21.03.

2020
Curs II – Separarea și detecția proteinelor
 Tehnologii cheie ce au permis apariția proteomicii

1975 - primul studiu de proteomică:

Analiza electroforetică 2D a proteinelor din E. coli 1995, Wilkins introduce
1988 , Hillenkam dezvoltă instrumentul MALDI-MS termenul de proteomică
1988, Fenn dezvoltă instrumentul ESI-MS
Apariția și dezvoltarea recentă a proteomicii ca ramură a științelor vieții a fost posibilă datorită realizării de
descoperiri importante în 4 direcții majore:
1. Dezvoltarea metodelor de separare, fracționare și detecție a proteinelor și peptidelor;
2. Apariția instrumentelor de spectrometrie de masă și dezvoltarea unor metodelor de ionizare
eficientă a peptidelor;
3. Secvențierea acizilor nucleici și apariția bazelor de date cu secvențe;
4. Descrierea unor metode bioinformatice de prelucrare computerizată a spectrelor de masă.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 2 din 22
 Ce presupune un studiu de proteomică?
Pentru studiul simultan al întregului set de proteine produse la un moment dat de o celulă, țesut
sau organism au apărut diverse metode de proteomică, dar care au în comun parcurgerea următoarele
etape majore:
LC MS/MS
Tripsină

Proteine Peptide

C. Digestia E. Secvențierea
A. Liza și extracția proteinelor peptidelor rezultate
proteinelor din pentru prin spectrometrie de
proba biologică generarea de masă
peptide
B. Fracționarea
proteinelor cel mai D. Fracționarea F. Identificarea
frecvent prin peptidelor prin computerizată a
electroforeză cromatografie lichidă proteinelor existente
(facultativă) în probă

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 3 din 22

 Capitolul I. Separarea, fracționarea și detecția proteinelor/peptidelor
Una din problemele pe care studiile de proteomică trebuie deci să le rezolve este complexitatea probei de
analizat, complexitate care se referă la:

A. Prezența unui număr mare de contaminanți non-proteici. În orice

studiu se pornește de la o probă biologică ce este dezagregată ( prin pulverizare,
liză, sonicare, omogenare) pentru a elibera moleculele proteice. Odată cu acestea
sunt însă eliberate și un număr mare de molecule ce nu interesează în cazul de față
– lipide, glucide, acizi nucleici - și care devin așadar molecule contaminante.
B. Numărul mare și concentrația variată a moleculelor țintă. Toate studiile
de proteomică se bazează în prezent pe un singur tip de instrument analiticic -
spectrometrul de masă - ce secvențiază peptidele rezultate din digestia proteinelor
din proba de analizat. Dacă considerăm o celulă umană care produce în jur de
30 000 de proteine cu masa medie de 50 kDa, fiecare proteină va genera aprox.
30 de peptide diferite. În analiza proteomului unei celule umane, instrumentul trebuie să așadar analizeze
aproximativ 6 000 000 de peptide. Acest număr uriaș de peptide nu poate fi secvențiat complet de nici un
spectrometru disponibil în prezent.
Toate studiile pe un singur ce secvențiază
Toate
- pe unstudiile
singur
ce secvențiază peptidele
tipdede
peptidele de tip de
rezultate din
instrument
rezultate din proteomică instrument
proteomică digestia
digestia
analitic - analitic -
se bazeazădinîn se bazează în proteinelor din
proteinelor
spectrometrul prezent
spectrometrul proba de analizat
prezent
proba de analizat
de masă de masă
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 4 din 22
 I. 1. Extracția și separarea proteinelor
Din acest motiv, sub o formă sau alta toate studiile de proteomică cuprind etape de:
1. Extracție a proteinelor din matrixul biologic și separare a acestora de moleculele contaminante non proteice;
2. Fracționare a proteinelor din proba de analizat , a peptidelor rezultate sau a ambelor. Prin aceasta, peptidele ce
urmează a fi secvențiate sunt împărțite în fracții și sunt livrate treptat, în cantități mai mici instrumentul analitic
pentru ca acesta să le poată analiza.

