ISTORIA RELIGIILOR III

Yoga
(schiţă de curs)

• Este cel mai bine conturată în hinduism.

• Faţă de mitologia din Rig Veda, de exemplu, înţelepţii de mai târziu care au redactat
Upanişadele (cel mai devreme în secolul X î.H.) au pretenţia că o depăşesc.
• Ei caută ceea ce se află dincolo de zei, deasupra lor, pe cel care-i transcende: “Acela”:
“Cel în care toate lucrurile de aici
Se adună şi se risipesc
Cel pe care toţi zeii
şi-au dobândit temeiul
este Acela
care a fost, este şi va fi:
Acela, aflat în nepieritorul, supremul firmament.”
• Absolutului i se dau şi alte nume: “Cel vechi, aflat dincolo de timp”, “Unul fără al
doilea”, “brahman”.
• Brahman este esenţa, iar lumea e existenţa lipsită de valoare.
• Zeii, fiinţele nu sunt nimic prin ele însele: ele există prin brahman, căci dacă esenţa
nu are nevoie de existenţă pentru a fi, a doua nu se poate concepe fără prima.
• Omul nu e nimic prin el însuşi decât cu referire la acest Absolut, căruia nu i se poate
adresa – El e dincolo de Persoană; de aici deznădejdea umană.
• Se afirmă însă existenţa unei realităţi adevărate reprezentată de brahman în cei vii,
numită atman=suflet, Eu, Sine.
• Sufletul nu are un sens teologic; în brahman, atman e absolut, nu doar nemuritor; e
prezent în toate fiinţele, nu doar în om; i se afirmă unicitatea, împreună cu a lui
brahman. Din toate acestea rezultă formula ideală dată de atman-brahman
• Se susţine pluralitatea sufletelor individuale, comparate cu scânteile ce sar din vatra
focului:
• Fiecare e identică cu focul, dar e şi autonomă
• Toate sfârşesc prin a recădea în jăratec, dar numai după împlinirea
traiectoriei individuale unice
• Rezultă ca atman-brahman este sursa şi întâlnirea fiinţelor care în totalitate
participă la natura lui, dar sunt independente de el şi unele de altele pe toată
durata existenţei.
• Existenţa coincide cu un ciclu cosmic: sufletul-scânteie îmbracă o infinitate de forme
succesive, rămânând fundamental identic cu sine însuşi.

1
• Rezultă de aici transmigraţia sufletului, necunoscută în perioada vedică, dar
predominantă în hinduismul clasic, diferită de “eterna reîntoarcere”: fiecare existenţă
e radical diferită de ceea ce am trăit deja şi de ceea ce vom trăi.
• Transmigrarea=samsara= “curs comun”, evocând destinaţia comună a tuturor râurilor;
sensul lor este de a curge de la izvor spre mare.
• E viziunea devenirii universale, în care alte principii – a nu face rău nici unei fiinţe
sau reguli de viaţă ca vegetarianismul – se vor dezvolta pornind de la această viziune
asupra lumii.
• De la vietate la zeu, toate sunt incluse/integrate în acest proces: e un destin comun al
tuturor, de unde rezultă sentimentul de intimitate existenţială cu zeii, dar:
• Vechile Upanişade proclamă o reacţie diferită a “celui ce ştie”: nu e fericit de această
solidaritate între vieţuitoare, ci afirmă că existenţa e un râu, o suferinţă, “totul este
durere”.
• Avem aici un rău metafizic, nu unul moral.
• Idelul mistic nu este:
• Câştigarea unui paradis, căci şi el există, cu toate limitările implicate
• A deveni un zeu, căci şi ei sunt în cursul comun,
• Ci: a te întoarce la esenţă, a te desprinde de existenţă şi a accede la brahman.
• Idealul e realizabil doar de către atman, iar nu de către formele existenţiale, oricât de
înalte ar fi: “Doar ceea ce este asemenea se poate întoarce la cel asemenea”.
• Din imaginea scânteilor ivite din focul cosmic şi reîntoarse în el cu cât mai repede cu
atât mai bine, rezultă scurtarea drumului, prevăzut special de Upanişade.
• A filosofa, a interoga lumea pentru a-ţi croi drum prin ea înseamnă “a te mântui”.
• Reîntoarcerea mântuitoare la esenţă se face prin trei căi, practicate şi azi:
• Devoţiunea
• Renunţarea, cu progresul individual (yoga)
• Cunoaşterea

