UNIVERSITATEA “OVIDIUS ” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

PROGRAMUL DE LICENȚĂ: ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DIZABILITATEA ȘI NEVOI SPECIALE ÎN

COPILĂRIE

ESEU

Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Loredana Pătrășcoiu

Student,
Mihaiela Lilica Borto (Cosma)

CONSTANȚA
2022

1
1 DEFINIȚII ȘI TIPURI DE DIZABILITATE...................................................................................3
2 MODELE ALE DIZABILITĂȚII ȘI DREPTURILE OMULUI....................................................6
3 DEZVOLTAREA COPILULUI ÎN FUNCȚIE DE DINAMICA FAMILIEI..............................10
4 ADAPTAREA COPILULUI CU NEVOIE SPECIALE LA DINAMICA UNEI FAMILII
DISFUNCȚIONALE...........................................................................................................................12
5 ROLUL INTERVENȚIEI PRECOCE ÎN AMELIORAREA DIZABILITĂȚII.........................13

2
1. DEFINIȚII ȘI TIPURI DE DIZABILITATE

Clasificarea Internațională a funcționării, dizabilității şi sănătății pentru copii şi tineri

(CIF-CT) derivă din Clasificarea Internațională a funcționării, dizabilității şi sănătății (CIF)
(OMS, 2001) şi a fost concepută pentru a scoate în evidență caracteristicile copilului aflat în
proces de dezvoltare, de la naștere până la 18 ani, precum şi influența mediului în care acesta
trăieşte.
Organizația Mondială a Sănătății definește dizabilitatea ca fiind „orice restricție sau lipsă
(rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în manieră
sau la nivelul considerate normale pentru o ființă umană”. (Romanian-training-material.pdf)
În dicționar se găsește următoarea definiție: „DIZABILITÁTE, dizabilități, s. f. Stare
fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare;
handicap. – Din engl. disability.”
Organizatia Națiunilor Unite (ONU), în baza Convenţiei privind Drepturile Persoanelor
cu Dizabilităţi, utilizează urmatoarea definiție: „Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane
care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în
interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în
societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi“. (www.ces.ro)
În România, instituţionalizarea copiilor a reprezentat principala modalitate de protecţie a
copiluluiîn timpul regimului comunist după care asistenţa şi protecţia specială a
copiilor/persoanelor cu diferite tipuri de deficienţe/handicap au fost asigurate de mai multe
organisme guvernamentale:
 Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap (SSPH), devenit în 2003
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH),
 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC),
 Ministerul Sănătăţii şi Familiei (MSF),
 Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS),
 Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC)
generând apariţia multor confuzii şi tensiuni în sistem precum și o risipă a resurselor şi
dezorientarea beneficiarilor (persoanele cu dizabilităţi şi aparţinătorii acestora). Ulterior

3
domeniul legislativ a suferit modificări, intervenind schimbări de organizare administrativă
specifice unor perioade de tranziţie.

Deși dizabilitățile au făcut obiectul cercetării și serviciilor medicale de mai mulți ani,
domeniul rămâne în dezordine conceptuală. Chiar și astăzi, profesioniștii din sănătate nu
împărtășesc nici un mijloc comun de definire a dizabilităților și nici un sens comun al rolului
industriei medicale în ceea ce privește persoanele cu dizabilității. Problemele clasificării
dizabilității sunt în legătură directă cu sarcina sensibilă din punct de vedere politic de a decide
dacă anumite persoane sunt eligibile pentru programe de asigurări sociale, proces care în multe
circumstanțe provoacă controverse semnificative. Cu perspectiva de a oferi îngrijiri unei
populații în vârstă vaste, problemele de clasificare a handicapului merită o atenție actualizată.

Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii aparţine „familiei” de

clasificări internaţionale alcătuite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru a fi aplicate
la diverse aspecte legate de sănătate.