I. 1. Extracția și separarea proteinelor

Scopul acestei etape este de a extrage din proba de analizat moleculele proteice și de a le solubiliza pentru a
putea fi mai apoi analizate. Etapa trebuie să se realizeze exhaustiv, pe cât posibil extractul să conțină toate proteinele
de interes din proba de analizat, însă cât mai puține moleculele contaminante. De asemenea, este foarte important ca
această etapă să păstreze proteinele în starea lor nativă în ceea ce privește modificările post-traducere. Etapa cel
mai frecvent debutează cu operațiunea de liză a probei și eliberarea conținutului celular într-o soluție tampon de
extracție convenabilă.
Liza probei biologice se realizează funcție de specificul probei de analizat, urmând principiile următoare:
- celulele sunt dislocate din țesuturi prin acțiune mecanică – omogenizare, ultra-sonicare;
- celulele bacteriene sunt tratate cu lizozim pentru distrugerea peretelui celular
peptidoglicanic și apoi resuspendate într-o soluție tampon de liză;
- celulele de drojdii sunt tratate cu liticază ce distruge peretele celular de natură chitinoasă și apoi resuspendate
într-o soluție tampon de tampon de liză;
- celule vegetale sunt tratate cu celulază ce distruge peretele celulozic și apoi resuspendate într-o soluție tampon
de tampon de liză;
- celulele eucariote din culturi de celule sunt resuspendate direct într-o soluție de tampon ce funcționează ca
soluție de liză și care conține detergenți.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 5 din 22
 I. 1. Extracția și separarea proteinelor
Deși se consideră că nu există o soluție tampon de extracție universal valabilă capabilă să mențină
solubile toate proteinele, indiferent de unde provin, se cunosc în prezent diverse rețete create specific
pentru anumite celule sau țesuturi.

În general, orice metodă de extracție a proteinelor dintr-un matrix biologic cu scopul analizei proteomice
utilizează o soluție tampon de extracție ce conține:
1. Un detergent puternic precum SDS (Sodium dodecyl sulfate), CHAPS (3-([3-cholamidopropyl]dimethylammonio)-
1- propane sulfonate ) sau Tween (denumirea comercială pentru detergenți neionici din clasa polisorbaților –
derivați de la sorbitol esterificați cu acizi grași) cu ce au rolul de a solubiliza proteinele membranare, de a le
extrage din bistratul lipidic și de a le separa de moleculele lipidice;

2. Agenți denaturanți, de obicei în concentrații mari – cel mai frecvent uree sau acizi tari - modifică tăria ionică și pH-
ul soluției și, prin aceasta, elimină interacțiunile dintre proteine și destabilizează structurile secundare și terțiare;

3. Agenți reducători - cel mai frecvent ditiotreitol DTT, mercaptoetanol sau tiouree) - rup legăturile disufidice și
preîntâmpină oxidarea grupelor funcționale

3. Enzime - (DNAze, RNAaze) – au rolul de a cliva macromoleculele contaminante.

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 6 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
Metodele de fracționare au ca scop separarea amestecurilor complexe de proteine în fracțiuni ce grupează
molecule cu proprietăți asemănătoare. Toate proteinele au masă moleculară și sarcina electrică, valorile acestor
două proprietăți fiind însă caracteristice fiecărei molecule și putând fi astfel folosite pentru a diferenția o proteină de
alta. Fracționarea proteinelor în studiile de proteomică se realizează cel mai frecvent prin două tipuri de metode:
A. Metode electroforetice – SDS-PAGE, Izoelectrofocusarea, 2D-PAGE
B. Metode cromatografice – cromatografia lichidă de înaltă performanță (HPLC)
A. Metode electroforetice
Electroforeza este o metodă de separare care se bazează pe capacitatea particulelor coloidale sau moleculelor
încărcate electric de a migra, sub influenţa unui câmp electric generat de doi electrozi, în direcţia electrodului
purtător al sarcinii opuse. Viteza de migrare depinde în principal de dimensiunea sarcinii electrice şi din acest motiv
moleculele cu sarcini diferite vor avea o mobilitate electroforetică diferită, separându-se în fracţii. În principiu, această
metodă poate fi aplicată tuturor macromoleculelor încărcate electric.
Funcție de mediul în care se realizează separarea, se pot distinge 3 soluții tehnice pentru
realizarea separării electroforetice a moleculelor:
1. Separarea în soluții tampon – foarte puțin utilizată, importanță istorică. Reprezintă prima metodă
de separare electroforetică și a fost pusă la punct de Arne Tiselius în anul 1937.
2. Separarea in medii stabilizatoare (plăci cu silicagel, filme, geluri). Funcție de amplasarea fizică a
Arne Wilhelm Kaurin Tiselius
mediului stabilizator, putem distinge: 1902 - 1971