• Renunţarea este rezervată unei elite, mai precis acelor hiduşi ce au avut şansa ca
într’un anumit moment al vieţii lor să recunoască faptul că sufletul întrupat suferă din
pricina existenţei.
• Conştientizrea e dificilă – nu se ajunge la ea decât prin învăţătura unui maestru, iar
pentru a o primi trebuie să o cunoşti, chiar dacă neclar.
• Avem un cerc vicios, dar el nu e decât aparent, căci ideile fundamentale referitoare la
samsara, la cursul comun al tuturor, la eficacitatea renunţării, fac parte din tezaurul
cultural al hinduismului comun.
• Concret, renunţarea este o ruptură radicală şi mai ales ireversibilă cu mediul social.
• Pe de altă parte, este criticată de către hindusul “normal”, care se bazează pe Dharma,
pe Normă şi care vede cu ochi răi părăsirea tuturor datoriilor de către cel care renunţă.
• Cel care vrea să renunţe trebuie să-şi anunţe intenţia sfatului castei din satul său care,
după ce-l pune la o oarecare încercare, îşi dă acordul, cu condiţia ca solicitantul să
accepte să fie declarat “decedat”.

2
• Dacă acesta încuviinţează, se îndeplinesc ritualurile funebre de către fiul său ori de
către o altă rudenie, soţia e declarată văduvă şi se încep formalităţile legale de
moştenire.
• Cel ce renunţă este dezbrăcat de veşminte şi “alungat” simbolic din satul său; el nu
trebuie să se mai întoarcă vreodată acolo şi nici să-i mai revadă pe vreunul dintre ai
săi. El este efectiv un cadavru ambulant, lipsit de toate, chiar şi de numele lui; nu se
va mai apropia de o localitate nici măcar pentru a căuta hrană, decât atunci când
ceilalţi şi-au terminat masa; el nu poate primi decât resturile, rămăşiţele ce se aruncă
la câini. Cel puţin până când îşi găseşte un maestru, îi este interzis să se stabilească
undeva, ci trebuie mereu să rătăcească.
• Cel ce renunţă trebuie să-şi găsească maestrul (guru) să intre la şcoala lui, să
primească de la el iniţierea, să practice meditaţia sub îndrumarea lui până la atingerea
ţelului: viziunea mântuitoare a identităţii dintre atman şi brahman. Cel mai adesea, cel
ce renunţă îl cunoaşte deja pe cel ce îi va deveni maestru: l-a întâlnit într-o călătorie
ori a auzit vorbindu-se despre el.
• În mod normal, el îi impune o perioadă de noviciat, cu voturi minore şi nu-i dă
iniţierea decât după ce l-a pus la încercare pe solicitant; de obicei guru conduce o
comunitate de discipoli şi de auditori liberi; mănăstirile propriu-zise sunt extrem de
rare, ca şi ordinele monastice. Uneori, maestrul este singur cu discipolul său şi-i dă
învăţătura la întâmplare, de-a lungul peregrinărilor comune.
• Întotdeauna se admite că discipolul trebuie să-l părăsească pe maestru atunci când el
i-a transmis ceea ce ştie; discipolul devine atunci maestru, dacă nu cumva îşi caută un
alt îndrumător pentru a se perfecţiona în continuare. Totuşi, iniţierea adevărată nu se
primeşte decât o singură dată şi prin ea devii fiul unui guru; cum nu poţi fiul decât
unui singur tată, fostul discipol, chiar atunci când este şi el maestru, contunuă să-şi
venereze guru, care este salutat întotdeauna cu numele de “deva”=zeu şi adorat ca
atare. Avem astfel de a face cu un lanţ iniţiatic neîntrerupt, cu pretenţia de a se întinde
până la zorii ciclului cosmic; cei ce au renunţat la lume funcţionează ca o vastă
societate secretă, sau ca un ansamblu de societăţi.
• Pentru hinduşi nu este importantă teoria, ci practica, iar aceasta nu poate fi decât
trăită.
• Yoga este demersul spiritual cel mai conform cu idealul celor ce renunţă. Cel ce
practică yoga este un om care a renunţat deja la lume, un mort-viu, pentru care cele
lumeşti nu mai înseamnă nimic; el este obligat la castitate şi la a nu poseda nimic.
• Literatura referitoare la yoga este alcătuită dintr’un text de bază numit simplu Yoga-
Sutra, adică principiile yogăi şi din alte lucrări autonome, dar grefate pe aceste sutra,
pe care le comentează amănunţit; cele mai vechii dintre tratate par să dateze din
primele secole ale erei noastre, iar cele mai recente au fost compuse în
contemporaneitate. Învăţătura dată de cei mai buni maeştri este uimitor de fidelă
lucrărilor de referinţă: discipolii sunt invitaţi să frecventeze aceste cursuri, uneori
chiar să le înveţe pe de rost, şi chiar lecţiile sunt prezentate explicit drept comentarii
ale acestor opere venerabile. Este imposibil de localizat în timp şi spaţiu sutra: yoga
este imemorială, iar sutrele au fost primite de către un personaj inspirat, de un profet,
cu numele de Patanjali. Există şi alte texte majore ale hinduismului care se referă la
yoga: Bhagavad-Gita, Puranele, Tantrele.

