MIRELA NAGÂŢ: REEDITAT ÎN ’21

Apostrof - Home > Arhivă  > 2021  > Anul XXXII, 2021, nr. 9 (376) > MIRELA NAGÂŢ:

REEDITAT ÎN ’21

Celor care aşteptau completarea acestei autobiografii cu eventuale fragmente de sertar, reeditarea
de acum nu le dă satisfacţie: cartea reia fidel textul din 1973. Născut în ’02 (Bucureşti: Pandora
M, 832 p.) se opreşte în 1944, cu scurte trimiteri şi spre anii imediat următori. Suntem în zorii
instalării comunismului, iar Saşa Pană, un intelectual idealist de stânga, combatant soft (care-şi
pune locuinţa la dispoziţia şedinţelor conspirative ale ilegaliştilor), trece în tabăra artei angajate.
Fiul autorului spune c-a permis atât de târziu reeditarea volumului pentru că a aşteptat ca istoria
să limpezească susceptibilităţile publicului. După 23 august 1944, Saşa Pană a condus prima
revista culturală de stânga, Orizont, a trecut şi pe la Gazeta literară şi Flacăra, după care, în
virtutea profesiei lui de medic militar, a activat în sectorul artistic al Armatei. În ultimii ani,
retras în câmpul medicinei, a avut o poziţie discretă.
Născut în ’02 rămâne un document esenţial despre fenomenul avangardei descris din interior, cu
accent pe viaţa revistei unu (care între 1928-1932 a coagulat nume ca Ilarie Voronca, Stephan
Roll, Geo Bogza ş.a.), şi un ataşant roman al formării. Pe numele său adevărat Alexandru Binder,
Saşa Pană a dus o viaţă dublă, de scriitor şi medic militar, într-o vreme în care pentru angajaţii
Armatei activitatea literară nu era permisă decât cu acordul unei secţii a Marelui Stat Major.
Acordul nu l-a avut vreodată, iar poziţia de frondă a revistei unu era să-l coste cariera. În 1932, e
pus să dea explicaţii în ancheta preliminară a unui proces de atentat la bunele moravuri care-l
avea, desigur, în centru pe Bogza (de astă dată pentru un articol cu iz scatologic publicat în
paginile revistei).
Cu devotament şi multe sacrificii materiale (inclusiv propria lui soldă), Saşa Pană a asigurat
apariţia cu regularitate a publicaţiei „uniste“: 50 de numere în aproape 5 ani. Plecată la drum cu
titlul de lucru Avangarda literară, revista îşi găseşte identitatea la sugestia lui Stephan Roll, iar
manifestul insurgent al începutului preia un îndemn dintr-o precedentă „antirevistă“, 75
HP (concepută de Ilarie Voronca şi Victor Brauner în 1924): „Cetitor, deparazitează-ţi creierul!“,
la care se adaugă „arde maculatura bibliotecilor“. Şedinţele de redacţie se ţineau de cele mai
multe ori la „Lăptăria lui Enache“ din Bărăţiei 37, micul birt, supranumit de unişti Secolul, ţinut
de tatăl lui Roll, Enache Dinu. Ce impresionează e temperatura intelectuală înaltă din interiorul
acestui grup de tineri pasionaţi de literatură şi noutate artistică în general. (Să nu uităm că
momentul avangardist e singurul de la noi când poezia şi proza au mers umăr la umăr cu arta
plastică, datorită unor nume ca Victor Brauner, M. H. Maxy, Marcel Iancu.) Începe să publice
în unu Ilarie Voronca (până azi considerat cel mai valoros poet avangardist de la noi), se alătură
şi tânărul Geo Bogza, care renunţă să mai scoată propria publicaţie, Urmuz. Cu flerul lui de
animator cultural, Saşa Pană are intuiţia că „toate forţele moderniste, toţi cei care resping
compromisul trebuie să se strângă în jurul lui unu“. Iar uniştii mitraliază tabuurile şi convenţiile
literare, vor să şocheze, când nu sunt, pur şi simplu, puşi pe şotii. Fac un număr intitulat unu
noaptea (în care publicul capătă supliment o bucată de noapte, adică o foiţă de hârtie neagră),
apoi altul estival cu poeme şi prozopoeme cu titluri răcoritoare, merg până la trăsnaia unu alb, cu
toate paginile imaculate, un număr cumpărat de cititorii convinşi că e scris cu cerneală simpatică.
O galerie de portrete se încheagă treptat. Stephan Roll, calamburgiu, farseur, casant, Ilarie
Voronca, exuberant, neliniştit, timorat, „doritor de elogii“, cu umori oscilante, trece uşor de la
entuziasm la tristeţe (pe acest fond de sensibilitate aparte, un eşec în dragoste îl va duce în 1946