2.A. electroforeza orizontală – pentru suporturi inerte faţă de oxigen (hârtie, plăci de silicagel, amidon, agaroză.
2.B. electroforeza în sistem vertical - suporturi care trebuie ferite de oxigen, precum poliacrilamida. Reprezintă tipul
de electroforeză standard pentru separarea proteinelor în studiile de proteomică.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 7 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
A.I. Electroforeza proteinelor în condiții denaturante (SDS-PAGE)
Denumirea acestei metode face referire la faptul că moleculele
proteice nu sunt separate în forma lor nativă, ci sunt denaturate sub
SDS - Sodium dodecyl sulfate
acțiunea temperaturii, a detergentului SDS-ului şi agentului reducător
β-mercaptoetanol. Plierea tridimensională a moleculelor proteice înlăturată, proteinele fiind transformate în
catenele liniare de aminoacizi. Suplimentar, SDS-ul se fixează pe catenele polipetidice într-o cantitate
proporțională cu lungimea acestora şi ecranează sarcinile datorate încărcării aminoacizilor. Toate proteinele vor fi,
prin urmare, încărcate negativ, dimensiunea sarcinii fiind direct proporțională cu cantitatea de SDS fixată, adică cu
lungimea catenei. În acest tip de electroforeză separarea se realizează în funcție de un singur parametru şi anume
de lungimea catenelor polipeptice, adică masa moleculară.
Proteinele sunt separate pe geluri pe poliacrilamidă (PAGE-
poliacrilamide gel electrophoresis) folosind un sistem tampon
discontinuu. Discontinuitatea se referă la 4 parametri:
1. porozitatea gelului – gelul în care se realizeză separarea
electroforetică conţine două zone de concentraţii diferite, una în
zona superioară de concentraţie mică (pori de dimensiuni mari, gel
de concentrare) şi una în zona inferioară de concentraţie mare
(pori de dimensiuni mici, gel de separare);
2. pH-ul gelului – gelul de concentrare are pH-ul 6,8 iar cel de
migrare are pH-ul 8,8;
3. tăria ionică a soluţiilor tampon din interiorul gelului – gelul de concentrare conţine 0,125 mol/l TRIS-HCl, iar
gelul de separare 0,375 mol/l TRIS-HCl;
4. natura ionilor din gel şi din tamponul de electrod; gelul conţine ioni Cl- iar tamponul de migrare glicină.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 8 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
Separare proteinelor în sistemul discontinuu are loc în două etape,
corespunzătoare celor două geluri:
1. Etapa de concentrare a fracţiilor proteice. Probele reprezentate
de soluţia proteică sunt plasate în gelul de concentrare, al cărui pH este Reducere
de 6,8. La această valoare a pH-ului, glicina (punctul izoelectric, pI=6,7) Denaturare
este practic lipsită de sarcină electrică, iar Cl este încărcat negativ. La
aplicarea curentului electric, glicina va avea o mobilitate redusă
(datorită lipsei sarcinii), iar clorul va avea mobilitate maximă. Cele două
molecule realizează două fronturi, unul puternic încărcat negativ și
foarte mobil, și unul neutru cu mobilitate redusă. Proteinele au grade
diferite de încărcare datorită interacțiunii cu gelul de poliacliamidă și
vor avea mobilităţi intermediare, plasându-se între frontul glicinei şi cel
al clorului, realizând legătura între aceste două fronturi şi formând aşa- Legarea
numitul „tren de ioni”. Când acest tren al ionilor ajunge în zona de SDS
contact dintre gelul de concentrare şi cel de migrare, rezistenţa
datorată porilor mici ai gelului de migrare creşte, ceea ce duce la Încărcare în
concentrarea proteinelor sub forma unei singure benzi foarte fine. gel
2. Etapa de separare a fracţiilor proteice. În gelul de separare, la pH
8,8, glicina este încărcată negativ şi, datorită masei moleculare mici,
continuă să migreze împreună cu frontul clorului cu o viteză relativ
mare, depăşind frontul proteic întârziat la intrarea în acest gel.
Proteinele se desprind din trenul ionilor şi se separă în funcție de
sarcina electrică = masa moleculară.
Proteomică – Curs II
Timp Pagina 9 din 22
20.03.2020
 I. 2. Fracționarea proteinelor
A.II. Izoelectrofocusarea
O bună parte a aminoacizilor proteinogeni conțin grupe
funcționale care, în anumite condiții pot ioniza, și deci care pot
genera sarcini electrice (COOH în COO-, -NH3 în –NH4+). De
asemenea, MPT-urile pot introduce grupe funcționale ionizabile
pe suprafața moleculelor proteice (PO4-) și astfel genera sarcini.
Ionizarea acestor grupe este influențată de pH-ul soluției, în
sensul în care la valori de pH mici, majoritatea grupelor
funcționale ce pot accepta H+ îi vor accepta și vor deveni neutre
sau pozitive. La valori mari de pH, majoritatea grupelor
funcționale ce pot ceda H+ îi vor ceda și vor deveni neutre sau
negative. Fiecare grupă funcțională se caracterizează astfel
printr-o valoare specifică de pH ionizează, valoare de pH care se notează pKA. Grupele funcționale ionizabile din
structura aminoacizilor se influențează reciproc, ceea ce face ca fiecare aminoacid să fie caracterizat printr-o valoare
unică de pH la care nici una dintre grupele funcționale nu sunt încărcate electric, aminoacidul fiind lipsit de sarcină
– punct izoelectric, pI.
Același lucru este valabil și pentru proteine. În cazul rol, grupele funcționale de ale aminoacizilor de la suprafața
moleculelor proteice pot ioniza și deci genera sarcini. Interacțiunea dintre grupele funcționale ionizabile de la
suprafața moleculei proteice face ca fiecare proteină să fie caracterizată de un pI unic. Funcție de valoarea acestuia,
proteinele se pot împărți în:
A. proteine acide, pI < 7,
B. Proteine bazice, pI>7.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 10 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
Indiferent de tipul lor, proteinele vor fi deci încărcate pozitiv la valori de pH mai
mici decât pI, încărcate negativ la valori de pH mai mari decât pI și neutre la pI. Pe
această variabilitate a sarcinii proteinelor funcție de pH la care sunt expuse se bazează
metoda de fracționare numită - izoelectrofocusare.

