Criminologie - Suport de Curs - 2022

lector univ. dr.
Bogdan Vîrjan Criminologie

Material realizat conform cursului Criminologie.Suport de curs pentru învățământul la distanță,
prof. univ. dr. Valerian Cioclei, lect. univ.dr. Bogdan Vîrjan
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ1
CRIMINOLOGIE2
ANUL II DE STUDIU
SEMESTRUL II
suport de curs pentru ID
Cadru didactic
Lector univ. dr. BOGDAN VÎRJAN
BUCUREŞTI
2021
1
Învățământul la distanță și învățământul cu frecvență redusă se bazează pe tehnologii educaționale
flexibile privind predarea, învățarea și evaluarea, care presupun atât activități didactice față în față,
cât și la distanță prin intermediul platformelor informatice. În cadrul ambelor forme de învățământ,
predarea, învățarea și evaluarea rezultatelor învățării se realizează pe baza unor materiale de studiu
special proiectate pentru a asigura un grad ridicat de autoinstruire și autoevaluare, STANDARDE,
STANDARDE SPECIFICE ȘI GHIDUL PRIVIND EVALUAREA EXTERNĂ A CALITĂȚII
PROGRAMELOR DE STUDII UNIVERSITARE LA FORMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA
DISTANȚĂ (ID) ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR), 3.3.2 Structura și relevanța
programelor de studii ID/IFR, p. 21, https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2020/08/Standarde-
ARACIS-Comisia-13-ID-IFR-30-iulie-2020.pdf
2
Suportul de curs pentru autoinstruire aferent unei discipline poate fi proiectat ca un material de
studiu care integrează diferite resurse de învățare în acord cu fișa disciplinei și ghidează studentul
pentru utilizarea lor. Materialele de studiu aferente programelor de studii ID/IFR sunt adaptate
autoinstruirii și se realizează integral în tehnologie ID. Acestea au în vedere diversitatea de conținut a
disciplinelor din planul de învățământ. Materialele de studiu în tehnologie ID nu se rezumă în mod
limitativ doar la simple documente narative în format tipărit sau digital, ci includ un nivel de
interactivitate care să permită autoinstruirea și autoevaluarea
1
lector univ. dr. Bogdan Vîrjan Criminologie
I. INTRODUCERE
Cursul de Criminologie se adresează studenților Facultății de Drept din anul II și se

studiază în semestrul II, fiind o materie nenormativă și interdisciplinară. După cum
vom vedea pe parcurs, cercetarea criminologică are un dublu caracter, atât
fundamental cât și teoretic. Lucrarea abordează atât probleme legate de criminologia
teoretică sau fundamentală, care încearcă să permită înțelegerea fenomenului
criminal, în toată complexitatea sa, cât și aspecte privind practica anticriminală,
pentru a permite identificarea unor măsuri cât mai eficiente de prevenire, combatere
sau, cel puțin, de limitare a criminalității. Trebuie să se înțeleagă faptul că nu este
posibilă o acțiune eficientă asupra unui fenomen fără o bună cunoaștere a acestuia.
Lucrarea cuprinde totodată o selecție de teorii și opinii care încearcă să explice
criminalitatea, acoperind totuși doar o mică parte din sfera largă de preocupări din
domeniul cercetării criminologice.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
 Analiza noțiunilor fundamentale cu care operează criminologia, care să permită înțelegerea

fenomenului criminal în toată complexitatea sa;
 Explicarea fenomenului criminal și a practicii anticriminale;
 Analiza modalităților de cunoaștere, procedee și finalitatea în cercetarea criminologică;
 Abordarea primelor explicații referitoare la fenomenul criminal;
 Analiza concepțiilor școlii pozitiviste;
 Prezentarea teoriilor etiologice moderne;
 Prezentarea teoriilor dinamice;
 Descrierea stadiului actual al cercetării criminologice;
 Formarea unei imagini de ansamblu asupra diferitelor modalități de analiză și interpretare a

fenomenului criminal;
 Înțelegerea problemelor legate de criminologia teoretică sau fundamentală care să permită

înțelegerea corectă a tipologiilor criminale;
 Formarea capacității de a sesiza și încadra corect diferitele fenomene criminale.
2
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI
Unitatea de învățare nr. 1

Cercetarea criminologică
Cuprins:
A) Obiectul cercetării criminologice

A1) Fenomenul criminal – un prim obiect al cercetării criminoligice
A1.1) Crima
A1.2) Criminalul
A1.3) Criminalitatea
A2) Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice
A2.1) Dublul caracter al cercetării criminologice
A2.2) Practica anticriminală
B) Modalităţi de cunoaştere în cercetarea criminologică

B1) Cunoaşterea descriptivă
B2) Cunoaşterea cauzală
B3) Cunoaşterea dinamică
B4) Cunoaşterea axiologică
C) Procedee în cercetarea criminologică

C1) Metode
C2) Tehnici
C2.1) Tehnicile macrocriminologice
C2.2) Tehnicile microcriminologice
D) Finalitatea cercetării criminologice
D1) Scopul cercetarii criminologice
D2) Funcţiile cercetării criminologice
E) Definirea criminologiei
3
E1) Domeniul criminologiei

E1.1) Dreptul penal si criminologia
E1.2) Politica anticriminală si criminologia
E1.3) Controlul fenomenului criminal
E2) Definiţia criminologiei
F) Întrebări şi subiecte
G) Rezumat
H) Bibliografie

CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ
Primele explicaţii cu privire la fenomenul criminal
Cuprins:
A) Beccaria, precursor al gândirii criminologice

A1) Despre delicte şi pedepse – conjunctură
A2) Principalele idei din Tratatul lui Beccaria
A3) Actualitatea gândirii beccariene
A4) Dimensiunea criminologică
B) Principalele şcoli criminologice

B1) Şcoala geografică (sau cartografică)
B2) Şcoala Lyoneză
B3) Şcoala socialistă
B4) Şcoala interpsihologică
B5) Școala sociologică
C) Întrebări şi subiecte
D) Rezumat
E) Bibliografie
4

Pozitivismul italian
Cuprins:
A) Premisele pozitivismului italian
B) Cesare Lombroso
B1) Teoria anormalităţii biologice
B2) Importanţa operei lombrosiene
C) Raffaele Garofalo
C1) Teoria anormalităţii morale
C2) Importanţa operei lui Garofalo
D) Enrico Ferri
D1) Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale
D2) Contribuţia lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice
E) Caracteristicile şcolii pozitiviste

G) Rezumat
H) Bibliografie
5

Teoriile etiologice moderne
Cuprins:
A) Caracteristicile teoriilor etiologice moderne
B) Teoriile psiho-biologice
B1) Teoria bio-tipologică
B2) Teoria inadaptării bio-psihice
B3) Teoria constituţiei criminale
B4) Teoria genetică
C) Teoriile psiho-sociale
C1) Teoria asociaţiilor diferenţiate
C2) Teoria conflictelor de culturi
C3) Teoria anomiei
C4) Teoria angajamentului
D) Teoriile psiho-morale
D1) Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică
D1.1) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice
D1.2) Teoria criminalului nevrotic
D1.3) Teoria personalităţii antisociale
D2) Teoriile psiho-morale « autonome »
D2.1) Teoria instinctelor
D2.2) Teoria personalităţii criminale
E) Întrebări şi subiecte
F) Rezumat
G) Bibliografie
6

CRIMINOLOGIA DINAMICĂ
Cuprins:
A) Trecerea la act ca prelungire a explicaţiilor etiologice

A1) Modele particulare de trecere la act
A2) Un model general (modelul “arborelui”)
B) Teoriile dinamice
B1) Teoria reţinerii
B2) Teoria strategică
C) Stadiul actual al cunoştinţelor criminologice

C1) Imposibilitatea unei teorii general valabile
C2) Conjugarea diverselor eforturi explicative
D) Întrebări şi subiecte
E) Rezumat
F) Bibliografie
7
IV. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE
Studiul disciplinei Criminologie din anul II, semestrul II se încheie cu

susținerea unui examen scris. Examenul este de tip sinteză și constă în general în 5
întrebări la care studentul trebuie să răspundă. Fiecare întrebare are alocat un anumit
timp de răspuns, cuprins între 5 și 15 minute. În momentul în care expiră timpul
alocat răspunsului la o întrebare se trece la întrebarea următoare și se continuă în
aceeași modalitate până la expirarea timpului alocat ultimei întrebări, după care
lucrarea trebuie predată.
În cazul în care examenul se va susține online, modalitatea de examinare va

consta într-un test tip sinteză, care va conține tot 5 întrebări și va avea alocat un timp
total de răspuns de 45 de minute.
Pe parcursul activităților tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenții vor

participa activ la dezbateri teoretice și practice, vor susține două lucrări de control și
vor putea să-și aleagă teme de referate. Referatele vor fi susținute și vor fi dezbătute
activ în cadrul activităților desfășurate. Activitățile de redactare și de susținere a unor
referate, precum și lucrările de control care se vor desfășura conform planificării, vor
reprezenta 20% din nota finală obținută de student și va constitui punctajul obținut în
urma evaluărilor efectuate pe parcurs.
În derularea activităților didactice specifice învățământului la distanță vor fi

utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în
cadrul universității. Notarea finală a fiecărui student se va face cu note cuprinse între
10 și 1, conform actualului sistem de notare existent în învățământul universitar. Nota
obținută în urma examenului final va fi formată din suma punctajului acordat pentru
fiecare subiect rezolvat corect și complet, la care se se adaugă punctul din oficiu și
punctajul obținut de fiecare student în urma evaluărilor efectuate pe parcurs.
8
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. I
CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ
CUPRINS
A) Obiectul cercetării criminologice

A1) Fenomenul criminal – un prim obiect al cercetării criminoligice
A1.1) Crima
A1.2) Criminalul
A2) Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice

A2.2) Practica anticriminală


C1) Metode
C2) Tehnici
C2.1) Tehnicile macrocriminologice
C2.2) Tehnicile microcriminologice

9
G) Rezumat
H) Bibliografie
OBIECTIVE:
 Clarificarea unor probleme legate de obiectul cercetării criminologice;
 Identificarea metodelor şi a tehnicilor utilizate pentru cunoaşterea

obiectului cercetării criminologice;
 Determinarea scopului cercetării criminologice;
 Delimitarea criminologiei în cadrul ştiinţelor criminale şi găsirea unei

definiţii a criminologiei cât mai cuprinzătoare şi care să delimiteze
această ştiinţă de alte ştiinţe criminale.
A) OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
Scurte consideraţii introductive
10
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de „criminologie” este alcătuită din

două cuvinte de origine greacă: crimen, care iniţial a avut sensul de acuzaţie iar apoi
de infracţiune şi logos, care iniţial a însemnat discurs, raţiune şi abia ulterior ştiinţă.
Pornind de la sensul etimologic, în literatura de specialitate criminologia este
deseori definită ca „ştiinţa crimei” sau „studiul ştiinţific al fenomenului criminal”.
Deşi acest tip de definiţie este criticabil sub aspectul rigorii, putem să spunem
că fenomenul criminal intră în sfera de interes a cercetării criminologice.
În același timp, nu trebuie uitat însă că cercetarea criminologică a fost şi este

preocupată în permanent de găsirea unor modalităţi practice de combatere sau limitare
a fenomenului criminal, aceste preocupări fiind cuprinse în noţiunea de practică
anticriminală.
Prin urmare, criminologia cunoaşte două obiecte de cercetare:

- fenomenul criminal
şi
- practica anticriminală.
Vom examina în continuare cele două obiecte ale cercetării criminologice.
A1) FENOMENUL CRIMINAL – un prim obiect al cercetării
criminologice
Sensurile expresiei “fenomen criminal” diferă in raport de conţinutul mai

restrâns sau mai larg ce i se atribuie.
Uneori conţinutul expresiei este redus la cel al noţiunii de infracţiune.
Alteori se are în vedere doar aspectul macro-criminologic, prin utilizarea

expresiei fenomen criminal inţelegându-se ansamblul infracţiunilor.
11
Unii criminologi dau un sens foarte larg expresiei, considerând că în

conţinutul acesteia trebuie să se regăsească normele penale, violarea acestora precum
şi reacţia sociala represivă.
Pentru a stabili ce intră în conţinutul fenomenului criminal trebuie să pornim

de la aspectul individual al fenomenului (noţiunea de crimă), fară a ignora factorul
uman (criminalul) şi să avem in vedere şi aspectul de masă al fenomenului
(criminalitatea).
A1.1) Crima. Înţelesurile posibile ale noţiunii de crimă:
Noţiunea de crimă cunoaşte trei înţelesuri posibile:

- Sensul comun;
- Sensul penal;
- Sensul criminologic.
a) sensul comun
În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracţiune intenţionată
îndreptată împotriva vieţii persoanei, fie că este vorba de omor (art. 188 Cod penal),
de omor calificat (art. 189 Cod penal), uciderea la cererea victimei (art. 190 Cod
penal) sau de uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 alin. 1 Cod
penal).
Aceeaşi denumire o regăsim utilizată în cazul unor infracţiuni care au un alt
obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea victimei, cum ar fi violul care
a avut ca urmare moartea victimei [art. 218 alin. (4) Cod penal], lipsirea de libertate
care a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) Cod penal] ori tâlhăria sau
pirateria urmată de moartea victimei (art. 236 Cod penal).
Sensul comun al noţiunii de crimă este întâlnit în limbajul curent, în presă,
opere literare etc.
12
Probabil că la baza folosirii crimei cu acest înțeles se află denumirea dată

categoriei celei mai grave de infracțiuni, în împărțirea trinitară de care vom vorbi mai
departe.
TEME:
- Indicaţi obiectul juridic al infracţiunilor de: omor, omor calificat, pruncucidere;
- Daţi exemple de infracţiuni care au un alt obiect juridic principal dar care au ca
rezultat moartea victimei.
b) sensul penal
În sens penal, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul
stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale, in raport cu celelalte infracţiuni.
Acest sens este dat de împarţirea tripartită a infracţiunii în crime, delicte şi

contravenţii.
Această împărţire a fost reţinută prima dată într-o manieră clară în Codul
penal al Revoluţiei franceze (Codul lui brumar anul IV), fiind preluată de Codul penal
de la 1810 (Codul Napoleon) iar apoi de majoritatea legislaţiilor penale europene de
la începutul secolului XIX.
Ulterior, către sfârşitul secolului XIX, această împărţire tripartită începe să
piardă teren, mai întâi în Olanda, în 1886 şi Italia în 1889 (care trec la o clasificare
bipartită a infracţiunilor, în delicte şi contravenţii), apoi în majoritatea legislaţiilor
penale europene, astfel încât în momentul de fată clasificarea tripartită a infracţiunilor
o mai regăsim doar în Franţa, Belgia, Luxemburg, San Marino şi Grecia.
Legislaţia penală română a cunoscut împărţirea tripartită a infracţiunilor atât

în Codul penal de la 1865 cât şi în Codul penal Carol al II-lea, din 1936.
13
Codul penal român socialist de la 1969 renunţă însă la împărţirea

tripartită a infracţiunilor, adoptând o concepție unitară cu privire la infracţiune,
astfel încât în noul sistem de drept penal contravenţiile au ieşit din sfera de
reglementare penală. Nici actualul Cod penal român nu face o clasificare a
infracțiunilor, astfel încât potrivit legislației actuale reprezintă infracțiune orice faptă
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei
care a săvârșit-o [art. 15 alin. (1) Cod penal], noțiunea de crimă neavând vreo
semnificație din punct de vedere normativ.
În categoria crimelor în sens penal intră, pe lângă infracţiunile contra vieţii ori
care au avut ca urmare moartea victimei (adică infracţiunile care intră în categoria
crimelor în sens comun), şi alte fapte penale grave, cum ar fi: infracţiunile contra
siguranţei statului, unele fapte de corupţie, actele de terorism, traficul organizat de
stupefiante, violurile, tâlhăriile etc.
În categoria delictelor în sens penal intră majoritatea infracţiunilor, cum ar fi:
infracţiunile de furt, înşelăciune, fals etc. iar în categoria contravenţiilor în sens penal
intră, de regulă, încălcări ale normelor de convieţuire socială, ale reglementărilor
privind circulaţia pe drumurile publice, ale unor dispoziţii fiscale etc.
Concluzia este că noţiunea de crimă, în limbaj penal, include noţiunea de

crimă utilizată în limbaj comun, dar presupune, în plus faţă de aceasta, şi alte
fapte penale grave.
Trebuie spus totuşi că în doctrina penală noţiunea de crimă a fost şi este

utilizată şi în sensul general de infracţiune, de faptă penală.
TEME:
- Care a fost evoluţia împărţirii tripartite a infracţiunii în legislatia statelor europene
şi în special în cea a României;
- Care este concepţia actualului Cod penal român cu privire la infracţiune.
14
c) sensul criminologic
În sens criminologic noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-se la
infracţiune în general. Este însă inexact a pune semnul egalităţii între infracţiune şi
noţiunea de crimă utilizată în criminologie.
Cercetările în domeniul criminologiei au încercat o distanţare de viziunea

abstractă cu privire la infracţiune, pe care o practică penaliştii, crima fiind vazută în
primul rând ca fapt uman şi social, ca realitate observabilă şi repetabilă.
În aceste condiţii, una din primele observaţii a fost aceea că, datorită oscilaţiei
în timp şi spaţiu a legii penale, cu puţine excepţii, ceea ce ieri era considerat drept
crimă astăzi nu mai este şi invers, ceea ce astăzi este considerat drept crimă în trecut
nu era incriminat, sau ceea ce un stat sancţionează ca infracţiune altul nu o face şi
invers. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceluiaşi sistem de drept penal există
diferenţe importante între fapte care sunt considerate de lege infracţiuni. Astfel, legea
penală lipeşte eticheta de infracţiune atât pentru uciderea unei persoane cât şi pentru
sustragerea unei pâini, deşi gradul de pericol social diferă în mod evident.
Blamul public nu poate fi folosit ca un criteriu de distincţie pentru diferite

categorii de fapte calificate drept criminale. Aceasta deoarece există fapte care se
bazează pe abilitatea făptuitorilor combinată cu naivitatea victimelor, şi în cazul
cărora blamul social este aproape inexistent. Un exemplu în acest sens îl reprezintă
Păcală, care din punct de vedere al Codului penal este un adevărat escroc, dar în
povestirile populare este considerat un personaj pozitiv care sancţionează prostia
omenească. O categorie intermediară o reprezintă fraudele fiscale, care generează un
oprobriu de principiu, impersonal. Există însă şi o anumită categorie de fapte, cum
sunt agresiunile sau furturile, care declanşează în opinia publică un sentiment de
insecuritate şi iritare, fapte faţă de care blamul public este maxim.
Această relativitate a legii penale a evidenţiat necesitatea găsirii unor criterii

criminologice pentru definirea noţiunii de crimă. Până în momentul de faţă nu există
încă o definiţie a crimei unanim acceptată în doctrina criminologică. Este unanim
15
acceptat însă că crima este o realitate observabilă iar pentru înţelegerea ei trebuie ca
cercetarea să treacă dincolo de teoria clasică a doctrinei penale, în care infracţiunea
este privită ca o abstracţie juridică.
Este adevărat că, din punct de vedere penal, unde nu este lege nu este
infracţiune, conform principiului nullum crimen sine lege. Pe de altă parte însă, nu
trebuie uitat că noţiunea de crimă acoperă o realitate umană şi socială care, înţeleasă
ca fenomen, este anterioară legii. Crima nu este creaţia legii penale, ea preexistă
legilor penale, care şi-au găsit în crimă raţiunea lor de a fi. Norma penală vine să
sancţioneze un comportament preexistent şi care cu timpul a fost considerat
neconvenabil, ea nu creează comportamente. Pe de altă parte, unele fapte sunt
dezincriminate, dându-se frâu liber unor comportamente interzise anterior.
Avându-se în vedere toate aceste fluctuaţii ale legii penale, se desprinde

concluzia că noţiunea de crimă cu care operează criminologia trebuie să
beneficieze de un anumit grad de autonomie.
Rezultă că noţiunea de crimă în sens criminologic trebuie să pornească de la

conceptul de infracţiune din dreptul penal, dar va trebui să mergă dincolo de acest
concept, aşa cum se întâmplă şi în realitatea criminologică.
Conform art. 15 din Codul penal, pentru ca o faptă să fie considerată

infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături esenţiale:
a) să fie prevăzută de legea penală;
b) să fie comisă cu vinovăţie;
c) să fie nejustificată;
d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
În dreptul penal, lipsa uneia din cele patru trăsături esenţiale atrage inexistenţa
infracţiunii, spre deosebire de cercetarea criminologică, unde interesul se menţine şi
în cazul unor fapte cărora le lipseşte una din aceste trăsături.
16