3
• La Patanjali şi la comentatorii lui, cele 194 de aforisme ce alcătuiesc Yoga-Sutra sunt
împărţite în patru secţiuni:
• Despre dispoziţia specială a spiritului adeptului atinsă când se ajunge la
capătul exerciţiilor
• Despre practicile ce permit să se ajungă la această dispoziţie
• Despre puterile supranaturale dobândite prin practicile Yoga
• Despre rezultatul metafizic al disciplinei, o anume stare de solitudine
ontologică în care sufletul adeptului realizează unitatea fundamentală cu
esenţa – brahman.
• Itinerarul spiritual al practicantului se fundamentează pe ideea că omul suferă în
starea sa prezentă: e vorba de acel “totul este suferinţă”, pus în ciruclaţie de adepţii
Upanişadelor. De la acest postulat, întreg efortul gândirii hinduse se va îndrepta către
înţelegerea sensului suferinţei şi găsirea unui posibil remediu.
• Răspunsul la întrebare este de ordin metafizic: răul provine din tensiunea ce se
stabileşte încă de la origine între Esenţă, brahman şi existenţa ce derivă din ea; pentru
individ, suferinţa se naşte din inadecvarea fundamentală dintre atman şi ceea ce
numim “noi înşine“: cu fiecare afirmaţie despre sine, omul întreţine un echivoc, oferă
statut substanţial unul lucru – eul –, care se evaporă de îndată ce încercăm să-l
definim. Ce este eul? Sufletul şi trupul? Dar cum pot pune pe acelaşi plan sufletul cu
trupul? Dacă ar fi aşa, ar însemna să adaug elemente perisabile la constituţia lui
atman, destinat unei perenităţi suverane.
• Aici intervine originalitatea yogăi: unde alte metafizici au separat radical sufletul de
trup, Patanjali constată încarnarea lui atman şi, de aici, suferinţa. Când omul înţelege
că eul său este o construcţie perisabilă, edificată în jurul unui punct stabil, imuabil şi
senin – atman – simte dorinţa de neînvins de a se întoarce la centrul cosmic, prezent
miraculos tocmai înăuntrul său.
• Imaginea carului: carul = corpul; vizitiul = mintea; caii = organele percepţiei şi
acţiunii.
• Yoga are opt trepte, adesea regrupate câte două:
1. înfrânările
2. obligaţiile
3. posturile
4. controlul suflului
5. retragerea simţurilor
6. concentrarea mentală
7. meditaţia profundă
8. reculegerea desăvârşită
• Înfrânările şi obligaţiile stabilesc regulile noviciatului. Sunt cinci înfrânări:
1. a nu face rău nimănui
2. a nu minţi
3. a nu fura
4. a se abţine de la relaţii sexuale
5. a înceta să te comporţi ca un avar.
• Sunt şi cinci virtuţi:
1. Păstrarea unei curăţenii corporale impecabile

4
 2. Păstrarea echilibrului în orice situaţie
3. Practicarea ascezei
4. Studierea ştiinţei yoga
5. Practicarea devoţiunii.