Izoelectrofosurarea reprezintă o metodă de fracționare și separarea a proteinelor

funcție de valoarea pI-ului acestora. Propriu-zis, proteinele sunt amplasate în geluri în
care a fost generat în prealabil un gradient de pH. Prin
aplicarea curentului electric, proteinele se deplasează spre pH
unul dintre electrozi, funcție de sarcina lor. În deplasarea
lor spre electrozi, proteinele trec prin zone ale gelului cu
valori diferite de pH și sarcina lor se modifică corespunzător.
Atunci când o moleculă proteică ajunge în zona gelului ce
are un pH egal ca valoare cu pI-ul său, sarcina proteinei
devine nulă și aceasta nu se mai deplasează. Indiferent de
timpul de aplicare al curentului electric, o moleculă
proteincă ajunsă la pI-ul său nu se va mai deplasa în gel.
Prin aplicarea îndelungată a curentului electric, toate
moleculele proteice cu același pI, indiferent de secvență și
locul unde erau amplasate în gel la începutul separării, vor
migra și se vor concentra în aceeași zonă – denumirea
tehnicii de izoelectroFOCUSARE.
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 11 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
A.III. Electroforeza 2D-PAGE
Electroforeza 2D-PAGE este o metodă de separare a proteinelor în geluri de policarilamidă (polyacrylamide gel
electrophoresis - PAGE) care combină principiile descrise anterior pentru a separa amestecurile proteice funcție de 2
parametri sau dimensiuni (2D):
A. punctul izoelectric – printr-o etapă inițială de izoelectrofocusare
B. masă moleculară - printr-o etapă de SDS-PAGE.
Bandă IPG Proba de
Deși principiile și metoda în sine a fost introdusă
fracționat
încă din anii 70, aceasta nu a fost utilizată foarte intens
datorită dificultăților tehnice întâmpinate în: A. Izoelectrofocusare
- realizarea într-o manieră repetabilă a gradiului de pH;
- atașarea gelului pentru electrofocusare peste gelul SDS- Spălare, adăugare de SDS, reducere
Banda IPG este amplasată peste gelul SDS-PAGE
PAGE și tranferul proteinelor dintr-un gel în altul.

