeaua centrală va acorda prioritate celor mai importante
legături și noduri ale TEN-T, astfel încât acestea să devină pe deplin funcționale până în
2030. Ambele niveluri includ toate modurile de transport: rutier, feroviar, aerian, pe căi navigabile
interioare și transportul maritim, precum și platformele intermodale.
Orientările TEN-T stabilesc cerințe comune pentru infrastructura TEN-T - cu cerințe mai
stricte pentru rețeaua centrală. Acest aspect va asigura fluența operațiunilor de transport în întreaga
rețea. Totodată, această politică favorizează implementarea unor sisteme de gestionare a traficului
care vor permite optimizarea utilizării infrastructurii și, prin creșterea eficienței, reducerea
emisiilor de CO2.
Implementarea rețelei centrale va fi facilitată printr-o abordare bazată pe coridoare. 10
coridoare vor constitui baza dezvoltării coordonate a infrastructurii în cadrul rețelei
centrale. Acoperind cel puțin 3 moduri, 3 state membre și 2 secțiuni transfrontaliere, aceste
coridoare vor reuni statele membre în cauză, precum și părțile interesate relevante, de exemplu
administratorii și utilizatorii infrastructurii. Coordonatori europeni vor prezida „platforme de
coridoare” care vor reuni toate părțile interesate – acestea vor fi un instrument important pentru
garantarea coordonării, a cooperării și a transparenței.
Rețeaua centrală va conecta:
 83 de porturi europene principale cu legături feroviare și rutiere;
 37 de aeroporturi principale cu legături feroviare cu orașe mari;
 15 000 de km de linii de cale ferată modernizate pentru circulația de mare viteză;
 35 proiecte transfrontaliere majore pentru reducerea blocajelor.
Aceasta va fi forța motrice economică a pieței unice, făcând posibilă o adevărată circulație liberă a
bunurilor și a persoanelor în întreaga Uniune.
198
Noua rețea centrală - finanțarea:

Costul implementării primei faze de finanțare a rețelei centrale pentru 2014-2020 (a se
vedea lista anexată a proiectelor) este estimat la 250 de miliarde de euro. Rețeaua centrală urmează
să fie finalizată până în 2030.
Facilitatea „Conectarea Europei” pune la dispoziție 31,7 de miliarde de euro pentru
infrastructura de transport pe perioada financiară următoare (2012-2020). 80 % din această sumă
va fi utilizată pentru a sprijini:
 Proiecte privind rețeaua centrală – proiecte prioritare de-a lungul celor 10 coridoare de
implementare ale rețelei centrale. De asemenea, va fi disponibilă finanțare și pentru un număr
limitat de proiecte privind alte secțiuni care au o valoare adăugată europeană mare pentru rețeaua
centrală.
 Finanțare pentru proiecte orizontale – acestea sunt legate de IT - cum ar fi finanțarea
SESAR (dimensiunea tehnologică a sistemului de management al traficului în cerul unic european)
sau a ERTMS (sistemul european de management al traficului feroviar), care trebuie folosite de-a
lungul principalelor coridoare de transport. Aceasta este o prioritate deosebită – întrucât o altă
inovare în ceea ce privește noua rețea centrală este că există obligații mai stricte pentru ca
sistemele de transport să „își unească forțele”, și anume să investească pentru respectarea în special
a standardelor UE existente, de exemplu pentru sisteme de semnalizare feroviară comune.
Principiul de bază este acela că fiecare țară beneficiază de accesul la o rețea centrală de
transport europeană solidă, care permite o circulație liberă a persoanelor și a bunurilor. Toate țările
europene va fi conectate la această rețea.
La nivel regional și național, ceea ce numim rețeaua globală va reprezenta un afluent al
rețelei centrale de transport. Această rețea globală face parte integrantă din politica TEN-T și va fi
administrată în mare măsură chiar de statele membre, cu unele fonduri disponibile în cadrul
politicii în domeniul transporturilor și, bineînțeles, în cadrul politicii regionale.
Noile orientări TEN-T merg mult mai departe decât înainte în privința specificării de
cerințe, incluzând și rețeaua globală, astfel încât în timp – până la orizontul 2050 – părți mari din
rețeaua globală să fie unite în ceea ce privește standarde pe deplin interoperabile și eficiente pentru
transportul feroviar, autoturisme electrice etc.
Cele 31,7 miliarde de euro alocate transporturilor în cadrul facilității „Conectarea Europei”
a CFM (cadrul financiar multianual) vor servi efectiv drept „capital inițial” pentru stimularea
investițiilor suplimentare din partea statelor membre în vederea finalizării conexiunilor și
legăturilor transfrontaliere dificile, care altfel nu ar fi construite.
Există un foarte puternic efect de pârghie al finanțării TEN-T. Experiența din ultimii ani
arată că fiecare 1 milion de euro cheltuit la nivel european va genera 5 milioane de euro din partea
guvernelor statelor membre și 20 de milioane de euro de la sectorul privat.
199
La aceste sume obținute prin efectul de pârghie se adaugă acum posibilitatea apariției unor
noi fonduri din sectorul privat, prin instrumente de finanțare inovatoare precum obligațiuni pentru
proiecte.
Infrastructurile de transport necesită investiții enorme – iar mare parte din acestea va veni
întotdeauna de la statele membre. Rolul Europei în materie de investiții și coordonare este de a
oferi valoare adăugată prin eliminarea blocajelor și prin completarea legăturilor și conexiunilor
lipsă, precum și de a sprijini crearea unei veritabile rețele de transport europene.
Ratele normale de cofinanțare pentru proiecte TEN-T privind rețeaua centrală vor fi:
 Până la 50 % cofinanțare UE pentru studii.
 Pentru lucrări, până la 20 % (de exemplu lucrări de explorare pentru un tunel important).
 Există anumite posibilități de a crește cofinanțarea pentru proiectele transfrontaliere privind
conexiuni între transportul feroviar și căile navigabile interioare (până la 40 %).
 Pentru anumite proiecte SIT, precum ERTMS, se poate oferi un nivel mai mare de
cofinanțare, de până la 50 %, pentru a sprijini statele membre care fac tranziția.
Toate proiectele privind rețeaua centrală reprezintă o prioritate pentru cofinanțarea UE. Cu
toate acestea, pentru perioada de finanțare 2014-2020 se acordă o importanță deosebită finanțării
proiectelor transfrontaliere care au cea mai mare valoare adăugată a UE.
TEN-T este un instrument esențial care contribuie la atingerea de către politica în domeniul
transporturilor a obiectivului global de reducere cu 60 % a emisiilor provenite din sectorul
transporturilor până în 2050 (a se vedea Cartea albă privind transporturile - 2050, publicată la
începutul acestui an). În esență, rețeaua TEN-T este o rețea de transport multimodal, facilitând în
mod substanțial trecerea călătorilor și a mărfurilor de la transportul rutier la cel feroviar și la alte
moduri de transport. Toate proiectele TEN-T trebuie să treacă o evaluare riguroasă a impactului
asupra mediului înainte de a putea beneficia de fonduri UE. Pentru a face acest lucru, ele trebuie să
îndeplinească toate cerințele de planificare și sustenabilitate stabilite în temeiul legislației UE în
domeniul mediului.
Contextul politicii TEN-T: Politica TEN-T, politica europeană privind rețelele
transeuropene, are drept scop crearea infrastructurilor și interconexiunilor de transport care să stea
la baza pieței unice, asigurarea liberei circulații a bunurilor și a persoanelor și sprijinirea creșterii
economice, a creării de locuri de muncă și a competitivității UE. În trecut, sistemele de transport
din Europa s-au dezvoltat în mare parte în interiorul frontierelor naționale. Aceasta a condus la
lipsa interconectării rețelelor de transport sau la un grad redus de interconectare la frontiere sau de-
a lungul coridoarelor principale. Gradul redus de interconectare a sistemelor de transport reprezintă
un obstacol în calea creșterii economice. Începând din anii 1980, politica TEN-T a alocat fondurile
UE cu preponderență pentru sprijinirea dezvoltării proiectelor de infrastructură europene
esențiale. Și au existat multe povești de succes importante (a se vedea linkul). Cu toate acestea,
având în vedere, în special, perioada dificilă din punct de vedere financiar prin care trecem, este
200
necesar să se reorienteze cheltuielile UE în domeniul transporturilor acolo unde acestea oferă
valoare adăugată maximă – pentru a crea o rețea centrală europeană puternică.
Transportul ecologic
În iulie 2008, Comisia a prezentat pachetul de măsuri pentru „ecologizarea transporturilor”,

axat pe o strategie de internalizare a costurilor externe ale transportului. Pachetul a constat din trei
comunicări ale Comisiei și o propunere de revizuire a Directivei 1999/62/CE, cunoscută și ca
Directiva „Eurovinieta” (a se vedea fișa intitulată „Transportul rutier: armonizarea
legislației” 3.4.3).
Rezultatele dezbaterii privind viitorul transporturilor pe termen lung (peste 20-40 de ani)
care a fost lansată în cadrul cărții albe din 2001 au fost prezentate în comunicarea Comisiei
intitulată „Un viitor sustenabil pentru transporturi: către un sistem integrat, bazat pe tehnologie și
ușor de utilizat” (COM(2009)0279).
Comisia și-a publicat cartea albă din 2011 privind viitorul transporturilor în perioada de
până în 2050, intitulată „Foaie de parcurs pentru un spațiu european unic al transporturilor – Către
un sistem de transport competitiv și eficient din punctul de vedere al resurselor”
(COM(2011)0144), la 28 martie 2011. Comisia a descris provocările din trecut și cele actuale cu
care se confruntă sectorul transporturilor și a indicat mijloacele pentru depășirea acestora. Printre
cele 10 obiective incluse în cartea albă din 2011, Comisia a inclus crearea unui spațiu unic
european al transporturilor prin eliminarea tuturor barierelor care mai existau între moduri și între
sistemele naționale, simplificând procesul de integrare și facilitând apariția operatorilor
multinaționali și multimodali. S-a urmărit un grad mai mare de convergență și consolidarea
normelor sociale, de siguranță, de securitate și de mediu, precum și a standardelor minime de
servicii și a drepturilor utilizatorilor, cu scopul de a evita tensiunile și distorsiunile. La 1 iulie
2016, Comisia a prezentat un raport, sub forma unui document de lucru (SWD(2016)0226),
privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a programului pe zece ani din cartea albă din
2011. Anexa II include o evaluare detaliată a activităților întreprinse până în acel moment.
În 2016, Comisia a publicat o comunicare intitulată „O strategie europeană pentru o

mobilitate cu emisii scăzute de dioxid de carbon” (COM(2016)0501), în care a propus măsuri
pentru accelerarea decarbonizării transporturilor europene. Strategia urmărește, în primul rând, un
obiectiv de emisii zero, astfel cum se stabilește în Cartea albă din 2011 privind viitorul
transporturilor, cu scopul de a contribui în mod adecvat la realizarea obiectivelor din Acordul de la
Paris al COP 21
Sporirea siguranţei rutiere
201
Dintre toate tipurile de transport, transportul rutier este cel mai periculos şi cel mai
“scump” în termeni de vieţi omeneşti. Numărul total de oameni ucişi pe drumurile Europei, zilnic,
este practic acelaşi ca în cazul prăbuşirii unui avion de talie medie. De aceea, siguranţa pe drumurile
publice este cea mai mare grijă a europenilor.
– Până în anii 1990 Comunitatea nu dispunea de puteri explicite în domeniul siguranţei

drumurilor şi, de aceea, nu a putut fi formulată o acţiune în această direcţie. Crearea unei pieţe
interne a făcut posibilă această acţiune în ceea ce priveşte standardizarea tehnică, dezvoltarea
echipamentelor autovehiculelor sigure, prin adoptarea unor directive referitoare la:
 utilizarea obligatorie a centurilor de siguranţă;
 transportarea bunurilor periculoase;
 utilizarea procedeelor de limitare a vitezei în cazul camioanelor;
 standardizarea permiselor de conducere;
 testarea tuturor autovehiculelor.
– Tratatul de la Maastricht a prevăzut, în articolul 71, introducerea unor măsuri de

securizare a drumurilor.
Accidentele rutiere – o problemă importantă: 40.000 de decese/an

