Moara cu noroc – GHIȚĂ

Personajul este o ipostază a umanului reflectată cu mijloace literare. Termenul personaj provine din latinescul
persona- mască de teatru, rol. În literatură, categoria personajului reflectă o anumită viziune despre lume a scriitorilor în
diverse epoci culturale. În realism, personajul este văzut ca o fiin ță complexă, devenind echivalentul unei persoane și
căpătând portret fizic, moral și social.

Așa se întâmplă și în nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, în care autorul construie ște portrete realiste ale unor
personaje descinzând parcă din tragedia antică.
„Nuvelă solidă cu caracter de roman”, cum o caracteriza G: Călinescu, M cu noroc este, ca orice nuvelă, o
naraţiune cronologică, desfăşurată pe un singur plan narativ. Accentul cade mai puţin asupra acţiunii, şi mai mult asupra
personajelor.
În incipit se înfruntă, prin două instanţe, bătrâna soacră şi Ghiţă, două mentalităţi. Prima reprezintă înţelepciunea
ancestrală, conservatoare: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit”. Cuvintele bătrânei au caracter general-sentenţios, putând figura drept concluzie (o morală antepusă textului). Este
un motiv pentru a considera că textul este construit pe scheletul unei posibile definiţii a fericirii, din perspectiva unei antiteze
dintre falsa fericire (dată de bogăţie) şi adevărata fericire (tariul sub imperiul „liniştii colibei tale”). A doua mentalitate
reprezintă dorinţa de schimbare, spiritul de aventură, în căutarea norocului.
Reperul tematic evidenţiat în această nuvelă este ca şi în „Comoara” sau „Pădureanca” setea de înavuţire, efectul
dezumanizant al banului. Magdalena Popescu, analizând tematica nuvelei este de părere că patima arghirofiliei nu acoperă
întregul spectru tematic al nuvelei. Nu e fals, dar este incomplet. Protagonistul nuvelei are personalitatea atrasă în trei
direcţii: legătura cu familia, cea cu comunitatea (care-i dă coerenţă) şi legătura cu Lică Sămădăul. Cea din urmă este resiţită
drept mai puternică, celelalte fiind considerate de personaj piedici în calea împlinirii ei. (“Ghiţă întâia oară în viţa lui ar fi voit
să n-aibă nevastă şi copii. pentru ca să poată zice: „Pre puţin îmi pasă!””).
Conflictul interior al personajului este unul de natură motivaţională, în sensul imposibilităţii de a împăca nu numai cu
realitatea, ci şi între ele dorinţe, aspiraţii, nevoi sufleteşti divergente: aspiraţia către un statut social mai bun, datori de
protector al familiei, dragostea faşă de Ana, faţă de familie.”
În manieră realistă, discursul narativ este omniscient şi obiectiv, evenimentele fiind relatate cu „focalizare zero”
(Gerard Genette).
Expoziţiunea prezintă atmosfera prielnică de la începurul şederii la moară. „Omul sfinţeşte locul”, astfel că , la o
scură perioadă de timp, toţi drumeţii mergeau „la Ghiţă” şi nu la Moara cu noroc. Semnele dezechilibrului apar încă de pe
acum: „Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiţă străin şi
pustiicios....”.
Protagonistul este caracterizat indirect, la nivelul faptelor, gesturilor, limbajului, atitudinilor, dar şi prin raportare la
mediul social. Ghiţă provine dintr-o lume a satului tradiţional, în care dorinţa de înavuţire este considerată un păcat. El este
de asemenea, legat de familia sa, faţă de care se simte responsabil şi de comunitate, a cărei părere contează în conturarea
imaginii personajului.
Momentul în care existenţa cârciumarului se schimbă este confruntarea cu Lică Sămădăul, stăpânul absolut al
locurilor. În prima confruntare directă cu Ghiţă, sămădăul vrea să impună o relaţie de tipul stăpân-slugă, ameninţîndu-i
cârciumarului libertatea. Şi acesta pare să-i reziste până spre final, când, involuntar, bătrâna îl trădează: „Cum nu?... Cei
trei porcari ce au băut atât de mult şi n-au plătit”. După acestă primă confruntare, apar schimbări în viaţa cârciumarului- atât
exterioare- îşi ia o serie de măsuri- cumpără doi câini, o slugă, două pistoale, cât şi interioare- „ devine tot mai ursuz, se
aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”.
Totodată apar primele semne ale incomunicării dintre Ghiţă şi Ana: „Ana ar fi vroit să-l întrebe...dar nu mai
îndrăznea să-i vorbească dezgheţat ca mai nainte”.