În prezent, prin utilizarea în etapa de Bandă IPG

electrofocusare a unor benzi de gel în care compușii ce +
generează gradientul de pH sunt imobilizați pe un gel de
acrilamidă (benzi IPG – imobilized pH Gradient), 2D- Masă B. SDS-PAGE
PAGE a devenit metoda de referință pentru studiile de
proteomică, ea permițând inclusiv separarea moleculelor
proteice cu aceeași secvență, dar cu MPT diferite (Ex. -
diverse nivele de fosforilare) 3 pI 9
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 12 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
A.IV. Detecția proteinelor pe geluri
Pentru evidențierea proteinelor separate pe gelurile de poliacrilamidă au fost descrise numeroase protocoale ce pot fi
împărţite în doua categorii mari:
1. colorații specifice cu care sunt evidențiate doar anumite fracțiuni din toate proteinele separate; aceste colorații se folosesc în
special pentru evidențierea unor enzime;
2. colorații nespecifice care realizează̆ colorarea uniformă a tuturor proteinelor separate. Diversele metode de colorare nespecifică
diferă̆ între ele prin nivelul de sensibilitate și prin complexitatea. Indiferent de metoda de colorare, la bază stă reacția unui
reacvv de culoare cu resturi specifice de aminoacizi din catena polipepvdică (ex. nucleele aromavce). Din acest movv
intensitatea culorii nu depinde doar de canvtatea de proteină din gel, ci și de secvența de aminoacizi a proteinei colorate.

Metodă de colorare Sensibilitate Observaţii

Coomassie
brilliant blue R-250
Coomassie brilliant blue G-
250 (coloidal)
Coloraţie cu argint
Coloraţie cuprică
Coloraţie cu Zn
Coloranţi luminescenti
SYPRO
20.03.2020
0,3-1 μg/bandă Simplă, tradiţională, cu sensibilitate redusă. Recomandată pentru
gelurile SDS-PAGE) și 2D-PAGE
100 ng/bandă Recomandată pentru toate tipurile de geluri, sensibilitate bună dar
necesită un timp mai îndelungat de colorare.
10 ng/bandă Sensibilitate foarte bună, dificil de realizat, necesită o calitate
deosebit de bună a reactivilor utilizaţi
10-100 ng/bandă Rapidă şi uşor de realizat, nu poate fi aplicată decât pentru gelurile
cu SDS.
10-100 ng/bandă Rapidă şi uşor de realizat, nu poate fi aplicată decât pentru gelurile
cu SDS.
tip 1-8 ng/bandă Rapidă şi uşor de realizat, aplicabilă tuturor tipurilor de geluri,
necesită sistem
Proteomică – Curs IIde achiziţie a imaginilor în UV Pagina 13 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor

B.I. Metode cromatografice de separare a proteinelor

Cromatografia este o metodă fizică de separare a componenților unui

amestec pe baza interacțiunilor diferite pe care le realizează aceștia cu
după faze: o fază mobilă și o fază staționară. Funcție de interacțiuni pe
baza cărora se realizează, metodele cromatografice aplicabile în cazul
proteinelor sunt:
1. Cromatografia prin schimb ionic (Ion exchange chromatography, IEX) are la
bază existența de sarcini electrice pe suprafața moleculelor proteice. Faza staționară este
de asemenea încărcată electric (pozitiv sau negative), în așa fel încât proteinele vor avea
o afinitate mai mare sau mai mica funcție de aceasta. Numele acestui tip de separare
provine de la faptul că eluarea proteinei de pe coloană se realizează prin concetrații
crescute de săruri ionizate, faza stationară schimbând proteinele fixate de aceasta cu
ionii sării.
2. Cromatografia pe bază de interacțiuni hidrofobe (Hydrophobic Interacvon Chromatography , HIC) –
separarea se realizează la concentrații mari de săruri ce rețin puternic apa în sfera de hidratare. În aceste condiții,
moleculele proteice vor fi lipsite de apa de hidratare și vor interacționa cu o fază staționară puțin hidrofobă, tăria
interacțiunii depinzând de dimensiunia zonelor hidrofobe de pe suprafața moleculelor proteice. Prin scăderea
concentrației de sare, apa de hidratare devine disponibilă, moleculele proteice intereacționează cu aceasta și se
desprind de pe faza staționară.