Obiectivele specifice CIF sunt:

Tabel 1 Obiectivele specifice CIF

 Asigurarea unei baze ştiinţifice pentru înţelegerea şi studierea stării de sănătate şi a

stărilor asociate acesteia, a deznodământului şi a factorilor determinanţi;
 stabilirea unui limbaj comun pentru a descrie starea de sănătate şi stările asociate
acesteia cu scopul de a îmbunătăţi comunicarea dintre diferiţi utilizatori, cum ar fi
lucrători ai serviciilor de sănătate, cercetători, cei care stabilesc politicile şi marea
masă, inclusiv persoanele cu dizabilităţi;
 realizarea unor comparaţii între state a datelor de sănătate, a disciplinelor şi
serviciilor de îngrijiri medicale într-o anumită perioadă;
 asigurarea unei scheme de codificare sistematice privind sistemele de informaţii
legate de sănătate.

4
Figura 1 Compenente utilizate în CIF

CIF are două părți, fiecare struncturată după două componente, după cum urmează:

 Funcţionare şi Dizabilitate :
(a) Funcţiile şi structurile organismului
(b) Activităţi şi participare.
 Factori contextuali :
(c) Factori de mediu
(d) Factori personali.

Fiecare din aceste componente poate fi exprimată atât în termeni pozitivi cât și în termeni
negativi.

În raportul raportul mondial privind dizabilitatea din 2012 elaborat de OMS se estimează
un număr de un miliard de persoane care au un anume tip de dizabilitate iar numărul acestora
este în creștere datorită tendinței de îmbătrânire a populației.

5
 Numarul persoanelor cu dizabilități este de 65 de milioane în Uniunea Europeana,
aproximativ 10% din populatia UE.
Modul de reacție față de persoanele cu dizabilități s-a schimbat semnificativ în ultimii
ani, dizabilitatea fiind acum interpretată ca o chestiune legată de drepturile omului. Dacă înainte
se prefera instituționalizarea acestor persoane și educarea copiilor în școli speciale, acum
politicile vizează includerea socială și educațională.

2. MODELE ALE DIZABILITĂȚII ȘI DREPTURILE OMULUI

La nivel mondial, la aproape 15 ani de la adoptarea Convenției Națiunilor Unite privind
drepturile din Persoanele cu dizabilități (ONU 2006), mediul existent care cuprinde
infrastructura, clădirile publice, clădirile comerciale și locuințele private încă nu îndeplinesc
nevoile de accesibilitate ale acestor persoane (Bevan and Croucher 2011). Multe, dacă nu cele
mai multe, activități obișnuite, esențiale, de la mersul la școală sau la cumpărături până la cele de
recreere sunt inacesibile datorită prezenței barierelor existente. Deși există dovezi clare ale
existenței acestor bariere, evidențiind cauzele ce contribuie la aceste impedimente și severitatea
lor totuși puține măsuri s-au luat pentru îndreptarea situațiilor.

Modelele abordării dizabilităților sunt următoarele:

 caritabil
 medical
 social
 relațional
 al diversității
 al drepturilor omului.

Modelul caritabil sau modelul moral, religios, în raport cu handicapul, indică o abordare
a dizabilității caracterizată prin noțiuni de îngrijire și protecție, atât în ceea ceea ce privește
persoanele vulnerabile care au nevoie de acestea cât și a medicului economic, a ordinii sociale
prin identificarea acestor persoane (Braddock și Parish, 2001, p.31). Drept răspuns la acest
model a constituit construirea instituțiilor de tip azil la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor
1900. Cădiri impunătoare, pe domenii imense, departe de oraș serveau acomodării celor cu „boli
mintale”. Erau comune și centrele pentru orbi sau surzi în cadrul cărora funcționau școli speciale

6
pentru aceștia. Centrele pentru îngrijirea celor în vârstă au existat într-un număr foarte mare până
la mijlocul secolului XX. Prin urmare, proporții semnificative din punct de vedere istoric ale
populației, fiind nu numai „persoanele cu handicap”, cide asemenea, „copiii deranjați mintal”,
„persoanele în vârstă” și copiii „defecți” nu au fost vizibili publicului, ei trăindu-și viața în medii
instituționale de îngrijire, la distanță, atât geografic cât șicultural, de restul societății (Barnes și
Mercer, 2003). Ca o consecință, arhitectura orașelor este inaccesibilă persoanelor cu dizabilități
care, în prezent, nu sunt instituționalizate ca primă soluție. Pornind la o slabă proiectare urbană,
persoanele cu dizabilități sunt, de cele mai multe ori în incapacitatea de a accesa serviciile din
mediul comunitar (Imrie, 1998).