Naratorul surprinde zbuciumul sufletesc al personajului la începutul cârdăşiei cu Lică: „Se gândea la câştigul pe
care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăingeneau parcă ochii: de dragul
acestui câştigar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”.
A doua întâlnire dintre cei doi a fost considerată „confruntarea-cheie a nuvelei” (Magdalena Popescu). Ghiţă îi cere
sămădăului ridicarea regimului de teroare şi condiţii de reciprocitate făţişă. Un element important al acestei dispute verbale
este frica. Cei doi bărbaţi se raportează antitetic la cest sentiment: Ghiţă încearcă să braveze, să arate că nu-i e frică, în
timp ce Lică îţi recunoaşte frica şi o vede ca pe o virtute, nu ca pe o slăbiciune. Tactica sămădăului este aici ambiguitatea
dezarmantă. Ar fi putut folosi violenţa, dar s-ar fi confruntat cu o rebeliune făţişă, poate chir cu o coeziune cu familia a
cârciumarului. Ar fi putut să-l mituiască, dar asta ar fi însemnat să-l accepte drept tovarăş. Tocmai de aceea Lică vizează
neprevăzutul situaţiei (se împrumută de la cârciumar) şi-l situează pe Ghiţă într-o situaţie cu dublă ieşire negativă. Dacă-l
denunţă, pierde banii, dacă nu-l denunţă e obligat să-i accepte colaborarea şi condiţiile.
Naratorul auctorial se opreşte asupra elementelor nonverbale, analizând gesturile protagonistului: „Ghiţă se
cutremură, îi era parcă îi secase sângele în vine, se oppri un pas, rămase încremenit, cu ochii ţintiţi la dânsul.”
Încercând să-i sugereze lui Lică o modalitate de rezolvare a conflictului dintre ei, hangiul se autocaracterizează:
„...pe vrăjmaşul pe care nu-l poate birui, tot omul cu minte şi-l face tovarăş. Oamenii ca mine sunt sluji primejdioase, dar
prieteni nepreţuiţi.
Începe acum sinuosul „drum al obişnuirii cu răul” (M. Popescu) pentru protagonist.
Ghiţă pierde rând pe rând valorile umane ce-i alcătuiseră fericirea, adevăratul noroc pe ca l-a dispreţuit, şi pe
măsură ce-se zăvorăşte tot mai des să-şi numere banii în taină, îşi închide sufletul faţă de ceilalţi. În planul vieţii ufleteşti a
eroului, se poate constata o manifestare în contratimp a proceselor raţionale şi a celor legate de voinţă: „Poate că ştiu, dar
nu pot”,îi răspunde el Anei, care încearcă găsirea unei soluţii pentru ieşirea din impas. Acesta ar fi părăsirea morii şi
revenirea în spaţiul securizant al colectivităţii, dar de fiecare dată când eroul o conştientizează, apare un impediment care o
zădărniceşte.
În relaţiile dintre soţi are loc o dereglare asemănătoare, elanurile de apropiere ale unuia realizându-se în contratimp cu ale
celuilalt şi făcând imposibilă o înţelegere. Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce zisese o dată că n-are
nimic cu Lică (...) De aici înainte el în adevăr se ferea de dânsa iară ea îşi dădea silinţa să nu-l supere”.
În faţa morţii, cei doi îşi explică printr-o fatalitate nenorocirea care i-a lovit: „Ghi ță, de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta
la vreme?(...). Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vremea potrivită.”
Apar fapte grave (prădare arăndaşului, uciderea femeii şi a copilului) care, indirect, îl implică şi pe Ghiţă, atfel că
protagonistul ajunge în faţa justiţiei. În acest punct (culminant) acţiunea putea fi încheiată. Nu are importanţă că instanţa îl
absolvă. Comunitatea are acum o altă imagine despre cârciumar. Acesta nu mai poate fi decât ceea ce îi îi oferă sămădăul
să fie. Axa vieţii lui morale s-a rupt.
Gestul final al cârciumarului, prin care acesta îşi ucide soţia sfârşind apoi la râdu-i ucis, poate fi înţeles ca o dorinţă
a cestuia de a o feri pe Ana de un proces similar de dezumanizare, astfel fiind înderepăţite cuvintele: „N-am să te chinuiesc,
am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite”.
Focul din final are rost purificator, mistuind moara şi tragediile pe care ea le-a găzduit. De altfel, textul păstrează
unele reminiscenţe din vechea tragedie, de la prezenţa temei destinului la cea a hybris-ului, de la o anumită unitate de timp
(un an) şi spaţiu (hanul) la personaje ca „bătrâna”, moştenitoare a funcţiilor corului, de al ciocnirea de caractere puternice la
pieirea lor în final.