Prima condiţie a infracţiunii se referă la necesitatea existenţei unei dispoziţii legale de
incriminare, în vigoare la data săvârşirii faptei. Cercetarea cirminologică este
interesată şi de fapte care nu mai fac obiectul incriminării, dar care, în trecut, au fost
incriminate. Astfel, putem să avem fapte care au fost incriminate cu zeci sau sute de
ani în urmă dar care în prezent nu mai figurează în legislaţiile penale (de ex.
vrăjitoria) sau fapte care au fost recent dezincriminate (de ex. avortul provocat de
femeia însărcinată, unele fapte contra siguranței statului, insulta sau calomnia).
Interesul studierii unor fapte dezincriminate cu mult timp în urmă poate consta
în extragerea unor concluzii generale privind natura fenomenului criminal sau
examinarea infractorului pentru stabilirea traseului ereditar al acestuia.
În ceea ce priveşte faptele recent dezincriminate, interesul studierii acestora se

referă la aspecte cum ar fi: statisticile criminale, care au inclus la un moment dat şi
astfel de fapte, sau analiza personalităţii făptuitorului care a mai fost condamnat
pentru o faptă penală, chiar dacă ulterior a fost dezincriminată.
Prin urmare, este evident că în cercetarea criminologică trebuie să fie avute în

vedere și fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală.

A doua condiţie se referă la necesitatea ca fapta să fie comisă cu vinovăție.
Deşi fapta penală comisă fără vinovăţie nu este infracţiune, cercetarea criminolgică
este interesată şi de astfel de fapte, din cel puţin două motive: i) pe de o parte, analiza
unor situații cu caracter criminogen ridicat în care a fost săvârșită fapta, chiar dacă
lipseșt vinovăția, poate duce la concluzii interesante cu privire la fapta respectivă (de
exemplu, în cazul accidentelor de circulație sau de muncă soldate cu pierderi de vieți
omenești, chiar dacă nu se va putea stabili o culpă, pot fi evidențiate unele condiții
care au favorizat astfel de evenimente și care ar putea fi eliminate în viitor); ii) pe de
altă parte, toate faptele comise cu lipsa vinovăţiei intră în statisticile penale,
aparţinând, mai exact, criminalităţii aparente. Aceasta deoarece lipsa vinovăţiei
trebuie constatată de către instanţa de judecată sau de către organele de urmărire
penală.
17

A treia și a patra condiție se referă la necesitatea ca fapta să nu fie săvârșită în
prezența unei cauze justificative, respectiv ca fapta să fie imputabilă persoanei care a
săvârșit-o. Cauzele justificative și de neimputabilitate au ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei.
Potrivit art. 18 alin. (1) Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege. Potrivit
art. 19 - 22 din Cod penal, cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul
persoanei vătămate.
Potrivit art. 23 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
Potrivit art. 24 - 31 Cod penal, cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea fizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit.
Prin urmare, deși fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune în

prezența unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, cercetarea
criminologică este este totuși interesată și de astfel de fapte, pentru aceleași motive pe
care le-am prezentat mai sus.
În concluzie, putem spune că, în sens criminologic, noţiunea de crimă

desemneaza fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă penală.
În preocupările criminologiei intră însă şi studierea anumitor comportamente

deviante, care se depărtează de normele socio-morale, fără a intra în conflict însă cu
legea penală, cum sunt alcoolismul, consumul de substanţe stupefiante, abandonul
şcolar etc. Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea criminologică este
interesată şi de astfel de comportamente, fără ca acestea să prezinte însă centrul de
interes al preocupărilor criminologice. Astfel, intră în sfera de interes a cercetărilor
criminologice acele comportamente deviante care prezintă riscuri mari de a se
18
transforma în comportamente infracţionale. Aceste comportamente rămân însă în

afara obiectului propriu-zis al criminologiei. Atunci când comportamentele deviante
prezintă centrul de interes al preocupărilor, ne vom afla în prezenţa mai degrabă a
unor cercetări sociologice, eventual de sociologie criminală.
Aşa cum am văzut, crima este înainte de toate un fapt uman şi, de aceea, orice
crimă presupune existenţa unui criminal.
TEME:
- Explicaţi ce întelegeţi prin condiţia ca o faptă să fie prevazută în legea penală
pentru a putea fi considerată infracţiune;
- Ce este vinovăţia? Care sunt formele vinovăţiei;
- Enumerați și explicați cauzele justificative.
A1.2) Criminalul. Noţiune
În general, termenul de criminal este folosit în acelaşi înţeles cu termenii de

infractor şi delicvent, fără a se face vreo distincţie. Trebuie spus însă că în
criminologie noţiunea de criminal cunoaşte o semnificaţie distinctă, motiv pentru care
sunt necesare anumite precizări.
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o

infracţiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei hotărâri
definitive de condamnare.
Semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este însă suficientă în

criminologie.
Aceasta deoarece, de exemplu, există persoane suficient de abile pentru ca

acţiunile lor să nu intre niciodată sub incidenţa legii penale, deşi fraudează legea
penală. Ar fi greşit ca aceste persoane să nu intre în sfera cercetărilor criminologice.
19
O altă categorie de persoane o reprezintă bolnavii psihic, cărora le lipseşte

discernământul şi prin urmare nu pot fi traşi la răspundere penală şi implicit nu pot
deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent de gravitatea faptei pe care
au săvârşit-o. Astfel de persoane au constituit şi constituie de asemenea o preocupare
prioritară pentru criminologi.
Pentru a sublinia deosebirile dintre abordarea penală şi cea criminologică a

noţiunii de criminal, Profesorul R. Gassin arăta că "spre deosebire de penalist, care
vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se ataşează la
realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca acela care comite o crimă. Nu este
deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar urmărit ori cunoscut de
autorităţile de poliţie şi justiţie. În sens invers, condamnarea nu este totdeauna
suficientă, deoarece trebuie să avem în vedere erorile judiciare".
Este prin urmare evident că noţiunea de criminal are în criminologie o

semnificaţie aparte.
Intră în categoria criminologică de criminal persoana care comite o “crimă” în

sensul de faptă penală sau cu justificată aparenţă penală.
Dar crima este un fapt uman, prin urmare este implicit şi un fapt social, o
realitate care din păcate nu este singulară. Privite în ansamblul lor, crimele înseamnă
criminalitate, o noţiune care va fi prezentată în continuare.
TEMĂ:
- Daţi exemple de situaţii în care, faţă de o persoană se poate utiliza termenul de
criminal, fară însă a se putea utiliza termenul de infractor.
20
Noţiune – desemnează la modul general ansamblul faptelor penale comise

într-un spaţiu si într-o perioadă de timp determinate.
Clasificarea subiectivă a criminalitătii:
În funcţie de interesul cercetării criminologice și, prin urmare, de diferitele

elemente de referinţă cu care se operează putem avea diferite categorii de
criminalitate, după cum urmează:
a) dacă folosim spațiul, drept criteriu de referință:
- criminalitate natională, regională, zonală sau continentală;
b) dacă folosim perioada de timp, drept criteriu de referință:
- criminalitate anuală, la nivelul unui deceniu sau chiar secol, criminalitate lunară, pe
zi sau secundă
c) dacă folosim natura faptelor penale cercetate, drept criteriu de referință:
- criminalitate violentă şi criminalitate vicleană;
d) dacă folosim persoanele care comit faptele, drept criteriu de referință:
- criminalitate adultă şi criminalitate juvenilă sau criminalitate masculină și feminină.
TEMĂ:
- de ce numim acest tip de clasificare "subiectivă"?
Clasificarea obiectivă a criminalităţii:
 se referă la categorii de criminalitate general valabile, independente de orice

criteriu de referinţă impus arbitrar.
21
 are drept criteriu existenţa obiectivă a unor grade diferite de cunoaştere a

faptelor penale de către organele de justiţie.
Conform acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii: 1)

criminalitatea reală, 2) cifra neagră a criminalităţii, 3) criminalitatea aparentă şi 4)
criminalitatea legală.
1) Criminalitatea reală
Se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent dacă ele sunt
sau nu sunt cunoscute de catre vreunul din organele justiţiei penale.
O cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă.
2) Cifra neagră a criminalităţii

Reprezintă ansamblul faptelor penale care se comit efectiv dar care nu ajung la
cunoştinţa organelor de justitie penală.
Există anumiți factori care generează cifra neagră a criminalității.
Factorii care generează cifra neagră a criminalităţii:

A) abilitatea infractorilor;
Presupune săvârşirea unor fapte penale în astfel de condiții încât atât urmele
materiale cât şi rezultatul socialmente periculos al acelor fapte nu sunt descoperite de
către organele de cercetare penală. Poate fi vorba atât de infracţiuni cu caracter
patrimonial, (cum sunt unele fapte de evaziune fiscală, bancrută frauduloasă,
deturnarea licitațiilor publice, înşelăciune), cât şi de infracţiuni împotriva vieţii (de
exemplu, infracțiunea de omor disimulat în sinucidere aparentă sau infracțiunea de
determinarea sau înlesnirea sinuciderii).
Abilitatea infractorilor constă în aceea că fapta săvârşită nu este descoperită şi
în felul acesta nu ajunge la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției penale, iar nu
în împrejurarea că faptele ajung să fie cunoscute dar rămân cu autor necunoscut. În
cazul faptelor cu autor necunoscut abilitatea infractorului constă în aceea că autorii nu
pot fi identificaţi de organele ce cercetare penală. Faptele săvârşite ajung însă să fie
22
cunoscute, ele formând categoria criminalităţii aparente, fără a intra însă în categoria
cifrei negre a criminalităţii
B) ineficienţa organelor de cercetare penală,

Poate decurge din: i) organizarea deficitară a acestora; ii) incompetenţa profesională;
iii) incorectitudinea unor funcţionari;
i) Organizarea deficitară poate avea cauze obiective (cum ar fi lipsa cadrului

legal care să permită o organizare eficientă, lipsa sau insuficiența personalului necesar
și nu în ultimul rând lipsa mijloacelor tehnice necesare) sau cauze subiective (cum ar
fi repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane şi materiale necesare activității
de cercetare penală, greșita stabilire a obiectivelor sau planificări defectuoase).
ii) Incompetenţa profesională se caracterizează prin incapacitatea unor

funcţionari cu atribuţii specifice de a sesiza săvârşirea unor fapte penale. Această
incapacitate poate rezulta din slaba pregătire profesională sau lipsa de experiență a
persoanelor cu atribuții specifice de sesizare a unor fapte penale și va avea ca rezultat
menținerea în zona cifrei negre a criminalității a unor fapte penale.
iii) Incorectitudinea unor funcţionari poate avea în vedere atât aspecte de

fermitate în constatarea şi sancţionarea faptelor descoperite cât şi aspecte de corupţie.
Organizarea eficientă a organelor cu atribuții de urmărire penală sau de control
precum și competența personalului din cadrul acestor organe nu sunt totuși suficiente
dacă persoanele care au astfel de atribuții nu sunt ferme în sesizarea unor fapte penale
din comiditate sau indulgență, sau mai rău, din motive de corupție.
În lipsa unui act oficial de sesizare, organul în drept să desfăşoare cercetarea

penală rămâne practic în necunoştinţă de cauză iar faptele comise vor rămâne în
categoria cifrei negre a criminalităţii.
C) pasivitatea victimelor.
În această categorie intră persoanele care au suferit direct sau indirect o

vătămare de pe urma unor fapte penale dar nu sesizează organele de înfăptuire a
23
justiției penale. Poate fi vorba despre infracţiuni diverse, de la furt şi înșelăciune până
la tâlhărie sau viol. Nu are relevanţă dacă este vorba de fapte pentru care este necesară
formularea unei plângeri prealabile sau de fapte pentru care urmărirea penală porneşte
din oficiu, important fiind că organele de cercetare penală nu pot afla despre aceste
fapte.
Motivele care determină o atitudine pasivă a victimelor pot fi foarte
numeroase, de aceea ne vom opri doar la două dintre acestea, care sunt mai frecvente.
i) În cazul unor sustrageri având ca obiect material bunuri a căror deţinere este
ilegală sau a căror provenienţă este ilegală, victimele nu sunt interesate să reclame la
poliție respectivele fapte penale, deoarece ar fi puse în situaţia de a fi trase chiar ele la
răspundere penală. În ceea ce privește sustragerea unor bunuri de valoare mică,
pasivitatea victimei poate fi determinată de probabilitatea redusă de recuperare a
prejudiciului sau chiar de timpul foarte mare care este pierdut de cel păgubit cu ocazia
formalităților necesare sesizării organelor de urmărire penală.
ii) În cazul unor infracţiuni împotriva vieţii sexuale, în numeroase cazuri

victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. În cazul violului de
exemplu, examinările medico-legale, întrebările inevitabil indiscrete din cursul
activității de urmărire penală, publicitatea procesului penal, teama faţă de reacţia
persoanelor apropiate, creează un efect descurajator asupra victimei.
În afara celor trei categorii de factori cifra neagră poate să aibă bineînțeles şi
alte surse.
Posibilităţile de evaluare a cifrei negre a criminalităţii:
În momentul de faţă, cercetarea criminologică foloseşte în principal două

tehnici pentru a determina cifra neagră a criminalităţii: anchetele de auto-confesiune
şi anchetele de victimizare
A) Anchetele de auto-confesiune;
24
Anchetele de auto-confesiune se adresează persoanelor care ar fi putut săvârși

fapte prevăzute de legea penală şi încearcă stabilirea numărului de infracţiuni comise
şi rămase nedescoperite pe baza unor chestionare personale adresate unei anumite
categorii de populaţie. Pentru ca cercetările să aibă succes, aceste anchete trebuie să
asigure secretul identităţii persoanelor cărora se adresează.
B) Anchetele de victimizare.
Anchetele de victimizare se adresează persoanelor care ar fi putut fi victimele
unor infracțiuni şi încearcă, tot pe baza unor chestionare personale, stabilirea
numărului de infracţiuni suferite de persoanele chestionate, fără ca respectivele
fapte să ajungă la cunoştinţa organelor de justiţie penală.
3) Criminalitatea aparentă (sau relevată)

Reprezintă totalitatea faptelor cu aparenţă penală ajunse la cunostinţa
organelor de justiţie.
Fiind vorba despre fapte care sunt scoase în evidență, fiind cunoscute
organelor de urmărire penală, acest tip de criminalitate mai poartă denumirea și de
criminalitate relevată, pentru a fi diferențiată mai bine de categoria cifrei negre a
criminalității.
Modalitatea juridică prin care săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală
este adusă la cunoștința organelor de urmărire penală o reprezintă actul de sesizare.
Efectul principal al sesizării este învestirea organului de urmărire penală pentru
desfășurarea de activități specifice, sesizarea reprezentând o condiție necesară
începerii urmăririi penale.
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt prevăzute în Codul

de procedură penală. Astfel, conform art. 288 alin. (1) și (2) Cod procedură penală,
organele de urmărire penală sunt sesizate prin: i) plângere, atunci când sesizarea este
făcută chiar de către persoana vătămată prin fapta penală, ii) prin denunţ, atunci când
sesizarea este făcută de o altă persoană decât cea care este vătămată prin fapta penală,
25
iii) prin plângere prealabilă, atunci când legea prevede necesitatea plângerii
prealabile, iv) prin actele încheiate de alte organe de constatare ori v) se sesizează din
oficiu, atunci când află pe orice cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Faptele care intră în categoria criminalităţii aparente sunt înregistrate la

organele de poliţie sau la parchete. În cazul în care plângerea sau denunțul sunt greșit
îndreptate, acestea se trimit, pe cale administrativă, organului competent. Prin urmare,
pentru o evaluare corectă a criminalităţii aparente, trebuie luate în considerare datele
statistice furnizate de ambele categorii de organe mai sus amintite.
Criminalitatea aparentă cuprinde toate faptele penale care, cel puţin într-o fază
inițială, prezintă o aparenţă penală. Rămâne în sarcina organelor judiciare să
stabilească dacă aparenţa penală a acestor fapte se confirmă sau nu. Confirmarea sau
nu a caracterului penal al faptei se face în urma soluţiilor care se dau de către procuror
sau instanţa de judecată și care au ca rezultat stingerea acțiunii penale. Așa cum s-a
arătat în doctrină, stingerea acțiunii penale marchează practic momentul la care
acțiunea penală este epuizată prin una din modalitățile prevăzute de lege. Epuizarea
acțiunii penale presupune practic pronunțarea unei solții de către procuror sau instanța
de judecată prin care cauza este soluționată definitiv.
4) Criminalitatea legală (sau judecată)

Cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei.
Din această definiţie se desprinde observaţia că nu toate faptele ajunse pe rolul

instanţelor de judecată vor intra în categoria criminalităţii legale. Astfel, hotărârile
prin care se pronunţă achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal rămân în
sfera criminalităţii aparente.
În concluziepentru o evaluare cât mai corectă a criminalităţii, trebuie avute în

vedere toate categoriile de criminalitate examinate mai sus, cunoscând particularităţile
fiecăreia în parte şi conexiunile existente între ele.
26
Criminalitatea cuprinde ansamblul faptelor penale sau cu justificată aparență

penală care se comit, reprezentând o parte componentă a fenomenului criminal.
TEME:
- Exprimaţi cifra neagră a criminalitătii într-o ecuaţie matematică.
- Ce înţelegeţi prin abilitatea infractorilor?
- Explicaţi diferenţa dintre ipoteza în care abilitatea infractorilor este o cauză care
generează cifra neagră a criminalităţii şi ipoteza in care abilitatea infractorilor
determină infracţiuni ajunse la cunoştinţa organelor judiciare dar rămase cu
autorul neindentificat.
- Care pot fi sursele unei organizări deficitare a organelor de cercetare penală?
- Ce se înţelege prin pasivitatea victimelor, drept cauză care generează cifra neagră
a criminalităţii? Exemplificaţi.
- Explicaţi ce reprezintă anchetele de auto-confesiune şi anchetele de victimizare.
- Care sunt modalităţile de sesizare a organelor de urmarire penală despre
săvârşirea unei infracţiuni?
- Unde sunt înregistrate, de regulă, mai întâi, sesizările privind săvârşirea unei
fapte penale?
- Care sunt cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea actiunii penale este
împiedicată?
A2) PRACTICA ANTICRIMINALĂ – Al doilea obiect al cercetării
criminologice
Aşa cum am văzut, fenomenul criminal reprezintă un prim obiect al cercetării

criminologice. În continuare vom analiza practica anticriminală, care reprezintă cel
de-al doilea obiect al cercetării criminologice.
27
În literatura de specialitate s-a arătat că analiza privind practica anticriminală

trebuie să plece de la controversa privind caracterul criminologiei. Astfel, se pune
întrebarea dacă criminologia este o ştiinţă teoretică sau este o ştiinţă practică.
Această controversă are ca punct de plecare împărţirea filozofică a ştiinţelor

în:
i) ştiinţe teoretice sau fundamentale, care au ca scop cunoaşterea obiectului de studiu;
şi
ii) ştiinţe practice sau aplicative, care au ca finalitate o cunoaştere utilitară.
Există opinii care consideră criminologia drept o ştiinţă fundamentală ori

teoretică şi opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la cercetarea
aplicativă. Între cele două extreme există si o cale de mijloc care subliniază dubla
finalitate a cercetării criminologice.
Dublul caracter al criminologiei determină dublarea obiectului cercetarii
criminologice. Astfel, practica anticriminală reprezintă cel de-al doilea obiect al
cercetării criminologice.
A2.2) Conținutul practicii anticriminale
Cuprinde toate preocupările legate de prevenirea și combaterea feomenului

criminal.
Categoriile de mijloace folosite în lupta impotriva criminalităţii sunt:
a) mijloacele juridice – totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau
indirect la combaterea fenomenului criminal.
b) mijloacele empirice – ansamblul practicilor institutionale care au ca scop
combaterea si prevenirea criminalitaţii.
Din combinarea acestor categorii de mijloace rezultă domeniile principale de

luptă contra criminalităţii:
a) domeniul dreptului penal si al aplicarilor lui concrete;
28
b) domeniul tratamentului delincvenţilor;

c) domeniul prevenirii criminalităţii.
Scopul acestui sistem unitar al domeniilor de luptă împotriva criminalităţii îl

reprezintă stăpânirea fenomenului criminal, adică menţinerea criminalităţii în anumite
limite şi structuri suportabile din punct de vedere social. Acest sistem unitar este
creaţia statului şi este aplicat prin voinţa statului, prin intermediul deciziilor de
politică anticriminală.
TEME:
- Care este finalitatea celor trei domenii principale de luptă împotriva
criminalităţii?
- Ce se înţelege prin stăpânirea fenomenului criminal?
- Ce se înţelege prin practică anticriminală?
Prin modalitate de cunoaștere înțelegem modalitatea științifică de abordare a

fenomenului criminal, perspectiva din care este analizat acesta.
Preocupările privind găsirea unor modalităţi de cunoaştere în cercetarea

criminologică au variat în funcţie de epocă, de specialiştii implicaţi (medici, jurişti,
sociologi etc.), de obiectul cercetării (crimă, criminal, criminalitate) sau conjunctura
socio-politică. În aceste condiţii, modalităţile de cunoaştere pot fi clasificate după
diverse criterii, motiv pentru care vom folosi criteriul cronologic.
Urmăreşte stabilirea caracteristicilor externe (aparente) ale fenomenului

criminal. Folosește aprecieri cantitative, preocupările fiind mai mult de natură
descriptivă.
Categorii utilizate de cunoaşterea descriptivă sunt:
29
a) Volumul criminalității - reprezintă o evaluare cantitativă a fenomenului

criminal;
b) Structura criminalității - presupune o delimitare a criminalității în funcție de
categorii de fapte penale sau în funcție de alte criterii;
c) Dinamica criminalității - are în vedere evoluția și variația în timp și în spațiu
a criminalității. Evoluția în timp a criminalității poate avea în vedere:
- tendinţele pe termen lung;
- variaţiile sezoniere, în funcție de anotimpuri;
- mişcările accidentale, datorate unor evenimente neașteptate.
Cunoașterea descriptivă reprezintă o primă etapă în cercetarea criminologică,

care este necesară și celorlalte modalități de cunoaștere, fiind întâlnită întotdeauna în
cercetarea criminologică.
TEMĂ:
- Explicaţi noţiunile de volum, structură şi dinamică a criminalității.
Vizează aflarea cauzelor, condiţiilor si factorilor care determină sau

favorizează fenomenul criminal.
Mai este denumită și cunoașterea cauzală, preocupările etiologice fiind

influențate de apariția școlii pozitiviste. Aflarea cauzelor fenomenului criminal a
reprezentat un pas important în studierea acestui fenomen.
Explicaţiile de natură cauzală se bazează pe concepte precum: cauze, condiţii,

factori etc.
30
Cercetarea cauzală a evidențiat existența unor factori diverși care influențează

fenomenul criminal. Astfel, abordările etiologice au plecat de la premisa că orice
comportament uman este determinat de anumite cauze, motiv pentru care aceste
abordări s-au caracterizat încă de la început prin cercetări efectuate în diverse domenii
ştiinţifice: biologie criminală, sociologie criminală şi psihologie criminală.
TEMĂ:
- Ce categorii de factori pot acţiona asupra fenomenului criminal?
Urmăreşte întelegerea tuturor mecanismelor interne prin care un individ

ajunge să comită un act criminal.
Cunoașterea dinamică încearcă să explice conduita criminală prin analiza

etapelor care însoțesc trecea la act. Analiza are în vedere conduita criminală privită ca
acțiune izolată a unui individ, distinctă de alte acte ale acestuia. Prin această
modalitate de analiză se încearcă o explicație a actului criminal independentă de
factori endogeni sau exogeni.
Explicaţiile bazate pe cunoaşterea dinamică folosesc categorii economice

precum: eficienţă, raţionalitate, oportunitate, utilitate, finalitate etc.
TEMĂ:
- Ce aspecte preocupă această modalitate de cunoaştere?
31
Urmăreşte să stabilească, pe baza unor criterii ştiinţifice, valoarea mijloacelor

aplicate în lupta împotriva fenomenului criminal.
În numeroase cazuri, atât legile penale cât și legile de organizare și funcționare

a instituțiilor chemate să pună în aplicare legea penală reprezintă expresia unor acte
de voință politică, care nu țin cont întotdeauna de rezultatul cercetărilor științifice cu
privire la fenomenul criminal. În aceste condiții, este necesar să fie stabilite ierarhii
valorice cu privire la mijloacele anticriminale, care să țină cont exclusiv de criterii
ștințifice, pentru a putea fi realizate corecțiile necesare.
Criteriile ştiinţifice sunt legate de noţiunea de eficacitate, respectiv de efectele

mijloacelor utilizate împotriva fenomenului criminal.
TEMĂ:
- Comentaţi în ce măsură mijloacele utilizate în practica anticriminală au la bază
rezultate ale unor cercetări ştiinţifice.
Procedeele utilizate în cercetarea criminologică pot fi grupate în două

categorii: metode şi tehnici.
32
C1) Metode
Cuvântul metodă are origine greacă, însemnând într-o traducere liberă calea ce
trebuie urmată.
Noţiunea de metodă ştiinţifică poate fi definită ca ansamblul procedeelor care

conduc gândirea spre cunoaştere.
logica admite existența a două metode generale: inducția și deducția.
a) Metoda inductivă
Constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea trece de la particular la
general.
b) Metoda deductivă
Reprezintă un ansamblu de procedee care constă în aplicarea unui principiu
general la un caz particular.
Primele cercetări ştiinţifice în criminologie au fost dominate de utilizarea

metodei inductive, aceasta fiind principalul instrument de lucru pentru şcoala
pozitivistă, deşi pozitiviştii nu excludeau utilizarea metodei deductive.
În realitate, cercetarea criminologică foloseşte ambele metode de cercetare, fie

individual, fie, cel mai frecvent, combinate în cadrul unei metode mai vaste, care
poartă denumirea de metoda empirică, pe care o vom explica în continuare.
c) Metoda empirică
Această metodă este proprie ştiinţelor empirice bazate pe observarea realităţii
şi pe experienţă şi este rezultatul combinării primelor două metode.
33
În schema clasică a metodei empirice se disting trei etape: observarea faptelor,

inducţia ipotezei şi verificarea experimentală.
Observarea faptelor prezintă trei particularități în cercetarea criminologică:

i) percepţia directă a fenomenului criminal este foarte rară şi cu totul
întâmplătoare.
ii) criminalitatea se caracterizează prin subiectivitate, complexitate şi istoricitate,
prin urmare, în cercetarea criminologică nu avem de-a face cu fapte obiective,
simple şi reproductibile la infinit.
iii) persoana care analizează faptele în mod obiectiv este foarte greu să fie neutră,
având în vedere că în mod natural orice persoană tinde să se asocieze cu realitatea
pe care o observă.
Inducţia ipotezei include metoda generală a inducţiei şi are la bază observarea

faptelor, pe baza căreia încearcă enunţarea unei ipoteze.
Verificarea experimentală include metoda generală a deducţiei şi constă în

verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observaţii
particulare.
d) Alte metode: clasificări deverse.

1. clasificarea bazată pe diferenţa dintre cercetarea criminalităţii
si cercetarea crimei
2. clasificarea care porneşte de la enumerarea activităţilor
concrete de cercetare ( este si cazul lui Edwin Sutherland)
3. clasificarea care distinge între metoda cantitativă şi metoda
calitativă
TEMĂ:
- Care sunt particularităţile metodei empirice în cercetarea criminologică?
34
C2) Tehnici de cercetare
Prin tehnică de cercetare se desemnează felul practic în care se utilizează o

metodă, procedeul concret prin care se obţin date despre realitatea studiată.
În cercetarea criminologică sunt utilizate în concret foarte multe procedee.

Prin urmare, prezentarea tehnicilor este la rândul său diversă şi niciodată nu poate fi
completă. În aceste condiţii, va fi făcută o clasificare a tehnicilor în funcţie de
diferenţierea între cercetarea criminalităţii (tehnici macro-criminologice) şi
cercetarea crimei ca fenomen individual (tehnici micro-criminologice)
C2.1) Tehnicile macro-criminologice

- sunt procedee care permit obţinerea de date cu privire la criminalitate, măsurarea
acesteia.
Principalele tehnici macro-criminologice:
a) Statisticile criminale – procedee prin care se contabilizeaza si exprimă

numeric diferitele categorii de criminalitate.
Există două tipuri de statistici:
- statistici oficiale;
- statistici private.
Datele oferite de statisticile criminale sunt relative deoarece există diferiţi
factori care le pot vicia şi de aceea ele trebuie să fie interpretate cu prudenţă.
Factori obiectivi care concurează la vicierea statisticilor:

- modificări intervenite în legislaţie;
- modificări intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a
datelor, eventualele erori materiale în înregistrare;
- fluctuaţiile intervenite in activitatea organelor represive.
Factori subiectivi:
- falsificarea datelor pur şi simplu;
35
- prezentarea trunchiată a datelor şi punerea în lumină cu precădere a

anumitor cifre;
- campaniile anti-x infracţiune.
TEME:
- Explicaţi de unde provine relativitatea statisticilor criminale.
- În ce fel pot fi influenţate datele statistice de campaniile împotriva anumitor
infracţiuni?
b) Tehnicile de evaluare a cifrei negre - reprezintă acele procedee prin care se

stabileşte cu aproximaţie valoarea cifrei negre a criminalităţii; ele sunt de două feluri:
1. Anchetele de auto-confesiune;
2. Anchetele de victimizare.
c) Estimările privind costul crimei - constau în evaluarea prejudiciilor materiale

cauzate prin comiterea de infracţiuni la care se adaugă si evaluarea cheltuielilor
necesare întreţinerii şi funcţionării aparatului represivo-preventiv.
C2.2) Tehnicile micro-criminologice

- sunt procedeele care permit cunoaşterea crimei ca fenomen individual.
Principalele tehnici micro-criminologice:
a) Examenul clinic
- presupune observarea delincventului condamnat la locul de detenţie: studierea
dosarului de personalitate, control medical, anchetă socială completă.
- bazele examinării clinice au fost puse de criminologul belgian Etienne de Greeff.
b) Biografiile criminale
36
- reprezintă procedee de investigare a trecutului delincventului prin : interviuri cu

acesta, exploatarea surselor cu caracter biografic (fişe medicale, cazier judiciar, acte
civile etc.), autobiografiile spontane.
c) Studiile de urmărire (follow up studies)

- sunt procedee destinate a observa devenirea criminalului, evoluţia acestuia pe o
perioadă lungă de timp (5-15 ani) dupa efectuarea pedepsei.
- cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate in SUA in anii 50-60.
d) Studiile prin cohorte

- reprezintă procedee destinate a sesiza devenirea colectivă a unui ansamblu de
subiecţi, aparţinând unei anumite categoriri.
Cohorta este ansamblu indivizilor care au trait in cursul aceleiasi perioade un
eveniment fundamental din existenţa lor, cum ar fi naşterea sau căsătoria.
Atunci când ne propunem să stabilim finalitatea cercetării criminologice va

trebui să identificăm scopul şi funcţiile acesteia.
a) Scopul imediat – cunoaşterea fenomenului criminal în toată complexitatea lui,

prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină si respectiv favorizează, precum
şi a proceselor care îl caracterizează.
b) Scopul mediat – stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în practica
anticriminală, pentru limitarea fenomenului criminal şi a consecinţelor acestuia.
37
Într-o delimitare cu caracter general avem: o funcţie teoretică si o funcţie

practică.
Într-o altă clasificare avem: funcţia teoretico-aplicativă pe de o parte si

funcţiile aplicativă şi prospectivă pe de alta parte.
Într-o a treia clasificare avem:

a) funcţia descriptivă - stabilirea caracteristicilor exterioare ale fenomenului
criminal;
b) funcţia explicativă - explicarea cauzelor fenomenului criminal și aflarea
mecanismelor și proceselor de trecere la actul criminal;
c) funcţia predictivă - anticiparea evoluției fenomenului criminal;
d) funcţia profilactică - găsirea soluțiilor de prevenire și limitare a criminalității.
Definirea criminologiei presupune delimitarea acesteia în cadrul ansamblului

ştiinţelor criminale pentru ca în final să fie găsită definiţia prin care criminologia să
poată fi individualizată.
Domeniul criminologiei presupune realizarea unei delimitări a criminologiei

față de alte preocupări ştiinţifice sau practice care sunt legate de fenomenul criminal.
Așa cum am mai arătat, cercetarea criminologică are două obiecte de cercetare, cărora
le corespund două orientări distincte de cercetare: o orientare teoretică și una practică.
38
Având în vedere cele două orientări ale cercetării criminologice, putem împărți
criminologia în două ramuri principale: criminologia teoretică și criminologia
aplicativă.
Criminologia teoretică are în vedere analiza fenomenului criminal, sens în

care sunt culese și prelucrate date și informații cu privire la acesta, pentru a înțelege
cauzele, factorii care îl generează și favorizează.
În ceea ce privește criminologia aplicativă, aceasta are în vedere practica

anticriminală, folosind concluziile criminologiei teoretice pentru a găsi cele mai bune
soluții de prevenire și combatere a criminalității și de tratament al delincvenților prin
intermediul celor trei documenii de luptă împotriva criminalității: dreptul penal,
tratamentul delincvenților și prevenirea criminalității.
TEMĂ:
- Evidenţiaţi printr-o reprezentare grafică, după care explicaţi deosebirea dintre
criminologia teoretică şi criminologia aplicativă.
Dreptul penal reprezintă:

- o ramură a sistemului de drept
- o ramură a ştiintelor juridice
Criminologia se află într-o relaţie de interdependenţă atât cu dreptul penal ca

ramură a sistemului de drept cât şi cu dreptul penal ca ştiinţă.
Pe de o parte, criminologia utilizează unele concepte din dreptul penal, pe de

altă parte, rezultatele cercetării criminologice pot fi utilizate în ameliorarea legislaţiei
penale şi în doctrina penală.
39
Diferenţa esențială între criminologie și dreptul penal constă în aceea că în

timp ce prima este o știință empirică, ce utilizează cu prioritate raționamentele
inductive, cea de a doua este o ştiinţă normativă, ce operează cu metoda deducţiei.
Politica anticriminală a fost definită ca analiza și înțelegerea fenomenul

criminal, pe de o parte, şi punerea în aplicare a unei strategii pentru a răspunde
situaţiilor de delincvenţă sau devianţă, pe de altă parte. Rezultă un dublu caracter al
politicii anticriminale:
- ştiinţa politicii anticriminale;
- practica anticriminală.
Din definiţia dată nu rezultă un element important: decizia de politică

anticriminală. Aceasta exprimă voinţa politică si are un caracter statal. Luând în calcul
şi acest element se ajunge la următoarea definiţie:
Politica anticriminală reprezintă ansamblul teoriilor şi strategiilor concepute