Modelul medical este în esență unul normativ, bazat pe clasificarea nivelurilor devianță
sau deficiență în comparație cu o stare normativă (Nankervis, 2006). Obiectivele centrale ale
medicalului modelul de dizabilitate sunt: în primul rând, „deficiența” unei persoane poate fi
diagnosticată, vindecată sau cel puțin reabilitată, prin medicina modernă și/ sau tehnologie
medicală și, în al doilea rând, astfel de intervenții vor să fie furnizate de specialiștii în domeniu
(Pfeiffer 2001). Medicamentele aveau menirea de a trata, corecta handicapul pentru binele social.
Influențată de modelul medical al dizabilității, instituționalizarea a atins apogeul spre sfârșitul
anilor 1960 în majoritatea țărilor occidentale. Infrastructura transportului public a majorității
țărilor nu a fost proiectată având în vedere nevoile persoanelor cu dizabilități.

În prezent, deși multe persoane cu dizabilități au multipledeficiențe ce nu pot fi

„rezolvate” de specialiști, datorită faptului că cele mai multe au un profi public puțin cunoscut,
cu atitudini sociale conformiste, plecând de la o legislație slabă, cu un grad mic al înțelegerii
nevoilor acestora se ajunge tot la construirea unui mediu neadaptat fie că el este moștenit sau nou
creat,evident influențat de modelul medical al dizabilității chiar dacă este la nivel inconștient.

Modelul social:Mișcări sociale și pentru drepturi oamenilor din anii '60 au adus noi
moduri de gândire. Finkelstein și Hunt, cercetători britanici, activiști pentru drepturile
persoanelor cu dizabilități șiau dezvoltat teoria relațională socială concluzionând că excluderea
socială a oamenilorhandicapul a fost rezultatul „peisajului materialist al erei industriale” nefiind
viabili din punct de vedere economic. (West, 2012). Din alt punct de vedere, proiectarea
fabricilor și locurilor de muncă, a școlilor, a sistemelor de transport public și infrastructura a fost
puternic influențată de atitudinea clientelei proiectanților. Este probabil, totuși, ca constructorii

7
acestora să nu fie conștienți de efectul asupra rezultatelor accesibilității. Dincolo de viziunea
anterioară, îngustă, medicală a dizabilității, o perspectivă nouă, mai largă, mai largă,Oliver, un
activist academic și cât și pentru drepturile celor cu dizabilități, a dezvoltat modelul social al
dizabilității la începutul anilor ’80. În esență, face trecerea de la o patologie internă, individuală
spre mediul extern, social (Pfeiffer, 2001).

Modelul social explică dizabilitatea ce apare din barierele din „societatea opresivă și
discriminatoare”, mai degrabă decât din afectare fizică sau psihică. Cu toate acestea, multe
lucruri cu privință la proiectarea locurilor accesibile nu s-a schimbat. Abia după anii ’90 au
început să apară reglemntări în legi care să prevadă în proiectarea clădirilor și accesibilitatea
persoanelor cu dizabilități dar, în practică lucrul acesta, în foarte multe țări, este aproape
inexistent.

Modelul relațional al dizabilității

La sfârșitul anilor '60, Nirje, un teoretician social suedez, a formulat principiile

normalizării susținând puternic dezinstituționalizarea, recunoașterea diversității condiției
umaneși convingerea că persoanele cu dizabilități și viața „normală” (obișnuită), inclusiv accesul
lamediul construit, nu se exclud reciproc. Această lucrare reprezintă o parte a unei idei
grandioase emergentede incluziune socială pentru persoanele cu dizabilități în comunitate.