• Mistiva yoghină învaţă că “mântuirea” omului se poate realiza aici şi acum, în această
viaţă, pe pământ. În această doctrină nu există eshaton în sensul creştin. Chiar dacă se
pretinde existenţa unei “parinirvana”, o eliberare cu caracter eshatologic, identificare
cu un Absolut impersonal ce transcende totul, aceasta degenerează într-un nimic
impersonal sau transpersonal.
• Noviciatul se încheie când adeptul face dovada că e capabil de perseverenţă, rigoare
şi mai ales că posedă energie internă. Pe treptele superioare ale Yoga virtuţile morale
nu mai joacă nici un rol, nu mai sunt cultivate şi dezvoltate; extazul mistic nu e
subordonat desăvârşirii morale.
• Apoi începe ucenicia propriu-zisă, când maestrul îl învaţă pe discipol cele opt trepte.
Iată, ceva mai detaliat, câteva dintre ele:

1. Aşezarea corectă a corpului

• Despre aceasta Yoga Sutra cuprinde o singură propoziţie: “Postura trebuie să fie
fermă şi plăcută”; “fermă” se referă la a fi menţinută fără extenuare, stabilă, perfectă;
“plăcută” se referă la a se realiza fără crisparea muşchilor, fără tensiune mentală, “să
te simţi bine în corp, până la a uita de el”.
• Într’un comentariu ni se spune: Călugărul “cu picioarele aşezate sub el, unul peste
altul/ cu corpul ridicat…/ se sprijină barba în piept şi se fixează privirea pe vârful
nasului”.
• E necesară stăpânirea activităţii musculare, cu scopul de a-i permite corpului deplina
dezvoltare a facultăţilor şi a-i conferi dezinvoltură şi confort.
• Yoghinul îndepărtează ideea că trupul este al lui; conştiinţa sa proprie se lărgeşte şi se
extinde până la dimensiunea de “conştiinţă a lumii”, devine globală, pauşală, cosmică
şi impersonală.

2. Disciplina respiraţiei
• Presupune reglementarea ritmului respiraţiei, eventual încetinirea lui, pentru a-i da
maxima eficacitate.
• Controlul suflului vizează permiterea unei ordonări a activităţii mentale, nu
armonizarea vieţii fizice, iar relaţia dintre ritmul respiraţiei şi stările de conştiinţă este
folosit pentru unificarea conştiinţei proprii cu cea a lumii.
• Rezultă că Yoga urmăreşte şi îmblânzirea simţurilor, a poftelor, a pasiunilor,
reprimarea agresivităţii “naturale”, a concupiscenţei, pentru a le determina să se
exercite “în mod pozitiv”; aceasta înseamnă: echilibru, asceză, devoţiune; corpul
trebuie stăpânit în totalitate, atât la nivel muscular cât şi respirator şi mental.