în scopul stăpânirii fenomenului criminal precum și sistemul mijloacelor aplicate
efectiv, de stat, în acelaşi scop.
Înţeleasă în sensul arătat anterior, politica anticriminală stabileşte cu

criminologia o primă relaţie în plan teoretic, în sensul că rezultatele cercetării
criminologice fundamentale trebuie să fie valorificate de ştiinţa politicii anticriminale.
O a doua relaţie se stabileşte în plan practic, criminologia aplicativă fiind cea care îşi
propune evaluarea practicii anticriminale, deci evaluarea unei ,,părţi’’a politicii
anticriminale.
TEMĂ:
40
- Explicaţi cum se stabileşte la nivel teoretic şi în plan practic legătura între

criminologie şi politica anticriminală.
În noţiunea de control se include atât cunoaşterea fenomenului criminal cât şi

stăpânirea acestuia.
Criminologia, dreptul penal şi politica anticriminală au o contribuţie esenţială

la asigurarea controlului asupra fenomenului criminal.
Într-o variantă ideală sistemul de control al fenomenului criminal ar trebui să

aibă, în mare, următoarea dinamică: într-un prim circuit, criminologia teoretică
analizează fenomenul criminal iar datele obţinute sunt transmise ştiinţei politicii
anticriminale care, pe baza datelor obţinute, elaborează proiecte normative şi strategii
de combatere a fenomenului criminal; proiectele se vor transforma în decizii de
politică anticriminală, iar punerea lor în aplicare se va face prin intermediul
mijloacelor (juridice ori empirice) care acţionează în zona practicii anticriminale; într-
un al doilea circuit intervine criminologia aplicativă, care va evalua practica
anticriminală şi impactul acesteia asupra fenomenului criminal pentru a identifica
soluţiile cele mai utile în prevenirea şi combaterea fenomenului criminal; datele astfel
obţinute vor fi retransmise în zona ştiinţei politicii anticriminale pentru corectarea
măsurilor iniţiale.
Definiţia criminologiei – caracterul compex şi dificil de abordat al obiectului

criminologiei a impus existenţa unor maniere diferite de abordare concretizate in
diverse tipuri de definiţii.
41
Tipuri de definiţii
1. O primă diferenţiere are ca sursă principală perceperea sau abordarea

diferită a domeniului criminologiei. Au existat două tendinţe:
- pe de o parte, tendinţa de realizare a unor cercetări specializate, cu
caracter etiologic;
- pe de altă parte, o tendinţă integratoare, de reunire a tuturor cercetărilor
specializate sub umbrela unei ştiinţe unice, complexe.
Au rezultat două maniere de definire a criminologiei:

a) definiţiile de tip restrictiv – considerau criminologia drept o ştiinţă a cauzelor
criminalităţii, străină de preocupările profilactice;
b) definiţiile de tip extensiv – care au prezentat criminologia drept o ştiinţă
integratoare, preocupată atât de etiologia criminală, cât şi de aspectele
preventiv-represive.
2. A doua diferenţiere rezultă din abordarea diferită a obiectului criminologiei
Exemple de diferite definiţii

- definiţia dată de E. Durkheim
- definiţia dată de Enrico Ferri
În prezent doctrina criminologică este dominată de o viziune echilibrată în

ceea ce priveşte definiţia criminologiei, reţinându-se atât preocupările etiologice şi
dinamice în raport cu fenomenul criminal cât şi preocupările profilactice.
Posibilă definiţie: criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter

ştiinţific ce se ocupă pe de o parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind
cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte cu evaluarea practicii
anticriminale, în scopul optimizării acesteia.
42
F) Întrebări şi subiecte:
1) Care sunt sensurile noţiunii de crimă;
2) Noţiunea de criminalitate. Clasificarea subiectivă;
3) Clasificarea obiectivă a criminalităţi;
4) Cifra neagră a criminalităţii; factorii care o generează, posibilităţi de evaluare;
5) Criminalitatea aparentă;
6) Criminalitatea legală;
7) Practica anticriminală: noţiune; mijloacele şi domeniile de luptă împotriva

criminalităţii;
8) Explicaţi principalele categorii cu care operează cunoaşterea descriptivă (volum,

structură, dinamică);
9) Arătaţi care sunt deosebirile dintre cunoaşterea cauzală şi cunoaşterea dinamică;
10) Explicaţi în ce constă cunoaşterea axiologică şi precizaţi la care dintre obiectele

cercetării criminologice se referă;
11) Metoda empirică şi particularităţile ei în cercetarea criminologică;
12) Tehnicile macrocriminologice;
13) Tehnicile microcriminologice;
43
14) Scopul şi funcţiile cercetării criminologice;
15) Dreptul penal şi criminologia;
16) Politica anticriminală şi criminologia;
17) Controlul fenomenului criminal;
18) Definiţia criminologiei.
G) Rezumat
Această prelegere analizează obiectul cercetării criminologice, modalităţile de

cunoaştere, procedeele şi finalitatea în cercetarea criminologică, precum şi definirea
criminologiei.
Criminologia cunoaşte două obiecte de cercetare, respectiv pe lângă obiectul

originar, denumit fenomenul criminal, este prezent şi un al doilea obiect, denumit
practica anticriminală.
În ceea ce priveşte fenomenul criminal, sunt analizate noţiunile de crimă,

criminal şi criminalitate, insistându-se în mod deosebit pe cele trei înţelesuri posibile
ale noţiunii de crimă, precum şi pe clasificarea obiectivă a criminalităţii.
În privinţa celui de-al doilea obiect al cercetării criminologice, denumit

practica anticriminală, este prezentat dublul caracter al cercetării criminologice şi
conţinutul practicii anticriminale, care cuprinde ansamblul mijloacelor şi a domeniilor
principale de luptă împotriva criminalităţii. Practica anticriminală reprezintă sistemul
mijloacelor aplicate de către stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal.
44
Modalităţile de cunoaştere în cercetarea criminologică sunt : cunoaşterea

descriptivă, cauzală, dinamică şi axiologică.
Procedeele utilizate în cercetarea criminologică pot fi clasificate în două

categorii: metode şi tehnici. Metodele generale pot fi clasificate în metoda inductivă,
deductivă şi empirică dar există şi alte modalităţi de clasificare a metodelor în funcţie
de diverse criterii de referinţă.
Având în vedere că prezentarea tehnicilor poate fi extrem de diversă şi, de

obicei, doar parţială, este făcută o clasificare a tehnicilor în funcţie de diferenţierea
între cercetarea criminalităţii (tehnici macro-criminologice), pe de o parte, şi
cercetarea crimei şi criminalului (tehnici micro-criminologice), pe de altă parte.
În cadrul finalităţii cercetării criminologice sunt analizate scopul cercetării

criminologice şi funcţiile cercetării criminologice.
În finalul prelegerii este prezentat domeniul criminologiei şi diverse definiţii

ale criminologiei.
H) Bibliografie
1. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 8, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2019
2. E. Seeling, Traite de criminologie, Ed. P.U.F., 1990
3. R. Vouin, J. Leaute, Droit Penal et Criminologie, Ed. P.U.F., 1956
4. G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16e ed., Dalloz, 1997
5. M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998
6. J. Pradel, Droit Penal Compare, Ed. Dalloz, 1995
45
7. F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau Droit Penal, Tome I, Droit penal general,

Ed. Economica, 1995
8. G. Picca, La criminologie, 3e Ed., P.U.F., 1993
9. R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entirement refondue et augmentee,

Felix Alcan, editeur, Paris, 1905
10. B. di Tullio, Manuel d’antropologie criminelle, Ed. Payot, Paris, 1951
11. J. Pinatel, Traite de droit penal et Criminologie, Tome III, Ed. Dalloz, 1963
12. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Şansa, 1992
13. C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a V-a, Ed.
Universul Juridic 2006
14. R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, 1995
15. G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Criminologie et science penitentiaire,

troisieme edition, Dlloz, 1972
16. A. Hesnard, Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963
17. J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971
18. G. Canepa, L’epistemologie et la recherché criminologique, Revue de Droit penal

et Criminologie (belge) nr. 8/1971
19. R. Vouin, J. Leaute, Droit penal et criminologie, Ed. P.U.F., 1956
20. H.S. Becker, Outsiders, Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985
46
21. D. Julia, Dictionnaire de la philosophie, Ed. Club France Loisirs, Paris, avec
l’autorisation de la Libraire Larousse, 1984
22. E. Ferri, La sociologie criminalle, traduit de l’italien par. I. Terrier, Ed. Felix
Alcan, Paris, 1905
23. E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Principes de criminologie, version francaise

etablie sur le texte de la sixieme edition de „Principles of Criminology”, Ed. Cujas,
Paris, 1966, prima parte, capitolul al III-lea
24. J. C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 a nos hours, Ed.

Robert Lafont, Paris, 1981
25. M. Cusson, Deliquants pourquoi?, Ed. Armand Colin, 1981
26. E.T. Glueck, La conformation somatique dans la prevision de la delinquance,

Revue de Science Criminelle et de Droit penal Compare nr. 1/1958
27. A.M. Favard, J. Pinatel, Etude par cohortes, Annales Internationales de

Criminologie 1979-1980 (Volume 18 nr. 1)
28. A. Dincu, Bazele cirminologiei, Ed. Pro Arcadia, 1995
29. A.G.P. de Molina, Criminologia – Una introduccion a sus fundamentos teoricos

para juristas, 3a Ed. Tirant lo Blanch (Valencia), 1996
30. M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998
31. C. Lazerges, La politique criminelle, Ed. „Que sais-je?”, P.U.F., 1987
32. E. Durkheim, Les regles de la methode sociologique, Ed. P.U.F., 1956
33. M. Laignel-Levastine, V.V. Stanciu, Precis de criminologie, Ed. Payot, Paris,

1950
47
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. II
Primele explicaţii cu privire la fenomenul criminal
CUPRINS

A4) Dimensiunea criminologică

B5) Scoala sociologică
D) Rezumat
E) Bibliografie
48
OBIECTIVE
 Descrierea conjuncturii în care Cesare Beccaria şi-a publicat lucrarea

“Despre delicte şi pedepse”;
 Cunoaşterea principalelor idei exprimate de Cesare Beccaria în lucrarea

sa;
 Înţelegerea importanţei şi actualităţii gândirii beccariene;
 Prezentarea primelor explicaţii ale fenomenului criminal, care pot fi

grupate în jurul unor Şcoli criminologice.
Primele explicații cu privire la fenomenul criminal
Definiţia criminologiei etiologice: acea subramură a criminologiei teoretice

ce se ocupă cu studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină ori
favorizează fenomenul criminal.
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, este considerat fondatorul dreptului

penal modern. Lucrarea lui Beccaria „Despre delicte şi pedepse” prezintă şi astăzi un
real interes, care nu este numai de ordin istoric. După mai bine de două secole, prin
valoarea lor, ideile lui Beccaria sunt încă actuale.
49
Lucrarea Despre delicte şi pedepse a aparut la Milano, în anul 1764. Autorul,

Cesare Beccaria, era la vremea aceea un necunoscut ce nu împlinise încă 27 de ani.
Conştient de « erezia » ideilor sale autorul şi-a luat unele măsuri de precauţie
pentru a evita o ciocnire directă cu autorităţile.
Contrar temerilor autorului, cartea a avut un succes imediat si spectaculos.
Ideile cuprinse în această lucrare au declanşat transformări rapide si radicale in

sistemele penale ale unor state europene. Principiile umaniste formulate în cuprinsul
tratatului au stat la baza redactării unor articole importante din «Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanulu » de la 1789.
Beccaria şi-a facut studiile preuniversitare într-un colegiu iezuit. Ulterior a

obtinut titlul de doctor în drept canonic şi drept roman, absolvind cursurile
Universitatii din Pavia. Baccaria nu a urmat însa o cariera juridică.
Ulterior publicării tratatului Beccaria a abandonat atât studiile juridice cât şi pe

cele filozofice. El a fost numit profesor de economie politică la Universitatea din
Milano.
Deşi a mai publicat cateva lucrări în domeniul economiei precum şi un studiu

« despre natura stilului », singura lucrare cu adevarat valoroasă a lui Beccaria a rămas
Tratatul despre delicte si pedepse.
În Tratatul său, Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal, cu

rădăcini adânci, iar pe locul rămas gol, fixează doar câţiva « piloni ». El a fost
conştient că dacă ar fi oferit variante complete, acestea ar fi fost la rândul lor
imperfecte, iar confruntarea ar fi fost deturnată spre criticarea acestora.
50
TEMĂ:
- Ideile cuprinse în Tratatul lui Beccaria au declanşat transformări radicale în
sistemele penale ale mai multor state europene. Daţi exemple de astfel de
transformări.
Structura lucrării lui Beccaria are la bază doua coordonate:

- demolarea vechilor şabloane ale gândirii juridico-penale, total
anacronice;
- stabilirea principiilor de bază în vederea unei noi construcţii legislative
în domeniul penal.
Pe aceste două coordonate, principalele idei exprimate în opera lui Beccaria ar

putea fi sistematizate astfel:
1. Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării

unui corp de legi scrise, clare si accesibile.
Meritul lui Beccaria constă mai ales în justificarea principiului legalității

delictelor și pedepselor. Astfel, Beccaria subliniază cale trei garanții majore pe care le
presupune principiul legalității:
- cetăţeanul nu poate fi limitat în drepturile sale individuale decât prin
voinţa legiuitorului, ca reprezentant al voinţei generale;
- cetăţeanul trebuie sa fie protejat impotriva abuzurilor puterii;
- cetăţeanul trebuie să cunoască ceea ce este permis şi ceea ce este
interzis.
TEMĂ:
51
- Explicaţi evoluţia principiului legalităţii delictelor şi pedepselor, principiu susţinut

de ideea codificării delictelor şi pedepselor, exprimată de Beccaria.
2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi prin

urmare util pentru conservarea ordinii sociale.
Beccaria susţine necesitatea unor pedepse proporţionale cu delictul. În acelaşi

timp, pedeapsa nu trebuie să urmareasca o chinuire a vinovatului.
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte.
Beccaria atrage atenţia că violenţa pedepselor este contagioasă şi determină

creşterea violenţei în comportamentele individuale. Sălbăticia pedepselor este nu
numai inumană, dar şi inutilă, deoarece nu rigoarea supliciului, ci certitudinea
pedepsei poate exercita un rol preventiv.
4. Desfiinţarea pedepsei cu moartea.
Beccaria este primul care, într-o lucrare publicată pune sub semnul întrebării
dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea, solicitând abolirea acesteia.
Pedeapsa cu moartea nu poate fi întemeiată pe nici un drept.
Pedeapsa cu moartea nu este nici necesară şi nici utilă.
«Spectacolul înspăimântător dar momentan al morţii unui scelerat este pentru

crimă o frână mai slabă decât lungul şi continuul exemplu al unui om privat de
libertatea sa.»
TEMĂ:
- Beccaria admite existenţa a două excepţii, două situaţii în care pedeapsa cu
moartea ar putea fi necesară. Care sunt acestea?
52
REFERAT:
- Desfiinţarea pedepsei cu moartea.
5. Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca

judecata şi probele să fie publice.
Beccaria critică ierarhia probelor şi sugerează ca la baza aprecierii

judecătorului să stea "intima convingere". O asemenea convingere nu poate fi formată
decât pe baza unui proces public şi contradictoriu.
Este criticat sistemul prin care se impune inculpatului prestarea unui jurământ.
6. Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a

probelor.
Este demascat în mod virulent caracterul inuman al torturii, dar în acelaşi timp
este demonstrată inutilitatea, ineficienţa juridică a acesteia.
7. Necesitatea prevenirii delictelor.
In finalul cartii sale Beccaria ajunge la concluzia că “merită mai mult a

preveni crimele, decât a le pedepsi”.
Ideea de prevenire apare ca o finalizare firească a tuturor concepţiilor

exprimate de Beccaria în legătură cu natura şi rolul legii penale, cu natura şi rolul
pedepsei.
TEMĂ:
- Ideea necesităţii prevenirii delictelor mai fusese exprimată până la Beccaria?
53
Multe din ideile lui Beccaria, deşi la prima vedere exprimă realităţi juridice
incontestabile, au ramas şi in prezent, cel putin parţial, simple deziderate, de unde şi
caracterul lor mereu actual.
1) Principiul legalităţii este lipsit de finalitate atâta timp cât, din cauza
inflaţiei legislative şi a lipsei de claritate a unor incriminări,
destinatarul legii penale nu mai este în măsură să o cunoască;
2) Caracterul retributiv al pedepselor domină politicile represive, în

detrimentul caracterului educativ;
3) Cercetări criminologice recente au confirmat faptul că certitudinea

pedepsei are un rol preventiv mai eficient decât severitatea pedepsei.
4) Deşi la nivel european pedeapsa cu moartea a fost abolită, în lume

există încă un mare număr de state unde pedeapsa capitală este încă
aplicată, fapt ce face ca dezbaterea pro şi contra acestei pedepse să fie
de mare actualitate.
5) Există în continuare diferenţe marcante între sistemul acuzatorial

(anglo-american) şi cel inchizitorial, sau mixt, specific Europei
continentale.
6) Tortura, deşi a fost scoasă din arsenalul legal al mijloacelor de

anchetă din ţările civilizate, continuă să fie utilizată în mod ilegal la
proporţii îngrijorătoare.
7) Prevenirea criminalităţii reprezintă componenta esenţială a oricărei

politici anticriminale contemporane.
54
TEMĂ:
- Eplicaţi actualitatea fiecareia din ideile exprimate de Beccaria în opera sa Despre
delicte şi pedepse.
A4) Dimensiunea criminologică a operei lui Beccaria
Opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu un mare impact socio-

legislativ şi de o mare longevitate.
Creaţia lui Beccaria are o dimensiune criminologică incontestabilă, chiar dacă

se bazează destul de mult pe intuiție și pe raționamente deductivee.
În cursul Tratatului regăsim germeni ai ideilor exprimate ulterior de Ferri,

Garofalo, Sutherland.
Beccaria a avut intuiţii corecte din punct de vedere criminologic, cum ar fi:
- rolul certitudinii pedepsei în limitarea criminalităţii;
- caracterul criminogen al unor practici şi institutii juridice.
REFERAT:
- Despre delicte şi pedepse - actualitatea principiilor (ideilor) lui Beccaria
55
Principiile enunţate de Beccaria în tratatul său au stat la baza Şcolii clasice a

dreptului penal, care a dominat timp de un secol gândirea juridică penală, ducând la
ameliorarea tehnicilor juridice şi la o primă umanizare a justiţiei penale. În ciuda
reformelor penale, fenomenul criminal îşi continuă însă ascensiunea, motiv pentru
care, către prima jumătate a secolului al XIX-lea apar primele explicaţii ale
fenomenului criminal, grupate în jurul unor şcoli criminologice.
Reprezentanţi ai acestei scoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques

Quetelet si francezul ndre Michel Guerry.
Lambert Adolphe Quetelet (1796-1874), doctor in matematică, a fost

directorul Observatorului astronomic din Bruxelles.
Principala sa lucrare a fost "Despre om şi dezvoltarea facultăţilor sale sau Eseu

de fizică socială", unde sunt cuprinse principalele constatări legate de fenomenul
criminal. Această lucrare completată şi revizuită a fost republicată spre sfârşitul
carierei lui Quetelet sub denumirea "Fizica socială sau Eseu cu privire la dezvoltarea
facultăţilor omului".
Quetelet aplică fenomenelor sociale metode împrumutate din fizică şi

realizează o ştiinţă a omului mediu, fizica socială.
Accentuează importanţa educatiei morale, care prevalează asupra instrucţiei

şcolare.
56
Apreciază că nu sărăcia generează criminalitate ci, mai degrabă discrepanţa

între posibilităţile materiale şi nevoile, aspiratiile oamenilor.
Andre-Michel Guerry (1802-1866), jurist de profesie, a fost directorul

departamentului de statistică penală de la Ministerul Justiţiei din Franţa.
Lucrări : - "Eseu asupra statisticii morale in Franţa";