Această continuitate cu privire la interacțiunea dintre oameni și mediul înconjurător,s-a

menținut în țările nordice astfel încât sfârșitul anilor '90 - începutul anilor 2000 s-a dezvoltat un
nou model de dizabilitate, recunoscut ulterior ca modelul (nordic) relațional al dizabilității.

Goodley în Anglia (2011), Lid în Norvegia (2013) și Calring Jekings în Australia (2014)
au demostrat ți susținut faptul că modelul nordic relațional are trei elemente prinicipale:
handicapul este o neconcordanță între persoană și mediu, este situațional (ține de context) și
relativ. În lucrarea care a stat la baza modelului relațional al teoriei dizabilității Lid
(2016)consideră că accesibilitatea pentru utilizatorii de scaune cu rotile și persoanele cu
deficiențe de vedere în zonele urbane necesităo înțelegere solidă a interacțiunii persoană-mediu.
Se pare că în țările nordice se lucrează la redicerea acestori diferențieri în accesibilitate,
Ministerul Norvegian pentru Copii, Egalitate și Incluziune Socială susținând în 2016 că până în
anul 2025 Norvegia să fie „universalproiectată”.

8
 Deși cercetătorii acestui model sunt consștienți de importanța sa, se pare că în literatura
multor țări el nici nu este menționat.

Modelul diversitățiiÎn SUA, Shriner și Scotch, profesori specializați în sociologie și,

respectiv economieau fost foarte preocupați de numărul redus al persoanelor cudizabilitatea
încadrate muncă, nivelul scăzut de educație al acestora precum și de caracterul discriminatoriu
almediu neadaptat. Ei au propus„Dizabilitatea ca variație umană”, un model alternativ destinat
concentrării atenției asupra modului în care sistemele societății răspund la variația introdusă de
dizabilitate. Tot ei aduc în discuție, în 2001, faptul că barierele cu care se confruntă persoanele
cu dizabilități sunt create de oameni prin urmare pot fi înlăturate.

În căutarea de a depăși falsa dihotomiei capacitateversus dizabilitate, Bickenbach și

colaboratorii săi susțin conceptul de universalism, având în vedere modelul „social” ce este acum
global acceptat, servește mai eficient persoanelor cu dizabilitățidecât o abordare a drepturilor
civile sau a drepturilor „grupului minoritar”. Aceștia explică faptul că dizabilitatea este un
fenomen uman înregistrat la scală generală, universală și nu minoritar.

Ca și în cazul modelelor anterioare, modelul al dizabilității bazat pe drepturile

omuluinu a apărut spontan, ci mai degrabă, a evoluat într-un continuu al abordării bazate pe
drepturile omului. Un indicator timpuriu al acestuia a fost delacația Națiunilor Unite cu privire la
drepturile omului, adoptată în 1948 (Berghs și col., 2016). Cu timpul au apărut din ce în ce mai
multe critici cu privire la încălcarea drepturilor omului datorită barierelor întâlnite de persoanele
cu dizabilități în mediul înconjurător construit. Acest model a fost criticat ca fiind folosit mai
mult în susținerea drepturilor persoanelor cu dizabilități la nivel individual în loc să fie un
instrument util în a aduce schimbări la scară largă. Acest lucru ar marca o revenire nedorită la
abordarea individuală a dizabilității astfel încât modelul social este unul mai potrivit în protecția
celor cu nevoi speciale.

9
3. DEZVOLTAREA COPILULUI ÎN FUNCȚIE DE DINAMICA FAMILIEI

Copiii cu nevoi speciale care cresc într-o familie disfuncțională sunt nevinovați și nu au
absolut niciun control asupra mediului lor de viață toxic; cresc cu cicatrici emoționale multiple
cauzate de traume și dureri repetate din acțiunile, cuvintele și atitudinile părinților lor. Drept
urmare, vor avea o creștere și o educație diferită a sinelui lor. Copiii vor prerelua diverse roluri
ale părinților, mai degrabă decât să se bucure de copilărie, părți vitale ale copilăriei lor lipsind
din procesul lor de creștere și dezvoltare, ceea ce, în cele din urmă, va avea un efect dăunător în
formarea personalității lor cu implicări directe asupra vieția de adult. Ajunși la vârsta adultă, tind
să încerce să scape de durerile lor trecute, de traume, prin practicarea unor
comportamentedistructive, cum ar fi abuzul de alcool, droguri sau să perpetueze maltratarea
trăită asupra altora. Studiile arată că mulți dintre aceșia simt o stare de nervozitate crescută
precum și sentimente temperamentale fără a realiza motivele din spatele lor (Al Ubaidi BA,
2017).