Preţul plătit pentru mobilitate în Europa este foarte mare. Din 1970, de exemplu, mai mult de
1,64 milioane de europeni au fost ucişi pe carosabil.
Numărul de morţi în accidentele rutiere a scăzut semnificativ la începutul anilor ’90. În anul
2000 accidentele rutiere au ucis mai mult de 40.000 de persoane în Uniunea Europeană şi au rănit mai
mult de 1,7 milioane. Costurile directe estimate ale accidentelor rutiere este de 45 miliarde euro.
Costurile indirecte (incluzând pânăguba fizică şi psihologică suferită de către victimă şi familiile lor)
este de 3 – 4 ori mai mare. Costurile totale anuale sunt estimate la 160 miliarde euro.
Fondurile utilizate pentru îmbunătăţirea securizării drumurilor nu au reflectat gravitatea situaţiei.
Eforturile pentru prevenirea accidentelor rutiere sunt încă mici – mai puţin de 5% din costurile totale
ale accidentelor respective, incluzând şi suma oferită de companiile de asigurare pentru acoperirea
pagubelor, care însumează 60 miliarde de euro.
Disiparea responsabilităţilor şi resurselor către un număr mare de organizaţii şi autorităţi
responsabile cu siguranţa drumurilor, atât la nivel central, cât şi regional au tendinţa să menţină la
acelaşi nivel acţiunile şi să descurajeze introducerea de politici integrate. Anumite măsuri tehnice,
precum îmbunătăţirea infrastructurii necesită investiţii foarte mari şi, de aceea, statele membre
tergiversează implementarea lor.
Reducerea la jumătate a numărului de decese din accidentele rutiere

În domeniul securităţii drumurilor, UE şi-a asumat responsabilitatea reducerii la
jumătate a numărului de persoane ucise în perioada 2000-2010 printr-o acţiune desfăşurată
pe două niveluri:
 armonizarea controalelor şi amenzilor;
202
 promovarea unor tehnologii noi care să îmbunătăţească siguranţa drumurilor.
a) Armonizarea controalelor şi amenzilor

Reglementările UE în privinţa transportului rutier sunt insuficiente şi foarte puţin sprijinite.
Pe de altă parte, penalităţile şi controalele rutiere variază de la un stat la altul. Conducătorii de
automobile şi camioane ştiu că greşelile la volan se plătesc scump în unele ţări, iar în altele ei pot
conduce fără a fi pedepsiţi. De asemenea, nu este neobişnuit pentru un şofer al cărui carnet de
conducere a fost suspendat în unul din statele membre să poată obţină altul într-o ţară vecină.
În consecinţă, eficienţa legislaţiei naţionale şi comunitare depinde de aplicarea ei în mod
corect şi imparţial în întreaga Comunitate. De aceea, s-a încercat armonizarea controalelor şi
amenzilor prin:
 interpretarea eficientă şi uniformă, precum şi implementarea şi monitorizarea
legislaţiei Comunităţii cu privire la transportul rutier;
 armonizarea amenzilor şi a condiţiilor pentru vehiculele imobilizate;
 creşterea numărului de controale pe care trebuie să le facă statele membre, în acord cu
timpii de conducere şi perioadele de odihnă ale şoferilor;
 combaterea alcoolului la volan;
 utilizarea centurilor de siguranţă pentru toţi ocupanţii unui vehicul;
 încurajarea schimburilor de informaţii, coordonarea activităţilor de inspecţie,
consultarea periodică dintre administraţiile naţionale şi instruirea inspectorilor pentru a asigura
însuşirea legislaţiei.
O altă problemă are în vedere marea diversitate a marcajelor şi semnelor rutiere pe

drumurile europene:
 Regulile de indicare a direcţiei pot fi diferite de la o ţară la alta pentru acelaşi tip de
drum. De exemplu, cinci ţări folosesc culoarea verde pentru a indica autostrăzile, în timp
ce alte ţări folosesc culoarea albastră.
 Regulile lingvistice pentru a indica denumirile localităţilor variază şi ele, aşa cum
variază şi numerotarea rutelor.
În aceste condiţii, UE trebuie să adopte măsuri pentru introducerea unor semne şi
semnale armonizate în reţeaua de drumuri transeuropene, aceleaşi semnale trebuind folosite şi
la bordul autovehiculelor.
b) Noile tehnologii pentru îmbunătăţirea securităţii drumurilor
Uniunea Europeană are un rol important în stimularea progresului tehnic prin
introducerea de vehicule noi pe piaţă. Sistemele de transport inteligente sunt o altă oportunitate,
iar introducerea lor a fost susţinută în Consiliul European de la Feira (iunie 2000) şi confirmată de
către Consiliul European de la Stockholm (martie 2001).
În concordanţă cu noile tehnologii, de exemplu în domeniul managementului de trafic şi
sistemelor de evitare a coliziunii, asemenea vehicule rezistă perspectivei de siguranţă a drumurilor,
aceasta fiind îmbunătăţită cu 50%. Progresul tehnic determină, de asemenea, creşterea
203
rezistenţei autovehiculelor la impact datorită dezvoltării noilor materiale şi a introducerii unor
noi procese avansate de design pentru integritatea structurală.
Sistemele electronice trebuie să ajusteze noile modalităţi de protecţie inteligentă (de
exemplu, airbag-urile) la numărul de ocupanţi ai vehiculului, la morfologia şi natura lor la impact
astfel încât să furnizeze protecţie cât mai mare. Din echipamentul standard al autovehiculului
trebuie să facă parte şi sistemele care amintesc pasagerilor să-şi pună centurile de siguranţă.
Deoarece traficul este în continuă creştere, managementul asupra vitezei autovehiculelor
este esenţial şi poate ajuta la descongestionarea traficului. O dată cu îmbunătăţirea siguranţei
drumurilor, limitarea vitezei va reduce în mod semnificativ şi emisiile de gaz. Cele mai promiţătoare
perspective sunt oferite de noile tehnologii care pot determina optimul de viteză la orice moment cu
referinţă la condiţiile de trafic, la caracteristicile drumului şi la condiţiile externe (precum vremea);
aceste informaţii trebuie transmise şoferilor prin diverse forme de comunicare. Drumurile şi
autovehiculele din UE trebuie echipate cât mai repede cu aceste noi tehnologii, iar sistemele de
informare ar trebui să fie accesibile pentru toţi participanţii la trafic.
Transportul auto profesionist:
La 13 martie 2018, Parlamentul European a votat în favoarea normelor de îmbunătățire a

cerințelor de formare pentru conducătorii auto profesioniști.
Parlamentul a adoptat o propunere elaborată de către Comisia Europeană. Scopul este
ameliorarea standardelor de siguranță rutieră cu ajutorul unor norme mai eficiente privind formarea
conducătorilor auto profesioniști, care vizează în special:
 modernizarea formării lor, acordându-se prioritate siguranței rutiere – de exemplu, punând
accent pe protejarea participanților la trafic vulnerabili și pe utilizarea sistemelor de asistență a
conducătorului auto; optimizarea consumului de combustibil; introducerea de noi tehnologii, precum
opțiunile de studiu on-line;
 clarificarea normelor privind vârstele minime prevăzute de Directiva privind conducătorii auto
profesioniști și respectiv de normele UE privind permisele de conducere;
 garantarea recunoașterii în țara de reședință a cursurilor urmate în altă țară din UE; precum și
 simplificarea prevederilor Directivei, pentru a le face mai clare și mai ușor de înțeles.
Parlamentul a decis, în același timp, să se înființeze un sistem electronic de schimb de informații
privind calificările șoferilor. Acesta ar urma să ajute țările UE să recunoască cursurile de formare
profesională urmate într-o altă țară din UE. El ar facilita inclusiv munca autorităților de aplicare a legii.
Directiva 2003/59/CE stabilește cerințele privind calificarea inițială și stagiile periodice de
formare a conducătorilor auto profesioniști care dețin permise de conducere pentru categoriile C și D.
Potrivit acestora, calificarea inițială trebuie dovedită: prin urmarea unui curs și trecerea unei probe
teoretice sau prin trecerea unei probe teoretice și a uneia practice, fără urmarea în prealabil a unui curs
obligatoriu de formare.
Apoi, șoferilor de autobuz/autocar și camion din UE li se cere să-și împrospăteze și actualizeze
competențele profesionale prin urmarea stagiu de formare o dată la 5 ani.
204
Perioada de conducere
În aproximativ 20 % din accidentele rutiere în care sunt implicate vehicule utilitare grele,
oboseala este factorul principal.
În cazul conducătorilor auto profesioniști al căror traseu trece prin cel puțin două țări din UE,
legislația europeană prevede reguli privind timpul maxim de conducere.
Acesta este limitat la 9 ore pe zi sau 56 de ore pe săptămână. După 4 ore și jumătate petrecute la
volan, șoferul trebuie să ia o pauză de cel puțin 45 de minute.
Transportul mărfurilor periculoase
În cazul transportului de mărfuri periculoase, legislația UE conține reglementări în special în
ceea ce privește: clasificarea substanțelor și articolelor periculoase, formarea persoanelor implicate în
transport, ambalarea, etichetarea, autovehiculele care transportă mărfurile respective.
Normele aplicate în UE sunt armonizate cu cele aplicate la nivel internațional (Acordul european
privind transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase, sub auspiciile Comisiei Economice
pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite).
Costurile suportate de către utilizatori
Utilizatorii transportului sunt îndreptăţiţi să ştie pentru ce plătesc şi de ce. Pentru

descongestionarea traficului, pentru diminuarea emisiilor de gaz în atmosferă, pentru
construirea infrastructurii, pentru îmbunătăţirea siguranţei rutiere, pentru combaterea
poluării fonice sunt necesare anumite costuri. În primul rând, aceste costuri sunt utilizate pentru
investiţii în controlul transportului, pentru îmbunătăţirea liniilor ferate şi a infrastructurii (de
exemplu, aeroporturi). Aceste costuri trebuie reflectate în preţuri, dar fără să afecteze accesul la o
calitate bună sau să afecteze continuitatea serviciului în Comunitate. De obicei, preţurile nu reflectă
întregul cost social de transport şi de aceea cererea este mare. Dacă se vor întreprinde politici de
infrastructură şi de preţ adecvate, aceste ineficienţe vor dispărea cu timpul. Paradoxul este că
transportul presupune foarte multe taxe: taxe de înregistrare, de asigurare, taxe pe combustibil şi
infrastructură. În aceste condiţii, UE încearcă să elimine taxarea inadecvată şi inegală.
Consiliul European de la Gőteborg a arătat că o politică durabilă ar trebui să proclame

internalizarea costurilor sociale şi de protecţie mediu înconjurător. Această acţiune este
necesară pentru a decupla dezvoltarea transportului de creşterea PNB, în particular prin înlocuirea
transportului rutier cu cel feroviar, maritim şi cu transportul public de călători. Comunitatea trebuie
să acţioneze pentru înlocuirea treptată a sistemului actual de taxe cu instrumente efective pentru a
integra costurile de infrastructură şi costurile externe. Aceste instrumente ar trebui să aibă în
vedere:
 în primul rând, utilizarea adecvată a infrastructurii, găsirea unor modalităţi pentru
descongestionarea traficului, reducerea impactului asupra mediului;
 în al doilea rând, taxa pe combustibil care va conduce la controlul emisiilor de CO2.
205
b) Taxarea graduală pentru utilizarea infrastructurii
Principiul fundamental care stă la baza taxării graduale este că această taxă trebuie să
acopere nu numai costurile de infrastructură, dar şi costurile externe. Acestea sunt valabile
pentru toate tipurile de transport şi pentru toate categoriile de utilizatori (publici şi privaţi).
A. Preţul trebuie să fie în concordanţă cu costul

