Clujul (cultural) ca „mit“ personal

Recunosc că, despre „Clujul cultural“ , am, prin forţa împrejurărilor, o

imagine livrescă şi documentară, o imagine „de la distanţă“, lipsită de
privilegiul cunoaşterii directe, „pe viu“, şi de aceea lipsită de carnaţia pe care
o iniţiere nemijlocită în „atmosfera“ şi „anecdotica“ specifice o adaugă
cunoaşterii prin texte (şi prin ecouri, pilde, înrâuriri ”mediate“) care mi-a
fost la îndemână.
Este, de aceea, foarte probabil, o imagine în bună parte corectă,
adecvată, însă, totodată, într-o proporţie deloc neglijabilă, o imagine cumva
„mitică“ sau mitizată. Formată prin proiecţii, prin fantazări (majoritar
meliorativ-utopice). Aşa cum este imaginea pe care o am nu numai despre
„Clujul cultural“, ci chiar, în general, despre Cluj. Îmi amintesc a fi citit
cândva, la un autor foarte erudit (era, parcă, ba chiar aproape sigur, la Mircea
Eliade), o foarte interesantă – pentru un cititor mai puţin erudit, precum
subsemnatul – informaţie, şi anume că în China antică era în circulaţie o
imaginea utopică, mitizată meliorativ, despre o ţară îndepărtată, din soare-
apune, unde (spre deosebire, nu-i aşa, de ceea ce se întâmpla în societatea
chineză a vremii) totul era ideal, paradiziac, idilic, relaţiile interumane şi
sociale erau perfecte şi armonioase, nu exista corupţie, violenţă, necinste
etc., într-un cuvânt – totul era minunat. Ţara aceea îndepărtată – adică
„modelul“ ei real, idealizat de la distanţă, mitizat din necunoaştere şi din
nevoia de a imagina un tărâm ideal, „compensator“ – nu era însă nimic
altceva decât…imperiul roman, despre care lectura Analelor lui Tacit sau a
Satirelor lui Iuvenal ne dau o imagine, hm !, un piculeţ diferită ( ! ) de cea pe
care o putuseră imagina contemporanii de la celălalt capăt al lumii.
Ei, cam tot aşa, precum chinezii antici cu Roma, şi eu cu Clujul ! Îmi
dau seama acum că, probabil chiar din vremea în care, aşa zicând, am
„deschis ochii“ asupra realităţilor înconjurătoare, şi cam până la vârsta
liceului sau a facultăţii (dar, de fapt, chiar şi mai târziu, până azi), mi-am
putut configura (din tot felul de informaţii, de stereotipuri şi elemente de
imagologie populară inter-regională, recepţionate pe tot felul de căi), apoi
„şlefui“, despre Cluj (oraş în care nu fusesem vreodată !), o imagine
„mitică“, ideală, cu totul „neverosimilă“ la o considerare serioasă.. La Cluj,
aşadar, spre deosebire de ceea ce puteam vedea la Bucureşti, totul era (în
mintea mea !) perfect, curat, ireproşabil, nimeni nu scuipa pe stradă, nimeni
nu te îmbrâncea la urcarea în autobuz, domnea politeţea generală şi
comprehensiunea reciprocă, civismul luminat. La Cluj, mai ales, jumătate
din populaţie era formată din profesori universitari (iar jumătate dintre
aceştia erau profesori de medicină, de renume internaţional, oficiind la
vreuna din sumedenia de clinici universitare, mai numeroase, în acel Cluj al
meu, de fantezie, decât chioşcurile de ziare ori „centrele“ de pâine, presărate
în tot oraşul, aşa, cam din cinzeci în cinzeci de metri), iar din restul
populaţiei, o bună parte erau cântăreţi de operă, muzicieni instrumentişti de
elită, fie solişti, fie membri în orchestre simfonice ori în sumedenie de
formaţiuni camerale, dirijori de coruri şi membri în formaţiuni corale,
organişti, dar şi: arheologi sau numismaţi, biologi, botanişti, exploratori,
speologi, clerici (ierarhi, prelaţi, parohi, ministranţi etc. ai diferitelor culte),
canonici şi teologi, apoi lingvişti, bineînţeles, cercetători de talie
internaţională, filozofi şi istorici, bibliotecari, restauratori de obiecte de artă,
formidabili profesori de liceu („cum la Bucureşti puţini mai găseşti !“) şi aşa
mai departe…Pe scurt, în acea (veche) imagine fantezistă, a mea, despre
Cluj, oraşul era în întregime – şi prin excelenţă – „cultural“ (poate că, alături
de artişti, savanţi şi cărturari, mai „toleram“, în acel recensământ ocupaţional
imaginar, şi câţiva sportivi de performanţă, poate că şi pe componenţii
echipei de fotbal a Universităţii, pe atunci renumită, prestigioasă, însă şi
aceia erau tot… universitari, la urma urmei !). Ei, fireşte că, cu vremea, o
dată cu o inevitabilă înţelepţire în ce priveşte evaluarea realităţilor socio-
geografice, imaginea s-a mai corectat întrucâtva, a devenit mai realistă.