Studiile au raportat frecvent dificultăți în formarea și susținerea relațiilor de prietenie, în

păstrarea unei stime de sine pozitive, încredere scăzută în ceilalți, stres ridicat, pierderea cu
ușurință controlului precum și negarea propriilor sentimente sau a realității.

Frecvent, familiile sănătoase, funcționale,reușesc să revină la starea lor normală după ce

trece criza familiei, în schimb, într-o familie disfuncțională, problemele tind să fie de lungă
durată, deoarece copiilor nu le sunt îndeplinite nevoile anterioare; prin urmare, comportamentul
parental negativ și patologic tinde să fie dominant chiar și în viața adultului (Vannicelli, 1989).

Plecând de la familia în care există conflicte cronice, fiecare membru implicându-se în

certuri care lasă răni înfiorătoare, în care este prezent un stil parenteral corupt (abuziv, autoritar),
se poate ajunge la a se deteriora neurochimia unui copil acesta crescând în stres, insecuritate și
formarea/modificarea unui stil de atașamentdezorganizat sau anxios.

În familiile cu patologii, fie că este vorba de prezența unei tulburări psihice la părinți sau
a unei deficiențe cauzate de abuzul de substanțe prezentă la unul dintre ei sau chiar ambii
(schizofrenie diagnostică, tulburare bipolarăsau o tulburare de personalitate), de cele mai multe
ori rolurile familiei sunt inversate, chiar dacă copilul are o dizabilitate, cei mici devin

10
responsabili de funcționarea zilnică a părinților. Pe termen lung, patologia tinde să se manifeste
la copii care vor avea probleme de integrare socială severe.

În familiile cu o dinamică haotică, acolo unde copiii sunt slab îngrijiți, cu părinții ocupați,
care nu sunt prezenți, în care nu există reguli sau așteptări clare și nici o consecvență în aplicarea
acestora, frații mai în vârstă dezvoltă deseori figuri parentale timpurii. Părinții ar putea pleca,
apoi reveni și iar pleca din cadrul familiei astfel încât îngrijitorii copiilor să fie diferiți și de
scurtă durată, prin urmare și în această situație atașamentul și securitatea familiei sunt adesea
grave amenințate. Victimele grupului de vârstă școlară au de obicei probleme de concentrare și
de disciplină. Ca adulți acești copii vor manifesta probleme secundare de abuz și neglijare.

Există familii disfuncționale în care unul din părinți are rol de dictator, fără a ține cont de
dorințele sau sentimentele celorlalți membri ai familiei. Când la mijloc există și un copil cu nevoi
speciale, celălalt partener este de obicei deprimat, cu o mulțime de emoții negative, furios (unul
dintre părinți este strict, controlant, celălalt este moale, pasiv). Toți membrii familiei sunt extrem
de nemulțumiți și nesatisfăcuți de viață din cauza acestei relații nesănătoase, dar sunt ascultători
pasiv față adultul dominant și, de obicei, nu au curajul de a se revolta. Aceasta conduce la
consecințe negative severe pe termen lung, mai ales dacă adultul dominant nu se îngrijește de
nevoile copilului cu dizabilitate din familie.

Categoria familiilor disfuncționale în care membrii familiei nu știu să-și arate dragostea și
afecțiunea sau arată puțină căldură unul față de celălalt promovează la copii ideea conform căreia
sentimentele trebuie reprimate și, prin întărire ei ajung să se simtă incomod în a se deschizânde
unul către celălalt conducând către un atașament nesigur sau inexistent, dificultăți în problemele
de identitate ale copilului și al respectului de sine. Familiile distante emoțional pot avea una
dintre cele mai puțin evidente dinamici familiale disfuncționale.