- "Statistica morală a Angliei comparată cu Statistica morală a Franţei".
Repartizează departamentele franceze în cinci regiuni în cadrul cărora observă

o regularitate a criminalităţii. Din această regularitate remarcabilă rezultă ideea
potrivit căreia “precum fenomenele naturale, comportamentul uman este şi el supus
unor legi’’.
Constată şi el, ca şi Quetelet, că nici sărăcia şi nici instrucţia şcolară nu au o

influenţă directă asupra dinamicii criminalităţii.
Cercetările ambilor reprezentanţi ai şcolii geografice s-au bazat pe primele

statistici criminale europene.
Cei doi cercetători au formulat "Legea termică a criminalităţii", lege potrivit

căreia: "infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul
sezonului cald, iar infracţiunile contra patrimoniului predomină în regiunile nordice
şi în timpul sezonului rece".
TEMĂ:
- Ce constată Legea termică a criminalităţii?
57
Alexandre Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la

Universitatea din Lyon, a fost principalul exponent al acestei şcoli.
Teoria lui Lacassagne se poate rezuma la câteva aforisme care au rămas

celebre:
- Orice act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă;
- Orice crimă este un obstacol în calea progresului;
- Mediul social este "supa de cultură" a criminalităţii; microbul este
criminalul, un element care nu are importanţă decât în ziua în care
găseşte "supa" care îl face să fermenteze;
- Societăţile au criminalii pe care îi merită.
Opiniile mai sus mentionate au reuşit să inducă în eroare pe mulţi istorici ai

criminologiei, care au facut din Lacassagne "şeful" unei şcoli a mediului social practic
inexistentă.
În realitate, Lacassagne a fost un partizan al frenologiei lui Gall şi un

admirator secret al lui Lombroso pentru criticarea caruia şi-a dedicat aproape întreaga
energie.
La moartea lui Lombroso, Lacassagne abandonează orgoliile şi publică un

articol elogios la adresa rivalului sau.
Astfel, se poate concluziona că Lacassagne a fost în realitate un partizan al

determinismului biologic, iar nu sociologul despre care s-a discutat în criminologie.
Deși insista asupra rolului mediului social, Lacassagne și școala sa erau de acord în
realitate cu teoriile privind ereditatea crimei, împărtășite de colegii săi italieni.
58
Are ca fundament opiniile formulate de Marx (1818-1883) şi Engels (1820-

1895).
Potrivit concepției marxiste, criminalitatea depinde de condițiile economice, în

sensul că inegalitatea economică generează criminalitate.
Din considerente ideologice şcoala socialistă prezintă o variantă extremă,

transformând explicaţii parţiale în explicaţii cu caracter general, valabile pentru
fenomenul criminal în ansamblu. Se comite astfel o eroare de ordin ştiinţific, sesizată
chiar în epocă de Garofalo. Acesta arată că, dacă fenomenul criminal ar fi o expresie a
inegalităţilor economice, nu ar trebui să avem atâţia proletari şi ţărani victime ale unor
infracţiuni şi nu ar trebui ca reprezentanţii claselor înstărite să se regăsească atât de
des printre infractori.
Căderea comunismului a antrenat pierderea unicului suport al criminologiei

marxiste, cel ideologic.
TEMĂ:
- Cum a combătut Garofalo teoriile socialiste?
59
Fondatorul acestei orientări a fost criminologul francez Gabriel Tarde (1843-

1904).
Principalele lucrări : "Criminalitatea comparată" şi "Legile imitaţiei".
Constată o creştere a criminalitătii în cifră absolută, de proporţii îngrijorătoare.
Atrage atenţia asupra unor capcane ale statisticilor. Astfel, a observat o

scădere a numarului de crime, în timp ce delictele crescuseră de trei ori. Era vorba
însă de o deformare a realităţii ca urmare a faptului că un număr mare de fapte au
trecut din categoria crimelor în cea a delictelor.
Teoria lui Tarde se fondează pe constatarea potrivit căreia raporturile

interumane sunt guvernate de un fapt social fundamental: imitaţia. Comportamentul
criminal este un comportament imitat.
Tarde considera că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp cât nu

avem de a face decât cu raporturi interindividuale.
Privită ca teorie socială cu caracter general, construcţia lui Tarde este

criticabilă. Cu toate acestea, rolul important al imitaţiei în cadrul comportamentului
uman este subliniat şi în psihologia contemporană.
TEMĂ:
- Explicaţi rolul imitaţiei în raporturile interumane în opinia lui Gabriel Tarde.
60
B5) Scoala sociologică
Principalul reprezentant este Emile Durkheim (1858-1917).
Principalele lucrări ale acestuia : "Despre diviziunea muncii sociale",

"Regulile metodei sociologice", "Suicidul", "Două legi ale evoluţiei penale".
E. Durkheim reduce faptele morale la fapte sociale, pe care le consideră

independente de conştiinţa individuală. El consideră crima un fenomen de normalitate
socială.
Crima este nu numai un element inerent oricărei societăţi sănătoase, ci chiar

un "factor de sănătate publică", ceea ce duce la următoarele concluzii:
1. din moment ce crima este un fenomen normal, ea nu provine din cauze
excepţionale, ci din structura însăşi a culturii căreia îi aparţine;
2. deoarece criminalitatea este rezultatul marilor curente colective ale societăţii,
existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale prezintă un caracter
de permanenţă;
3. deci, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi, ci
întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi spaţiu.
Durkheim introduce termenul de anomie (cuvântul provine din grecescul

anomos: fără lege) pe care îl înţelege în sensul de "slăbire a rolului normelor sociale".
Starea de anomie apare ca urmare a tendinţelor tot mai accentuate ale

individului de satisfacere a unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor poate duce la încălcarea normei.
Conceptul de anomie utilizat de Durkheim este reluat ulterior de sociologul american
R. K. Merton şi utilizat în explicarea fenomenului criminal.
61
TEMĂ:
- În ce constă originalitatea opiniilor lui Durkheim?
- Principalele idei exprimate de Cesare Beccaria în Tratatul Despre delicte şi

pedepse;
- Actualitatea gândirii beccariene;
- Prezentaţi principalele şcoli criminologice, reprezentanţii acestora şi punctele de

vedere exprimate de aceştia;
- Şcoala geografică;
- Şcoala Lyoneză;
- Şcoala socialistă;
- Şscoala interpsihologică;
- Şcoala sociologică.
62
D) Rezumat
Structura operei lui Cesare Beccaria, intitulată "Despre delicte şi pedepse", are
la bază două coordonate:
- desfiinţarea vechilor şabloane ale gândirii juridico-penale, total anacronice ;
- stabilirea principiilor de bază în vederea unei noi construcţii legislative în domeniul
penal.
Având în vedere aceste două coordonate, sunt sintetizate principalele şapte

idei exprimate de Cesare Beccaria în Tratatul său: a) codificarea riguroasă a delictelor
şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare şi accesibile; b)
justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi prin urmare util pentru
conservarea ordinii sociale; c) necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure
şi prompte; d) desfiinţarea pedepsei cu moartea; e) introducerea sistemului acuzatorial
în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice; f) desfiinţarea
torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor; g) necesitatea
prevenirii delictelor.
Multe din ideile exprimate de Beccaria au rămas, cel puţin parţial, simple
deziderate, de unde şi caracterul lor mereu actual.
Opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu un mare impact socio-

legislativ şi de o mare longevitate. Deşi bazată esenţial pe intuiţie şi raţionamente
deductive, creaţia beccariană are şi o dimensiune criminologică incontestabilă.
Principiile stabilite de Beccaria au stat la baza Şcolii clasice a dreptului penal,

cea care a dominat ulterior, timp de un secol, gândirea şi practica juridico-penală.
Reformele declanşate de şcoala clasică a dus la ameliorarea tehnicilor juridice

şi la umanizarea justiţiei penale. În toată această perioadă însă, fenomenul criminal şi-
a continuat ascensiunea. În aceste condiţii, apar primele explicaţii cu privire la
fenomenul criminal, care pot fi grupate în jurul unor Şcoli criminologice : şcoala
63
geografică, şcoala lyoneză, şcoala socialistă, şcoala interpsihologică, şcoala

sociologică.
E) Bibliografie

2019
2. A. Balaci, prefaţă la « Despre infracţiuni şi pedepse », Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1965
3. C. Beccaria, Des Delits et des Peines, deuxieme edition Guillaumin et Cie,

libraires, Paris, 1870
4. R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed Cujas, Paris, 1967
5. I. Tanoviceanu, Tratat de Drept şi Procedură penală, vol. III, ed. a II-a, Ed. Curierul
Judiciar, 1926
6. Montesquieu, De l’esprit des lois, Ed. Librairie ch. Detagrave, Paris, 1901
7. V. Cioclei, Despre nevoia de echilibru în justiţia penală, în « Critica raţiunii penale

– Studii de criminologie juridică şi drept penal », Ed. C.H. Beck, 2009
8. M. Cusson, Pourquoi punir?, Ed. Dalloz, 1987
9. M. Delmas-Marty, Le rayonnement international de la pensee de Cesare Beccaria,

Revue de Science Criminelle et de Droit penal Compare nr. 1/1998
10. J. Pinatel, Beccaria, precurseur de la Criminologie, Annales Internationales de

Criminologie 2-e sem./1964
64
12. J. Van Kerckvoorde, Statistique criminelle et. Statistique morale ou XIX-eme

siecle, în Histoire de la Criminologie francaise, Ed. L’Harmattan, 1995, ch. XI
13. H. Souchon, Alexandre Lacassagne et l’Ecolede Lyon, Reflexions sur les

aphorisms et ce concept du „Milieu social”, Revue de Science Criminelle et de Droit
penal Compare nr. 2/1974
14. L. Mucchielli, Heredite et Milieu social, le faux antagonisme franco-italien, la

place de l’Ecole de Lacassagne dens l’histoire de la criminologie, în Histoire de la
Criminologie francaise, Ed. L’Harmattan, 1995, ch. XI
15. R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition, F. Alcan, Paris, 1905
16. G. Tarde, La criminalite comparee, Ed. Felix Alcan, Paris, 1886
17. M. Pradines, Traite de Psychologie Generale, Ed. P.U.F., 1986, Tome II, „Le
genie humain: ses oeuvres”
18. J. Nuttin, Theorie de la motivation humaine - Du besoin au projet d’action, 3-eme

ed., P.U.F., 1991
19. E. Durkheim, Les regles de la methode sociologique, Ed. P.U.F., 1963
65
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. III
CUPRINS
B) Cesare Lombroso
D) Enrico Ferri
G) Rezumat
H) Bibliografie
66
OBIECTIVE
 Cunoaşterea împrejurărilor care au favorizat apariţia pozitivismului

italian;
 Prezentarea principalilor exponenţi ai pozitivismului italian, a teoriilor

expuse de aceştia şi a importanţei acestor teorii;
 Sintetizarea principalelor trăsături ale şcolii pozitiviste, care au constituit

ulterior rampa de lansare a teoriilor moderne
Pozitivismul italian a fost o etapă importantă în dezvoltarea criminologiei,

fiind considerat nucleul gândirii criminologice. Astfel, pe de o parte, pozivitismul este
cel care recunoaște criminologiei statutul de știință, iar pe de altă parte, reușește să
concentreze și să exprime sintetic și științific toate opiniile exprimate anterior în
legătură cu fenomenul criminal.
Putem spune că pozitivismul a reprezentat punctul de plecare al teoriilor
etiologice moderne. Principalii exponenţi ai pozitivismului, respectiv Lombroso,
Garofalo şi Ferri, au oferit un adevărat univers de explicaţii în legătură cu fenomenul
criminal.
67
Principalele împrejurări care au favorizat apariţia pozitivismului italian au

constat în:
1. Semieşecul şcolii clasice a dreptului penal, respectiv neputinţa acesteia

de a propune soluţii valabile pentru limitarea fenomenului criminal.
Gândirea pozitivistă se dezvoltă ca o continuare, dar şi ca o replică la şcoala

clasică.
Dacă școala clasică și-a propus și a obținut din punct de vedere practic o
reducere a pedepselor, iar din punct de vedere teoretic studiul crimei ca entitate
juridică abstractă, școala pozitivistă și-a propus din punct de vedere practic
diminuarea crimelor, care erau în continuă creștere, iar din punct de vedere teoretic
studiul crimei ca fapt natural și social concret, iar nu ca abstracție juridică, și implicit
studiul și a celui care comite o crimă.
TEMĂ:
- Arătaţi cum sintetizează Enrico Ferri raporturile dintre cele două orientări, clasică
şi pozitivistă.
2. Dezvoltarea cercetării ştiintifice, în general, şi, în particular, aplicarea

metodei inducţiei pozitive, caracteristică pentru secolul al XIX –lea.
O influenţă considerabilă asupra ideilor pozitiviste a fost exercitată de doctrina

evoluţionistă.
Studiile realizate de Gall şi Morel au influentat la rândul lor, în mod direct şi

decisiv, în primul rând cercetările lui Cesare Lombroso dar şi pe cele ale celorlalti
reprezentanţi ai pozitivismului:
68
a) Franz Joseph Gall (1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg si Viena,

fiind preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului. Intre 1810-
1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale: "Anatomia
si fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în particular".
Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia comportamentul

omului este reglat prin "jocul" unor tendinţe care îşi găsesc fiecare "condiţia materială
de posibilitate" într-o porţiune a cortexului. Porţiunea este proeminentă dacă tendinţa
este dezvoltată şi, respectiv, atrofică dacă tendinţa este redusă, rezultând o adevarată
"cartografie corticală".
Potrivit lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa
fenomenul criminal şi care ar putea fi sondate printr-o "cranioscopie abilă".
Gall a fost primul susţinător al ideii de "localizare", idee ce a fost reluată

ulterior de numeroşi savanţi, dând naştere unor polemici aprinse.
Astăzi ştim că localizarea există până la un anumit punct. În acelaşi timp,

deoarece marea majoritate a activităţilor mentale cer ca numeroase zone corticale să
lucreze în colaborare, ideea de localizare nu poate fi sistematizată şi împinsă până la
ultimele ei consecinţe.
TEMĂ:
- Indicaţi particularităţile celor trei zone craniene care, potrivit lui Gall, ar putea
influenţa fenomenul criminal?
b) Benedict August Morel (1809-1873), de profesie medic psihiatru, şi-a

desfăşurat activitatea într-un azil public, unde a efectuat cercetări concretizate într-o
vastă lucrare : ,"Tratat privind degenerescentele fizice, intelectuale şi morale ale
speciei umane".
69
Morel concepe degenerescenţa ca pe o maladie ereditară, maladie ce are drept

efect o deviere a individului de la tipul normal.
El tratează pe larg problema nebuniei morale şi face o clasificare a maladiilor

mentale arătând care sunt cele predispuse la crimă.
3. A treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de

explicaţiile cu privire la fenomenul criminal, anterioare sau contemporane cu
şcoala pozitivistă, explicaţii grupate în principalele şcoli criminologice.
Explicaţiile formulate în cadrul şcolilor amintite au constituit puncte de reper

importante pentru cercetatorii italieni, care au preluat o parte din explicații sau au
criticat altă parte a explicațiilor.
B) Cesare Lombroso
(1835-1909)
Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Viena. Şi-a făcut studiile
la facultăţile din Padova, Viena şi Pavia, iar din anul 1859 a inceput să lucreze ca
medic militar.
În anul 1864 i se încredinţează cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia şi

devine, în acelasi timp, director al unui azil de alienaţi.
În 1876 ocupă postul de profesor de medicină legală la Torino.
În acelaşi an publică lucrarea "L’Uomo delinquente", care în scurt timp îl face

celebru.
70
Alte lucrări: "Antropologia criminală şi recentele ei progrese", "Omul de

geniu".
Sub influenţa ideilor sale are loc în 1885 la Roma, primul Congres
International de Antropologie criminală.
Cesare Lombroso a murit la 18 octombrie 1909.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui

criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri accentuate, trasatură ce se
regasea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza
atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Pentru verificarea
acestei ipoteze Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la studierea a 383
de cranii.
A reuşit să distingă aşa-zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale

foarte depărtate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria
feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor.
A studiat anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne.
A extins cercetările la criminali în viaţă. Printre altele a constatat faptul că

lipsa durerii (analgezia) îl apropie pe criminal de omul sălbatic.
O a doua fază a cercetărilor s-a referit la unele malformaţii morfo-funcţionale

de natură degenerativă.
În acest context Lombroso a stabilit existenţa unor analogii între "nebunul

moral" şi "criminalul născut", mai ales sub aspectul simţului moral.
71
Examinarea criminalului nebun a scos la iveala existenţa aceloraşi stigmate ca

şi în cazul omului criminal, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza
degenerescenţei.
Într-o ultima etapă Lombroso se concentrează asupra studiului epilepsiei. El

considera că epilepsia este, pe de o parte, "una dintre psihozele cele mai atavice" iar,
pe de altă parte, "nucleul tuturor degenerescenţelor".
În concluzie, teoria lombrosiană parcurge trei faze:

1. natura atavică a criminalului;
2. raportul dintre degenerescentă şi criminalitate;
3. criminalitatea ca formă a epilepsiei; impulsurile spre crimă sunt considerate a
fi echivalentul convulsiilor epileptice.
În teoria lombrosiană fenomenul criminal este determinat de o anormalitate

biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Lombroso a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la faza

metafizică la studiul ştiinţific, aplecându-se asupra realităţii. Cercetarile lui Lombroso
au constituit punctul de plecare a numeroase investigaţii ştiinţifice cu privire la
fenomenul criminal.
Lombroso este un precursor al biotipologiei.
Opera sa conţine constatări utile şi actuale, cum ar fi cele referitoare la

infractorii bolnavi mintal, la alcoolism etc.
Lombroso neagă ideea de liber arbitru şi, implicit, pe cea de răspundere

morală, ca temei al represiunii.
72
REFERATE :
- Omul de geniu.
- Omul criminal.
- Antropologia criminală şi recentele ei progrese.
(1851 – 1934)
Baronul Raffaele Garofalo a fost magistrat de carieră, îndeplinind funcţia de

Preşedinte de Cameră la Curtea de Apel din Neapole.
Principala sa lucrare, "Criminologie", a fost publicată prima dată în 1885.
Este primul care a utilizat denumirea de criminologie în sensul contemporan.
Construcţia teoretică a lui Garofalo se întemeiază pe noţiunea de delict natural.
Noţiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere sociologic, nu juridic.
Pentru a stabili noţiunea de crimă trebuie realizată distincţia dintre delicte

naturale şi delicte convenţionale. Noţiunea de crimă, în sens sociologic, ar trebui să
includă doar categoria delictelor naturale.
Crima răneşte acele sentimente pe care le numim "simţul moral" al unei

colectivităţi. Singurele sentimente care au importanţă pentru morala socială sunt
"sentimentele altruiste". În categoria sentimentelor altruiste există doua constante:
73
"mila şi probitatea". Pe baza celor două sentimente fundamentale, mila şi probitatea,