la sinucidere), Geo Bogza, înflăcărat, prieten afectuos care se desfăşoară în misive de zeci de
pagini către comilitoni, frondeur, bucurându-se că obsesia lui pentru o anumită parte anatomică
feminină făcuse ca, pentru unişti, sânii să devină „bogze“. Aceste personalităţi sunt şi nişte mari
orgolioşi, care nu pot coabita în cele din urmă. Aşa-zisele „trădări“ din partea lui Stephan Roll,
care se gândea la o revistă avangardistă fără Saşa Pană, sau din partea lui Ilarie Voronca (doritor
de o carieră mainstream, acesta publică un volum la editura oficială Cultura Naţională şi e exclus
din grupul uniştilor în toamna lui 1930), duc la autosuspendarea revistei în 1932. Rememorând
momentele de efervescenţă artistică de la unu, Saşa Pană are revelaţia că „acolo a fost cel mai
original cenaclu din câte a cunoscut România“, fără să bănuiască faptul că peste ani, acest spirit
de emulaţie se va întrupa în altă formulă, dar la fel de intens, în Cercul literar de la Sibiu sau
Cenaclul de Luni.
Stilistic, aura avangardistă a lui Saşa Pană nu trece în povestirea autobiografiei. Nimic teribilist,
niciun exces în confesiunea scrisă pe un ton aşezat, chiar sfătos, cu mare atenţie la detalii şi
contexte. Naratorul se mândreşte cu memoria lui excepţională, ajutată, e drept, de paginile de
jurnal scrise la cald şi de bogata arhivă avangardistă şi nu numai, constituită în timp (de altfel, în
această arhivă deschisă cu generozitate spre cercetare şi-au scris primele studii consistente despre
avangardă Ion Pop şi Marin Mincu în deceniile 7 şi 8). Înţelegem astfel că temperamental Saşa
Pană era un spirit realist, cu disciplina însuşită din viaţa cazonă şi cu descătuşări ludice doar în
compania prietenilor din laboratorul de creaţie al revistei unu. Rămâne doar un accident bizar, de
tinereţe, tentativa de sinucidere, la 24 de ani, când îşi trage neîndemânatic cinci gloanţe în cap,
contrariat că părinţii se împotrivesc căsătoriei cu tânăra Elsa.
Paginile pline de tandreţe despre copilăria la Dorohoi ni-l arată pe Saşa Pană parcă predestinat
traseului său bifurcat, literar şi medical. Tatăl, tot medic militar, scria şi publica singur o revistă
de popularizare a medicinei, în casă se făceau lecturi cu voce tare din ziare, într-un adevarat
ritual de familie, care-l fascina pe micul Saşa. Iar primul şoc poetic i-l dă Minulescu, ale
cărui Romanţe pentru mai târziu le învaţă pe dinafară.
Scrisă cu detaşare, la senectute, această autobiografie epurează afectele şi notează stilizat
episoadele intime. Aflăm, de pildă, că fiul născut în ’35 primeşte numele Vladimir după „marele
Lenin“, în speranţa că va trăi într-o „lume a dreptăţii“ instaurată şi la noi. Iar când e consemnată
povestea de dragoste cu soţia, Mary-Ange, paginile de jurnal sunt cenzurate sobru şi în faţă ies
alesele „calităţi sufleteşti şi intelectuale“ ale partenerei: „Filele Jurnalului meu sunt pline de
mărturiile bucuriei ce îmi făcea fiecare oră trăită lângă Mary-Ange. Nici azi, când recitesc acele
pagini, nu-mi pare nimic exagerat, dimpotrivă: prea puţin“. Cunoscându-i discreţia, înţelegem de
ce este cu totul necunoscut un episod amoros ilicit, pe care l-a avut cu scriitoarea basarabeană
Ariadna Şalari în anii ’47-’49, când amândoi au colaborat la revista Flacăra şi au semnat o
plachetă de teatru (ea cu pseudonimul Maia Radovan). S-ar părea chiar, conform unor mărturii
de familie, că decizia Ariadnei Şalari de a se repatria în Moldova sovietică nu e străină de această
dezamăgire în dragoste.
Îi datorăm enorm lui Saşa Pană ca editor. În anii ’30, a mers pe urmele manuscriselor lui Urmuz
şi i-a strâns prozele într-un volum, a tipărit poemele de început ale lui Tristan Tzara, scrierile
avangardiştilor, iar mai târziu s-a ocupat de ediţia completă M. Blecher, prin publicarea în
premieră a Vizuinii luminate. În ‘69, odată cu lansarea Antologiei literaturii române de
avangardă, Saşa Pană dă (cu toate neajunsurile ei) startul cercetării şi recuperării fenomenului
avangardist, receptat critic superficial în interbelic şi ignorat câteva decenii apoi.