4. ADAPTAREA COPILULUI CU NEVOIE SPECIALE LA DINAMICA UNEI FAMILII

DISFUNCȚIONALE
Pe lângă dizabilitatea pe care o au de integrat zi de zi copiii provenind din familii
disfunționale trebuie să găsească mecanisme de coping ce să includă adaptarea la lipsa de
empatie, respect și granițe față de membrii familiei sau cu împrumutul/distrugerea bunurilor

11
personale fără consimțământ. La acestea se adaugă deseori invadarea confidențialității personale
fără permisiune, conflicte extreme și ostilitate (agresiune verbală și fizică) între părinți-copii sau
frați-frați, inversarea rolurilor sau confuzia de rol. Acesști copii au de obicei un număr restrâns
de prieteni, mulți trăind chiar izolați deși sunt parte a unei familii.

De multe ori părinții copiilor cu nevoi speciale au așteptări nerealiste de la de copiii lor,
dincolo de competențele, abilitățile și gradul de dezvoltare a acestora. În multe situații
comportamentul copilului cu dizabilitate este ridiculizat, blamatde membrii familiei sau de cei
din jur. Sunt și cazuri în care adulții din familie se folosesc se starea copilului pentru a obține
anumite avantaje în interes personal.

Având în vedere factorii cu care acești copii se confruntă, apar diverse mijloace de a face
față diferitelor situații astfel încât ei pot se pot încadra în unul din următoarele tipare:

 rolul eroului – cel care menținea pacea în familie, se pune pe el pe ultimul loc, inhibându-și
nevoile sale sau minimizându-le în încercarea de a media și reduce tensiunea dintre părinții în
conflict, acest rol fiind o reacție inconștiență la anxietatea părinților generată de colapsul
familiei;
 copilul rebel sau problemă – adoptarea acestui rol vine să atragă și mai multă atenție asupra
sa, cu intenția de a ține familia ocupată de la propriile dificultăți de relaționare, păstrând în
acest mod familia împreună, un rol paradoxal care, în unele cazuri, reușește;
 rolul de țap ispășitor”- copilul îl adoptă și este văzut ca oaia neagră ce este învinovățită
pentru cele mai multe probleme legate de disfuncția familiei, în timp ce alți copii sunt
catalogați ca buni, preferați. Uneori, membrii familiei pot eticheta copilul cu dizabilitate
drept „bolnav mintal” pe lângă existența unui handicap fizic, în ciuda faptului că de multe ori
el este singurul stabil din punct de vedere emoțional din familie, cu funcție adaptativă, care îi
permite să se descurce în mediul toxic în care trăiește
 copilul pierdut – retras – se liniștit, ale cărui nevoi sunt de obicei ignorate în ciuda situației
în care se află.
 rolul de mascotă – copilul încercă să le arate celorlalți avantajele lor în contrast cu situația
sa, râzând și făcând mereu glume cu privire la dizabilitatea sa, folosind comedia pentru
reduce disfuncționalitatea familiei.

12
 oportunistul – copilul care valorifică greșelile celorlalți membri ai familiei de a obține tot ce
dorește. (Wolter, 1994)

Supraviețuirea copiilor cu dizabilități în familii disfuncționale care să conducă la o

maturizare adecvată este posibilă dacă sunt prezente trei calități, și anume: concentrarea pe
calitățile lor și dezvoltarea forței interioare chiar dacă nu îndeplinesc obiectivele celor din jur,
stabilirea unui plan bien definit și investirea energiei necesare reușitei acestuia sau capacitatea
de a se maturiza adaptativ, proces ce necesită ajustare și schimbare constantă.