Totuşi, şi-a păstrat dominanta culturală, Clujul (încă ne-cunoscut direct)
rămânea, pentru mine, un fel de Castalie, ori, în fine, măcar un fel de
Weimar al României, cam aşa ceva…
Adevărul este că, până în ziua de azi, contactul direct cu oraşul –
cunoaşterea lui „pe teren“, prin „vizitare“, printr-un sejur cât de scurt, însă
cât de cât concludent –- a rămas în stadiul unui (vag, dar presupus foarte
plăcut, când se va împlini) proiect de viitor. Ce-i drept, am la activ câteva
prezenţe fizice pe sol clujean, dar, ultra-scurte, ele practic nu contează. E
vorba de două descinderi din maşină, timp de circa o oră de fiecare dată,
ambele în piaţa Unirii (prima în 1980, când însoţeam pe un bun prieten,
bucureştean prin adopţie motivată profesional şi aparţinător la ceea ce
limbajul oficial al epocii desemna ca „oameni ai muncii de naţionalitate
maghiară“, şi care se ducea să-şi viziteze părinţii în Sărmaşul natal, iar a
doua după fix zece ani, în 1990, însoţind pe un prieten francez care făcea un
fel de ultra-accelerat tur al României, cu înnoptări mai ales în sate de
munte…), prilejuri pentru nu mai mult decât confirmarea (bineînţeles
previzibilă) a veridicităţii numeroaselor imagini de carte poştală văzute de-a
lungul anilor, poate şi pentru sesizarea, pe fugă, a unei atmosfere. Le putem
adăuga o trecere cu trenul , fără coborâre din vagon, dar în plină zi, lentă şi
scârţâită, întreruptă de o lungă staţionare în gară; veneam dinspre Măgheruş
Şieu, Beclean pe Someş, Sărăţel, Reteag, Salva, nu mai ştiu bine, şi mă
îndreptam, parcă, spre Huedin-Ciucea-Oradea, era către sfârşitul anilor ’80,
toamna, municipiul Cluj-Napoca, pavoazat cu sumedenie de lozinci
(„Trăiască şi înflorească…“etc.) şi trist era în aşteptarea celui pe care presa
vremii îl desemna ca „tovarăşul Nicolae Ceauşescu“ şi care urma să vină
acolo a doua zi ca să deschidă oficial anul şcolar, n-am văzut mare lucru,
câteva străzi cu Dacii, Škode, Trabanturi, camioane ROMAN şi DAC, lume
buimacă, zăpuşeală, ici-colo cozi la pâine.