5
• Recunoscând solidaritatea fundamentală dintre corp şi minte, Yoga nu disociază
stăpânirea unuia de către cealaltă. Corpul şi mintea unui yoghin trebuie să se supună
directivelor inteligenţei superioare (buddhi), pe care hinduşii o socotesc distinctă de
activitatea mentală obişnuită. Inteligenţa superioară corespunde, după unii, nous-ului
platonician, e cea care dirijează destinul adeptului atunci când el ajunge la stadiul
meditaţiei profunde.
• Pentru aceasta, se procedează mai întâi la retragerea simţurilor în sine însuşi (după
exemplul broaştei ţestoase), concentrarea asupra funcţiei vitale a respiraţiei având ca
efect, într’o primă fază, un negrăit sentiment de bucurie şi armonie interioară.
Urmează “suspendarea” sau “oprirea” gândirii; se taie legătura cu lumea exterioară.
Totuşi, în mod normal, realitatea exterioară rămâne mereu prezentă; se spune că prin
Yoga se poate ajunge însă la deconectarea creierului, pentru ca acesta să nu mai
decodeze mesajele exterioare. Deconectarea tuturor simţurilor de la obiectele
exterioare are drept ţintă introvertirea lor până când ele îşi suspendă activitatea şi
rămân doar conştiinţă pură, în simplitatea ei. Spiritualizarea urmărită de yoghin
constă în a intercepta în interior această mişcare deifugală şi a anula procesul cosmic.
• Pentru aceasta, fiecare maestru are metoda lui; pe de altă parte, nu toţi ucenicii sunt
apţi pentru a ajunge la acest stadiu.
• “Nirvana”, desemnând în Yoga sutra şi în budism starea supremă de desăvârşire,
înseamnă, literal, “a nu mai respira”.

3. Concetrarea
• Prin ea se înţelege fixarea unui punct pentru adunarea atenţiei, de obicei prin
utilizarea unor obieccte: “cu conştiinţa ochiului eu privesc vârful nasului, cu
conştiinţa gândirii fixate asupra inspiraţiei şi expiraţiei, eu fixez forma gândului în
inimă”.
• Urmăreşte îndepărtarea zgomotului activităţii mentale: amintiri, închipuiri, construcţii
intelectuale, şi concentrarea într’un singur punct
• Discipolul e învăţat să-şi fixeze privirea interioară asupra unei imagini mentale
oarecare: un punct din corpul său pe care-l vizualizează fără a-l privi efectiv sau o
figură geometrică.

4. Meditaţia profundă
• E greu de definit diferenţa dintre conentrarea mentală şi meditaţe
• Comentatorii spun că se trece pe neştiute de la fixarea minţii într’un singur punct la
contemplaţie
• Se spune, de asemenea, că această contemplaţie face să apară viziunea intuitivă
asupra esenţei, cum se află întrupată în noi sub forma lui atman.
• Se ajunge la o reintegrare, la reîntoarcerea la sine a yoghinului, ceea ce foarte puţini
realizează. Textele vorbesc chiar despre yoghini ce dispar brusc în momentul atingerii
acestei faze.

6
Yoga şi isihasmul

• Unii practicanţi yoga sau za-zen susţin că meditaţiile yoga nu numai că nu

prejudiciază credinţei creştine, dar chiar că ar aprofunda-o şi ar întări-o. De asemenea,
se afirmă că yoga ar realiza o “sfinţenie modernă” şi că ar fi superioară oricărei
metode creştine.
• În fapt, Yoga nu are nimic de-a face cu reînnoirea spirituală înţeleasă în sens creştin,
chiar dacă din punct de vedere istoric se afirmă existenţa unor legături între gândirea
indo-budistă şi cea elenă (că Alexandria ar fi realizat un contact nemijlocit cu India
sau că personalităţi creştine de notorietate precum Panten, Clement Alexandrinul,
Ammonius Saccas, Plotin şi Origen ar fi fost în legătură cu gândirea de acest tip) şi
chiar dacă fenomenologic ar fi convergenţe între meditaţia budistă de tip yoga şi
rugăciunea inimii.
• Meditaţia yoghină reprezintă o experienţă a nimicirii, a anulării propriului eu, a
propriei persoanei şi conştiinţe; e o stare de depersonalizare, care conduce la golire de
sine. Această meditaţie:
– Afirmă că mântuirea se realizează aici şi acum
– Susţine că yoghinul nu aspiră la o relaţie personală cu Absolutul
– Tinde şi duce la nihilism
– Uită necesitatea trupului în efortul ridicării morale
• Astăzi, yoga se practică înafara cadrului religios, ca metodă de psiho-igienă şi psiho-
terapie, de lărgire până la universalizare a conştiinţei raţiunii, fixată în trup.