5. ROLUL INTERVENȚIEI PRECOCE ÎN AMELIORAREA DIZABILITĂȚII

Convenția ONU privind drepturile copilului – articolul 23 recunoaște că un copil cu
handicap mental sau fizic ar trebui să se bucure de o viață completă și decentă, în condiții care să
îi asigure demnitatea, să îi promoveze încrederea în sine și să îi faciliteze participarea activă a
copilului în comunitate. Făcând parte dintr-o familie disfuncțională de multe ori acest drept îi
este încălcat. Tot aici este menționat dreptul copilului cu handicap la îngrijire specială și
asistență stării copilului și circumstanțelor părinților sau ale altor persoane care au grijă de
copilul respectiv. Pentru a beneficia de acest drept însă părinții sau tutorele legal trebuie să
depună cerere solicitând serviciile disponibile. Dacă aceștia nu se îngrijesc în a obține aceste
drepturi, copilul este cel care pierde aceste oportunități ce contribuie la ameliorarea stării sale.
Mai mult, copilul cu dizabilitate are dreptul la asistență gratuită care să îi ofere accesul la
educație, la servicii de îngrijire a sănătății, servicii de reabilitare, și oportunități de recreere într-
un mod care să conducă la realizarea celei mai depline integrări sociale și individuale posibile,
inclusiv dezvoltarea sa culturală și spirituală. Toate acestea însă sunt mediate de aparținătorii săi,
copiii neputând fi beneficiari în mod direct a acestor drepturi.

Articolul 26 al aceluiași document prevede măsuri adecvate, inclusiv prin sprijin de la

egal la egal, pentru a permite persoanelor cu dizabilități să-și atingă și să își păstreze
independența maximă, capacitatea fizică, mentală, socială și profesională maximă precum și
includerea și participarea deplină la toate aspectele vieții.

Dacă un copil are o dizabilitate sau o întârziere de dezvoltare identificată, el beneficiază

de servicii speciale cu privire la programul său individual de educație. Profesorului copilului

13
trebuie să i se înmâneze fie o copie a raportului cu privire la situația elevului. Educatorul poate
adapta curriculum-ul, spațiul fizic, materialele și așteptările educaționale, astfel încât copilul să
poată participa într-un mod optim la rutinele și activitățile din mediul școlar. Acești profesioniști
pot sprijini părinții în identificarea punctelor tari și a intereselor copilului, încurajându-l elevul
să-și orienteze energia într-un domeniul care să-l facă să se simtă încrezător, folositor, să îl
motiveze în a se ajuta singur și unde poate cere ajutor.

Într-o familie discuncțională rolul educatorului este esențial, fiind cel care poate iniția
diferite acțiuni pe care părinții le-au neglijat, îi poate oferi copilului un sprijin emoțional și poate
consitui modelul după care să se orienteze în viață.

Toți copiii cu dizabilități și întârzieri în dezvoltare ar trebui să aibă acces la servicii de

educație și îngrijire de înaltă calitate, care să sprijine și să le sporească participarea funcțională.
Este important să se pună în aplicare strategii care să permită depistarea timpurie a copiilor cu
handicap, astfel încât să se poată oferi intervenția în timp util. Obiectivele intervenției ar trebui
să fie cuprinzătoare și, pe lângă îmbunătățirea competențelor și abilităților funcționale, să
cuprindă acei factori care sunt asociați cu bunăstarea pe termen lung a copilului și a familiei. Ar
trebui evident să fie o abordare ecologică a terapiei, cu accent pe familie ca o influență majoră
asupra dezvoltării timpurii a copilului lor, susținută și coordonată de servicii de specialitate.

Serviciile de intervenție ar trebui să aibă în vedere natura dizabilității cu impact pe

termen lung, precum și perioadelor critice de tranziție pentru copil și familie. Totodată acestea ar
trebui furnizate într-o zonă cât mai apropiată de cea în care locuiește copilul.

Părinții și alți îngrijitori pot avea grijă mai bine de copil atunci când înțeleg diagnosticul
acestuia, abilități sale, punctele forte personale și nevoile în curs de desfășurare pentru a-i asigura
sprijinul necesar.