În lipsa unei imagini despre Clujul real, mi-am incorporat, de-a lungul
anilor, vrând-nevrând, alte Clujuri, Clujuri ficţionale, mai ales, literare,
Clujuri memorialistic-afective ori istorico-documentare. Clujuri desprinse
din opera ori configurate în marginea – sau pornind de la – (auto)biografia
unor scriitori. Clujuri, aşadar, mai vechi ori mai noi, Clujuri fabuloase ori
mai realiste, un întreg mănunchi de Clujuri, diferite, toate, fireşte, cu
„adevărul“ lor. Sunt numeroase, dar aş aminti, dintre ele, de pildă, Clujul
mirific şi nostalgic al adolescenţei lui Valeriu Cristea (din După-amiaza de
sâmbătă şi Bagaje pentru paradis), Clujul romanelor lui Augustin Buzura,
Clujul studenţiei lui Pavel Dan. Sunt însă sumedenie de astfel de „Clujuri“,
modulate atât de diferit – legitim diferit ! – încât e imprudent să procedez la
inventarieri, şi cu-atât mai puţin la ierarhizări. Câteva menţiuni, totuşi,
disparate. Un Cluj neaşteptat, de un relief şi de o culoare extraordinară, mi-a
fost „livrat“, de pildă, recent, de Adrian Grănescu, într-un (concentrat) text
omagial-memorialistic, Buick-ul negru şi teatrul de păpuşi, apărut în
„Apostrof“. Un alt fel de Cluj – „degradat“, crepuscular, sufocat de
opresiunea ceauşistă, de suspiciune şi privaţiuni, înfrigurat şi întunecat,
amorţit şi, parcă, „dez-urbanizat“, Clujul (intelectual, dar nu numai cel
„intelectual“) al anilor ’80 – era cel care se contura din lectura Jurnalului
profesorului Mircea Zaciu. În fine, un Cluj ficţional şi fictiv, cu totul şi cu
totul fabulos, pare-se, căci „recepţionat“ cu amuzată stupoare de clujenii de
baştină, însă nu mai puţin fascinant şi „plauzibil“ (în câmpul ficţiunii),
datorită talentului scriitorului, este acela „construit“ în ultimii ani de Nicolae
Breban, în Ziua şi noaptea şi Voinţa de putere.
Bineînţeles că, în afară de aceste multiple Clujuri imaginare ori
„împrumutate“, ficţionale şi/sau fictive etc., cu „existenţă“ mai degrabă
afectivă ori, după caz, estetică (şi care suplinesc, desigur că numai în parte,
cunoaşterea Clujului real – pe care, de altfel, o întrec anticipat, o copleşesc
ca volum, ca „masă“, ca bogăţie…), mi-am format şi eu, ca tot omul, o
imagine – voită funcţională, de data aceasta, cu scrupulul adecvării – despre
„Clujul cultural“ ori, mai bine zis, o părere despre importanţa – ori
„ponderea“ Clujului în cultura noastră (în special în cea umanistă şi literară).
Ea este de sorginte forţamente livrescă, documentară, mediatică, nu
presupune cunoaşterea locului (oricine poate dobândi o imagine, şi chiar una
corectă, despre importanţa culturală a, să zicem, Parisului, fără să fi călcat pe
acolo, nu ?). Că imaginea despre Clujul cultural nu poate fi decât „bună“, mi
se pare a fi un truism, pe care totuşi nu ezit să-l enunţ. Clujul, desigur, oraşul
lui Blaga şi Agârbiceanu, al atâtor istorici de marcă, al grupului de poeţi de
la „Steaua“, al lui Mircea Zaciu şi al „Echinox“-ului „clasic“, al tragic şi
prematur dispăruţilor Marian Papahagi şi Liviu Petrescu… Nu are rost să
reamintesc toate acestea, cine nu le ştie ! Clujul a fost oraşul a zeci şi sute de
personalităţi, de evenimente, instituţii, iniţiative etc., care au contat – şi
contează – în cultura română. Enumerarea lor s-ar transforma în nesărat
pomelnic, iar clasificarea şi comentarea lor atentă, cu încercarea de a degaja
direcţii, tendinţe, consecinţe, perspective etc. ar cere mult prea mult spaţiu
( şi unde mai pui că mi-ar depăşi competenţele !).