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 14 din 22

 I. 2. Fracționarea proteinelor
3. Cromatografia pe bază interacțiuni hidrofile (Hydrophilic interaction chromatography, HILIC) – se
bazează pe interacținile cu o fază staționară puternic hidrofilă, însă aplicabilitatea acestei metode în separarea
proteinelor este redusă la proteinele membranare și apolipoproteine.

4. Filtrarea prin gel (Size-exclusion chromatography, SEC) - are

la bază principiul de separare care presupune excluderea din
gel în funcţie de dimensiuni(engl. size-exclusion). În funcţie de
masă, moleculele de dimensiuni diferite vor fi reţinute
diferenţiat la traversarea unui gel cu pori de dimensiuni fixe,
astfel încât moleculele mari, care nu pot pătrunde prin pori,
vor avea un grad mai mic de reţinere, în timp ce moleculele
mici vor pătrunde prin porii gelului şi se vor ,,pierde”, fiind
astfel foarte mult întârziate.

5. Cromatografia de fază inversată (Reversed-phase liquid chromatography , RPLC) – este în mod

traditional utilizată pentru separarea peptidelor, însă recent si-a găsit aplicații și în separarea
proteinelor. Din motive didactice, principiile și detalii suplimentare vor fi discutate la capitolul
corespunzător separării peptidelor post-digestie.

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 15 din 22

 I. 2. Fracționarea proteinelor

Fracționarea proteinelor folosind tehnicile cromatografice se

realizează în sisteme cromatografice care cel mai frecvent
sunt alcătuite din:
1. rezervor cu soluţie reprezentând faza mobilă (M) –
capacitatea minimă a rezervorului este dată de dimensiunile
coloanei cromatografice, fiind necesar ca acesta să conţină
suficientă fază mobilă pentru a permite echilibrarea coloanei
şi separarea cromatografică propriu-zisă;

2. pompă (P) – are rolul de a asigura un debit constant în

timpul separării; pentru GF este suficientă o pompă
peristaltică simplă, deoarece presiunile atinse în coloană sunt
mici; aplicaţiile mai complexe necesită o pompă cu piston sau
chiar un sistem format din două sau patru pompe cu piston;

3. injector (I) – permite injectarea probei de analizat în

coloană la momentul stabilit de utilizator. În cazul
instrumentelor moderne injector este înlocuit de un
autosampler ce încarcă automat probele de analizat;
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 16 din 22
 I. 2. Fracționarea proteinelor
4. coloana cromatografică (C) – este elementul în care se
realizează propriu-zis separarea; coloanele cromatografice
conțin diverse tipuri de faza staționară, funcție de tipul de
separare (SEC; HILIC; RPLC, HIC, IEX);

5. detector (D) – permite monitorizarea în timp real a

concentraţiei de proteine din faza mobilă la ieşirea din coloana
cromatografică şi detecţia momentului în care proteina
investigată este eluată;
6. colector de fracţii (F) – permite colectarea fracţionată automată în eprubete separate a eluentului de
pe coloană; nu este obligatoriu, sistemelșe cromatografice pot fi conectate direct la un spectrometru de
masă;

7. aparat de înregistrare (recorder (R)) – are rolul de a prelua şi prezenta grafic valorile înregistrate de
către detector; informațiile sunt prezentate sub forma unui grafic numit cromatogramă, pe abscisă (axa
Ox) fiind reprezentat timpul (sau volumul), iar pe ordonată (axa Oy) extincţia fazei mobile; în cazul
sistemelor moderne de cromatografie, sistemul de înregistrare este înlocuit de software-ul de control al
întregului sistem cromatografic; acesta permite nu doar monitorizarea, ci şi ajustarea în timp real a
parametrilor separării.

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 17 din 22

20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 18 din 22
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 19 din 22
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 20 din 22
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 21 din 22
20.03.2020 Proteomică – Curs II Pagina 22 din 22