Garofalo consideră ca se poate realiza identificarea delictelor naturale, a crimelor:
"elementul de imoralitate necesar pentru ca un act dăunător să fie considerat drept
criminal de către opinia publică, este vătămarea acelei părţi a simţului moral care
constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila şi probitatea … ".
Garofalo îşi propune identificarea tipului criminal, a individului capabil să

comită un delict natural. Pentru aceasta Garofalo recurge la o evaluare obiectivă a
rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso şi discipolii săi.
Pe baza acestei evaluări Garofalo admite ideea că delincvenţii sunt fiinţe

aparte, din punct de vedere antropologic tipul criminal fiind departe de a fi conturat.
Criminalul este un anormal deoarece diferă de majoritatea contemporanilor şi

concetăţenilor săi prin "lipsa anumitor sentimente" şi a anumitor dezgusturi.
Pentru Garofalo "criminalul tipic este un monstru în plan moral"; este acela
căruia "îi lipseşte total altruismul".
Garofalo admite existenţa unei zone intermediare între delincvenţi şi oamenii

normali, deoarece consideră că este imposibil să tragem o linie care să separe în mod
distinct lumea criminală de cea a oamenilor oneşti, pentru că există peste tot în natură
grade şi nuanţe.
În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabileşte urmatoarele

categorii: 1) asasini; 2) violenţi; 3) necinstiţi; 4) cinici.
În concluzie, Garofalo consideră că fenomenul criminal este expresia unei

anormalităţi morale.
TEMĂ:
- Arătaţi diferenţa între delictele naturale şi cele convenţionale.
74
Teoria anormalităţii morale nu poate constitui o explicaţie general valabilă. O

serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal au preluat însă ideea,
integrand-o intr-un cadru explicativ mai larg.
Garofalo constată că instrucţia nu are efect benefic direct asupra fenomenului

criminal.
Arată că religia ar putea avea efecte benefice doar dacă perceptele morale sunt
receptate în copilărie.
Demonstrează că factorii economici nu reprezintă adevărata cauză a

criminalităţii.
Introduce noţiunea de periculozitate a infractorului.
Garofalo deţine prioritatea în sublinierea necesităţii efectuării de anchete

sociale cu privire la infractor.
REFERATE:
- Criminologie: distincţia delict natural – delict convenţional.
- Ideea de cod penal european la Garofalo.
75
D) Enrico Ferri
(1856-1929)
Ferri a urmat studii juridice la Universitatea din Bologna. A fost profesor

universitar, avocat şi om politic. A avut o bogată activitate ştiinţifică.
Principala lucrare a lui Ferri a apărut în 1881 sub denumirea "Noile orizonturi
ale dreptului penal" şi a fost republicată ulterior cu titlul "Sociologie criminală". În
această lucrare autorul formulează o teorie multifactorială a delictului.
Ferri constată că în doctrina criminologică, de-a lungul timpului, au existat trei

mari variante explicative cu privire la originea delictului, care a fost considerat un
fenomen de:
- normalitate (fie biologică, fie socială);
- anormalitate biologică;
- anormalitate socială.
Deşi utilizează formula anormalitate biologico - socială, Ferri ia în considerare

şi factorul psihic.
TEMĂ:
- Care este originea delictului în opinia lui Ferri?
În construirea teoriei sale Ferri pleacă de la clasificarea criminalului în cinci

categorii:
76
1) criminalii nebuni;
Intră în această categorie toate cazurile patologice. O varietate aparte o reprezintă
nebunul moral.
2) criminalii născuţi;
Sunt cei la care se regăsesc, de o manieră evidentă, caracteristicile speciale ale omului
criminal relevate de antropologia criminală. Marea majoritate a recidivistilor este
alcatuită din criminali născuţi sau criminali din obişnuinţă.
3) criminalii obişnuiţi sau din obişnuinţă dobândită;

Se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adaugă stimuli ai circumstanţelor şi
mediului corupt. Deseori încep activitatea infracţională la o vârstă fragedă şi comit
infracţiuni contra proprietăţii. Detenţia îi degradează fizic şi moral, în loc să îi ajute să
se îndrepte.
4) criminalii de ocazie;
În această categorie se regăsesc cei care sunt împinşi să comită fapte penale de unele
condiţii legate de mediul fizic şi social.
5) criminalii din pasiune;

Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori atentate contra
persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos şi o sensibilitate exagerată.
Graniţele între cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte ferme.
Factorii criminogeni sunt grupati de Ferri în trei categorii:
1) factorii antropologici; aceştia sunt divizaţi la rândul lor în trei subcategorii:

a) constituţia organică;
b) constituţia psihică;
c) caracteristicile personale ale criminalului.
2) factorii fizici sau cosmo-telurici;

- cuprind toate cauzele aparţinând mediului fizic.
77
3) factorii sociali;
- rezultă din mediul social în care trăieşte delincventul.
Concluzia este că în opinia lui Ferri, crima ca fenomen individual este determinata de
o multitudine de factori concurenţi de natură biologică, psihologică şi socială.
TEMĂ:
- Dati exemple de factori criminogeni de natură fizică şi de natură socială.
Ferri constată că intr-un mediu social dat, în conditii individuale şi fizice date,
se produce un număr determinat de infracţiuni. În condiţii deosebite, legate de
fenomene economice sau politice, numărul infracţiunilor poate atinge un prag maxim.
Astfel, se impun două constatări importante:
- nu există o regularitate a fenomenului criminal;
- pedepsele nu au eficienţa care le este atribuită în general.
Concluzia este că trebuie să se recurgă la echivalenţi ai pedepselor.
Ferri elaborează un adevarat program de reformă socială:

- în plan economic;
- din punct de vedere politic;
- în domeniul ştiinţific;
- în plan civil şi administrativ;
- în privinţa educaţiei.
Ferri formulează teoria pozitivistă a răspunderii penale.
78
Astfel, Ferri neagă ideea de liber arbitru, pe care o consideră o pură iluzie. Se
neagă implicit ideea de răspundere morală, pe care o înlocuieşte cu răspunderea
socială.
Acesta arată că dacă omul comite infracțiuni ca urmare a organismului său

anormal și a influențelor mediului exterior, cum am putea să-l facem responsabil
pentru greșeli care nu sunt ale lui. Se neagă astfel ideea de răspundere morală, pe care
o înlocuieşte cu răspunderea socială, prin care înţelege o obligaţie a individului faţă de
societatea în care trăieşte. Omul este răspunzător pentru actele pe care le comite în
societate, acte care trebuie să-i fie imputate, pentru că el trăiește în această societate și
trebuie să respecte regulile pe baza căreia funcționează societatea.
TEME:
- Ce reprezintă echivalenţii pedepselor în opinia lui Ferri?
- Indicaţi elemente din programul de reformă elaborat de Ferii (în plan
economic, politic, ştiinţific, civil, administrativ si educaţional).
- Explicaţi teoria pozitivistă a răspunderii penale formulată de Ferri.
REFERATE :
- Sociologie criminală.
- Tipuri de criminal si factori criminogen.
- Substitutele (echivalenţii) pedepsei.
- Negarea ideii de liber arbitru.
79
1) Studiul complet al fenomenului criminal, ca realitate umană şi socială şi, în

mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;
2) Formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe

metoda inducţiei pozitive şi renunţarea la deducţia apriorică, speculativă;
3) Negarea “liberului arbitru” şi înlocuirea acestei idei cu cea a

determinismului bio-psiho-social;
4) Înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;
5) Justificarea activităţii juridico-penale prin raţiuni de apărare socială, ceea ce

presupune măsuri de protecţie şi măsuri de prevenire.
- Premisele pozitivismului italian.
- Teoria anormalitătii biologice.
- Importanţa operei lombroziene.
- Teoria anormalitatii morale.
- Importanţa operei lui Garofalo.
- Tipuri de criminal şi factori criminogeni la Enrico Ferri.
- Contribuţia lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice.
- Caracteristicile şcolii pozitiviste.
80
G) Rezumat
Pozitivismul italian reprezintă o etapă esenţială în istoria criminologiei.

Aceasta deoarece şcoala italiană a reuşit să concentreze şi să exprime în mod sintetic,
pe baze ştiinţifice, toate cercetările anterioare cu privire la fenomenul criminal,
gândirea pozitivistă reprezentând punctul de plecare al teoriilor etiologice moderne,
care nu pot face anstracţie de realizările ei.
Principalii exponenţi ai pozitivismului italian sunt Cesarre Lombroso, Raffaele

Garofalo şi Enrico Ferri, aceştia oferind, fiecare în parte, un adevărat univers de
explicaţii în legătură cu fenomenul criminal.
Astfel, dacă la Cesare Lombroso fenomenul criminal este determinat de o

anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică,
în concepţia lui Raffaele Garofalo fenomenul criminal este generat de o anormalitate
morală, bazată pe lipsa sentimentelor altruiste, pe indiferenţa afectivă, în timp de
Enrico Ferri vede crima ca un fenomen individual determinat de o multitudine de
factori concurenţi de natură biologică, psihologică şi socială.
În finalul prelegerii sunt sintetizate principalele cinci trăsături ale şcolii

pozitiviste.
81
H) Bibliografie

2019
2. E. Ferri, La sociologie criminelle, traduit de l’italien par I. Terrier, Ed. Felix Alcan,
Paris, 1905
3. G. Lanteri-Laura, Phrenologie et criminologie au debut du XIX-eme siecle. Les

idees de F.J. Gall, în Histoire de la criminologie francaise, Ed. L’Harmattan, 1995, ch.
XI
4. Fr. Crick, L’Hypothese Stupefiante – A la recherche scientifique de l’ame, Ed.

Plon, 1994
5. J.-C. Cofin, La Folie Morale – figure pathologique et entite miracle des hypotheses
psyichiatriques au XIX-eme siecle, în Histoire de la criminologie francaise, Ed.
L’Harmattan, 1995, ch. XI
7. J. Pinatel, Tratat, ed. a III-a, Dalloz, 1975
8. C. Lombroso, Discours d’ouverture du VI-eme congres d’anthropologie criminelle,

1906, A.J.C., 2-eme sem./1967
9. C. Lombroso, L’anthropologie criminelle et ses recents progres (deuxieme edition,

revue augmentee avec 13 figures dans le texte), Ed Felix Alcan, Paris, 1891
10. C. Lombroso, L’homme criminel (deuxieme edition francaise, traduite sur la

cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alcan, Paris, 1895
82
12. M. Laignel-Levastine, V.V. Stanciu, Precis de criminologie, Ed. Payot, Paris,

1950
13. M. Ancel, Le centenaire de l’uomo dilinquente (Expozeu introductiv), Revue de

Science Criminelle et de Droit penal Compare nr. 1/1977
14. R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition, F. Alcan, Paris, 1905
15. F. Grispigni, Introduction de politique criminelle au probleme de l’etat dangereux,

în Le probleme de l’etat dangereux, deuxieme Cours International de Criminologie,
Ed. Maison de l’UNESCO, Paris, sept. 1954
16. Th. Ribot, Les maladies de la volonte, Ed. Felix Alcan, Paris, 1883
83
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. IV
CUPRINS
C3) Teoria anomiei
D1.1) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice
84
D2) Teoriile psiho-morale « autonome »

F) Rezumat
G) Bibliografie
OBIECTIVE
 Identificarea principalelor caracteristici ale teoriilor etiologice moderne;
 Gruparea teoriilor etiologice moderne, în funcţie de categoriile de factori

care au fost consideraţi preponderenţi în explicarea fenomenului
criminal, în teorii psiho-biologice, teorii psiho-sociale şi teorii psiho-
morale;
 Cunoaşterea, analiza şi înţelegerea ideilor prezentate de principalele teorii

etiologice moderne.
85
Sunt explicații privind fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea,

după apariția teoriei multifactoriale a lui Enrico Ferri.
Aceste teorii au continuat ideile promovate de școala pozitivistă și au stat la

baza preocupărilor criminologice până spre cea de-a doua jumătate a secolului XX,
când au fost înlocuite treptat de teoriile privind trecerea la act și cele care se bazează
pe mecanismele de reacție socială. Trebuie spus totuși că și teoriile formulate după a
doua jumătate a secolului XX au abordat în mod inevitabil problema cauzalității
fenomenului criminal
Explicaţiile etiologice moderne prezintă următoarele caracteristici:
1) admit ideea că fenomenul criminal reprezintă un fenomen multifactorial;
2) diversele teorii etiologice s-au ocupat fiecare în mod prioritar de o anumită

categorie de factori care au fost consideraţi preponderenţi (biologici, morali,
sociali), fără ca prin aceasta să se nege caracterul multifactorial al fenomenului
criminal;
3) se pleacă de la premisa că şi comportamentul criminal, ca şi celelalte conduite

umane, reprezintă un comportament psihologic; de aceea, teoriile etiologice
moderne au un element comun: factorul psihologic.
Așa cum am văzut, toate aceste teorii consideră important factorul psihologic
în explicarea comportamentului criminal, dar apreciază totuși ca fiind preponderent
86
unul din factorii biologici, morali sau sociali. Pentru acest motiv, teoriile etiologice
moderne pot fi grupate în trei categorii principale, în funcție de factorii considerați
predominanți. Astfel, teoriile etiologice moderne analizate în continuare au fost
grupate în: Teorii psiho-biologice, Teorii psiho-sociale și Teorii psiho-morale.
Continuă tradiţia lombrosiană.
Conform ideii centrale a acestor teorii, crima ca fenomen individual are o baza
biologică.
Se consideră că ceilalţi factori, exteriori individului, au doar un rol secundar.
Se afirmă că există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.
Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei

relaţii între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice.
În principala sa lucrare: "Structura corpului si caracterul" Kretschmer

consideră că se pot distinge patru tipuri de indivizi:
1) tipul picnicomorf (sau picnic): sunt indivizi corpolenți, scunzi, cu extremități

scurte, față rotundă, deseori inteligenți și expansivi; se caracterizează prin
criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciuni, fraude);
87
2) tipul leptomorf (sau astenic) sunt indivizi înalți, slabi, cu chipul prelungit,
dotați din punct de vedere intelectual, interiorizați, neadaptați social; se
caracterizează prin criminalitate precoce și tendință spre recidivă; comit de
regulă infracțiuni contra patrimoniului (furt, abuz de încredere);
3) tipul atletomorf (sau atletic): se caracterizează printr-un sistem osteomuscular

puternic, oscilează între sentimentalism și brutalitate; sunt înclinați spre
criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și tendință spre recidivă;
4) tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiați din punct de vedere psihic și

morfologic, adesea slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale sau cu
malformații corporale; comit de regulă delicte sexuale, operează într-un mod
neașteptat și își încep activitatea criminală de regulă după 18 ani, fiind
înclinați spre recidivă.
Aceste tipuri de indivizi nu generează o determinare absolută spre comiterea

de infracțiuni, ci doar o probabilitate sporită de a comite genul de infracțiuni
specifice. Totodată, trebuie spus că foarte multe persoane pot fi încadrate în
categoriile mai sus arătate, dar aceasta nu înseamnă automat că o persoană care
prezintă aceste trăsături este infractor.
TEME:
- În raport cu ce elemente se poate stabili corelaţia între activitatea criminală şi
biotip?
- Explicaţi cele patru tipuri de indivizi potrivit teoriei lui Kretschmer.
88
A fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg în lucrarea "Probleme

fundamentale ale criminologiei".
Pentru a stabili cauzele crimei este necesar a se analiza structura bio-psihică a

individului, personalitatea acestuia având în vedere că în general fiecare persoană
reacționează în funcție de propria sa structură bio-psihică.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-

psihice:
I) Nucleul constituțional - reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale

individului. Se pot distinge patru trăsături psihologice fundamentale ce alcătuiesc
nucleul constitutional:
1. capacitatea – nivelul maxim pe care poate să îl atingă inteligenţa unui
individ sub influenţa unor condiţii de mediu optim;
2. validitatea – cantitatea de energie de care dispune individul;
3. stabilitatea – se referă la facultatea subiectului de a dobândi
compertamente ferme, durabile, astfel încât să poată face acelasi lucru
în acelasi fel, economisind forţă;
4. soliditatea – se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie
cu disociabilitatea.
Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indivizilor în cantităţi variabile:

în excedent, mediu sau deficitar. În cazuri extreme vom avea perechi diametral opuse
(ex. supercapabil-subcapabil).
89
Pe de altă parte este nevoie a se lua în calcul şi cel de-al doilea element:
II) Funcţia morală

- este compusă din elemente emoţionale şi elemente cognitive. Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente se pot distinge patru categorii de subiecţi:
1. indivizi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor
morale, general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional aproape
complet;
2. indivizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale dar sunt
capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi;
3. indivizi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale ţesuturilor cerebrale;
4. indivizi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia.
În urma combinaţiei dintre un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită

configuraţie a funcţiei morale, rezultă indivizi inadaptaţi care, la anumiţi stimuli, vor
reacţiona în contradicţie cu legea penală.
Kinberg studiază şi cazurile psihopatologice, unde există de obicei alterări

grave ale funcţiei morale şi analizează predispoziţiile spre delict în aceste cazuri.
TEME:
- Care sunt trăsăturile psihologice fundamentale care alcătuiesc nucleul
constituţional?
- Ce categorii de subiecţi pot fi desprinse pe baza configuraţiei funcţiei morale ?
90
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio,

profesor la Universitatea din Roma, a cărui principală lucrare "Tratat de antropologie
criminală" a fost publicat prima oară în 1945.
Pentru di Tullio studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv

sociologic, ci totdeauna biosociologic.
Autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități

criminale.
Un prim factor identificat de acesta este ereditatea - totuși, consideră că

ereditatea trebuie avută în vedere doar ca o posibilitate reală iar nu ca o determinare
absolută.
Un alt factor al predispoziției spre crimă pot fi și unele disfuncționalități

cerebrale, hormonale etc.
De asemenea, sunt importante vârsta și crizele biologice pe care aceasta le

antrenează: pubertatea, procesele îmbătrânirii, care pot duce la tulburări de
comportament și chiar la crimă3.
Di Tullion nu ignoră factorii sociali sau fizici, care sunt exteriori individului,
însă consideră că aceștia nu pot avea o influență reală decât în măsura în care
întâlnesc o constituție criminală preexistentă sau contribuie la formarea unei astfel de
personalități
3
Valerian Cioclei, op. cit., p. 105.
91
Cercetările și concluziile lui di Tullio s-au apropiat cel mai mult de teoria
lombrosiană. Autorul se foloseşte însă de unele descoperiri noi în domeniul bio-
psihologiei şi geneticii; în plus, nu evită să se pronunţe asupra factorilor sociali şi
asupra legăturii dintre aceştia şi personalitatea criminală.
TEME:
- Ce ințelege B. di Tullio prin constituţie criminală?
- Care sunt factorii care conduc la formarea unei personalităţi criminale, potrivit lui
B. di Tullio?
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispusi în 23 de perechi, din care