Ceea ce mi se pare evident este că, după un – treptat, de la un punct
încolo net perceptibil – incontestabil declin al importanţei şi capacităţii de
„iradiere“ culturală a Clujului în anii ceauşismului paroxistic, imaginea din
anii de după 1989 este una de efervescenţă şi avânt, una a „revenirii în
forţă“. Mi se pare mie că, de aici, de la Bucureşti, dinspre Clujul cultural se
aude un zumzet ca de stup, un zumzet de edituri şi reviste nou înfiinţate ori
renăscute glorios după o temporară eclipsă, un freamăt de iniţiative,
„proiecte“, înfăptuiri şi înnoiri universitar-ştiinţifico-culturale care prin
frecvenţă, nivel, ţinută şi ecou pun cu totul în umbră ceea ce, de pildă,
Capitala – cu o populaţie, totuşi, de zece ori mai numeroasă ! – oferă în
materie. Nu ştiu, se poate ca acest tablou cvasi-idilic să fie inexact, să fie
exagerat de tendinţa, susamintită, de a magnifica şi meliora, în imaginaţie,
„îndepărtatul, de a-l mitifica. Se poate, însă „eroarea“ nu poate în nici un caz
fi prea mare, fiindcă, totuşi, am în vedere lucruri concrete, tangibile,
verificabile. Cărţile, revistele, colocviile, programele, diversele publicaţii şi
manifestări la care mă gândesc chiar au fost scrise – respectiv, după caz,
editate, redactate, organizate, concepute, ţinute, lansate, difuzate etc. – la sau
din Cluj, şi nu în altă parte. Iar forţele intelectuale şi creatoare cu care e
înzestrat actualmente Clujul sunt – cine nu o ştie, totuşi ? – de prim ordin.
Dacă mă gândesc numai la domeniul literaturii şi al cercetării literare (şi al
disciplinelor conexe, înrudite, convergente cu literatura, al „studiilor
culturale“, etc.), îmi vin în minte zeci şi zeci de nume de autori importanţi,
de la Ştefan Borbély, Ion Vartic, Ion Pop, Aurel Rău, Marta Petreu (care, de
altfel, e nu numai o excelentă poetă şi eseistă, ci şi, prin fundaţia, revista şi
editura pe care le animă, o adevărată instituţie culturală napocensă şi
naţională), Ion Mureşan, Irina Petraş, Ruxandra Cesereanu şi până la…cine
vreţi dumneavoastră (crâmpeiul de listă e pur ilustrativ, iar lista, oricât aş
lungi-o, riscă să rămână incompletă, cu omisiuni inevitabile, şi, de aceea,
nedreaptă; oricum, nu stă în intenţia mea să propun vreun „clasament“ etc.).
O certitudine, o evidenţă este faptul că, prin numărul de scriitori importanţi,
Clujul „bate“, de departe, oricare oraş din ţară cu populaţie de 200-300 000
de locuitori, iar o impresie de-a mea (subiectivă, neverificată cu creionul în
mână, „pe liste“) este că, proporţional cu numărul populaţiei, întrece binişor,
sub raportul amintit, chiar Bucureştiul. Dacă aşa stau lucrurile în sfera
„literară“ (largo sensu), e foarte plauzibil că stau tot aşa şi în alte domenii
artistice, academice şi culturale.
Desigur, orice asemenea impresii şi păreri rămân pasibile de ajustări,
„corecţii“, revizuiri şi „negocieri“. Mărturisesc însă că, pentru mine, în ciuda
încercărilor mele de a-mi tempera entuziasmul şi de a-mi activa la maximum
spiritul critic şi „realismul“ (şi, probabil, în pofida clujenilor „culturali“
înşişi, care, presupun, sunt înclinaţi să vadă mai degrabă insatisfacţia şi să
depisteze declinul în activitatea şi ambianţa lor imediată…) Clujul îşi
păstrează imaginea de Castalie, ori de Parnas, ori, în fine, de impunătoare
cetate a culturii noastre actuale. Imagine poate corectă, cine ştie (poate,
totuşi ?…), ori poate (mai probabil) „mitificată“, „umflată“ de necunoaştere,
de distanţă, de nevoia de utopie, dar…cât de reconfortantă imagine !
Nicolae Bârna