Rugăciunea inimii mai este numită rugăciunea mentală, neîntreruptă sau a

internă. Este vorba despre rugăciunea pe care mintea o săvârşeşte în inimă, ajutând să se
întărească în aceasta din urmă gândul permanent la Mântuitorul Iisus Hristos; aceeaşi
rugăciune curăţă şi sfinţeşte cugetările şi simţurile şi îndreaptă toată activitatea spre
împlinirea poruncilor Domnului. Sfântul Paisie Velicikovschi spune că mintea este
liturghisitorul, iar inima altarul pe care se aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii.
În ceea ce priveşte metoda prin care se realizează adunarea minţii în inimă, există
mai multe metode.
1. Cea dintâi este o variantă care a fost pusă pe seama Sfântului Ioan Gură de Aur,
dar autorul ei rămâne necunoscut. În ea se spune: “Dumnezeiescul Apostol zice: ‘Rugaţi-
vă ne’ncetat’ (1 Tes. 5, 17; 1 Tim. 2, 8)... Trebuie deci să asigurăm şi să înfrânăm mintea,
s-o ţinem bine şi să lovim orice cuget şi orice lucrare a celui rău prin chemarea numelui
Domnului nostru Iisus Hristos... Iar cerând mila, cereţi-o cu inimă smerită şi înfrântă şi
strigaţi de dimineaţa până seara şi, de e cu putinţă, toată noaptea: ‘Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi’... Vă îndemn deci să nu părăsiţi
niciodată canonul acestei rugăciuni, ci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că sunteţi la drum,
fie că faceţi altceva neîncetat să strigaţi: ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne pe noi’...”
2. O metodă mai mănunţită este cea cunoscută sub numele Sfântului Simeon Noul
Teolog. Ea este prezentată astfel: “Şezând într-o chilie liniştită, singur într-un colţ, fă ce-

7
ţi spun: închide uşa şi ridică-ţi mintea de la tot ce-i deşert sau trecător. Apoi, sprijinindu-ţi
barb în piept şi îndreptându-ţi ochiul sensibil cu toată mintea spre mijlocul pântecului,
adică spre ombilic, comprimă respiraţi aerului care trece prin nări, spre a nu respira uşor
şi cercetează cu mintea interiorul măruntaielor pentru a afla locul inimii, unde obişnuiesc
să se găsească toate puterile sufleteşti. Mai întâi vei afla un întuneric şi un strat gros de
nestrăbătut, dar stăruiind şi făcând acest lucru noaptea şi ziua, vei afla – o minune! – o
fericire nemărginită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce n-a crezut
niciodată; vede aerul din interiorul inimii şi pe sine întreagă, plină de lumină şi de
discernământ şi, din acel moment, îndată ce se arată o cugetare, o alungă şi o nimiceşte,
mai înainte de a se închega şi a lua formă, prin chemarea lui Iisus Hristos.”
3. O metodă foarte apropiată de aceasta este cea a lui Nichifor Monahul: “Tu,
şezând şi adunându-ţi mintea, introdu-o pe calea nărilor, pe unde merge aerul, la inimă şi
împinge-o şi sileşte-o să meargă împreună cu aerul inspirat la inimă... Trebuie să ştii şi
aceasta că mintea ta fiind acolo să nu stai în tăcere şi în lenevie, ci să ai ca obiect de
meditaţie neîncetat cuvintele: ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă’...”
4. Sfântul Grigorie Sinaitul explică în câteva locuri tehnica realizării rugăciunii
inimii, urmând indicaţiilor Sfântului Simeon Noul Teolog.
5. Sfântul Grigorie Palama punctează şi el aspecte ale metodei, mai ales în disputa
cu Varlaam.

• În cazul rugăciunii inimii, aceasta

– e inspirată de credinţă
– nu este o tehnică individualistă
– promovează comuniunea prin rugăciunea pentru întrega creaţie
– nu interiorizează pentru a renunţa la conştiinţa propriului eu, ci pentru a-L descoperi
în interiorul omului pe Hristos, primit deja prin Botez