22 reprezintă “soma” (partea nereproductivă), iar o pereche reprezintă germenul
(partea ce asigură reproducerea) alcatuită din cromozomi sexuali.
Sexul genetic este condiționat de prezenţa sau absenţa unui cromozom

particular notat cu litera y: astfel formula feminină este 46xx iar formula masculină
este 46xy.
Anomaliile cromozomiale frecvente la delincvenţi sunt în legatură cu

cromozomii sexuali.
a) O primă anomalie relevantă din punct de vedere criminologic ce a fost

descoperită este reprezentată de formula 47xxy, respectiv existenta suplimentară a
unui cromozom de tipul x (anomalie denumită sindromul Klinefelter). Infracţiunile
comise de cei care prezintă această anomalie sunt diverse, de la furt la agresiune; s-a
putut constata totuşi o tendinţă spre fapte cu tematică sexuală.
92
b) O a doua aberaţie cromozomială este reprezentată de sindromul xyy, unde

apare deci un cromozom y în exces. Predispoziţia spre comiterea de infracţiuni este
mai accentuată la indivizii având această anomalie, faţă de cei atinşi de sindromul
Klinefelter. Specific pentru subiecţii purtători ai unui y suplimentar este comiterea
unor infracţiuni de violenţă.
Ambele anomalii pot exista şi la indivizi perfect normali. Prin urmare,

explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate. Concluzia poate fi
că aceste anomalii constituie o predispoziție şi chiar dacă indivizi cu astfel de
anomalii ajung să comită frecvent infracţiuni, acest deznodământ nu este obligatoriu.
Interesul cercetării criminologice în acest domeniu s-a diminuat pentru o perioadă, un
rol important în acest sens avându-l şi problemele etico-juridice pe care le-au generat
aceste cercetări.
TEME:
- Sindromul Klinefelter: caracteristici, frecventă, fapte comise;
- Sindromul 47 xyy: caracteristici, frecvenţă, specificul criminalităţii;
- Care sunt problemele etico-juridice legate de teoria genetică?
Acordă o importanţă sporită factorilor sociali ai fenomenului criminal.
Încearcă să răspundă la întrebarea: de ce viaţa socială determină anumiţi

indivizi să comită fapte penale, în timp ce alţi indivizi nu devin delincvenţi? Aceste
teorii sunt denumite teoriile factorilor sociali ai delincvenţei şi intră în această
categorie Teoria asociaţiilor diferenţiate, Teoria conflictelor de culturi si Teoria
anomiei.
93
Există şi unele excepţii, unde întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară:
de ce majoritatea indivizilor se supune legii şi nu comite fapte penale? Aceste teorii
au fost regrupate sub denumirea Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.
Aparţine acestei categorii Teoria angajamentuluui.
Aparţine criminologului american Edwin Sutherland, profesor la Universitatea

din Indiana.
Principala sa lucrare a fost publicată iniţial cu titlul "Criminologie", în anul

1924 şi republicată în 1934 sub denumirea "Principii de criminologie". În această
lucrare este formulată teoria asociaţiilor diferențiate.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele

coordonate:
1. comportamentul criminal este învăţat;
2. învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex
de comunicare;
3. învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
4. procesul de învatare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor;
5. orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive se face în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
6. un individ devine criminal dacă interpretarile defavorabile respectului legii
domină interpretările favorabile;
7. asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.;
8. formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
9. comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar
nu se explică prin aceasta.
94
Un grup poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului

criminal, fie de manieră a i se opune. Majoritatea grupurilor sunt ambivalente, iar rata
criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiate a grupului.
TEMĂ:
- Care sunt tipurile de explicații științifice ale fenomenului criminal, potrivit lui
Sutherland?
REFERATE:
- Teoria asociaţiilor diferenţiate;
- Delincvenţa juvenilă;
- Criminalitatea gulerelor albe.
Aparţine criminologului american Thorsten Sellin, fost profesor al

Universitatii din Pennsylvania şi preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie.
Principala sa lucrare: "Conflictul cultural şi crima" - publicată prima oara în

1938.
Sellin considera că o cunoaştere pur ştiinţifică în criminologie este iluzorie. În

aceste condiţii, "ambiţia" criminologiei ar trebui să se limiteze doar la formularea
unor ipoteze cu un grad sporit de probabilitate. În acest sens considera Sellin că
trebuie apreciată şi propria lui teorie.
95
Termenii de cultură şi conflict au, pentru Sellin, o semnificaţie particulară.
Se poate vorbi de un conflict cultural atunci când conduita unei persoane,

socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie într-un grup, nu este
apreciată de aceeasi manieră în celelalte grupuri sociale la care persoana respectivă
datorează supunere.
Există în principal trei situiaţii generatoare de conflict:

1. conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe
valori diferite (de exemplu în cazul colonizării);
2. conflictul se poate situa între legi arbitrare ori legi care favorizeaza corupţia,
pe de o parte, şi indivizi care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de
alta parte; (de exemplu în cazul stării de ocupaţie);
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate si
indivizi ce au coduri morale particulare. (de exemplu în cazul imigranţilor)
Teoria conflictelor de culturi, ca şi ceelalte teorii criminologice, nu poate oferi

decât o explicaţie parţială cu privire la etiologia fenomenului criminal.
TEMĂ:
- Ce înţelege Sellin, în explicaţiile sale, prin termenii: "cultura" şi "conflict cultural"?
C3) Teoria anomiei
Această teorie a fost formulată de sociologul american Robert K. Merton în

lucrarea "Teoria socială și structura socială".
96
Pe de o parte, Merton îşi insuseste concepţia lui Durkheim potrivit căreia

criminalitatea este o problemă intim legată de structura socială şi variază în funcţie de
această structură.
Pe de altă parte, este preluată de la sociologul francez noţiunea de anomie,

care este adaptată situaţiei concrete pe care o prezenta, la aceea dată, societatea
americană.
Anomia este concepută ca o stare de absenţă ori de slabire a normei, ceea ce

duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie
autorul utilizează doua concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale.
Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru
satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea ştiinţifică şi

numeroase cercetări ulterioare au încercat să testeze valabilitatea acestor ipoteze.
TEMĂ:
- Ce înţelege Merton în lucrarea sa prin conceptele de "cultură" şi "organizare
socială"?
Această teorie aparţine sociologului american Howard S. Becker şi este

formulată în cuprinsul celebrei sale lucrari "Outsiders", publicată în anul 1963.
97
Becker este unul din principalii reprezentanţi ai curentului interacţionist, ce se

înscrie în sfera mai largă a criminologiei “reacţiei sociale” care considera ca devianţa
şi implicit delincvenţa reprezintă o creaţie a structurilor sociale, structuri ce
“etichetează” individul ca deviant. Cu toate acestea, găsim în lucrarea lui Becker si un
model secvenţial al delincvenţei, model ce poate fi inclus foarte bine în cadrul
explicaţiilor privind "trecerea la act". Teoria angajamentului reprezintă însa o
explicaţie de tip etiologic.
Motivul pentru care un individ respectă legea penală este acela de a nu pierde
avantajele pe care le presupune viaţa socială în care este "angajat". Dimpotrivă, un alt
individ poate comite o infracţiune deoarece nu este suficient de angajat în angrenajul
social şi practic el nu are ce pierde.
Becker admite că există şi o a doua cale spre delincvenţă şi explică această

cale folosindu-se de conceptul de "tehnici de neutralizare". Prin tehnici de
neutralizare se au în vedere "justificările" pe care delincvenţii le utilizează pentru a
aproba propriile acţiuni infracţionale.
O primă tehnică de neutralizare apare când delincventul se consideră el însuşi

descărcat de responsabilitatea propriilor acţiuni.
O a doua tehnică de neutralizare se creează în legatură cu prejudiciul comis

prin infracţiune, prejudiciu care deşi este evident, în viziunea infractorului poate fi
socotit uneori inexistent.
A treia tehnică este reprezentată de situaţia în care delincventul consideră că

vătămarea pe care o produce este justă.
A patra tehnică implică o "condamnare a celor care condamnă", adică un

dispreţ faţă de organele de justiţie.
O ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor sociale

generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns.
98
TEMĂ:
- Daţi exemple concrete în cadrul fiecăreia din cele cinci tehnici de neutralizare.
Teoriile psiho-morale îşi propun, în primul rând, studierea mentalităţii

criminalului, a modului în care se formează o astfel de mentalitate şi a manierei în
care ea poate fi deosebită de mentalitatea noncriminală.
Aceste teorii consideră că biologicul ori socialul nu prezintă interes decât în

măsura în care permit o mai buna înţelegere a modului în care se structurează
mentalitatea criminală.
Sunt împărțite în două categorii:

- teoriile psiho-morale de factură psihanalitică - aceste teorii poartă influența
psihanalizei freudiene;
- teoriile psiho-morale autonome - aceste teorii oferă explicații originale,
independente de psihanaliza freudiană, motiv pentru care sunt denumite autonome.
Intra în aceasta subcategorie a teoriilor psiho-morale de natură psihanalitică

acele explicaţii ale fenomenului criminal care poartă amprenta psihanalizei freudiene.
Pentru înțelegerea acestor teorii va fi explicat în continuare pe scurt rolul lui Sigmund
Freud în dezvoltarea doctrinei criminologice.
99
D1.1) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii

criminologice
Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Din această

perspectivă el a abordat, direct sau indirect, şi unele aspecte legate de fenomenul
criminal.
Se pot distinge trei aspecte ale contribuţiei lui Freud la dezvoltarea

criminologiei:
a) Explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic.

Aceste explicaţii parcurg două faze: Iniţial Freud a considerat că cele trei
instanţe ale vieţii psihice sunt : inconştientul, preconştientul si conştientul.
Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului.
Aceste elemente au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.
b) Explicaţiile privind etiologia şi tratamentul nevrozelor.

Aceste explicaţii admit că există trei factori a căror acţiune intervine la
persoanele bolnave :
1. predispoziţiile ereditare;
2. influenţa unor evenimente din prima copilărie;
3. "renunţarea reală".
Analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilarie. În această

perioadă instinctul sexual parcurge mai multe faze: faza orală, faza anală si faza
genitală. Parcurgerea acestor faze poate da nastere unor "fixatii ale libidoului" şi pe
cale de consecinţă unor nevroze. Tot în această perioadă a copilariei apare şi se
dezvoltă "complexul lui Oedip" considerat de Freud a fi nucleul nevrozelor.
Explicaţiile cu privire la nevroze au fost utilizate de teoria personalităţii
antisociale şi de teoria criminalului nevrotic.
100
c) Referirile la fenomenul criminal
Nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit

de acest subiect.
O primă categorie de referiri ce merită să fie semnalate le găsim în lucrarea

“Totem şi tabu”. Din aceste referiri rezultă că actul criminal are o origine instinctuală.
Crima apare ca o expresie a instinctului sexual greşit canalizat, a complexului lui
Oedip.
O altă categorie de referiri la fenomenul criminal o găsim în studiile publicate

de Freud în perioada de maturitate a creaţiei ştiinţifice: "Dincolo de principiul
plăcerii" şi "Eul şi sinele". Se conturează aici dualismul Eros-Thanatos. Noua viziune
asupra instinctelor duce la o nouă posibilitate de explicare a crimei. Pe lângă varianta
sexuală apare şi varianta morbidă potrivit căreia crima ar fi explicabilă prin tendinţa
umană spre agresiune şi distructivitate, expresii ale instinctului morţii (Thanatos).
Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a

unui sentiment de culpabilitate tipic nevrozelor, adică ramas în stare de inconştienţă şi
anterior faptei. Crima explicată ca formă de eliberare de sub presiunea unui sentiment
de vinovăţie are tot o origine instinctuală, dacă avem în vedere că sentimentul culpabil
apare datorită unor instincte condamnabile.
TEME:
- Explicaţi Complexul lui Oedip;
- Arătaţi în ce constă dualismul Eros-Thanatos?
REFERATE:
- Introducere în psihanaliză;
- Totem şi Tabu;
- Dincolo de principiul plăcerii;
- Eul şi sinele.
101
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Fr.

Alexander si H. Staub şi este expusă în lucrarea acestora, "Criminalul și judecătorii
săi" publicată în anul 1929 la Viena.
Conform acestei teorii, criminalitatea poate fi clasificată în urmatoarele trei

categorii:
1) Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
2) Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul

îşi suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau ameninţări iminente
pentru Eu;
3) Criminalitatea obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali”

a) criminali organici – personalitatea lor tine de domeniul psihiatriei;
b) criminali normali – caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct
de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali;
c) criminalii nevrotici – cei care actionează în funcţie de mobiluri
inconştiente; în cazul lor, Eul este invins de Sine, care scapă
determinarii Supraeului; sentimentul de culpabilitate şi nevoia de
pedeapsă explică (la fel ca la Freud) actul criminal.
Are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la evenimentele din

prima copilarie, la care se adaugă cercetarile obţinute de alţi specialişti.
O variantă a acesteia a fost expusă de Kate Friedlander.
102
Se consideră în esentă că, la origine, copilul este o fiintă absolut instinctivă,

dominată de principiul plăcerii. El urmează să se adapteze principiului realitatii printr-
un proces lent de modificare sau sublimare a instinctelor. Procesul de adaptare
parcurge trei etape:
1. faza primelor relatii dintre copil şi părinţi - evoluţia instinctului sexual şi
rezolvarea complexului oedipian este aici de mare importanţă;
2. faza formării Supraeului – copilul încearcă să se identifice cu părinţii şi are loc
un proces imitativ;
3. faza formării relaţiilor de grup în cadrul familiei – are rolul de a asigura
adaptarea socială a copilului.
D2) Teoriile psiho-morale "autonome"
Intră în această categorie diverse explicaţii criminologice de factură psiho-

morală, unele eliberate total, altele doar parţial, de influenţa psihanalitică.
Apartine criminologului belgian Etienne de Greeff.
Pentru E. de Greeff personalitatea delincventului, ca şi personalitatea umană în

general, este determinată de instincte. Ansamblul de tendinţe instinctive organizate
potrivit preocupărilor inteligenţei formeaza "structura afectivă". În cadrul structurii
afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi
instinctele de simpatie. Există o opozitie permanentă între cele două categorii de
instincte.
103
Datorită conflictului dintre instinctele de apărare şi cele de simpatie în

structura afectivă se creeaza un echilibru precar, iar în aceste conditii "tulburările de
caracter şi insuficienţele" inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.
TEMĂ:
- Care este rolul instinctelor de apărare şi al celor de simpatie?
Aparţine criminologului francez Jean Pinatel.
Pinatel considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi; nu există

diferenţă de natură între oameni. Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni nu
excude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa pragului lor delincvenţial.
Unii indivizi au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de instigări lejere,
pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă
graduală este dată de anumite trăsături psihologice care alcatuiesc "nucleul central al
personalităţii criminale".
Componentele nucleului personalităţii criminale, care comandă condiţiile

trecerii la act sunt:
- egocentrismul;
- labilitatea;
- agresivitatea;
- indiferenţa afectivă.
104
TEMĂ:
- Explicaţi fiecare din componentele nucleului personalităţii criminale.
- Caracteristicile teoriilor etiologice moderne;
- Teoria bio-tipologică;
- Teoria inadaptarii bio-psihice;
- Teoria constitutiei criminale;
- Teoria genetică;
- Teoria asociaţiilor diferenţiate;
- Teoria conflictelor de culturi;
- Teoria anomiei;
- Teoria angajamentului;
- Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice;
- Teoria criminalului nevrotic;

- Teoria personalităţii antisociale;
- Teoria instinctelor;
105
- Teoria personalităţii criminale.
F) Rezumat
Teoriile etiologice moderne cuprind acele explicaţii referitoare la fenomenul

criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale elaborată de
Enrico Ferri.
Teoriile etiologice moderne au fost grupate în trei categorii, tratate distinct în

prezenta lucrare, astfel:
a) Teoriile psiho-biologice: conform ideii centrale a acestor teorii, crima ca

fenomen individual are o bază biologică (organică sau funcţională), ceilalţi factori
exteriori individului având doar un rol indirect. Teoriile analizate sunt: Teoria bio-
tipologică, Teoria inadaptării bio-psihice, Teoria constituţiei criminale şi Teoria
genetică.
b) Teoriile psiho-sociale: aceste teorii acordă o importanţă deosebită factorilor

sociali ai fenomenului criminal. Majoritatea acestor teorii încearcă să explice de ce
viaţa socială îi determină pe unii indivizi să comită fapte penale. Aceste teorii mai
sunt denumite şi Teoriile factorilor sociali ai delincvenţei, din această categorie fiind
analizate Teoria asociaţiilor diferenţiate, Teoria conflictelor de culturi şi Teoria
anomiei. Există însă şi unele teorii care încearcă să afle de ce majoritatea indivizilor
se supun legii şi nu comit fapte penale. Aceste teorii sunt denumite Teoriile factorilor
sociali ai respectului legii penale, din această categorie fiind analizată în această
lucrare Teoria angajamentului.
106
c) Teoriile psiho-morale: îşi propun explicarea mecanismelor de formare a

mentalităţii criminalului şi înţelegerea trăsăturilor care diferenţiază mentalitatea
criminalului de cea a noncriminalului.
O parte din aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a
psihanalizei freudiene, ele fiind cuprinse în categoria Teoriilor psiho-morale de
orientare psihanalitică. Intră în această categorie Contribuţia lui Freud la dezvoltarea
gândiri criminologice, Teoria criminalului nevrotic şi Teoria personalităţii antisociale.
Alte teorii încearcă să ofere unele explicaţii originale, motiv pentru care sunt
denumite Teoriile psiho-morale autonome. Intră în această categorie Teoria
instinctelor, şi Teoria personalităţii criminale.
G) Bibliografie

2019
2. R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990
4. J. Pinatel, La theorie des instincts d’Etienne de Greeff, Revue de Science

Criminelle et de Droit penal Compare nr. 4/1961
5. J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971
6. J. Pinatel, Egocentrisme et personalite criminelle, Revue de Science Criminelle et

de Droit penal Compare nr. 1/1959
7. J. Pinatel, Agressivite et personalite criminelle, Revue de Science Criminelle et de

Droit penal Compare nr. 1/1960
107
8. J. Pinatel, Indifference affective et personalite criminelle, Revue de Science

Criminelle et de Droit penal Compare nr. 3/1959
9. O. Kinberg, Les problemes fondamentaux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris,

1959
10. O. Kinberg, De la Morale comme phenomene social objectif, Revue de Droit

penal et Criminologie (belge), Tome, 1940-1946
11. O. Kinberg, Quelques aspects criminologiques recents, Revue de Science

Criminelle et de Droit penal Compare, 1957
13. R. Van Durne, Avatars du syndrome XYY, l’agressivite genetique est-elle un

mythe?, Revue de Droit penal et Criminologie (belge) nr. 1/1974-1975
14. Q. Debray, L’apport de la genetique a la connaissance du criminel, în Aberrations

chromosomiques, biochimie de cerveau et criminalite, Ed. Neret, Paris, 1975
15. J.Mendlewicz, J. Wilmotte, Les determinants genetiques de la delinquance –

Problemes de l’anomalie XYY, Revue de Droit penal et Criminologie (belge) nr.
4/1970
16. D. Szabo, De l’anthropologie a la criminologie comparee – Quatre lecons au