Modele multidisciplinare de îngrijire ar trebui să fie stabilite la momentul stabilirii

diagnosticului, ce ar trebui fie realizate printr-o colaborare eficientă și susținută între diferite
sectoare: sănătate, handicap, educație și servicii familiale și comunitare, precum și alți
profesioniști.

14
 CONCLUZII

Chiar dacă societatea evoluează spre a oferi copiilor cu dizabilități șanse egale în
învățământ și în societate pentru a-și putea dezvolta în mod optim potențialul lor, cercetarea arată
faptul că familia are un rol important în dezvoltarea psiho-emoțională a acestor copii. Pe lângă
faptul că depun un efort suplimentar în a-și îndeplini sarcinile și a-și atinge obiectivele datorită
deficitului fizic pe care îl au, copiii ce provin din familii disfuncționale întâmpină obstacole
create de negativismul situației în care trăiesc și sunt nevoiți să se dezvolte adaptându-se
condițiilor defavorabile ce le marchează dezvoltarea.

Motivele ce stau la baza dezechilibreleor psiho-emoționale ce apar în dezvoltarea

copilului cu dizabilități pot fi multiple, complexe și variate: fie că n-au fost luați în seamă aşa
cum sunt, sau, poate pentru că n-au fost iubiți doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul
să se gândească că nu sunt valoroși, sau pentru că n-au fost întrebați ceea ce simt. Cercetarea a
adus în prin plan faptul că tipul de funcționalitatea al familiei determină anumite particularități în
dezvoltarea acestor copii și anume:copiii cu dizabilități provenind din familii disfuncționale sunt
expuși instalării unei simptomatologii corespunzătoare stărilor anxioase atât cea generalizată cât
și a anxietății de separare comparativ cu copiii dintr-un mediul familial funcțional unde
predomină simptomele depresive cât și tulburarea de conduită. Simptomatologia
obsesiv/compulsivă asociată cu prezența ticurilor are o incidență ridicată în rândul copiilor
defavorizați familial.

Un element important în dezvoltarea copilului și conturarea personalității sale îl

reprezintă stima de sine care este afectată de tipul familiei din care fac parte copilul. Deși copiii
găsesc anumite mecanisme de adaptare, cum ar fi sârguința în a obține succesul școlar și a-și
depăși situația, stima de sine a copiilor provenind din familii disfuncșionale este mai scăzută
decât a altor copii cu dizabilități similare dar crescuți într-un climat familial funcțional. S-a
observat prezența motivelor de natură intrinsecă în dorința de a învăța la copiii defavorizați
familial comparativ cu cele extrinseci predominante la copiii cu dizabilități provenind din familii
funcționale. Este necesar a se avea în vedere în cercetările ulterioare consilierea și terapia

15
familiilor acestor copii cu dizabilități în scopul reducerii simptomatologiei asociate dizabilității și
a oferirii unui suport emoțional sănătos care să permită o dezvoltare optimă a copilului.

16
 Bibliografie

 Berghs, M., Atkin, K., Graham, H., Hatton, C., Thomas, C. (2016), Chapter 3: Scoping
models and theories of disability. In Implications for Public Health Research of Models
and Theories of Disability: A Scoping Study and Evidence Synthesis. Southampton:
NIHR Journals Library, Public Health Research, Nr. 4.8
 Bevan, M., Croucher, K. (2011), Lifetime Neighborhoods, London: Department for
Communities and Local Government
 Barnes, C., Mercer, G. (2003), Disability, Cambridge: Polity Press
 Pfeiffer, D. (2001),The conceptualization of disability. In Exploring Theories and
Expanding Methodologies:Where We Are and Where We Need to Go (Research in Social
Science and Disability, Volume 2). Bingley: Emerald Group Publishing Limited, pag.
29–52
 West, R. (2012), What Do We Mean by Support? The Receipt of Disability Services and
Compensation for People with a Spinal Cord Injury (SCI) in Victoria. Ph.D. thesis,
University of Melbourne, Melbourne, Australia
 http://www.understanding-child-abuse.com/dysfunctional-family.html accesat martie
2022

17