Costurile pot fi evaluate în termeni monetari. Ele au în vedere costurile generate de:
 poluare (costurile de sănătate, costurile pentru recoltele distruse);
 schimbarea climatului (potopuri şi recolte distruse);
 infrastructură;
 zgomot;
 accidente (costuri medicale);
 congestionarea traficului (pierderea timpului).
Acolo unde costurile sunt mai mari datorită taxei pe infrastructură şi pe combustibil
există o scădere a traficului care are ca efect reducerea costurilor externe şi de infrastructură,
ceea ce determină echilibrarea costurilor cu taxele. Scopul unui preţ corect trebuie să fie
găsirea acestei balanţe. Numeroase măsuri au scopul de a micşora diferenţa dintre costuri şi taxe.
Nivelul taxelor nu trebuie schimbat semnificativ, în schimb trebuie schimbată structura care
ar trebui să includă şi costurile externe şi de infrastructură care trebuie şi ele integrate în preţ.
– Sistemele care localizează, identifică şi monitorizează autovehiculele şi încărcăturile lor
vor deveni mai eficiente prin utilizarea informaţiilor şi tehnologiilor de telecomunicaţii, în
special sateliţii (Galileo).
– Planificarea tarifelor ar putea fi mult mai bine conturată dacă s-ar realiza în
concordanţă cu infrastructura (naţională şi internaţională).
– Trebuie luaţi în considerare şi alţi factori, precum categoria vehiculului (performanţa,
factorii de infrastructură care cauzează deteriorarea), nivelul congestionării traficului (perioada
zilei, săptămânii, anului) şi locaţia (urban, suburban, interurban, sau rural).
B. Stabilirea unui cadru unic la nivelul Comunităţii

Mai multe state membre şi-au exprimat dorinţa de a distribui mai echitabil costurile externe
ale infrastructurii de transport. Germania, Olanda şi Austria plănuiesc să stabilească un sistem de
taxe bazat pe distanţa parcursă. Regulile actuale ale Comunităţii trebuie să fie înlocuite cu o
schemă modernă de taxare a infrastructurii care să încurajeze progresul şi să asigure
concurenţa corectă dintre tipurile de transport şi preţ. Pentru acest tip de reformă este necesar
un tratament egal al operatorilor şi al tipurilor de transport. Pentru toate tipurile de transport
trebuie stabilit un preţ de utilizare a infrastructurii care ar trebui să varieze în funcţie de
categoria de infrastructură utilizată, momentul zilei, distanţa parcursă, mărimea şi greutatea
vehiculului, sau oricare alt factor care afectează congestionarea traficului, infrastructura şi mediul.
206
c) Armonizarea taxelor pe combustibil
Taxele pe combustibil completează taxele pe infrastructură adăugând la preţurile

plătite de utilizatori şi costurile externe.
Datorită faptului că transportul rutier este supus concurenţei, absenţa unei taxe pe
combustibil care să fie unică la nivelul tuturor statelor membre reprezintă un obstacol pentru
buna funcţionare a pieţei interne.
Legea comunitară permite statelor membre să facă majorări sau să reducă taxele pe
combustibili în comparaţie cu cele stabilite la nivel comunitar privitor la protecţia mediului,
energie şi transport, dar şi pe piaţa internă. Aceste majorări au încurajat introducerea de noi
tehnologii şi de combustibili ecologici cu un conţinut scăzut de sulf.
Transportul orientat către oameni
În domeniul transportului au avut loc foarte multe schimbări care au avut ca efect
deschiderea către competiţie şi către progresul tehnologic. Nu trebuie uitat însă că transportul
este un serviciu public care trebuie să respecte interesul general. Este motivul pentru care
Comisia Europeană are în vedere următoarele aspecte:
A. Intermodalitatea pentru persoane

Transportul de pasageri trebuie să fie îmbunătăţit în ceea ce priveşte condiţiile de
călătorie şi să se faciliteze transferurile modale care sunt încă o mare problemă. Din ce în ce mai
des călătorii se află în situaţia de a schimba mai multe mijloace de transport în cursul unei singure
călătorii. Pasagerii obţin cu greu informaţii şi bilete în condiţiile în care călătoria implică mai
multe companii de transport sau mijloace de transport diferite, iar transferul de la o modalitate de
transport la alta poate fi complicat datorită unei infrastructuri inadecvate.
O prioritate, pe termen scurt, trebuie să fie aplicarea principiului subsidiarităţii pentru
cel puţin trei domenii de activitate:
 un sistem integrat pentru obţinerea biletelor;
 deplasarea bagajelor;
 continuitatea călătoriilor.
B. Un serviciu public de înaltă calitate

Furnizând o legătură strânsă între coeziunea socială şi dezvoltarea regională, transportul
este o componentă majoră a serviciului public. De fapt este singurul domeniu pe care
Tratatul de la Roma l-a numit serviciu public.
În decembrie 2000, într-o declaraţie privind serviciile de interes economic general, Consiliul
European a arătat importanţa acestor servicii şi necesitatea unei armonizări a relaţiilor dintre
metodele de fundamentare a serviciilor de interes public general şi aplicarea regulilor comunitare.
Acest rol al serviciului public poate implica anumite aranjamente speciale cu privire la legea
concurenţei, libertatea de a furniza servicii, dar, în acelaşi timp, serviciile publice trebuie să se
207
supună şi anumitor reguli de neutralitate şi proporţionalitate. Rolul serviciului public este de a
servi interesul şi nevoile utilizatorilor la un nivel calitativ ridicat.
Comisia a propus recent un nou mod de abordare a transportului: serviciile din acest domeniu
trebuie să fie transparente şi de calitate şi, în acelaşi timp, să fie furnizate în condiţii de liberă
concurenţă. Autorităţile naţionale şi locale trebuie să urmărească dacă este furnizat un serviciu de
transport public potrivit, bazat pe un număr de criterii minime, precum protecţia sănătăţii şi siguranţa
pasagerilor, accesibilitatea serviciilor, nivelul de transparenţă, durata limitată a contractului.
Pentru a garanta utilizatorilor o calitate înaltă în ceea ce priveşte transportul, Comisia va
continua munca sa pentru a se asigura că serviciile de transport sunt guvernate de o serie de
principii generale, dintre care:
 utilizarea unor proceduri clar definite la nivelul Comunităţii;
 acordarea excepţiilor sau drepturilor exclusive, unde este necesar;
 acordarea de compensaţii financiare operatorilor responsabili cu îndeplinirea sarcinilor
referitoare la serviciul public.
Raţionalizarea transportului urban
Extinderea reţelei urbane, schimbările modului de viaţă şi flexibilitatea automobilului

personal au determinat în ultimii 40 de ani creşterea traficului urban. Deşi descentralizarea
activităţilor şi a zonelor de rezidenţă au fost însoţite de dezvoltarea unei infrastructuri şi a unor
servicii de transport public adecvate, lipsa unei politici integrate referitoare la planificarea urbană
şi a transportului permite automobilului personal deţinerea unui monopol aproape total. În zonele
în care nevoile de transport sunt dificil de determinat şi satisfăcut, transportul public nu se
dovedeşte suficient de flexibil în forma sa actuală. Şi, pentru a înrăutăţi lucrurile, un sentiment de
insecuritate îi determină pe oameni să renunţe la transportul public în anumite zone şi la anumite
ore din zi.
Traficul sporit şi aglomeraţia urbană determină poluarea aerului, poluarea fonică şi
accidentele. Transportul urban reprezintă 40% din emisiile de dioxid de carbon rezultate de
la automobile. Dioxidul de carbon este principalul gaz de seră ce cauzează schimbări climatice. În
plus, mai există şi alţi poluanţi care distrug sănătatea oraşului şi a locuitorilor: oxizii de nitrogen, de
exemplu, cauzează găuri în stratul de ozon.
Responsabilitatea pentru transportul urban revine autorităţilor locale şi naţionale care nu trebuie
să neglijeze degradarea calităţii vieţii. Marea problemă pe care aceste autorităţi trebuie să o rezolve este
aceea a managementului traficului şi, în particular, a rolului automobilului în marile centre urbane.
Alternativa este de a promova tehnologii curate şi de a dezvolta un transport public de bună
calitate.
De asemenea, ar trebui să se găsească alternative mai atractive decât automobilul (de
exemplu: metroul, trenurile, bicicletele etc.) care să respecte infrastructura şi serviciile.
În concordanţă cu principiul subsidiarităţii şi respectând jurisdicţia naţională,

regională şi locală, Comisia a propus:
208
 susţinerea cu fonduri comunitare a Planurilor de Acţiune Locală şi Naţională;
 creşterea procentului de utilizare a tehnologiilor curate în domeniul transportului
public;
 creşterea gradului de accesibilitate a tuturor utilizatorilor;
 identificarea celui mai eficace sistem de transport urban şi regional.
Globalizarea transportului
Cea mai mare parte a legislaţiei în domeniul transportului este reglementată la nivel
internaţional. Acesta este unul dintre motivele pentru care este dificil pentru politica europeană
comună de transport să asigure un echilibru între reglementările internaţionale stabilite în interiorul
organizaţiilor şi reglementările naţionale care, de cele mai multe ori, caută să protejeze pieţele interne.
Principalul obiectiv al legilor internaţionale este să faciliteze schimbul şi comerţul, care nu
reuşesc să ţină cont de dimensiunile protecţiei mediului, de cerinţele securităţii transportului, sau de
dimensiunile industriale şi sociale. De câţiva ani, acest obiectiv a determinat anumite ţări, printre care
şi SUA, să implementeze acorduri referitoare la transportul regional, mai ales în sectorul aviaţiei şi
navigaţiei, pentru a proteja interese specifice.
Uniunea Europeană s-a mulţumit doar cu adoptarea unor reglementări nepotrivite privind
protecţia împotriva dezastrelor pe mare, a zgomotului şi acordarea unor compensaţii pentru
pasageri în eventualitatea producerii unor accidente.
Serviciile de transport – mai ales cele aeriene şi maritime, ar trebui incluse în negocierile
purtate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Comunitatea ar putea acţiona ca un catalizator
pentru deschiderea unor pieţe care sunt încă închise.
O dată cu lărgirea orizontului, cu crearea unei politici comune de transport şi cu extinderea
reţelei transeuropene pe tot continentul, Europa va trebui să-şi regândească rolul său internaţional
pentru că numai în acest fel va reuşi să dezvolte un sistem de transport durabil şi va putea să atace
problemele legate de aglomerare şi poluare.
Viitorul politicii europene a transporturilor
Un număr însemnat de instrumente şi măsuri politice vor fi necesare pentru a lansa procesul
care, peste 30 de ani, va conduce la un sistem de transport durabil. Însă, până atunci, vor trebui
rezolvate o serie de probleme:
 finanţarea adecvată a infrastructurii necesare pentru a elimina blocajele de
circulaţie şi pentru a lega regiunile periferice de regiunile centrale. Crearea reţelei transeuropene
rămâne una din condiţiile echilibrării tipurilor de transport. De aceea, este necesar ca toate
costurile externe şi, mai precis, costurile de mediu să fie incluse în costurile infrastructurii pe care
toţi utilizatorii vor trebui să le plătească;
 noua abordare a transportului urban trebuie să îmbine modernizarea serviciilor
publice cu raţionalizarea folosirii automobilelor personale; prin aceasta se va încerca reducerea
emisiilor poluante de CO2;
209
 satisfacerea nevoilor utilizatorilor care, în schimbul costului ridicat al transportului,
sunt îndreptăţiţi să ceară furnizarea unui serviciu de calitate şi respectarea drepturilor lor
indiferent dacă serviciul este asigurat de o societate publică sau de o companie privată; aceasta va
face posibilă plasarea utilizatorului în centrul politicii de transport.
Totuşi, politica transportului nu va putea furniza toate răspunsurile singură. Ea trebuie să fie
parte a unei strategii globale privind dezvoltarea durabilă care va include:
 politica economică şi schimbările în procesul de producţie care influenţează cererea de
transport;
 politica de planificare urbană şi, în particular, politica de planificare a utilizării
terenului prin care se încearcă evitarea creşterilor care nu sunt necesare în nevoile de transport.
Această supradimensionare a cererii se datorează planificării urbane dezechilibrate;
 politica socială şi educaţională prin organizarea de modele de lucru şi ore de studiu;
 politica transportului urban la nivel local şi, în special, în marile metropole;
 politica bugetară şi fiscală pentru a îmbina internalizarea costurilor externe (şi, în
special, a celor de mediu) cu realizarea unei reţele transeuropene;
 politica concurenţială, pentru a se asigura că deschiderea pieţelor nu va fi
obstrucţionată de companiile dominante prezente pe piaţă;
 politica de cercetare în transport.
Pe lângă sprijinirea activă a liberalizării piețelor de transporturi și a modelului
„mobilității sustenabile”, Parlamentul a subliniat în repetate rânduri necesitatea de a face acest
lucru în paralel cu armonizarea cuprinzătoare a condițiilor-cadru sociale, fiscale și tehnologice,
precum și a standardelor de siguranță.
210
Capitolul XI: Politica de sănătate a Uniunii Europene
O stare bună de sănătate este o preocupare importantă a cetăţenilor europeni. Uniunea

Europeană (UE) urmăreşte un nivel mai ridicat de protecţie a sănătăţii prin politicile şi
activităţile sale, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. Acţiunile UE în domeniul sănătăţii vizează să îmbunătăţească sănătatea publică, să
prevină bolile şi ameninţările la adresa sănătăţii (inclusiv cele legate de stilul de viaţă),
precum şi să promoveze cercetarea. În cea mai mare parte a sa, acquis-ul comunitar se refera
la protecţia sănătăţii vizează stabilirea unor standarde comune în domeniul alimentaţiei şi al
serviciilor (publice, dar şi private) de sănătate, inclusiv al asigurărilor de sănătate, al luptei
împotriva drogurilor, etc., precum şi crearea unor instituţii şi proceduri prin care punerea în
aplicare a acestor standarde să fie efectiv realizată.
Protectia sanatatii este un domeniu în care acquis-ul comunitar poate fi uşor utilizat în
dublu sens:
-fie pentru implementarea efectivă a unor obiective şi standarde comunitare, de integrare a
sistemelor juridice şi economice ale statelor membre ale UE,
-fie pentru justificarea unor măsuri cu caracter protecţionist din partea diferitelor state
membre.
Guvernelor naționale le revine responsabilitatea de a organiza serviciile de asistență

medicală și de a garanta furnizarea corespunzătoare a acestora.
UE are rolul de a veni în completarea politicilor naționale prin măsuri de natură:
 să ajute statele membre să atingă obiective comune

 să genereze economii de scară prin punerea în comun a resurselor
 să ajute statele membre să răspundă provocărilor comune precum pandemiile, bolile
cronice sau presiunea la care sunt supuse sistemele de sănătate în condițiile creșterii speranței de
viață.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - articolul 168 (sănătatea) prevede ca in

definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de
protecție a sănătății umane.
Acțiunea Uniunii, care completează politicile naționale, are în vedere îmbunătățirea

sănătății publice și prevenirea bolilor și afecțiunilor umane, precum și a cauzelor de pericol
pentru sănătatea fizică și mentală. Această acțiune cuprinde, de asemenea:
- combaterea marilor epidemii, favorizând cercetarea cauzelor, a transmiterii și prevenirii
acestora, precum și
- informarea și educația în materie de sănătate,
211
- precum și supravegherea amenințărilor transfrontaliere grave privind sănătatea, alerta în
cazul unor asemenea amenințări și combaterea acestora.
Uniunea completează acțiunea statelor membre în vederea reducerii efectelor nocive

ale drogurilor asupra sănătății, inclusiv prin informare și prevenire.
Uniunea încurajează cooperarea între statele membre în domeniile care intră sub
incidența prezentului articol și, în cazul în care este necesar, sprijină acțiunea acestora. UE
încurajează, în special, cooperarea dintre statele membre pentru îmbunătățirea complementarității
serviciilor lor de sănătate în regiunile transfrontaliere.
Statele membre își coordonează, în cooperare cu Comisia, politicile și programele în
domeniile menționate anterior. Comisia poate adopta, în strâns contact cu statele membre, orice
inițiativă utilă promovării acestei coordonări, în special inițiative menite să stabilească orientările
și indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici și să pregătească elementele necesare
pentru supravegherea și evaluarea periodică. Parlamentul European este pe deplin informat.
Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu țările terțe și cu organizațiile
internationale competente în domeniul sănătății publice.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor,
contribuie la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol prin adoptarea, pentru a
face față obiectivelor comune în materie de securitate:
a. de măsuri care instituie standarde ridicate de calitate și de securitate a organelor și
substanțelor de origine umană, a sângelui și a derivatelor acestuia; aceste măsuri nu pot
împiedica un stat membru să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte;
b. de măsuri în domeniile veterinar și fitosanitar, având în mod direct ca obiectiv protecția
sănătății publice;
c. de măsuri care instituie standarde înalte de calitate și de securitate a medicamentelor și
a dispozitivelor de uz medical.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și

după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, pot adopta, de
asemenea,:
- măsuri de încurajare în scopul protecției și îmbunătățirii sănătății umane, în special
în scopul combaterii epidemiilor transfrontaliere,
- măsuri privind supravegherea amenințărilor transfrontaliere grave asupra sănătății,
alerta în cazul unor asemenea amenințări și combaterea acestora, precum și
- măsuri al căror obiectiv direct îl reprezintă protejarea sănătății publice în ceea ce
privește tutunul și consumul excesiv de alcool, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de
lege și a normelor administrative ale statelor membre.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta, de asemenea, recomandări în scopurile

enunțate de prezentul articol.
212
Acțiunea Uniunii respectă responsabilitățile statelor membre în ceea ce privește definirea
politicii lor de sănătate, precum și organizarea și prestarea de servicii de sănătate și de îngrijire
medicală. Responsabilitățile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate și de
îngrijire medicală, precum și repartizarea resurselor care sunt alocate acestora.
Potrivit tratatelor, sănătatea publică reprezintă unul dintre domeniile în care Uniunea poate
să desfăşoare o acţiune de coordonare , complementare sau de sprijin
Articolul 111-179
La definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigura un
înalt nivel de protecţie a sănătăţii umane.
Acţiunile Uniunii, care completează politicile naţionale, au în vedere îmbunătăţirea
sănătăţii publice şi prevenirea îmbolnăvirilor, precum şi eliminarea surselor de risc pentru
sănătatea fizica şi mintală. Acţiunile includ combaterea epidemiilor prin promovarea cercetării
cauzelor, a transmiterii lor şi a modului de prevenire, precum şi informarea şi educaţia în
materie de sănătate.
Uniunea completează acţiunile statelor membre de reducere a efectelor nocive ale drogurilor
asupra sănătăţii, inclusiv prin informare şi prevenire.
Uniunea încurajează cooperarea dintre statele membre în domeniile
menţionate în prezentul articol şi, dacă este necesar, sprijină acţiunea acestora.
Statele membre îşi coordonează, în colaborare cu Comisia, politicile şi programe în
domeniul sănătății.
Comisia, în strânsă cooperare cu statele membre, avea orice iniţiativă utilă pentru
promovarea coordonării, îndeosebi acele iniţiative au rolul de a stabili orientări şi indicatori, de a
organiza schimbul celor mai bune practici şi de a pregăti elementele necesare supravegherii şi
evaluării periodice. Parlamentul European este informat în detaliu cu privire la aceasta.
Uniunea şi statele membre promovează cooperarea cu ţările terţe si cu organizaţiile
internaţionale care au competenţe în domeniul sănătăţii publice.
Legile sau legile-cadru europene contribuie la realizarea obiectivelor menţionate în
prezentul articol prin stabilirea măsurilor în baza cărora îndeplinească obiectivele
comune de securitate:
a) măsuri care instituie standarde înalte de calitate şi de securitate a orga nelor şi
substanţelor de origine umana, a sângelui şi derivatelor de sânge; aceste măsuri nu pot
împiedica un stat membru să menţină sau să introducă măsuri de protecţie mai stricte;
b) măsuri în domeniile veterinar şi fitosanitar, al căror obiectiv direct este protejarea
sănătăţii publice;
Asadar Uniunea Europeană se implică din ce în ce mai mult în politicile de sănătate.
Tratatele de la Maastricht si cel de la Amsterdam stabilesc ca UE sa ia in considerare aspectele
privind sănătatea în tot ceea ce stabileste. Chiar dacă Uniunea nu se implică direct în furnizarea de
servicii de sănătate, gama variată de responsabilități pe care UE la are o face un actor de bază în
această problemă. (Randell, p6).
213
UE nu defineşte politici în domeniul sănătăţii şi nici nu organizează şi nu furnizează
servicii de sănătate şi îngrijire medicală. În schimb, acţiunile sale vin în completarea politicilor
naţionale şi sprijină cooperarea dintre statele membre în domeniul sănătăţii publice.
Asadar , Instituțiile cu atribuții în cadrul politicii de sănătate a Uniunii Europene sunt:
 Parlamentul European
 Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
 Consiliul Uniunii Europene
 Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori
 Comisia Europeană
 Sănătate și siguranță alimentară
 Comitetul Economic și Social European
 Secțiunea „Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și cetățenie”
 Comitetul Regiunilor
 Comisia pentru resurse naturale (NAT)
 Agenții UE
 Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură și Alimente;
 Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (Eurofound);
 Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA);
 Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC);
 Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (AESSM);
 Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA); (Uniunea Europeană, 2015).
Politica de Sănătatea publică 2007-2013
La 20 martie 2007, Comisia a adoptat un raport privind punerea în aplicare a sistemului de

alertă precoce și de reacție (EWRS) al rețelei comunitare de supraveghere epidemiologică și de
control al bolilor transmisibile în cursul anilor 2004 și 2005. Analiza aplicațiilor EWRS
demonstrează că sistemul este utilizat din ce în ce mai frecvent de către statele membre și că acesta
este considerat în prezent un instrument adecvat pentru comunicarea rapidă de informații destinate
coordonării măsurilor și gestionării riscurilor la nivel comunitar.
La 23 octombrie 2007, Comisia a adoptat o Cartă albă intitulată „Împreună pentru
sănătate: o abordare strategică pentru UE pentru perioada 2008-2013” . Obiectivele strategice
urmăresc:
- favorizarea unei stări bune de sănătate într-o Europă care îmbătrânește;
- protejarea cetățenilor de amenințările asupra sănătății;
- acțiunea în favoarea sistemelor dinamice de sănătate și a noilor tehnologii.
În aceeași zi, Parlamentul european și Consiliul au semnat o decizie ( (3)) de instituire a unui
al doilea program de acțiune comunitară în domeniul sănătății (2008-2013). În plus, în cursul
214
sesiunii sale din 6 decembrie, Consiliul a adoptat o serie de concluzii cu privire la strategia Uniunii
Europene în domeniul sănătății.
Factorii determinanți ai sănătății
La 18 aprilie 2007, Comisia a adoptat un raport cu privire la punerea în aplicare a
recomandării Consiliului din 18 iunie 2003 privind prevenirea și reducerea daunelor asupra
sănătății provocate de toxicomanie, în care arată că prevenirea și reducerea efectelor negative ale
drogurilor reprezintă un obiectiv de sănătate publică afișat în mod clar la nivel național și că toate
statele membre au pus în funcțiune servicii și dispozitive de reducere a efectelor negative ale
drogurilor, cu diferite grade de reuşită. De asemenea, raportul subliniază faptul că nu toate statele
membre consideră că asigurarea calității, monitorizarea și evaluarea reprezintă misiunea
guvernului național, dar că totuși acestea sunt de acord în ceea ce privește necesitatea unei
evidențieri și a unei valorificări mai semnificative a dovezilor științifice în cadrul reducerii
efectelor negative ale drogurilor.
La 1 februarie 2007, Parlamentul European a adoptat o rezoluție intitulată „Promovarea
unei alimentații sănătoase și a activității fizice: o dimensiune europeană pentru prevenirea
excesului de greutate, a obezității și a bolilor cronice”. Parlamentul consideră problema obezității
o prioritate politică a Uniunii Europene și a statelor sale membre și invită Comisia să pună în
funcțiune mecanisme de promovare a celor mai bune practici în instituțiile școlare, pentru a le
transmite copiilor obiceiuri alimentare sănătoase. În sfârșit, Parlamentul analizează posibilitatea de
a include nutriția și activitatea fizică în cadrul celorlalte politici comunitare.
La 30 mai 2007, Comisia a adoptat o Carte albă intitulată „O strategie europeană pentru
problemele de sănătate legate de nutritie, de excesul de greutate si de obezitate” . Cartea albă se
axează pe măsurile care pot fi luate la nivel comunitar pentru a remedia problemele existente în
materie de nutritie si de sănătate, propunând o serie de actiuni concrete care trebuie puse în
aplicare de către statele membre în toate sectoarele, în limita competentelor lor. Comisia ar trebuie
să procedeze, în 2010, la o examinare a progreselor înregistrate.
Platforma Uniunii Europene în materie de alimentatie, activitate fizică si sănătate,
creată în martie 2005, a continuat să producă rezultate si în 2007.
În plus, Comisia si Uniunea asociatiilor europene de fotbal (UEFA) au lansat împreună, la
sfârsitul lunii august, o campanie publicitară televizată cu scopul de a îi încuraja pe cetătenii
europeni să practice o activitate fizică în fiecare zi. O altă actiune de sensibilizare a avut loc la 8
noiembrie 2007, cu ocazia Zilei europene a alimentatiei si bucătăriei sănătoase, al cărei scop a
fost acela de a contribui la lupta împotriva obezitătii infantile.
De altfel, Forumul european pe tema „Alcoolul si sănătatea” a fost creat în luna iunie
pentru a elabora măsuri concrete la toate nivelurile – de la nivel european la nivel local –, pentru a
reduce daunele provocate de alcool. Forumul este compus din două grupuri de actiune: un grup
stiintific care are responsabilitatea de a oferi avize stiintifice membrilor Forumului si un al doilea
grup, a cărui misiune constă în identificarea bunelor practici si propunerea de măsuri membrilor.
215
Lupta împotriva tutunului

La 30 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o Carte verde intitulată „Către o Europă fără fum
de tutun: optiunile strategice la nivelul Uniunii Europene”. Documentul trece în revistă impactul
asupra sănătătii, precum si costurile economice legate de tabagismul pasiv, adeziunea publicului la
interdictiile de a fuma si măsurile luate la nivel national si comunitar. Cartea verde îsi propune să
adune părerile părtilor interesate cu privire la importanța măsurilor de luptă împotriva tabagismului
pasiv.
După ce Curtea de Justitie a Comunităţilor Europene a respins actiunea Germaniei
împotriva directivei privind publicitatea pentru produsele din tutun, toate statele membre au
transpus în prezent directiva în legislatia lor natională. În plus, în domeniul luptei împotriva
tutunului, există de acum înainte un text obligatoriu care trebuie utilizat pentru avertismentele
privind sănătatea, precum si posibilitatea de a utiliza pictograme.
Calitatea aerului înconjurător
La 4 iulie 2007, Comisia a adoptat o comunicare care sustine pozitia comună a
Consiliului cu privire la adoptarea directivei privind calitatea aerului înconjurător si un aer mai
curat pentru Europa.
Donarea si transplantul de organe
La 30 mai 2007, Comisia a adoptat o comunicare intitulată Donarea si transplantul de
organe: actiuni politice la nivelul Uniunii Europene, în care identifică trei probleme strategice:
asigurarea calitătii si sigurantei organelor, cresterea disponibilitătii acestora si lupta împotriva
traficului de organe. Comisia propune un plan de actiune care să implice o cooperare mai strânsă
între statele membre în acest domeniu si o directivă în temeiul articolului 152 din Tratatul CE, care
va include principiile fundamentale de calitate si de sigurantă pentru organele umane.
Carta albă “Împreună pentru sănătate:” O nouă abordare strategică în materie de sănătate
pentru UE (2008-2013)
Prezenta Carte albă defineşte o nouă strategie comunitară în materie de sănătate până în
anul 2013, pentru a putea face faţă problemelor tot mai accentuate în ceea ce priveşte sănătatea
populaţiei, precum îmbătrânirea, ameninţările transfrontaliere pentru sănătate sau bolile legate de
stilurile de viaţă mai puţin sănătoase. Această strategie vizează, astfel, întărirea, într-un cadru
strategic unic, a cooperării comunitare în domeniile în care statele membre nu pot acţiona singure,
asigurarea unei mai mari înţelegeri a conceptului de sănătate la nivel european şi global şi alocarea
unei atenţii mai mari sănătăţii în ansamblul politicilor. În acest sens, Cartea albă propune patru
principii şi trei obiective strategice pentru anii următori.
Carta Albă a Comisiei din 23 octombrie 2007 intitulată „Împreună pentru sănătate: o

abordare strategică pentru UE 2008-2013”
216
Carta Albă a propus patru principii:
Principiul I: o strategie bazată pe valori comune în materie de sănătate
Comisia şi statele membre au colaborat în vederea dezvoltării unei abordări privind
sistemele de sănătate din UE care se bazează pe valori comune.
În 2006, Consiliul a adoptat o declaraţie privind aceste valori, care pune în evidenţă
universalitatea, accesul la îngrijiri medicale de calitate, echitatea şi solidaritatea ca valori
fundamentale.
Pe baza acestei declaraţii, ar trebui să fie adoptată o nouă declaraţie privind valorile
comune ale politicii în domeniul sănătăţii în sens larg.
Drepturile pacienţilor, precum şi participarea la luarea de decizii şi cunoştinţele în materie
de sănătate trebuie, de asemenea, luate în considerare de către politica comunitară în domeniul
sănătăţii. În consecinţă, programele care stimulează accesul la cunoştinţe în materie de sănătate
pentru diferite categorii de vârstă trebuie să fie sprijinite de către Comisie.
Mai există încă inegalităţi în domeniul sănătăţii între statele membre şi regiuni, precum şi
pe plan mondial. Diferenţele între speranţa de viaţă din ţările europene sunt încă destul de
accentuate. Dat fiind faptul că reducerea inegalităţilor este o valoare legată de îmbunătăţirea
sănătăţii, Comisia va propune măsuri pentru a contribui la reducerea acestor inegalităţi.
Politica din domeniul sănătăţii trebuie să aibă drept fundament cele mai fiabile cunoştinţe
ştiinţifice disponibile. În acest sens, Comisia trebuie să adune date comparabile care provin din
statele membre. Este, aşadar, necesar un sistem de indicatori de sănătate care prevede mecanisme
comune pentru colectarea de date comparabile tuturor nivelurilor.
Principiul II: sănătatea este bunul cel mai de preţ
Productivitatea şi prosperitatea economică depind de existenţa unei populaţii sănătoase. De
fapt, speranţa de viaţă în condiţii normale de sănătate, adică numărul de ani în care populaţia
trăieşte în condiţii normale de sănătate, este un factor important al creşterii economice.
Costurile legate de problemele de sănătate reprezintă, în acest sens, o pierdere reală pentru
societate. Costurile legate de sănătate ar trebui, deci, să fie efectuate în primul rând sub formă de
investiţii în prevenire, pentru a proteja sănătatea generală a populaţiei.
Impactul economic al îmbunătăţirii nivelului de sănătate, precum şi factorii economici
legaţi de sănătate şi de boală nu sunt întotdeauna uşor de înţeles. Comisia şi statele membre trebuie
să elaboreze un program de studii analitice privind legăturile economice între starea sănătăţii,
investiţiile din domeniul sănătăţii şi creşterea economică.
Principiul III: sănătatea în cadrul tuturor politicilor (abordarea HIAP)

Politica în domeniul sănătăţii nu este singura politică determinantă în materie de sănătate.
Alte politici, precum protecţia mediului, cercetarea, politica regională, reglementarea produselor
farmaceutice şi a produselor alimentare, coordonarea regimurilor de asigurări sociale, precum şi
fiscalitatea produselor din tutun sunt şi ele esenţiale. În acest sens, este importantă stabilirea de
sinergii între toate sectoarele primordiale pentru sănătate.
Sănătatea în cadrul tuturor politicilor permite punerea în aplicare a unor acţiuni comunitare
mai eficace.
217
Globalizarea impune, de asemenea, aplicarea abordării HIAP în cadrul politicii exterioare,
inclusiv privind dezvoltarea şi comerţul.
Comisia şi statele membre trebuie, deci, să mărească gradul de integrare a sănătăţii în
politicile comunitare, cele ale statelor membre şi cele regionale.
Principiul IV: mediatizarea mai accentuată a principiilor UE în domeniul sănătăţii pe plan

mondial
Pentru ca sănătatea cetăţenilor europeni şi a celor din ţările terţe să fie mai bine protejată,
UE trebuie să contribuie mai mult în domeniul sănătăţii pe plan mondial. Acţiunile comunitare nu
trebuie să fie disociate de politica mondială.
Trebuie, deci, întărită poziţia UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi întărirea
cooperării cu partenerii.
În final, trebuie să fie asigurată o integrare adecvată a sănătăţii în cadrul mecanismelor de
ajutor extern din UE, iar acordurile internaţionale în materie de sănătate trebuie să fie aplicate, mai
ales regulamentul sanitar internaţional.
Există trei obiective strategice definesc acţiunea comunitară pentru sănătate:

Obiectivul I: favorizarea unei stări bune de sănătate într-o Europă care îmbătrâneşte
În Europa, rata natalităţii este scăzută, iar oamenii trăiesc din ce în ce mai mult. În
următorii ani, îmbătrânirea populaţiei va duce la o cerere sporită de servicii de sănătate.
În consecinţă, costurile şi îngrijirile medicale ar putea să crească. Această creştere a costurilor din
domeniul sănătăţii poate fi totuşi redusă la jumătate, dacă populaţia continuă să aibă o sănătate
bună pe măsură ce îmbătrâneşte.
Comisia trebuie, aşadar, să susţină măsurile necesare pentru îmbunătăţirea sănătăţii
persoanelor în vârstă, a persoanelor active şi a copiilor, pentru a ajuta populaţia să fie mai
productivă şi să îmbătrânească rămânând sănătoasă.
De asemenea, trebuie să fie luate alte măsuri, în special privind tutunul, alimentaţia,
alcoolul şi sănătatea mentală, urmând să fie elaborat şi un ghid cu privire la depistarea cancerului.
Obiectivul II: protejarea cetăţenilor de ameninţările aduse sănătăţii

Protecţia sănătăţii este obligatorie în UE. La nivel comunitar, această protecţie trece mai
ales prin evaluarea ştiinţifică a riscurilor, pregătirea şi reacţia în faţa epidemiilor şi a
bioterorismului, îmbunătăţirea securităţii lucrătorilor şi acţiunile în caz de accident.
Cu toate acestea, trebuie instituită o cooperare comunitară şi o coordonare între statele
membre şi actorii internaţionali, pentru a lupta împotriva pandemiilor, a accidentelor biologice şi a
bioterorismului.
Trebuie, de asemenea, evaluat impactul prezentat de noile ameninţări, precum cele legate
de schimbările climatice sau de sănătatea publică, şi trebuie întărite mecanismele de supraveghere
şi reacţie în faţa ameninţărilor pentru sănătate.
Obiectivul III: promovarea unor sisteme de sănătate dinamice şi a noilor tehnologii
Noile tehnologii pot îmbunătăţi prevenirea maladiilor şi pot facilita siguranţa pacienţilor.
218
Este, aşadar, necesar să se stabilească un cadru comunitar pentru servicii de sănătate sigure şi de
calitate şi să se elaboreze şi măsuri pentru sprijinirea statelor membre şi a regiunilor în gestionarea
inovaţiilor în sistemul sanitar.
Mecanismul de punere în aplicare şi finanţare:

Statele membre trebuie să colaboreze în mod strâns în vederea atingerii obiectivelor acestei
strategii. Comisia va propune, deci, un mecanism de cooperare structurată pentru punerea în
aplicare a strategiei, cu scopul de a favoriza cooperarea dintre statele membre.
Instrumentele cadrului financiar expirat în 2013, au finanţat aceasta strategie.
Mecanisme de implementare
Directiva UE 24/2011 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind
aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere.
Aceasta directivă prevede instaurarea unui cadru general pentru:

 clarificarea drepturilor pacienților cu privire la accesul acestora la asistență medicală
transfrontalieră ;
 garantarea calității și a siguranței asistenței primite într-un alt stat din cadrul UE;
 promovarea cooperării în materie de asistență medicală între statele membre.
Responsabilitățile statelor membre

Fiecare stat membru trebuie să desemneze unul sau mai multe puncte de contact naționale
pentru asistența medicală transfrontalieră. Aceste puncte de contact sunt relaționate cu
asociațiile de pacienți, cu furnizorii de asistență medicală și cu asiguratorii serviciilor de sănătate.
Aceștia au obligația de a oferi pacienților informații cu privire la drepturile lor în momentul în care
aceștia decid să beneficieze de asistență medicală transfrontalieră, precum și coordonatele altor
puncte de contact din celelalte state membre.
Statul membru în care se efectuează tratamentul organizează și furnizează asistența
sanitară. Acesta asigură respectarea normelor de calitate și de siguranță cu ocazia prestării
asistenței, în special prin instituirea unor mecanisme de control. Asigură, de asemenea, protecția
datelor cu caracter personal și egalitatea de tratament a pacienților care nu sunt resortisanți de pe
teritoriul său. Punctul de contact național din statul membru în care se efectuează tratamentul oferă
pacienților informațiile necesare.
Statul membru de afiliere este responsabil cu rambursarea persoanei asigurate, cu condiția
ca tratamentul primit să fie prevăzut printre serviciile de sănătate rambursabile în legislația sa
națională.
Modalități de rambursare a asistenței medicale transfrontaliere:
219
Statul membru de afiliere trebuie să asigure rambursarea cheltuielilor contractate de o

persoană asigurată care primește asistență medicală transfrontalieră. Suma rambursărilor este
echivalentă cu cea care ar fi fost rambursată prin sistemul de asigurări sociale obligatorii, dacă
asistența ar fi fost furnizată pe teritoriul propriu. Această sumă nu depășește costul real al asistenței
medicale primite.
Statul membru de afiliere are posibilitatea de a rambursa cheltuielile conexe, și anume
cheltuielile cu cazarea sau cu deplasarea.
O persoană asigurată poate, de asemenea, să beneficieze de rambursări în cadrul prestărilor
de servicii la distanță sub formă de telemedicină.
Pentru a preîntâmpina un risc de destabilizare a planificării și/sau a finanțării sistemului său
de sănătate, statul de afiliere poate să prevadă un sistem de autorizare prealabilă , în special cele
care presupun internarea pentru cel puțin o noapte sau utilizarea unor facilități sau echipamente
medicale costisitoare și foarte specializate. Statul de afiliere poate refuza să acorde această
autorizare pacientului în cazuri foarte clar specificate , dar această autorizare se oferă în mod
automat dacă asistența medicală respectivă nu poate fi acordată pe teritoriul pacientului într-un
termen acceptabil din punct de vedere medical, dată fiind starea de sănătate a pacientului.
Dacă un pacient solicită o autorizare prealabilă și condițiile sunt îndeplinite, autorizarea
trebuie acordată în temeiul regulamentului referitor la coordonarea sistemelor de asigurări sociale,
cu excepția cazului în care pacientul solicită tratarea cererii în cadrul prezentei directive.
Procedurile administrative asociate acordării de asistență medicală transfrontalieră și
rambursării costurilor acesteia trebuie să fie bazate pe criterii obiective și nediscriminatorii care
sunt necesare și proporționale cu obiectivul urmărit. Ele sunt instituite în mod transparent și în
termenele rezonabile stabilite de fiecare stat membru.
În tratarea administrativă a unei cereri de asistență medicală transfrontalieră, statele
membre trebuie să ia în considerare în principal starea patologică specifică a pacientului, dar și
gradul de urgență și circumstanțele particulare.
Cooperarea în materie de sănătate:
Statele membre cooperează pentru a facilita punerea în aplicare a directivei. Acestea susțin,
în special, crearea unor rețele europene de referință ale furnizorilor de asistență medicală. Scopul
acestora este de a contribui la favorizarea mobilității expertizei în Europa și a accesului la o
asistență puternic specializată grație concentrării și asocierii resurselor și expertizei disponibile.
Statele membre recunosc valabilitatea prescripțiilor medicale emise în alte state membre, dacă
acestea cuprind medicamente autorizate pe teritoriul propriu. În acest scop, Directiva UE de
punere în aplicare 52/2012 din 20 decembrie 2012 a stabilit măsuri pentru facilitarea
recunoașterii prescripțiilor medicale. În esență, aceasta conține o listă neexhaustivă a
elementelor care trebuie incluse în prescripțiile medicale emise într-un alt stat membru decât statul
membru în care sunt eliberate produsele prescrise. La rândul lor, punctele de contact naționale
trebuie să informeze pacienții cu privire la elementele respective.
220
Statele membre sunt, de asemenea, încurajate să colaboreze pentru a îmbunătăți
diagnosticarea și tratamentul bolilor rare, în principal folosind baza de date Orphanet, rețelele
europene de referință și posibilitățile oferite de Regulamentul (CE) nr. 883/2004 pentru
transferarea în alte state membre a pacienților care suferă de boli rare atunci când în statul membru
de afiliere nu sunt disponibile serviciile de diagnosticare și/sau de tratare a bolilor respective.
Serviciile de sănătate online permit, de asemenea, acordarea de asistență sanitară
transfrontalieră. Prezenta directivă prevede instituirea unei rețele care să reunească autoritățile
naționale responsabile cu sănătatea online în vederea consolidării continuității asistenței și a
garantării accesului la asistență medicală de calitate.
În sfârșit, crearea unei rețele a autorităților sau a organelor responsabile cu evaluarea
tehnologiilor în materie de sănătate va facilita cooperarea între autoritățile naționale competente în
acest domeniu.
Politica de sanatate 2014-2020
Guvernelor naționale le revine responsabilitatea de a organiza serviciile de asistență
medicală și de a garanta furnizarea corespunzătoare a acestora. UE are rolul de a veni în
completarea politicilor naționale prin măsuri de natură:
 să ajute statele membre să atingă obiective comune
 să genereze economii de scară prin punerea în comun a resurselor
 să ajute statele membre să răspundă provocărilor comune precum pandemiile, bolile
cronice sau presiunea la care sunt supuse sistemele de sănătate în condițiile creșterii
speranței de viață. (Uniunea Europeană, 2015).
Politica UE, implementată prin intermediul strategiei în domeniul sănătății, vizează în

special:
 prevenirea - mai ales prin promovarea unui stil de viață sănătos
 asigurarea accesului tuturor la servicii de asistență medicală de calitate (indiferent de
venit, sex, etnie etc.)
 abordarea amenințărilor grave la adresa sănătății care afectează mai multe țări din UE
 menținerea unei stări bune de sănătate odată cu înaintarea în vârstă
 promovarea unor sisteme de sănătate dinamice și a noilor tehnologii. (Uniunea
Europeană, 2015).
După cum se arată în documentul de lucru al serviciilor Comisiei Investind in societate starea
de sănătate a populației afectează și prosperitatea economică.
Pe lângă faptul că reprezintă o valoare în sine, sănătatea este o condiţie necesară pentru
prosperitate. Utilizarea eficientă a resurselor în domeniul sănătăţii poate promova creşterea.
Europa are nevoie de investiţii inteligente în domeniul sănătăţii:
221
 bugetele sistemelor de sănătate nu trebuie neapărat să fie mai mari, ci să fie cheltuite mai
inteligent
 este nevoie de investiţii în sănătate, în special prin intermediul programelor de promovare a
sănătăţii
 sunt necesare investiţii în asigurările de sănătate pentru a reduce inegalităţile şi excluziunea
socială.
Acțiuni specifice ale UE:

 UE stabilește norme și standarde aplicabile în toată Europa în ceea ce privește atât
produsele și serviciile medicale (ex. medicamente, echipamente medicale și e-sănătate), cât și
drepturile pacienților (ex. siguranța pacienților și serviciile de asistență medicală în care sunt
implicate cel puțin două țări din UE).
 UE pune la dispoziția țărilor membre instrumente care facilitează colaborarea și
identificarea de bune practici (ex. activități de promovare a sănătății, combaterea factorilor de
risc, gestionarea bolilor și a sistemelor medicale)
 UE finanțează proiecte prin intermediul programului său în domeniul sănătății.
(Uniunea Europeană, 2015).
Prevenirea bolilor
UE sprijină acțiunile de prevenire a bolilor. De exemplu:
 promovează etichetarea responsabilă a produselor alimentare, în așa fel încât
consumatorii să știe ce mănâncă
 ia măsuri împotriva cancerului de sân, uterin și colorectal, prin derularea de programe de
screening în toată Europa, furnizarea de orientări pentru asigurarea calității tratamentelor, punerea
în comun a cunoștințelor și resurselor
 ia măsuri pentru a promova activitatea fizică și o dietă sănătoasă, încurajând guvernele,
ONG-urile și industria să lucreze împreună și ajutându-i pe cetățeni să își schimbe stilul de viață
 combate fumatul, prin elaborarea legislației privind produsele din tutun și prin derularea de
acțiuni de sensibilizare, promovare și sponsorizare. (Uniunea Europeană, 2015).
Combaterea bolilor
UE ajută guvernele naționale să se pregătească mai eficient pentru combaterea
amenințărilor la adresa sănătății care afectează mai multe țări și să își coordoneze mai bine
reacțiile, de exemplu, permițând achiziționarea în comun a vaccinurilor și a altor materiale
sanitare.
Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor, cu sediul la Stockholm, evaluează
pericolele emergente, pentru a-i permite Uniunii să reacționeze rapid. Centrul colectează
informații referitoare la amenințările existente și potențiale și colaborează cu omologii din statele
membre pentru instituirea unor sisteme europene de monitorizare a bolilor. (Uniunea
Europeană, 2015).
222
Produse farmaceutice
Toate medicamentele din UE trebuie să fie aprobate la nivel național sau la nivelul UE,
înainte de a fi introduse pe piață. Siguranța unui medicament comercializat în UE este monitorizată
pe toată durata de viață a acestuia. Dacă este periculos, se adoptă măsuri rapide: vânzările sunt
suspendate sau se retrage autorizația de punere pe piață.
Comisia Europeană, autoritățile naționale și Agenția Europeană pentru Medicamente
(EMA), cu sediul la Londra, joacă un rol important în acest sistem. EMA vine în sprijinul
autorităților naționale de reglementare prin coordonarea activităților de evaluare științifică a
calității, siguranței și eficienței medicamentelor. (Uniunea Europeană, 2015).
Cercetare și inovare
Prin programul său în domeniul cercetării, Orizont 2020, UE va cheltui, în perioada 2014-
2020, circa 7,5 miliarde de euro pentru acțiuni de cercetare menite să îmbunătățească sistemele
europene de sănătate. (Uniunea Europeană, 2015).
Tratamente în străinătate
UE intervine pentru a ajuta pacienții să obțină asistență medicală în străinătate, atunci
când acest lucru este necesar sau ușor de realizat:de exemplu, dacă cel mai apropiat spital se află
de cealaltă parte a frontierei sau dacă un tratament specializat este disponibil doar în străinătate.
Dreptul cetățenilor UE de a fi tratați în alt stat membru este clarificat de legislația UE privind
drepturile pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere, care:
 înlesnește colaborarea și schimbul de informații între autoritățile sanitare naționale cu
privire la standardele de calitate și de siguranță în domeniul asistenței medicale;
 garantează că rețetele prescrise de medici sunt recunoscute în alte țări din UE;
 pregătește terenul pentru crearea unor „rețele europene de referință” - centre specializate
de expertiză care le vor permite specialiștilor din toată Europa să facă schimb de bune
practici în domeniul medical. (Uniunea Europeană, 2015).
Cardul european de asigurări sociale de sănătate facilitează accesul cetățenilor la
servicii medicale dacă se îmbolnăvesc pe durata unei călătorii în altă țară din UE.
Cooperarea internațională
UE colaborează îndeaproape cu parteneri strategici precum Organizația Mondială a

Sănătății, în vederea îmbunătățirii serviciilor medicale peste tot în lume. În acest sens, finanțează
proiecte de cercetare, furnizează ajutor pentru dezvoltare, sporește accesul la medicamente.
(Uniunea Europeană, 2015).
Al treilea program UE în domeniul sănătății publice (2014-2020) a pornit de la o serie de

provocări cu care statele membre se confruntă:
 contextul demografic actual care aduce noi provocari și pune în pericol sustenabilitatea
serviciilor de sănătate, mai ales din cauza îmbătrânirii populației;
223
 economiile statelor aflate încă în revenire în urma crizei economice și financiare, ceea ce
duce la resurse limitate pentru investițiile în sistemele de sanatate;
 creșterea inegalităților în ceea ce privește indicatorii de sănătate între și în interiorul statelor
membre;
 răspândirea bolilor cronice. (Comisia Europeană, 2015).
Programul are 4 obiective majore:
1. să promoveze sănătatea, să prevină bolile și să favorizeze dezvoltarea unor medii propice
pentru un stil de viață sănătos, ținând seama de principiul conform căruia chestiunile legate de
sănătate trebuie să fie integrate în toate politicile
2. să protejeze cetățenii Uniunii împotriva amenințărilor transfrontaliere grave la adresa
sănătății
3. să contribuie la dezvoltarea unor sisteme de sănătate inovatoare, eficiente și sustenabile
4. să faciliteze accesul europenilor la asistență medicală mai bună și mai sigură. (Comisia
Europeană, 2015).
Politicile în domeniul sănătății în perioada 2021-2027
În mai 2018, Comisia Europeană a adoptat o propunere legislativă referitoare la un nou un nou
program al Fondului social european (FSE+), bazată pe propunerea de cadru financiar multianual
pentru perioada 2021-2027. Aceasta va servi drept principal instrument financiar al UE pentru
orientarea investițiilor în și punerea în aplicare a pilonului european al drepturilor sociale, inclusiv
a politicilor de sănătate.
Aspectele legate de sănătate prevăzute în programul FSE+ vor facilita sinergiile cu alte
instrumente ale UE care oferă finanțare pentru proiecte în domeniu. Programul FSE+ combină
fondurile și programele existente, printre care:
 Fondul social european (FSE) și Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul
tinerilor (YEI)
 Fondul de ajutor european destinat celor mai defavorizate persoane (FEAD)
 Programul pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială (EaSI)
 Programul UE în domeniul sănătății.
Finanțarea prin programul FSE+ se va concentra pe trei axe principale: prima se referă la
(fostul) FSE și la asistența materială de bază destinată persoanelor defavorizate, a doua va acoperi
inițiative care promovează ocuparea forței de muncă și inovarea socială (EaSI) și a treia vizează
inițiative care au ca scop prevenirea riscurilor pentru sănătate și promovarea sănătății publice.
Noul cadru financiar multianual va acorda o mare importanță politicilor în materie de sănătate:
acestea vor fi finanțate atât prin fonduri specifice (componenta din cadrul FSE+), cât și prin alte
instrumente financiare majore. Activitățile din domeniul sănătății vor putea fi finanțate prin fondul
social și prin fondurile legate de cercetare, piața digitală, fondurile regionale și de coeziune,
precum și prin alte mecanisme de sprijin care sporesc impactul politicilor în materie de sănătate.
Componenta FSE+ dedicată sănătății va sprijini politicile de sănătate publică cu scopul de a
224
asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății în Uniunea Europeană. Se preconizează, de
asemenea, că aceasta va completa și alte acțiuni ale FSE+ în ceea ce privește abordarea
provocărilor identificate în cadrul Semestrului european.
Obiectivul componentei de sănătate din cadrul programului FSE+ este sprijinirea și
completarea eforturilor depuse de statele membre pentru realizarea următoarelor obiective
operaționale:
 consolidarea nivelului de pregătire și reacție a UE la situații de criză, pentru a proteja
cetățenii împotriva amenințărilor transfrontaliere la adresa sănătății
 consolidarea sistemelor de sănătate, prin promovarea transformării digitale în ceea ce
privește serviciile de sănătate și de îngrijire, prin dezvoltarea unui sistem de informare durabil în
materie de sănătate la nivelul UE și prin sprijinirea proceselor naționale de reformă pentru a crea
sisteme de sănătate mai eficace, mai accesibile și mai reziliente care să abordeze, în special,
provocările identificate în cadrul Semestrului european
 sprijinirea legislației UE privind sănătatea publică (medicamente, ETM, tutun, asistență
medicală transfrontalieră).
 Sprijinirea activităților integrate: punerea în aplicare a celor mai bune practici pentru a
sprijini inovarea structurală în domeniul sănătății publice (de exemplu, RER, ETM și punerea în
aplicare a celor mai bune practici pentru promovarea sănătății și prevenirea și gestionarea bolilor).
Fondurile alocate pentru sănătate în cadrul FSE+: 413 milioane EUR pentru componenta de
sănătate.
Noua structură a FSE+ nu numai că va păstra o componentă de sănătate specifică, dar va

sprijini, de asemenea, integrarea sănătății în alte politici conexe și coordonarea dintre liniile de
sănătate complementare.
Principalii beneficiari pentru finanțarea în materie de sănătate în noul FSE+ sunt autoritățile
naționale din domeniul sănătății, precum și organismele publice și private, organizațiile
internaționale și organizațiile neguvernamentale care au un interes general în domeniul sănătății la
nivelul UE și sprijină realizarea obiectivelor specifice ale programului.
Bugetul FSE+ va oferi finanțare prin toate mijloacele prevăzute în temeiul noului
Regulament financiar (granturi, achiziții).
225
Bibliografie:
Åslund, Anders (2013), Ukraine’s Choice: European Association Agreement or Eurasian

Union?." Policy Brief 13-26.
Barca Fabrizio, 2009, An Agenda for a Reformed Cohesion Policy. a Place-Based Approach to
Meeting European Union Challenges and Expectations
Bendiek, Annegret (2016), The Global Strategy for the EU’s Foreign and Security Policy, SWP
Comments 38,
https://www.swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/comments/2016C38_bdk.pdf.
Bindi, F. (Ed.). (2010), The Foreign Policy of the European Union: Assessing Europe's Role in the
World. Brookings Institution Press.
Bulut, E., et al. (2009), European Security and Defence Policy: the first ten years (1999-2009).
The European Union Institute for Security Studies.
Bullman, U., (1997) The Regional Dimension in the European Union. Towards a Third Level in
Europe? The Politics of the Third Level, nr.2. pp.3-19
Comisia Europeană, (2004), Carta albă a serviciilor de interes general, (online), disponibil la:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2004:0374:FIN:FR:PDF
Comisia Comunităţilor Europene, (1987), Transformarea Actului Unic într-o reuşită: o nouă
frontieră pentru Europa.
Comisia Europeană, (2011), Reforma PAC – explicarea elementelor principale, (online), disponibil
la: https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/ro/MEMO_11_685
Comisia Europeană, (2013), Politica de coeziune 2014-2020, Dinamica se intensifică, Panorama
Inforegio, Nr. 48 - Iarnă 2013, (online) disponibil la:
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag48/mag48_ro.pdf
Comisia Europeană, (2020), Politica agricolă comună pe scurt, (online), disponibil la:
https://ec.europa.eu/info/food-farming-fisheries/key-policies/common-agricultural-policy/cap-
glance_ro
Comisia Europeană, (2020), O nouă politică de coeziune, (online), disponibil la:
https://ec.europa.eu/regional_policy/ro/2021_2027/
Dijkstra, Hylke (2013), Policy-Making in EU Security and Defense: An Institutional Perspective.
Springer, 2013.
European Central Bank , Eurosystem, The Monetary Policy of the ECB, 2011, online la adresa
http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/monetarypolicy2011en.pdf
226
European Central Bank, Annual Report 2016, online la adresa
https://www.ecb.europa.eu/pub/annual/html/index.en.html
European Central Bank, The Eurosystem of Central Banks, 2011, online la adresa
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/escb_en.pdf
European Union External Action Service, https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-
homepage_en.
Faleg, G. (2016), ,,The Implications of Brexit for the EU’s Common Security and Defence Policy.
CEPS Commentary, 26 July 2016.". https://www.ceps.eu/publications/implications-brexit-eu
%E2%80%99s-common-security-and-defence-policy.
Grasse, A. (2001) The Myth of Regionalisation in Europe – Rethoric and Realitz of an ambivalent
Concept, Journal of European aea studies, nr.1.
Grechenig, K., Kolmar, M., (2014), The State's Enforcement Monopoly and the Private Protection
of Property, Journal of Institutional and Theoretical Economics (JITE), vol. 170 (1), 5-23
Guillien, C., Vincent, J., (2005), Concentration, Lexique des termes juridiques, 15e éd. Paris,
Dalloz, pp. 141-142.
Haine, J. Y. (2014), ,,CSDP is Dead. Long Live CSDP!." The bulletin of the Program in Arms
Control, Disarmament, and International Security 19.1 (2011): 11-16,
http://www.europeangeostrategy.org/2014/11/csdp-dead-long-live-csdp/.
Howorth, J, (2014). Security and Defence policy in the European Union. Palgrave Macmillan.
Inforegio, 2008, Politica de coeziune a UE între 1988-2008: investiţie în viitorul Europei,
Panorama, accesta online la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/
mag26/mag26_ro.pdf
Juncker, J.C., (2015) Completing Europe's Economic and Monetary Union, (online), disponibil la:
https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/5-presidents-report_en.pdf
Keating, M. (1997) The invention of regions: political restructuring and territorial government in
Western Europe, Environment and Planning nr.15, p.383
Keukeleire, S., & Delreux, T. (2014). The Foreign Policy of the European Union. Palgrave
Macmillan.
Lagendijk A. (2003) Regionalisation in Europe. Stories, institutions and boundaries, Bordering
Space, Nijekengen School of Management
Legrand, Jérôme, Politica de securitate și apărare comună, 12/2016,
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.2.html
Lehne, Stefan.´´The EU Global Strategy: A Triumph of Hope over Experience´´, Carnegie Europe,
24 July 2016. http://carnegieeurope.eu/strategiceurope/?fa=64003.
227
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România
Marcou, G. (1998) La régionalisation et ses conséquences sur l’autonomie locale, Rapport pour le
Conseil de ’Europe, Communes et régions d’Europe, no 64.
Marcou, G. (1999) La régionalisation en Europe, Groupement de Recherches sur online la adresa
http://www.univ-paris1.fr/fileadmin/GRALE/PEregional1.pdf, accesat la data de 02.04.2015
Marcou, G. (2007) Les collectivités locales en Europe, Les collectivités locales et l’Europe,
Regards sur l’actualité, no 331
Mihăilescu, G. (2013) Regionalizarea - clarificarea unui concept, online la adresa:
http://europuls.ro/, accesat la data de 02.04.2015;
Ministerul Afacerilor Externe (a.), Participarea României la misiunile PSAC,
https://www.mae.ro/node/1884#null.
Ministerul Afacerilor Externe (b.), România şi Politica de Securitate şi Apărare Comună,
https://www.mae.ro/node/1879.
Ministerul Afacerilor Externe, (2016), Politica europeană în domeniul transporturilor, (online),
disponibil la: https://www.mae.ro/node/12111
Ondarza, Nicolai von, and Marco Overhaus (2014), ,,The CSDP after the December Summit: To
Rebalance, the EU Should Focus less on Missions and More on Security and Defence
Cooperation." http://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/39168/ssoar-2014-
ondarza_et_al-The_CSDP_after_the_december.pdf?sequence=1.
Parlamentul European (site oficial) disponibil online la adresa
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.1.6.html.
Parlamentul European, Fisă tehnică privind Comitetul Regiunilor, disponibilă online
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.3.14.html
Parlamentul European, (2020), Sănătatea publică, (online), disponibil la:
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/49/public-health.
Parlamentul European (2020), Către politica agricolă comună de după 2020, (online), disponibil la:
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/113/catre-politica-agricola-comuna-de-dupa-
2020
Parlamentul European (2020), Politica agricolă comună (PAC) și tratatul, (online), disponibil la:
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/103/politica-agricola-comuna-pac-si-tratatul
Parlamentul European, (2020), Politica comună în domeniul transporturilor: generalități, (online),
disponibil la: https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/123/politica-comuna-in-
domeniul-transporturilor-generalitati
Popescu Corneliu, Aspecte constituţionale privind regionalizarea în România, Analele
Universităţii, Bucureşti, 2002.
228
Profiroiu, M., Profiroiu, A., Popescu, I. (2008), Instituții și Politici Europene, București, Ed.
Economică
Protocolul privind coeziunea economică și socială din 1992, Comunitatea Economică Europeană,
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/91199
Qazbir, H. (2014) La régionalisation européenne: essai de définition, La régionalisation en Europe
-Regards croisés , Collection : Rencontres européennes Editeur : Bruylant
Tratatul de la Amsterdam, (online), disponibil la:
http://www.europarl.europa.eu/topics/treaty/pdf/amst-en.pdf
Tratatul de la Lisabona, (online), disponibil la:
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.5.pdf
Tratatul de la Maastricht, (online), disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?
uri=LEGISSUM%3Axy0026
Tratatul de la Nisa, (online), disponibil la:
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html
Troszczyńska-van Genderen, W., Legrand, J., (2016), ,,Politica externă: obiective, instrumente și
rezultate”, (online), disponibil la. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_6.1.1.html
Troszczynska-van Genderen, W., (2015), The Lisbon Treaty's provisions on CFSP/CSDP State of
implementation, (online), disponibil la:
http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/IDAN/2015/570446/EXPO_IDA(2015)570446_E
N.pdf
Vesmaş D., Regionalism şi regionalizare în Europa, Modele şi tendinţe actuale, disponibil pe site-
ul http://www.academia.edu/, accesat în data de 16.04.2015.
Witney, N., (2008), Re-energising Europe's Security and Defence Policy. London: European
Council on Foreign Relations.
229

Suport de Curs Pe 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Suport de Curs Pe 2022

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Academia de Studii Economice din București

Suport de Curs- Politici Europene

Sem.II anul univ. 2021-2022

București, Mai 2021

Capitolul I: Politica Agricolă Comună și Dezvoltarea Rurală............................................................3

Capitolul I: Politica Agricolă Comună și Dezvoltarea Rurală

Istoricul politicii agricole comune

– În aprilie 1956, după Conferinţa de la Messina, “Raportul Spaak” a ajuns la

– Termenii generali ai PAC au fost stabiliţi prin Articolul 39 al Tratatului de la Roma,

– În iulie 1958, la Conferinţa de la Stresa (Italia de Nord) au fost formulate principiile

– În 1970, organizaţiile de piaţă au fost felicitate pentru consensul privind finanţarea

– În anii 1980, veniturile agricultorilor erau relativ modeste comparativ cu alte

– În 1988, Consiliul European a impus o disciplină bugetară (prin care se limita

Noua Politică Agricolă Comună

 promovează diversitatea şi calitatea, respectând varietatea largă a tradiţiilor agricole ale

Elementele-cheie ale modernizării PAC:

Obiectivele şi principiile politicii agricole comune

A. Obiectivele politicii agricole comune

B. Principiile politicii agricole comune

PAC include următoarele principii:

- Supremaţia Comunităţii (preferinţa pentru produsele comunitare)/preferința comunitară

O analiză iniţială a instrumentelor de management al riscului a fost prezentată de

Politica agricolă structurală

Politica de dezvoltare rurală

Baza legală a politicii de dezvoltare rurală

Politica de dezvoltare rurală se bazează pe trei mari instrumente juridice :

Orientările strategice determină domeniile importante pentru punerea în practică a

Acest regulament stipulează faptul că , pentru perioada 2007-2013 , se va pune un accent

Astfel , politica viitoare de dezvoltare rurală pe perioada 2007-2013 se va concentra

C. Regulamentul de aplicare al Comisiei europene privind Fondul european agricol de

Regulamentul de aplicare al Comisiei europene privind FEADER pentru perioada de

Orientările strategice8 ale UE în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală

Astfel , pentru perioada 2007-2013 s-au stabilit următoarele orientări strategice :

A. Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi forestier

În ceea ce priveşte capitalul uman, se prevede susţinerea următoarelor măsuri:

 acţiuni de informare şi de formare profesională în domeniul tehnic şi economic;

În ceea ce priveşte restructurarea potenţialului fizic , este prevăzută susţinerea

 modernizarea exploataţiilor agricole şi forestiere şi îmbunătăţirea performanţelor lor

În ceea ce priveşte calitatea producţiei şi a produselor, este vorba de a :

B. Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural

În ceea ce priveşte amenajarea spaţiului , susţinerea trebuie să contribuie la dezvoltarea

Principalele elemente ce trebuie luate în considerare sunt biodiversitatea, gestiunea site-urilor

C. Calitatea vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale

În ceea ce priveşte diversificarea economiei rurale, se vizează măsuri privind :

 Diversificarea către activităţi neagricole, susţinerea creării şi dezvoltării micro-

 O strategie de dezvoltare locală care să permită selectarea celor mai bune

Viitorul politicii agricole

Capitolul II: Politica de dezvoltare regională

Politica regională este principala politică de investiții a UE.

Politica regională se adresează tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană,

Regionalizarea este o noțiune fundamentală a noii abordări a managementului politice al

Rolul politicii de dezvoltare regională

Evoluția politicii de dezvoltare regională

1957 – Tratatul de la Roma: prima menţiune

1988 – Politică globală de coeziune integrează Fondurile structurale

Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice (NUTS)

Principiul 2: NUTS favorizeaza diviziunile administrative (criteriul normativ).

Principii, noutăţi şi obiective ale politicii de dezvoltare regională 2014-2020

Instrumente pentru implementare

Fondurile care sunt destinate să investească în restructurarea economică și socială în UE sunt

Funcţionarea politicii şi instituţiile implicate

Politica de dezvoltare regională se bazează pe Tratatul privind Uniunea Europeană,

Instituţii implicate în Politica de coeziune

Politica de dezvoltare regională în perioada 2021-2027

Investițiile în dezvoltare regională se vor axa mai ales pe obiectivele 1 și 2. Acestor