College de France, Ed. Librairie philosophique J. Vorin, Paris, 1993
17. D. Szabo, Criminologie, Ed. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1965
18. E. Sutherland, Principes de criminologie, version francaise etablie sur le texte de

la sixieme edition de Principles of Criminology, Ed. Cujas, Paris, 1966
108
19. M. Ancel, Conflits de Culture et Criminalite, introducere la ediţia în limba

franceză, Ed. A. Pedone, Paris, 1984
20. T. Sellin, Culture Conflict and Crime, Revue de Droit penal et Criminologie
(belge) nr. 9/1960
21. R.K. Merton, Social Theory and Social Structure, Ed. The Free Press of Glencoe,
New York, 1957
22. E.D. Jaffre, Family, Anomie and Delinquency Development of the Concept and
Some Empirical Findings, The British Journal of Criminality, 1969, nr. 4
23. G. Rose, Anomie and Deviation: a Conceptual Framework for Empirical Studies,
British Journal of Sociology, 17-03, 1966
24. J. Verin, Pour une nouvelle politique penale, Ed. Librairie Generale du Droit et de
Jurisprudence, 1994
25. H. Becker, Outsiders, Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985, traduit de l’americain par
J.P. Briand et G.M. Champoulie
26. G.M. Sykes, D. Matza, Tehniques of neutralization. A theory of delinquency,

American Sociological Review, 22(Decizia 1957)
27. S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed. Payot, 1989
28. S. Freud, Psihanaliză şi sexualitate, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1994,
29. S. Freud, Totem şi tabu, Ed. Mediarex, 1996
30. S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii, Caiete de psihanaliză nr. 1, Ed. Jurnalul
literar, 1992
31. S. Freud, Eul şi sinele, în Caiete de psihanaliză nr. 1, Ed. Jurnalul literar, 1992
109
32. V. Dem. Zamfirescu, Câteva prejudecăţi despre Freud, în Caiete de psihanaliză nr.
1, Ed. Jurnalul literar, 1992
33. A. Hesnard, Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963
34. K. Friedlander, La delinquance juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951
35. E. de Greeff, Les instincts de defense et de sympathie, Ed. P.U.F., Paris, 1947
110
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. V
CRIMINOLOGIA DINAMICĂ
CUPRINS


E) Rezumat
F) Bibliografie
111
OBIECTIVE
 Cunoaşterea unor modele particulare de trecere la act, ca prelungire a

explicaţiilor etiologice, precum şi a unui model general reprezentativ;
 Analiza şi înţelegerea teoriilor dinamice propriu-zise, care reprezintă

adevăratele explicaţii noncauzale;
 Prezentarea stadiului actual al cunoştinţelor criminologice, caracterizate

prin imposibilitatea unei teorii universal valabile şi necesitatea conjugării
diverselor eforturi explicative.
Criminologia dinamică
Definiţia criminologiei dinamice: acea subramură a criminologiei teoretice

care se ocupă cu studierea fenomenului criminal, din punctul de vedere al
mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la act.
În literatura de specialitate se face distincţia între modelele generale şi

modelele particulare, de trecere la act. Vor fi prezentate câteva dintre cele mai
cunoscute modele particulare, după care va fi examinat un model general mai
reprezentativ.
112
Modelul Etienne de Greeff
Autorul consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent, trei etape:

1. etapa "asentimentului ineficace"; în această etapă, la un moment dat, trăirile
subterane ce tind spre crimă, pătrund spontan în zona conştientului: apare
ideea "dispariţiei" eventualei victime.
2. etapa "asentimentului formulat"; în această fază lucrurile se petrec în mare
parte de o maniera conştientă; este o etapă contradictorie, de ezitări; individul
oscilează între dorinţa ca o anumită persoană să dispară fară contribuţia sa şi
ideea că ar putea ajuta la aceasta dispariţie.
3. a treia etapa, "criza", presupune ca dispariţia să fie decisă şi implicit
implicarea subiectului; rămân de stabilit doar detaliile.
Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acţiunea
forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurari externe.
În acelaşi timp E. de Greeff admite că există acte criminale ce se realizează

total în afara schemei propuse, fără parcurgerea vreuneia din etapele descrise.
Modelul Jean Pinatel
Modelul de trecere la act conceput de Pinatel este considerat a fi obiectiv, in

sensul că el descrie actul criminal aşa cum acesta este perceput din exterior de către
un observator care analizeaza "dinamica personalităţii agentului".
113
Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin actiunea conjugată a celor patru
trăsături psihice esenţiale care alcătuiesc "nucleul personalităţii criminale":
egocentrismul asigură ignorarea oprobriului social ; labilitatea permite ignorarea
riscului pedepsei ; agresivitatea asigură depăşirea obstacolelor materiale; indiferenţa
afectivă împiedică apariţia sentimentului că se produce un rău victimei.
În modelul de trecere la act conceput de Pinatel factorul afectiv joacă un rol

esenţial.
Modelul H. Becker
Becker pleacă de la ideea că explicaţiile anterioare privind trecerea la act

comit greşeala esenţială de a considera că "toţi factorii care contribuie la producerea
fenomenului acţioneaza simultan". Becker apreciază că în realitate nu toate cauzele
actionează în acelaşi moment, şi, de aceea, este nevoie de un model care să ia in
considerare faptul că modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenţe
ordonate. Becker analizează diferitele faze pe care le parcurge un individ pentru a
deveni consumator de droguri. El constată că fiecare faza necesită o explicaţie şi că
reunirea tuturor acestor explicaţii contribuie la explicarea comportamentului în
ansamblu.
TEMĂ:
- Explicaţi în ce masură modelul propus de Becker pune accentul pe contribuţia
factorilor conştienţi şi raţionali în trecerea la act.
114
Printre modelele cu caracter general, cel mai cunoscut pare a fi cel elaborat de
sociologul american Albert Cohen. Lucrarea acestuia “Deviance and Control” îşi
propune parcurgerea unei etape spre o teorie generală a comportamentului deviant.
Cohen pune accentul pe influenţa factorilor sociali asupra devianţei. El

formulează o teorie a "subculturilor" delincvente.
Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în interiorul cărora

“actorul” are oricând posibilitatea de a alege direcţia (criminală sau noncriminală) în
funcţie de situaţia exterioară ţi de propria stare. Transpunând ideile lui Cohen intr-o
schema grafică rezultă un traseu principal, cel spre deviantă, din care se desprind, ca
ramurile unui arbore, celelalte trasee, nondeviante, spre care la orice moment, din
considerente diverse, individul poate să schimbe direcţia. Datorită acestei reprezentări
grafice modelul de trecere la act conceput de Cohen este cunoscut în doctrină sub
denumirea de "arbore".
TEMĂ:
- Care este diferenţa între modelul propus de Cohen şi alte modele de trecere la act.
Explică actul criminal în sine, în afara oricărei referinţe la trecutul

infractorului.
115
Aceste teorii au fost considerate a fi teorii principale ale actului criminal.
Autorul teoriei este Walter C. Reckless, care declară din start că teoria sa
reprezintă o explicaţie "non-cauzală".
Acesta propune ca, în general, ipotezele şi explicaţiile criminologilor să nu

mai recurgă la conceptul de cauză ori combinaţie de cauze, şi apreciază că propria sa
teorie reprezintă un substitut pentru o teorie cauzală.
Explicaţiile lui Reckless se construiesc în jurul ipotezei potrivit căreia există o

structură socială externă de reţinere, precum şi un tampon interior. Ambele au aceeaşi
menire, de a asigura o apărare împotriva devierii indivizilor de la norma legală ori
socială.
Reckless enumeră componentele reţinerilor externe şi pe cele ale reţinerilor

interne. Atrage atenţia că aceste componente nu sunt cauze, ci tampoane sau izolaţii
cu rolul de a opri presiunile, atragerile şi puseurile spre crimă.
În finalul explicaţiilor Reckless menţionează că din punct de vedere al

cercetării ştiinţifice teoria sa acoperă doar o zonă medie a fenomenului ea neputând fi
aplicată extremelor delincvenţei.
Considerăm că între aserţiunile autorului şi argumentele care le însoţesc există

un decalaj important. Astfel, convingerea pe care autorul reuşeşte să o inducă
cititorului că teoria sa este o teorie noncauzală este foarte slabă. De asemenea, limitele
între care este fixată aplicabilitatea teoriei sale reduc în mod considerabil ipotetica ei
valabilitate.
116
În doctrina criminologică s-a insistat asupra faptului că terminologia utilizată

este vagă şi slab definită şi că « testarea empirică este dificilă ».
În afară de ideea renunţării la demersul etiologic, teoria retinerii nu aduce o

modificare esenţială în peisajul general al gândirii criminologice.
În sfera mai restransă a explicaţiilor dinamice, teoria lui Reckless nu este însa
lipsită de semnificaţie.
TEMĂ:
- Care sunt componentele rţinerilor externe şi cele ale reţinerilor interne, potrivit
teoriei lui Reckless?
Autorul acestei teorii este Maurice Cusson. Acesta declara că s-a inspirat din
două surse :
- autobiografiile criminale;
- gândirea unor sociologi;
Pe baza acestor surse autorul efectuează o analiză strategică a delincvenţei.
Autorul ia în calcul patru elemente esenţiale şi anume:

- comportamentul;
- rezultatele;
- rationalitatea;
- conflictele.
În esenţă Cusson apreciază că infractorul este un tip raţional care calculează cu
luciditate, pune în balanţă, avantajele şi riscurile pe care le presupune actul criminal.
117
Dacă avantajele (câştigurile) sunt considerate mari în raport cu riscurile asumate, are
loc trecerea la actul criminal.
Analiza strategica refuză orice explicaţie de tip cauzal si afirmă a nu fi

interesată de trecutul şi personalitatea infractorului ci doar de actul criminal în sine.
Un element important în analiza strategică îl reprezintă noţiunea de scop,

utilizată în sensul de rezultat propus de actor.
TEMĂ:
- Explicaţi cele patru elemente esenţiale pe care analiza strategică le ia în calcul :
comportamentul, rezultatele, raţionalitatea şi conflictele.
Prezentarea anterioară a diverselor explicaţii criminologice scoate în evidenţă

marea varietate de puncte de vedere cu privire la comportamentul criminal. În aceste
condiţii, se poate concluziona că o teorie general valabilă cu privire la fenomenul
criminal este imposibilă, motiv pentru care se impune conjugarea diverselor eforturi
explicative pentru înţelegerea fenomenului criminal.
După o jumătate de secol în care au dominat gandirea criminologică, teoriile

cauzale au devenit ţinta unor atacuri susţinute. În ultimele decenii nici o teorie
etiologică nu a mai reuşit să se impună în doctrină.
118
Cele mai vehemente critici împotriva etiologiei criminale au venit din directia
criminologiei dinamice care a preluat iniţiativa cercetării criminologice pe plan
mondial.
Ca şi comportamentul uman în general, comportamentul criminal este de o

mare complexitate şi diversitate. Din această cauză, şi cu privire la comportamentul
criminal, o teorie general valabilă este imposibilă din punct de vedere logic.
TEMĂ :
- Este posibilă o teorie general valabilă cu privire la fenomenul criminal?
Nu există o conduită criminală în abstract, există diverse conduite criminale

concrete. Nici o crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă reprezizntă un
« univers » în sine.
Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale face ca nici o

explicatie, fie in termeni cauzali, fie in termeni dinamici, să nu fie universal valabilă.
Aceasta nu inseamnă însă că nici o teorie nu este nici macar partial valabilă şi că nu
există nici o posibilitate de înţelegere a fenomenului criminal. Dimpotrivă, cercetările
criminologice, de la începutul lor, au reprezentat etape necesare de căutări şi
acumulări. Teoriile criminologice trebuie în cele din urmă să fie considerate mai ales
ca nişte "instrumente metodologice de interpretare".
Păstrându-şi fiecare identitatea, diferitele teorii trebuie să concureze la

explicarea comportamentului cirminal, nu să se nege reciproc. Valoarea unei teorii nu
este asigurată doar prin desfiinţarea alteia.
119
- Arătaţi etapele parcurse de delincvent în modelul particular de trecere la act descris

de Etienne de Greeff;
- Descrieţi modelul particular de trecere la act propus de J. Pinatel;
- Prezentaţi modelul particular de trecere la act propus de H. Becker;
- Modelul arborelui;
- Teoria reţinerii;
- Teoria strategică;
- Imposibilitatea unei teorii general valabile cu privire la fenomenul criminal;
- Necesitatea conjugării diverselor eforturi explicative cu privire la fenomenul

criminal.
120
E) Rezumat
Criminologia dinamică reuneşte explicaţii de tip noncauzal cu privire la

fenomenul criminal. Apariţia teoriilor criminologiei dinamice a fost favorizată şi de
formularea primelor explicaţii privind trecerea la act, care aparţin de fapt unor
criminologi preocupaţi de aspectul etiologic şi pentru care trecerea la act nu a
reprezentat decât o prelungire a unor explicaţii cauzale.
Dintre cele mai cunoscute modele particulare de trecere la act, sunt analizate
modelele propuse de Etienne de Greeff, J. Pinatel şi H. Becker. Dintre modelele cu
caracter general, cel mai cunoscut este modelul „arborelui”, elaborat de sociologul
american Albert Cohen.
Teoriile dinamice se caracterizează prin aceea că explică actul criminal în sine,

în afara oricărei referinţe la trecutul infractorului. Sunt analizate Teoria „reţinerii”, al
cărei autor a fost printre primii criminologi care s-au exprimat de o manieră clară şi
fermă împotriva teoriilor cauzale, precum şi Teoria „strategică”, teorie care prezintă
cel mai larg ecou în doctrina actuală.
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor teoriilor cu privire la

fenomenul criminal este aceea a imposibilităţii unei teorii general valabile cu privire
la comportamentul criminal şi a necesităţii conjugării diverselor eforturi explicative.
F) Bibliografie

2019
2. M. Cusson, Delinquants pourquoi?, Ed. Armand Colin, 1981
121
3. R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990
4. R. Allier, La conversion chez les precivilisees, vol. II, Payot, Paris, cf. E. de Greeff,
Introduction a la Criminologie, Ed. P.U.F., 1948
6. H.S. Becker, Outsiders, Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985
7. C. Albert, Deviance and Control, Ed. Pretice-Hall, Inc., Englewood Clifs, New
Jersey, 1966, trad. fr. La Deviance, Ed. J. Duculot, 1971
8. C.W. Reckless, A non causal explanation: containment theory, Annales

Internationales de Criminologie 1963, le semestre
9. M. Jerome, A. Mortimer, Crime, Law and Social Science, New York, 1933
10. C. Schrag, Crime and Justice. American Style, Ed. Washington, D.C.: V.S.
Gouvernment Printing Office, 1971
11. M. Cusson, Deliquants pourquoi?, Ed. Armand Colin, 1981
12. L. Negrier-Dormont, Criminologie, Ed. Litec, 1992
13. L. Negrier-Dormont, L.S. Tzitzis, Criminologie de l’acte et philosophie penale.

De l’ontologie criminelle des Anciens a la victimologie appliquee des Modernes, Ed.
Litec, Paris, 1994
14. E. Kant, Metaphisique des moeurs, vol I, Ed. Flammarion, Paris, 1994
15. P. Valery, Regards sur le monde actuel – Fluctuations sur la liberte, Ed.
Gallimard, 1982
122
16. K. Popper, The Postscript of the Logic of the Scientific Discovery II. The Open
Universe, London-Hutchinson, 1982, trad. fr. L’Univers irresolue.
17. J.C. Chesnais, Hostoire de la violence en Occident de 1800 a nos jour, Ed. Robert
Lafont, Paris, 1981
18. C. Lazerges, G. Camilleri, Atlas de la criminalite en France, Ed. Reclus – La

Documentation Francaise, 1992
19. G. Tarde, La criminalite comparee, Ed. Felix Alcan, Paris, 1886
123

Criminologie - Suport de Curs - 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Criminologie - Suport de Curs - 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lector univ. dr.

Bogdan Vîrjan Criminologie

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREŞTI

Cursul de Criminologie se adresează studenților Facultății de Drept din anul II și se

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

 Analiza noțiunilor fundamentale cu care operează criminologia, care să permită înțelegerea

 Explicarea fenomenului criminal și a practicii anticriminale;

 Analiza modalităților de cunoaștere, procedee și finalitatea în cercetarea criminologică;

 Abordarea primelor explicații referitoare la fenomenul criminal;

 Analiza concepțiilor școlii pozitiviste;

 Prezentarea teoriilor etiologice moderne;

 Prezentarea teoriilor dinamice;

 Descrierea stadiului actual al cercetării criminologice;

 Formarea unei imagini de ansamblu asupra diferitelor modalități de analiză și interpretare a

 Înțelegerea problemelor legate de criminologia teoretică sau fundamentală care să permită

 Formarea capacității de a sesiza și încadra corect diferitele fenomene criminale.

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. 1

A) Obiectul cercetării criminologice

B) Modalităţi de cunoaştere în cercetarea criminologică

C) Procedee în cercetarea criminologică

E1) Domeniul criminologiei

Unitatea de învățare nr. 2

A) Beccaria, precursor al gândirii criminologice

B) Principalele şcoli criminologice

Unitatea de învățare nr. 3

A) Premisele pozitivismului italian

E) Caracteristicile şcolii pozitiviste

Unitatea de învățare nr. 4

A) Caracteristicile teoriilor etiologice moderne

Unitatea de învățare nr. 5

A) Trecerea la act ca prelungire a explicaţiilor etiologice

C) Stadiul actual al cunoştinţelor criminologice

IV. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul disciplinei Criminologie din anul II, semestrul II se încheie cu

În cazul în care examenul se va susține online, modalitatea de examinare va

Pe parcursul activităților tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenții vor

În derularea activităților didactice specifice învățământului la distanță vor fi

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. I

A) Obiectul cercetării criminologice

A2) Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice

B) Modalităţi de cunoaştere în cercetarea criminologică

C) Procedee în cercetarea criminologică

D) Finalitatea cercetării criminologice

E2) Definiţia criminologiei

 Clarificarea unor probleme legate de obiectul cercetării criminologice;

 Identificarea metodelor şi a tehnicilor utilizate pentru cunoaşterea

 Determinarea scopului cercetării criminologice;

 Delimitarea criminologiei în cadrul ştiinţelor criminale şi găsirea unei

A) OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Scurte consideraţii introductive

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de „criminologie” este alcătuită din

În același timp, nu trebuie uitat însă că cercetarea criminologică a fost şi este

Prin urmare, criminologia cunoaşte două obiecte de cercetare:

Vom examina în continuare cele două obiecte ale cercetării criminologice.

A1) FENOMENUL CRIMINAL – un prim obiect al cercetării

Sensurile expresiei “fenomen criminal” diferă in raport de conţinutul mai

Uneori conţinutul expresiei este redus la cel al noţiunii de infracţiune.

Alteori se are în vedere doar aspectul macro-criminologic, prin utilizarea

Unii criminologi dau un sens foarte larg expresiei, considerând că în

Pentru a stabili ce intră în conţinutul fenomenului criminal trebuie să pornim

A1.1) Crima. Înţelesurile posibile ale noţiunii de crimă:

Noţiunea de crimă cunoaşte trei înţelesuri posibile: