Priveşte păcatul din punctul de vedere al

diavolului
SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL CUVINTE DUHOVNICEȘTI

Dumnezeu a făcut şi va face totul pentru tine, dar tu nu vrei să Îi placi. Diavolul nu a făcut
nimic pentru tine, doar te asupreşte cu păcatul, dar tu cu multă râvnă şi fără de odihnă
lucrezi pentru el. Prin păcat tu îl ajuţi, iar el îţi face rău.

La urmă, priveşte păcatul din punctul de vedere al diavolului, primul lui născocitor şi
răspânditor, şi vezi pentru cine lucrezi păcătuind. Dumnezeu a făcut şi va face totul pentru tine,
dar tu nu vrei să Îi placi. Diavolul nu a făcut nimic pentru tine, doar te asupreşte cu păcatul, dar
tu cu multă râvnă şi fără de odihnă lucrezi pentru el. Prin păcat tu îl ajuţi, iar el îţi face rău. Te
momeşte la păcat făgăduindu-ţi dulceaţa acestuia, dar pe cei ce cad în păcat îi chinuie şi îi
munceşte. Aici te încredinţează că păcatele tale nu-s nimic, dar acolo ţi le va pune înainte spre
ocară, ca lucruri de cea mai mare însemnătate. Saltă de bucurie răutăcioasă atunci când cineva
cade în mrejele păcatului şi se împotmoleşte în ele. Înţelege toate acestea şi ridică-te cu ură
împotriva acestui urâtor de oameni şi a tuturor faptelor lui.

Când vei adânci astfel în inima ta, unul după altul, acele simţăminte care o înmoaie şi care nasc
căinţa – groaza şi frica, mâhnirea şi amărăciunea, dezgustul şi ura faţă de păcat – încetul cu
încetul inima ta se va încălzi şi va începe să mişte, iar apoi voinţa ta slăbănogită va începe să se
încordeze şi să sară la treabă. După cum volţii din curentul electric transmit o anumită tensiune şi
imbold trupului, sau după cum aerul rece şi curat al dimineţii dă prospeţime şi vigoare, aşa
şi această simţire care umple sufletul stârneşte puterea amorţită şi renaşte chemarea şi
hotărârea de a te izbăvi din primejdie. Aşa va începe purtarea de grijă pentru propria ta
mântuire. Porneşte cu tărie chiar din clipa aceasta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p

Ce înseamnă să urăști păcatul?

conținut

Ce înseamnă cuvântul ură în Biblie?

În ura biblică poate însemna respingere și repudiere, ceea ce că poate fi un păcat dacă cineva
urăște lui Dumnezeu sau aproapelui său; dar poți avea și tu semnificatia a avea o dragoste de mai
mică amploare, că este de dorit dacă este orice dragoste în comparație cu că trebuie să simtă
pentru Creator, așa cum se întâmplă atunci când...
Ce înseamnă să urăști păcatul?

Ele slăbesc viața harului, fac exercitarea virtuților mai dificilă și dispun de păcat muritor. … Să
încurajăm pocăința sinceră pentru greșelile noastre și păcateleSă luptăm pentru a elimina orice
rutină atunci când mergem la sacramentul Milei divine.

Care este sensul cuvântului detestare?

tr. Să aibă sau să simt aversiune sau ură față de cineva sau ceva: le urăsc tocănițele. Puteți
construi cu pregătirea. din: ură ipocrizie până la moarte.

Источник: https://alsina-sa.com/biblia/que-significa-aborrecer-el-pecado.html

Cum poate fi recuperat harul lui Dumnezeu?

Să trăiască în grație și să-l mărim trebuie să ne rugăm zilnic, să primim sacramentele Euharistiei
și Mărturisirii, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, citește cărți religioase, evită prietenii răi și
ocaziile de a păcătui.

Источник: https://alsina-sa.com/biblia/que-significa-aborrecer-el-pecado.html

Ce este ura față de păcat și ce îi oferă

credinciosului. păcatul mâniei
14.03.2022Titlu: Dezumidificatoare     
Există cuvinte în tradiția creștină care sună foarte corect și impresionant, ca un aforism
străvechi. De fapt, din acest motiv, ele sunt atât de des repetate într-o mare varietate de
discuții și dispute de rețea - a spus el, și atunci nu te mai poți îndoi că ai dreptate.
Oponenții umiliți își recunosc abătuți înfrângerea, iar suporterii practic aplaudă cu
numeroase like-uri. Aceste cuvinte sunt: „urați păcatul, dar iubiți pe păcătos”. Ceea ce se
numește - scurt și clar. Deși, de fapt, este scurt, este chiar scurt. În ceea ce privește
claritatea, nu este atât de ușor pe cât ar părea.
Ei bine, de fapt, cum poate fi pusă în practică această poruncă laconică? La urma urmei,
păcatul nu are nicio existență independentă, izolat de persoana care îl comite. Nu există
furt fără o anumită persoană care a furat lucrurile sau banii altcuiva. Crima este doar
acolo unde un subiect bine definit a întrerupt viața altcuiva. Și o minciună este
imposibilă fără cineva care s-a abătut de la adevăr. Păcatul fără păcătos este un „cal
sferic în vid”, o abstracție care este posibilă doar într-o imaginație bine dezvoltată. Cum
poate cineva să urască această abstracție și să iubească o persoană care, prin acțiunile
sale, a lăsat-o să intre în lume, i-a dat carnea și sângele său, a dat păcatului posibilitatea
de a acționa prin el însuși, a provocat suferință altor oameni - iubește tocmai această
persoană?

Probabil că este imposibil să găsim o soluție teoretică la această problemă

contradictorie. Cu toate acestea, un număr mare de creștini au găsit în orice moment
modalități și mijloace de implementare practică a acesteia. Și ceea ce nu poate fi
înțeles de minte, este foarte posibil să-l percepem ca un fel de experiență de viață, care
ar trebui să fie imitată cât mai bine. Desigur, pentru creștini, această experiență este în
primul rând viața pământească a lui Isus Hristos. Exemplele din viețile sfinților pot da,
de asemenea, o idee despre cum să iubești pe păcătoși în timp ce urăști păcatul. Cu
toate acestea, Biserica i-a recunoscut ca sfinți tocmai în măsura în care au devenit
asemenea lui Hristos. Ar fi o greșeală să „canonizezi” fiecare acțiune a fiecărui sfânt,
asumând iubirea lui Hristos în absolut orice, indiferent de ceea ce fac în viața lor.
Modelele de urmat sunt doar acele fapte ale sfinților în care au fost ca Domnul. Prin
urmare, cel mai simplu și mai de încredere mod de a găsi un exemplu real de dragoste
pentru păcătoși și de ură față de păcat este încă studiul Evangheliei.

Întrebarea 1: Dacă vrem să fim oameni curați, atunci de ce să stăm la ceremonie cu cei
„murdari”?

Isus Hristos este singurul reprezentant al omenirii care nu a avut în sine nici măcar o
umbră a vreunui păcat. La urma urmei, păcatul este o încălcare a voinței lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu-omul Isus și-a subordonat complet voința Sa umană voinței divine. Nu a
existat în El un singur gând, nici un singur sentiment, cuvânt sau acțiune care să fi
încălcat voința Tatălui care L-a trimis. Și prin urmare, absolut toți oamenii, în comparație
cu Isus din Nazaret, sunt păcătoși, indiferent de adâncimea căderii lor sau de înălțimea
neprihănirii lor. Este obișnuit ca oamenii să se compare, să identifice cine este mai bun,
cine este mai rău, să măsoare realizările, să construiască diverse scări de valori, pe care
drepții se află undeva pe vârful inaccesibil, în empireeni strălucitori, iar păcătoșii sunt în
murdăria și întunericul straturilor de jos.
Dar pentru Iisus Hristos fără păcat, orice astfel de scară de jos în sus va fi umplută
numai cu copiii căzuți departe de Dumnezeu, suferind din cauza acestei căderi,
nefericiți, copii pierduți. Printre care cei care au cea mai acută nevoie de ajutor sunt cei
mai „răi” după standardele noastre umane.
Una dintre cele mai memorabile categorii de păcătoși menționate în Evanghelie sunt
bolnavii terminali. Când citim episoade care vorbesc despre ele, de obicei simțim
compasiune pentru ei și nu îi percepem ca fiind păcătoși. Cu toate acestea, textul
Evangheliei mărturisește direct că cauza bolii a fost viața lor păcătoasă. Ce face Isus
când vede în fața lui un astfel de biet om schilodit de propriile sale păcate? Își încruntă
sprâncenele de furie? Îi dă ea prelegeri despre o viață sănătoasă și despre necesitatea
de a urma poruncile? Îi cheamă pe compatrioții săi să privească un exemplu clar – în ce
măsură poate păcatul să aducă un evreu normal care respectă legea? Nu. Fără vreo
moralizare, El vindecă pe nefericiți și pleacă imediat. Abia la următoarea întâlnire, în
privat, Iisus îi spune omului vindecat: „Iată, te-ai vindecat; nu mai păcătuiți, ca să nu vi se
întâmple ceva mai rău (Ioan 5:14).

Același lucru se întâmplă și atunci când Iisus comunică cu desfrânate-prostituate, cu

vameși - hoți inspectori fiscali în slujba ocupanților-romani, cu alte dârze ale societății
evreiești, desemnate în Evanghelie prin cuvântul comun - „păcătoși”. Isus nu îi certa și
nici nu condamnă pe acești oameni respinși de poporul său, ci mănâncă și bea cu ei la
aceeași masă, comunică cu ei, acceptă semne de respect de la ei. Pentru evlavioșii
farisei, un asemenea comportament al Învățătorului venerat de popor pare de
neconceput. Dar pentru Dumnezeul întrupat, evlavia lor ostentativă este doar văruită pe
pietrele care închid intrarea în peștera funerară plină cu oase moarte. Toți oamenii, fără
excepție, sunt loviți de păcat; Isus a venit să-i salveze pe toți. Iar cel care și-a acoperit
ulcere cu haine frumoase nu este în ochii Săi mai bun decât cel ale cărui ulcere au fost
expuse la ocară publică.

Isus o protejează de mulțime pe femeia care se dorea să fie ucisă pentru că și-a trădat
soțul cu o singură frază: cel care este fără păcat dintre voi, aruncă mai întâi cu piatra în
ea (In 8, 7). Și, în același timp, nici nu ridică capul, înfățișând niște semne în nisip.

În tradiția bisericească există o interpretare interesantă a acestui episod al Evangheliei.

Potrivit acesteia, Isus a scris în nisip cu degetul păcatele secrete ale fiecăruia dintre
acuzatori. A scris pe scurt, dar stupid de înfricoșător pentru acuzat, pentru că pentru
oricare dintre aceste păcate, conform legii evreiești, se presupunea moartea. Sf. Nicolae
al Serbiei a vorbit despre asta sub forma unei povestiri artistice:

„Meshulam este hoțul comorilor bisericii”, a scris Domnul cu degetul pe pământ;

Așer a comis adulter cu soția fratelui său;
Shalum - sperjur;
Eled și-a lovit tatăl;
Amarna și-a însușit moșia văduvei;
Merari a comis păcatul Sodomei;
Ioel se închina la idoli...

Și așa a scris degetul dreptului Judecător despre toate în ordine de pe pământ. Iar cei
despre care scria, înclinându-se, citeau cu o groază inexprimabilă cele scrise. Toate
fărădelegile lor ascunse cu pricepere, care au încălcat legea lui Moise, I-au fost
cunoscute și acum sunt declarate înaintea lor. Gurile lor au tăcut brusc. Oameni
îndrăzneți, mândri, mândri de dreptatea lor și și mai îndrăzneți judecători ai nelegiuirii
altcuiva, stăteau nemișcați și muți, ca niște stâlpi într-un templu. Tremurau de frică,
neîndrăznind să se privească în ochi; nu-și mai aduceau aminte de femeia păcătoasă. S-
au gândit doar la ei înșiși și la moartea lor. Nicio altă limbă nu ar putea pronunța acest
enervant și viclean - Ce spui? Domnul nu a spus nimic. Nu a spus nimic. Era dezgustător
pentru el să-și declare păcatele cu buzele lui curate. Și de aceea a scris în praf, ceea ce
este atât de murdar merită să fie scris în praf murdar. Un alt motiv pentru care Domnul a
scris în praf este și mai uimitor. Ceea ce este scris pe praf dispare rapid fără să lase
urme. Și Hristos nu a vrut să-și declare păcatele tuturor și tuturor. Căci, dacă ar vrea,
totuși ar vorbi despre ei înaintea întregului popor, i-ar mustra, iar poporul, conform legii,
i-ar ucide cu pietre. Dar El, Mielul inofensiv al lui Dumnezeu, nu a vrut să se răzbune sau
să moară pe cei care comploteau în mod constant să-L omoare și care și-au dorit
moartea Lui mai mult decât propria lor viață veșnică.

Domnul a vrut doar ca ei să se gândească la propriile lor păcate. Am vrut să le amintesc

că, sub povara propriilor lor fărădelegi, nu trebuie să fie judecători cruzi ai altora; pentru
ca cei care sunt leproși prin păcat să nu se grăbească să trateze lepra altuia; pentru ca,
infractori fiind, să nu-i împingă pe alții deoparte, pentru a le fi șefi. Asta e tot ce a vrut
Domnul. Și când a terminat de scris, a nivelat iarăși praful și scrisul a dispărut.”
Păcătoșii „drepți” s-au dovedit a nu fi mai buni decât păcătosul, pe care l-au mustrat cu
furie pentru păcatul ei.
Și iarăși, același final, aceeași frază liniștită, iubitoare: Iisus, ridicându-se și nevăzând pe
nimeni decât o femeie, i-a spus: femeie! unde sunt acuzatorii tăi? nu te-a judecat
nimeni? Ea a răspuns: nimeni, Doamne. Iisus i-a spus: Nici eu nu te condamn; du-te și nu
mai păcătui (Ioan 8:10-11).
Răspunsuri duhovniceşti: Ura este permisă
numai împotriva diavolului şi a păcatului
Data:  06 Mai, 2009
Cum ia naştere ura în inima omului şi cum ne putem izbăvi de ea?

Ura, ca şi celelalte patimi, se naşte din iubirea de sine, egoismul, care este maica şi rădăcina
tuturor păcatelor, după Sfinţii Ioan Damaschin şi Efrem Sirul. Iar iubirea de sine este „iubirea
neraţională faţă de trup“, după Sfântul Maxim Mărturisitorul (Filocalia, vol. al II-lea, p. 67). Ura
este ucidere de om (I Ioan 3, 15); ea este permisă numai împotriva diavolului şi a păcatului
(Psalm 96, 11; Pilde 8, 13; Amos 5, 15); ura este permisă asupra nedreptăţilor, după cuvântul
psalmistului - „nedreptate am văzut şi m-am scârbit“ (Psalm 118, 163; Romani 12, 19; Pilde 13,
5; 17, 13). Creştinii trebuie să urască minciuna (Psalm 118, 163), trebuie să urască căile
nedrepte (Psalm 118, 104), precum şi „adunarea păcătoşilor (Psalm 25, 5). Trebuie să urască
sfatul celor ce urăsc pe Dumnezeu (Psalm 138, 21-22). Ura se biruieşte prin dragostea de
Dumnezeu şi de aproapele, iar dragostea de Dumnezeu o câştigăm prin toate faptele bune, dar
mai ales prin rugăciunea cea curată.
Care este deosebirea între ură, mânie, invidie, zavistie, certare şi pizmă şi care sunt urmările lor?
Ura este rădăcina patimilor arătate mai sus, iar acestea sunt ramurile ei, cum vorbeşte Sfântul
Efrem Sirul în cuvântul său pentru deosebirea patimilor. Urmarea urii şi a fiicelor ei este
moartea sufletului.
(Convorbiri duhovniceşti cu părintele Cleopa)

„Iubeşte pe păcătos şi uraşte

păcatele lui”
13 martie 2014 admin ARTICOLEiertare, indreptare, pacate, pacatos
Rate This
(cuvintele Părintelui Prof. Constantin Galeriu)
Meditaţie..
Dacă omul nu s-ar identifica cu păcatul ar fi uşoară departajarea.
Omul îmbrăţişează păcatul devenind una cu el şi atunci cum poţi
pedepsi numai păcatul? Mă gândesc că trebuie bătut omul, cu bătaia
cuvântului, ca să fugă păcatul din el. Cum baţi covoarele de praf pe
bătător. În iad nu stă păcatul în foc, ci păcătosul sau stau împreună. Se
spune că prin foc, fiind vorba de flăcările nemistuitoare, dar
usturătoare ale iadului, se arde păcatul din om, însă, depinde cu cât de
mult păcat s-a îmbrăcat, cât de mult va trebui să ardă şi să nu fie în
focul veşnic. Aşa este şi cu “ura păcatului din aproapele” o exprimi
prin cuvinte care vor bate pe păcătos, ceea ce-l va face să creadă că-l
urăşti. Dacă te va asculta să se spele singur de întinăciunea păcatului
şi-l vei determina să-l părăsească definitiv, şi să fie primul care să
urască păcatul din el, înseamnă că l-ai dobândit sau l-ai salvat pe
fratele tău, ceea ce va fi o expresie a iubirii tale. Dacă nu l-ai
determinat să urască şi el păcatul, faptul că numai tu urăşti păcatul
din el, nu are nici-o finalitate. Sunt două sentimente contrare unul
alteia, care trebuie să existe simultan: iubirea şi ura, pe care trebuie să
le îndrepţi unei singure persoane care stă într-o unire ipostatică cu
fapta sa. A iubi pe păcătos, mă gândesc că înseamnă a iubi doar
persoana cea asemenea cu tine ce poartă chipul lui Dumnezeu alterat
de păcat, doar ca pe un frate de care ţi-e milă pentru rănile pricinuite
de păcatele lui şi încerci să-l ajuţi să se vindece. Deci, este vorba de o
iubire în sensul de a-l ajuta să iasă de sub sfera păcatului sau de sub
robia lui. Nu poţi ajuta pe nimeni dacă tu însuţi nu ai sentimentul
iubirii faţă de omul de lângă tine, care să genereze sentimentul de
milă. Unii vor crede că păcătoşii trebuie iubiţi pentru păcatele lor. De
asemenea, şi alţi păcătoşi vor crede că nu trebuie să-i urască nimeni
pentru că sunt aşa, fără să se ostenească de a părăsi starea de păcat.
Dacă nu-ţi exprimi concomitent ambele sentimente cu aceeaşi
intensitate, vei fi vinovat de neîndreptarea aproapelui şi de încurajarea
lui la păcat. Iubirea să ţi-o exprimi doar prin sfatul şi îndemnul de a
părăsi păcatul, iar ura doar prin a condamna păcatul şi a-l denunţa,
arătându-i celui ce-l poartă cât de urât este, câtă greutate are, pe ce
dimensiuni se întinde, cât de mult întinează, câte consecinţe generează
şi cât de mult îl îndepărtează de Dumnezeu şi atunci îl vei câştiga pe
aproapele tău, şi-l vei iubi cu adevărat, făcându-l să nu mai fie păcătos,
ci virtuos. În final, urăşti păcatul aproapelui tău, ca să te salvezi pe
tine.

păcatul este descris în Biblie ca încălcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) şi ca răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9:7; Iosua 1:18). Păcatul îşi are originile în Lucifer,
“steaua strălucitoare, fiul dimineţii”, cel mai frumos şi mai puternic dintre îngeri. El a
dorit să fie mai presus de Dumnezeu şi acest lucru a condus la căderea sa din cer şi
astfel la naşterea păcatului (Isaia 14:12-15). Redenumit Satan, el a introdus păcatul în
rasa umană în Gradina Edenului, acolo unde i-a ispitit pe Adam şi Eva cu aceeaşi atracţie:
“veţi fi ca Dumnezeu”. Geneza 3 descrie actul lor de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi
a poruncilor Lui. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la
toată omenirea şi noi, ca descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la el. Romani
5:12 ne spune că prin Adam, păcatul a intrat în lume şi astfel moartea a trecut asupra
tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).

Prin Adam, înclinaţia inerentă către păcat a trecut asupra întregii rase umane şi astfel toţi
oamenii au devenit păcătoşi prin natura lor. Atunci când Adam a păcătuit, fiinţa lui
interioară a fost transformată de păcatul său de răzvrătire, aducând asupra lui moartea
spirituală şi depravarea morală care aveau să se transmită tuturor celor care s-au născut
după el. Oamenii au devenit astfel păcătoşi nu pentru că ar fi păcătuit, ci ei au păcătuit
pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă, s-au născut păcătoşi. Această condiţie
umană este cunoscută sub expresia de “păcat moştenit”. La fel cum noi moştenim
anumite caracteristici fizice de la părinţii noştri, la fel moştenim naturi pline de păcat de
la Adam. Regele David îşi deplângea natura umană decăzută în Psalmul 51:5 spunând:
“Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”

O altă categorie de păcat este cel cunoscut sub expresia de “păcat imputat”. Expresia
“imputat” tradusă din limba greacă este adesea utilizată în definirea unor aspecte
financiare şi legale şi are sensul de a lua ceva ce aparţine unei persoane. Înainte ca
Legea lui Moiese să fie dată poporului Israel, păcatul nu era imputat oamenilor, deşi ei
erau totuşi păcătoşi prin moştenire. După ce a fost dată Legea, păcatele comise prin
încălcarea Legii au fost imputate oamenilor (Romani 5:13). Chiar şi înainte ca încălcările
Legii să fi fost imputate oamenilor, pedeapsa definitorie pentru păcat (moartea) s-a
aplicat tuturor (Romani 5:14). Toţi oamenii, de la Adam la Moise, au cunoscut moartea,
nu în mod necesar ca rezultat al faptelor lor împotriva Legii Mozaice (pe care nu o
primiseră), ci mai degrabă ca urmare a naturii lor păcătoase moştenite. După Moise,
oamenii au murit atât datorită naturii păcătoase moştenite de la Adam cât şi datorită
păcatelor imputate rezultate din încălcarea Legii lui Dumnezeu.

Dumnezeu a folosit principiul imputarii pentru binele oamenilor atunci când a pus
păcatele imputate oamenilor în contul Domnului Iisus Hristos, care a plătit pedeapsa
pentru toate aceste păcate prin moartea Lui pe cruce. Prin imputarea păcatelor noastre
lui Iisus, Dumnezeu L-a tratat pe Iisus ca şi cum ar fi fost un păcătos, deşi El nu a fost, şi
a făcut ca El să moară pentru păcatele tuturor celor care vor crede în El. Este important
să înţelegem că păcatul a fost imputat lui Hristos, însă că Domnul Hristos nu moştenise
păcatul originar al lui Adam. Astfel, Iisus a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, însă
El nu a fost niciodată păcătos. Natura Lui pură şi perfectă a rămas neatinsă de păcat. El a
fost tratat ca şi cum ar fi fost vinovat de toate păcaele comise vreodată de către toţi cei
care au crezut în El, cu toate că El nu a săvârşit nici unul dintre aceste păcate. În schimb,
Dumnezeu a imputat neprihănirea lui Hristos credincioşilor şi a pus astfel în contul
acestora dreptatea Lui, tot astfel cum păcatele noastre au fost puse în contul Lui (2
Corinteni 5:21).

Păcatul personal este acela care este comis în fiecare zi de către fiecare dintre fiinţele
umane. Pentru că toţi moştenim natura păcătoasă de la Adam, toţi săvârşim păcate
individuale, personale – de orice fel, de la minciuni aparent nevinovate până la crimă.
Aceia care nu şi-au pus credinţa lor în Domnul Iisus Hristos vor trebui să plătească
personal pedeapsa pentru păcatele lor personale, pentru păcatele imputate şi pentru
cele moştenite. Prin contrast, cei credincioşi în jertfa lui Hristos au fost eliberaţi de
pedeapsa eternă a păcatului (iadul şi moartea spirituală). Astfel, acum cei credincioşi pot
alege să săvârşească sau nu păcate personale, pentru că acum au puterea de a se
împotrivi ispitelor prin Duhul Sfânt care locuieşte în ei, care îi sfinţeşte şi care îi convinge
de păcate, atunci când ele sunt comise (Romani 8:9-11). Odată ce ne mărturisim
păcatele lui Dumnezeu şi Îi cerem iertare pentru ele cu sinceritate, relaţia noastră de
comuniune cu El este restabilită - “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Păcatele moştenite, cele imputate şi cele personale – toate au fost purtate de Domnul
Iisus Hristos la cruce, astfel încât acum “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7).

English
 Înapoi la pagina de început în limba Română

Care este definiţia păcatului?

Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia - lit. ratarea ţelului) este călcarea voii lui Dumnezeu în chip voit
şi conştient.[1]
Păcatul se mai numeşte şi "fărădelege" sau "nelegiuire", pentru că voia lui Dumnezeu se arată în
legile, poruncile şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni. [2]Dar poruncile lui nu sunt o
lege moartă, ci sunt cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. De aceea, pentru creştini păcatul nu
este înţeles într-un sens juridic, sau legic, pentru că toate poruncile şi legiuirile Sale Dumnezeu le-a
dat oamenilor din iubire pentru om, care este încoronarea creaţiei (Cartea Facerii, cap 1) şi este
făcut după chipul şi asemănarea Lui. De asemenea, Iisus Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua
morţii Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35; 15, 17)
Când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu,
este în legătură cu Dumnezeu, şi participă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din
această lume. Când, dimpotrivă, omul dispreţuieşte porunca, cuvântul de viaţă al lui Dumnezeu,
atunci el se rupe de Dumnezeu şi pierde părtăşia harului şi a Împărăţiei Sale

 19Note

Păcatul şi legea lui Dumnezeu

Mântuitorul, icoană de Andrei Rubliov, secolul al XV-lea
Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu.[3] Prin legea lui Dumnezeu înţelegem
totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea fiind
dată pentru cei păcătoşi [4]. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată
în ,,Pentateuh”(primele 5 cărţi,,Facerea”, ,,Exodul”, ,,Leviticul”, ,,Numeri”, ,,Deuteronomul”), îmbracă
haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon”, este cântată în ,,Psalmi”. În ,,Noul Testament” ea este
întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este întruchipată şi explicată
de apostoli.
Ea este hrana spirituală a omului căci ,,omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese
din gura Domnului”[5](3). Dumnezeu a smerit poporul lui Israel, l-a lăsat să sufere de foame şi l-a
hrănit cu mană, pe care n-o cunoscuse nici el, nici părinţii lui, ca să-l înveţe că omul nu trăieşte
numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului.[6] Ispititorul îl îndeamnă pe Iisus, care
flămânzise după 40 de zile de post: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să
se facă pâini”. Iisus îi răspunde: ,,Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt
care iese din gura lui Dumnezeu.[7]
Iisus arată că legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocităţii pe :,,Tot ce voiţi să vă
facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Proorocii.[8]); tot
Mântuitorul arată că cea dintîi poruncă este iubirea lui Dumnezeu(,,Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată
porunca dintâi[9]) iar a doua- continuă Iisus- care este asemenea ei, este iubirea aproapelui (,,Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` care fusese enunţată în Levitic[10]). Acestea trebuie luate
laolaltă cu porunca nouă a lui Hristos (,,Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu” în condiţiile în
care ,,nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” care arată că
iubirea semenilor trebuie să meargă până la sacrificiul de sine, aşa cum a făcut-o Hristos.[11]Este
ceea ce au făcut mucenicii creştini care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor.
În absenţa iubirii, darul proorociei, al grăirii în limbi, cunoaşterea
totală, credinţa uriaşă, mila absolută, sacrificiul de sine nu reprezintă nimic. Iubirea este
incompatibilă cu păcatele: cu pizma, cu lauda de sine, cu mândria, cu purtarea necuviincioasă, cu
egoismul, cu mânia, cu gândurile rele, cu nelegiuirile, ea însoţind virtuţile.:îndelunga răbdare,
bunătatea, adevărul, iertarea, nădejdea, suferirea necazurilor. Spre deosebire de proorocii, grăirea
în diverse limbi sau cunoştinţă care au toate un sfârşit, iubirea este veşnică, nemuritoare.
[12]
 Dreptatea şi dragostea de Dumnezeu reprezintă lucruri mai importante decât zeciuiala din
zarzavaturi, le spune Iisus fariseilor[13] Dreptatea, mila şi credincioşia sunt lucrurile cele mai
însemnate din Lege pe care fariseii uită să le facă, ei mărginindu-se la îndeplinirea formală a
zeciuielii obligatorii.[14]
Păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor (deci a legii lui Dumnezeu) este înţelepciunea şi priceperea
evreilor înaintea popoarelor[15]Pentru vechii evrei ciucurele cu fir albastru era un accesoriu
vestimentar care avea rolul de aducere-aminte a poruncilor Domnului`.[16] Creştinul nu trebuie să
adauge nimic la aceste legi şi porunci şi nici să scadă, ci ele trebuie păzite exact aşa cum au fost
date.[17] Porunca Domnului nu este mai presus de puterile omului şi nici departe de el, în cer sau
dincolo de mare, ci, dimpotrivă, este foarte apropiată de gura şi inima omului.[18]Poruncile Domnului
trebuie urmate, păzite şi transmise în familie de fiecare creştin.[19]

Clasificare

 păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam şi Eva)

 păcatul personal (păcatul fiecărui om în parte)
Păcatele personale
Păcatele personale uşoare sunt păcate care presupun o abatere nu prea gravă de la Legea lui
Dumnezeu şi sunt săvârşite de orice om din slăbiciune a voinţei.Dacă nu greşeşte cineva în vorbire,
este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul, arată apostolul Iacov[20] sugerând faptul
că toţi greşim în vorbire, într-un fel sau altul. În afară de Iisus nimeni nu e scutit de asemenea
păcate. Totuşi, aceste păcate nu trebuiesc trecute cu vederea, perseverenţa în ele duce la căderi
grave, în alte păcate mai mari.
Păcatele personale grele:

1. păcatele capitale
2. păcatele împotriva Sfântului Duh
3. păcatele strigătoare la cer

Păcate capitale

Indolenţa (Fată italiană leneşă)-Jean-Baptiste Greuze

Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinţei omului, slăbiciune creată de păcatul strămoşesc.
Ele sunt în număr de şapte[21] şi corespund celor şapte patimi:

 mândria - izvorăşte din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, şi,
deci cauza primă a păcatelor. Semnele mândriei:
 Nu se supune superiorilor
 Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici
 Vorbeşte mult şi cu semeţie
  Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude
 Se înalţă pe sine şi faptele sale
 Dispreţuieşte pe ceilalţi
 Caută să sară în ochii celorlalţi
 Se laudă cu neruşinare.
 Orice lucru bun ar avea, şi-l asumă lui, nu lui Dumnezeu
 Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are
 Se străduieşte mult să îşi ascundă neajunsurile şi păcatele.
 Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile.
 Se amestecă în treburi care nu-l privesc.
 Este neiubitor şi plin de ură.
 iubirea de arginţi are şi ea izvorul în inima omului şi se manifestă ca o dorinţă
nestăpânită după lucrurile trecătoare.
 desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupeşti realizate prin simţuri şi prin trup. Cine se
desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea
are mai multe forme:
 una lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus. (curvia
premaritală, perversiunile, etc)(a se vedea şi articolul prostituţia)
 alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus,
autosatisfacerea
 a treia, curvia în suflet şi în minte
 invidia se manifestă prin părere de rău faţă de binele aproapelui şi bucurie pentru
necazul lui. Este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "Spune-
te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care
face nelegiuirea." Invidia îi face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos!
 lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea şi a mânca.
"De mâncare numai atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor
poftei. De acest păcat se leagă obezitatea şi alcoolismul care reprezintă două din cele
mai importante probleme contemporane ale omului (alături de fumat şi consumul de
droguri).
 mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe
cei care ne-au făcut (aparent chiar) un rău. "Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe
fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi
de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheara focului. (Matei
5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul omenesc. Iată
caracteristicile mâniei:
 când este îndelung păstrată şi hrănită, ea se preface în răutate şi ranchiună.
"Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici să nu daţi loc Diavolului."
(Efeseni 4:26-27)
 împreună cu răutatea, se naşte din o nemărginită iubire de sine
 mânia se transformă in cazuri extreme uciderea celui pe care îl priveşte.
Astfel Cain, împins de mânie l-a ucis pe bunul său frate Abel.
 mânia se înfăptuieşte şi prin defăimare şi clevetire
 omul prins de mânie "păcătuieşte şi se laudă cu păcatul".
 lenea este nepăsarea faţă de îndatoririle creştine şi cele sociale. Din ea izvorăşte
slăbiciunea fizică şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. "Nu
fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc
făgăduinţele." (Evrei 6:12). "Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui silitor e
netedă." (Pilde 15:19). "În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei
întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce."
 (Facerea 3:19) De la lene nu e decât un pas până la beţie, care stârneşte o mulţime de
alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile, hulele, desele ospeţe, jafurile,
călcările de jurământ, jocurile de noroc, înşelăciunile, certurile, bătăile, etc. Cei ce trăiesc
în trândăvie sunt supuşi tuturor bolilor şi neputinţelor, căci la fel cum se cloceşte apa
stătătoare şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi osteneală; ei nu au
poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi de oameni şi se chinuiesc în sărăcie
şi în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

Păcate împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui
Dumnezeu şi adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului
Duh: credinţa, nădejdea, dragostea.

 Păcatele împotriva credinţei: necredinţa, nepăsarea faţă de adevărurile creştine (vezi

articolul mai cuprinzător nepăsarea), închinarea la dumnezei străini (inclusiv
idolatria, astrologia), erezia, lepădarea de Biserică, superstiţia, vrăjitoria
 Păcatele împotriva nădejdii
1) Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că
păcatele făcute de ei sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu,
chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel
2.12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a
dus şi s-a spânzurat.(Mt27.5)
2) Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce
păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea
cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5;
Iac2.26)[22]

 Păcatele împotriva dragostei

1) Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtăşit
2) Nepocăinţa până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa
noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.[23]
Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har şi sunt de
neiertat dacă cel păcătos nu se pocăieşte şi nu renunţă la ele.

Păcate strigătoare la cer

Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele
strică însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt:

1. Uciderea[24]
2. Homosexualitatea[25]
3. Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor[26](vezi articolul mai
cuprinzător: Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor,
năpăstuiţilor )
4. Întârzierea sau oprirea plăţii lucrătorilor.[27]

Alte păcate
Alte păcate sunt:

1. Furtul
 2. Vrăjitoria
3. Păcatul jocurilor pe bani
4. Nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita şi primirea de
daruri, cămătăria, stoacerea de bani prin forţă sau ameninţarea cu
forţa şi altele)
5. Nesocotirea părinţilor
6. Nesăbuinţa (lipsa de înţelepciune)
7. Lovirea
8. Nepăsarea
9. Păcatele limbii (minciuna, mărturia
mincinoasă, cearta, bârfa, limbuţia, hula şi altele)
10. Gândurile rele
11. Fumatul
12. Drogurile

Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui

Pinocchio-Enrico Mazzanti, prima ilustraţie (1883) la Le avventure di Pinocchio. Storia di un

burattino - colorată de Daniel Donna
Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău[28] dar care speculează pofta din
inima omului[29] Ispita este întotdeauna pe măsura noastră, scrie apostolul Pavel,
căci Dumnezeu, care este credincios, nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile
noastre ci- continuă apostolul- pregăteşte şi mijlocul de a ieşi din ea, de a o răbda.
[30]
Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt: împotrivirea,
veghea, rugăciunea , postul.
Apostolul Petru scrie să fim treji, să veghem pentru că potrivnicul oamenilor,
diavolul, dă târcoale, ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, trebuie să
ne împotrivim lui fiind tari în credinţă ştiind că fraţii creştini trec prin aceleaşi
suferinţe.[31] În Deuteronom stă scris: Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi
lucrurile pe cari ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi
şi copiilor copiilor tăi.[32] În Psalmi Dumnezeu spune:,, Cine aduce mulţămiri, ca
jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta
mântuirea lui Dumnezeu”.[33] Solomon arată în proverbele sale:,,Calea oamenilor
fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează
asupra căii sale.”[34]şi ,,Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează
asupra căii sale, va muri”[35] Iisus spune: ,,Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul
în care va veni Fiul omului."[36] Înainte de arestare, Iisus, cuprins de întristare de
moarte, le cere lui Petru, Iacov şi Ioan să vegheze şi să se roage pentru el,
avertizându-i că duhul este plin de râvnă dar carnea este neputincioasă, dar aceştia
adorm în două rânduri.[37] Apostolii nu reuşesc să scoată un duh rău dintr-un lunatic
posedat care pătimea rău, de multe ori căzând în foc şi în apă. Iisus a certat duhul
cel rău care a părăsit pe băiat, i-a certat pe apostoli pentru puţina lor credinţă şi le-a
spus că acest soi de draci nu iese decât cu post şi cu rugăciune.[38]
Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând
poruncile Domnului. 9Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar
şi rugăciunea lui este o scârbă, spune Solomon. Proorocul Isaia spune: Când vă
întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cît de mult v-aţi ruga, n'ascult: căci
mâinile vă sînt pline de sînge!``.[39]- şi ,,nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire
între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi -L împiedecă
să v-asculte! “[40] Apostolul Ioan spune:,,Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi;
ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă”.
[41]
 Apostolul Petru arată că bărbaţilor care nu acordă cinstirea cuvenită femeilor, ca
unor vase mai slabe şi ca unora care vor moşteni şi ele, împreună cu bărbaţii lor,
harul vieţii, le sunt împiedicate rugăciunile.[42]

 Să ne împotrivim păcatelor chiar şi atunci când ne-au prins în putere.

 Să cugetăm asupra textelor din cărţile Sfinţilor Părinţi
 Să ne amintim că, la botez, ne-am lepădat de Satana şi de lucrarea lui.
 Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea,
Judecata de apoi, Raiul şi Iadul
 Să ne amintim că dulce este păcatul dar veşnicia ce urmează va fi
amară.
 Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat.
 Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul.
 Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul.

Omul păcătos îşi ascunde păcatul

Toţi oamenii sunt păcătoşi.[43]prin faptele, vorbele şi gândurile lor. Ceea ce iese din
gură spurcă pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă, arată Iisus[44] Gura vorbeşte
întotdeauna din prisosul inimii, învaţă Mântuitorul.[45] Omul nu-şi poate justifica
păcatul[46] şi nici nu se poate curăţi singur de el.[47].
El este înclinat să-şi ascundă păcatul. După ce au păcătuit, Adam şi Eva s-au
ascuns de Faţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină.[48] În cartea lui Iov, acesta
spune că ochiul preacurvarului pândeşte amurgul, îşi zice ,,nimeni nu mă va vedea"
şi îşi pune o mahramă pe faţă.[49] În aceeaşi carte Iov spune că el nu şi-a ascuns
fărădelegile ca oamenii, nu şi-a închis nelegiuirile în sân pentru că se temea de
mulţime şi de dispreţul ei.[50] Proorocul Isaia îi căinează pe cei ce-şi ascund planurile
dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic:,,cine ne vede, cine ne
ştie?".[51] Solomon spune: ,,cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le
mărturiseşte, capătă îndurare.[52] Saul inventează diverse pretexte pentru
nerespectarea poruncii Domnului de a nimici în război pe amaleciţi, împreună cu
vitele lor, spunând întâi că a păzit cuvântul Domnului, apoi că vitele cele mai bune
au fost păstrate pentru a fi jertfite Domnului, ca pe urmă să recunoască că a
păcătuit.[53]Apostolul Ioan spune că dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri
şi adevărul nu este în noi.[54]

Mărturisire, iertare, îndreptare

Omul este chemat să-şi mărturisească păcatele.[55] , să se căiască şi, primind
iertarea de la Dumnezeu[56] prin intermediul preoţilor(care au primit această putere
de la Hristos prin apostoli-[57]) la spovedanie, să se îndrepte
precum David (pentru preacurvie şi uciderea lui Urie-[58], precum Manase (pentru
mulţimea de ucideri, vrăjitorie, idolatrie-[59], precum tâlharul de pe cruce (pentru
mulţimea fărădelegilor lui[60], precum Zaheu (pentru nedreptăţile comise, care a
dăruit jumătate din averea sa şi a reîntors împătrit celor pe care îi nedreptăţise)[61],
precum fiul risipitor (pentru irosirea averii în destrăbălare).[62]
Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea
prin jertfa Mântuitorului
Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam şi Eva care au mâncat din
pomul cunoştinţei binelui şi răului.[63] Consecinţa păcatului originar a fost moartea că
dat esenţial al condiţiei umane.[64] Întreaga condiţie umană este determinată de
păcatul originar: femeia este condamnată la eterna luptă cu şarpele care va fi în
cele din urmă biruit (Hristos care va strica lucrările Celui Rău); la suferinţele naşterii
şi la o eternă supunere faţă de bărbat[65], bărbatul este condamnat să-şi scoată
hrana cu trudă din pământul blestemat.[66] Omul a fost eliberat de păcatul originar
prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului.[67] Dar urmările păcatului au rămas încă
prezente în fibra omului.
Uneori în teologia ortodoxă se vorbeşte despre "păcatul originar". Istoria păcatului
originar este istoria căderii omului, a lui Adam şi Eva, din legătura sa cu Dumnezeu
în Rai, când omul a ales de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul
dătător de viaţă al lui Dumnezeu.
Consecinţele păcatului au fost:

 pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe

cu Dumnezeu (în Rai Adam şi Eva vorbeau faţă către faţă cu
Dumnezeu)
 pe plan fizic: boala, suferinţa, moartea fizică
Totuşi, teologia ortodoxă nu admite teoria greşită a Bisericii Catolice despre
"transmiterea păcatului originar". După această teorie, păcatul originar personal al
protopărinţilor Adam şi Eva se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar
rezulta, în mod direct sau indirect:

 că sexualitatea (una din "puterile" pe care Dumnezeu le-a pus în om)

este rea, de unde în Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii
despre "puritate", s-a întărit celibatul preoţilor latini şi alte astfel de erori)
 că păcatul strămoşesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-
născuţi, care în lipsa Botezului nu au mântuire şi merg în iad
Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul originar în sine
(păcatul originar personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în
firea/natura umană - slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem
"din acelaşi sânge" (Fapte 17:26): "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul
în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi
am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii
umane vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7.
Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta
libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la
creaţie. Demonii s-au făcut demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu şi
asemenea lor fac şi unii oameni.
Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de "păcat originar", Sfinţii Părinţi şi
teologii ortodocşi au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr.
προπατορικό αμάρτημα).
Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul
XX mai mulţi teologi ortodocşi, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat,
Atena, 1957), Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan
Maximovici (în cartea sa despre Maica Domnului), Preasfinţitul Kallistos
Ware, Jean-Claude Larchet ş.a. [68]

Trăsăturile păcatului
După cum reiese şi din definiţie, păcatul este făcut cu bună ştiinţă şi este
considerată drept păcat fapta omului care ştie ce face şi nu răul făcut de copiii sub 7
ani sau de cei bolnavi mintal. Păcatul este numai cel făcut cu voie liberă, care are
loc când cel care păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva
voinţei sale nu se socoteşte drept păcat.

Treptele până la căderea în păcat

1. ispita, atacul, momeala - un îndemn spre păcat care vine din interior
sau din exterior, se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în
minte: "Ce-ar fi dacă ai faci şi tu...?" sau prin alţi oameni
2. însoţirea, pofta - gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul
are impresia că este al lui
3. consimţirea - omul acceptă să facă fapta cea rea
4. înfăptuirea - omul păcătuieşte
Nu vă speriaţi, orice păcat poate fi biruit!

Moduri de păcătuire
Sfinţii Părinţi întrevăd trei principale moduri de păcătuire:

 cu gândul (păcatul gândurilor rele)

 cu cuvântul (păcatele limbii)
 cu fapta
Unele păcate pe care le gândim le transpunem şi în fapt(unele gânduri de iubire de
arginţi, unele gânduri legate de necredinţă, unele gânduri de nepăsare, unele
gânduri de lenevire, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele gânduri
de răzbunare, unele gânduri legate de iubirea de arginţi, unele gânduri de lenevire,
unele gânduri de lovire, unele gânduri de jocuri pe bani, etc). Unele păcate ale limbii
le continuăm şi în fapte (unele vorbe de mândrie, unele vorbe de nepăsare, unele
vorbe legate de necredinţă, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele
ameninţări, etc). Unele păcate pe care le facem cu fapta sunt precedate de
gândurile rele corespunzătoare (gândurile, dorinţele, planurile de a le face), altele
nu (mânia, ura, bârfa, unele certuri, unele minciuni, etc)

Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu

Orice om:

 este responsabil pentru păcatele săvârşite personal

 este responsabil pentru binele nefăcut.
Păcate pasive

1. a refuza să spui ce ştii ca martor (Lev 5.1)

2. a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22.1-4)
 3. a refuza să faci un bine pe care ştii să-l faci (Iac4.17)
4. nepăsarea faţă de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31.16-20, 31-
32, Mt25.31-46)
5. nepăsarea faţă de bolnavi sau cei aflaţi în închisoare (Mt25.31-46)
6. nepăsarea faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă (Lc10.25-37)
7. nepurtarea de grijă faţă de ai lui (nevastă şi copiii), şi mai ales de
cei din casa proprie (1Tim5.8)
Alte păcate pasive


1. când îndemnăm pe alţii la păcat
2. când sfătuim greşit spre păcat
3. când conlucrăm cu altul la păcat
4. când ascundem păcatul şi apărăm păcătoşii
5. când lăudăm păcatele altora
6. când dăm ocazia de sminteală spre păcat

Citate
Arsenie Boca
„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-
mă "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici",
aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le
dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace
pe Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine”
(Părintele Arsenie Boca)

Arhimandritul Sofronie de la Essex

„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile
păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa
păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa
dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în
chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui
rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a
celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit;
el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa
întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică,
ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra
destinelor întregii lumi.
Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc.
Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit
păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el
nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare
înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea
împuţinării harului.
 Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi
deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se
arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de
adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui
era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet
iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate
chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.
În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă
Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare
atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la
Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la
Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia
urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a
repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui
Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe
Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea
prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a
lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a
săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul
conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o
palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip
neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât
el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până
când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi
să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după
trup. (Mt. 16,28).”
(Arhimandrit Sofronie, DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN, cap. Despre păcat )

Ce este păcatul și cum se poate scăpa de el?

PR. PROF. UNIV. PETRE SEMEN PUNCTE DE VEDERE

Păcatul apare ca fiind unul singur însă Biblia îl definește în diverse feluri având în vedere
mai ales proliferarea efectelor acestuia în lume. În ebraica biblică păcatul a fost desemnat
prin substantivul ha chatta de la verbul chatta cu sensul de a se abate de la țină, a greși
ținta la slobozirea din arc a unei săgeți ori la aruncarea suliței într-o țintă fixă ori mobilă
(Judecători 20, 16).

Păcatul apare ca fiind unul singur însă Biblia îl definește în diverse feluri având în vedere mai
ales proliferarea efectelor acestuia în lume. În ebraica biblică păcatul a fost desemnat prin
substantivul ha chatta de la verbul chatta cu sensul de a se abate de la țină, a greși ținta la
slobozirea din arc a unei săgeți ori la aruncarea suliței într-o țintă fixă ori mobilă (Judecători 20,
16). Când termenul de mai sus se folosește pentru a se referi la păcat indică faptul că omul a
desconsiderat semnul pus de Dumnezeu în viața lui. Este întâlnit în Biblie de peste 600 de ori cu
sensul de “a rata binele“, “a trece pe lângă bine“ sau “a devia de la un obiectiv propus“, adică a
comite în mod intenționat o eroare (Geneză 20, 9). Cartea Pilde aseamănă păcatul cu cel care
rătăcește de la drumul cel drept (cap. 19, 2) sau cu cel care cade de la înțelepciune (cap. 8, 36).
Profetul Ieremia identifică păcatul cu neascultarea de Dumnezeu ce echivalează cu o gravă boală
a sufletului ce necesită grabnică vindecare. De aceea îi și invită pe confrații săi de credință și
neam la o convertire urgentă deoarece îi vede că suferă din pricina păcatului ; Întoarceți-vă copii
răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră (cap.3, 22). Preluat din ebraică, prin traducerea
Septuagintei, cărțile Noului Testament l-au redat prin termenul hamartano și este înțeles tot ca o
abatere de la țintă. În greaca scriitorilor clasici elini, cuvântul de mai sus mai poate exprima și
ideea de faliment, nelipsindu-i desigur multe alte semnificații. Eschil, spre exemplu îl folosește
cu sensul de abatere de la scop, deviere de la drumul cel drept, rătăcire. În sens figurat îl
utilizează cu sensul de a se înșela, a avea o opinie falsă sau a se îndepărta de la adevăr. Din
perspectivă religios-morală, cuvântul hamartia ar însemna tot ceea ce face ori gândește omul
contrar voii divine. Un alt termen folosit de ebraica biblică este avon ce corespunde grecescului
adikia și are sensul de “nedreptate“, dar o nedreptate gravă, de neiertat ( Facerea 44, 16). De
menționat că păcatul este legat exclusiv de creaturile raționale și ca urmare, doar acestea pot
conștientiza cu durere că prin păcat omul se înstrăinează spiritual de Dumnezeu. Când omul
păcătuiește grav și nu se îndreaptă prin pocăință și prin repararea greșelii comise el se pierde
pentru Dumnezeu și în aceeași măsură și pentru el însuși întrucât păcatul te face să rătăcești și să
pierzi iremediabil drumul către cer ( cf. F.Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu-meditați
pentru fiecare zi a anului, traducere Cristian Tamaș, Editura Ars Longa , 1998, vol 2, p. 108).
În cărțile istorice ale Bibliei, păcatul este definit adesea ca o veritabilă injurie la adresa sfințeniei
divine ori chiar ca o violare grosolană a ordinii cosmice cu consecințe nefaste asupra întregii
comunități întrucât după scriitorii sacri oamenii sunt solidari de destin. În literatura profetică
păcatul este conceput uneori și ca un fel de revoltă, neascultare, lipsă de loialitate sau apostasie.
Teologul Paul Florensky definește păcatul ca pe un dezacord, o dezintegrare sau chiar o ruină a
vieții spirituale. El consideră că prin păcat sufletul suferă un fel de dezbinare cu sine însuși, își
pierde conștiința de natură creată, se rătăcește în haosul propriilor stări...sufletul se îneacă în
fluviul mental al propriilor pasiuni (Paul Florensky, La Colonne et le fondement de la verité.
Essai d΄une theodicée orthodoxe en douze lettres,traduit de russe par Constantin Andronikof,
Editions l΄Age d΄Homme, Lausanne, Suisse, 1975, p. 119). Suntem avertizați de Biblie că
păcatul se monitorizează de către Cineva chiar dacă noi suntem sau nu conștinți de gravitatea lui
și de dezordinea pe care o poate provoca. În concepția psalmistului, păcatul se identifică uneori
cu răul însuși (Ps. 1, 1-5) care pune stăpânire pe cel păcătos și acesta nu mai poate avea liniște
fiindcă: Nu mai este pace, zice Domnul, pentru cei care săvârșesc fărădelegea (Isaia 48, 22) și
atrage după sine condamnarea la o moarte prematură a săvârșitorului, în contrast cu cel drept (Ps.
1, 6) care este asigurat de prosperitate și binecuvântare. Prin păcat, omul își pierde iremediabil
pacea interioară concretizată prin neliniștea conștiinței încât păcătosul intră într-un fel de conflict
cu sine însuși. Despre disconfortul interior al păcătosului scrie următoarele autorul cărții Iov:
Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieții sale și de-a lungul anilor hărăzit celui tiran. Glasuri
îngrozitoare fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaș se năpustește asupra
lui. El nu mai nădăjduiesște să mai iasă din întuneric și își simte capul mereu sub sabie. Se și
vede aruncat de mâncare vulturilor, fiindcă știe că prăpădul lui este fără întârziere. Ziua
întunericul îl înspăimântă. Zbuciumul și tulburarea îl strâng la mijloc fiindcă a îndrăznit să-și
îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu și să facă pe viteazul față de Cel Atotputernic (Iov 15,
20-25).
Cărțile de conținut sapiențial:Proverbe, Iov, Eclesiast și parțial Psalmii fac o demarcație
categorică între cel rău (adică cel păcătos) și cel drept. Inspirat de profetul Isaia, sfântul Simeon
Noul Teolog compară păcatele noastre cu un zid între noi și Dumnezeu, ca un zid pe care nu-l
putem surpa sau sări decât prin pocăință, iar din cauza păcatului nu-L vom putea cunoaște
vreodată pe Dumnezeu și de fapt nici pe noi înșine (Discursuri Teologice și Etice, Scrieri I,
Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 7). Păcătos apare așadar tot omul care săvârștește ori gândește răul
împotriva lui Dumnezeu, dar în primul rând împotriva aproapelui său, iar dreptatea divină apare
ca o consecventă încercare de a-l elibera din păcat avertizându-l adesea prin certări în efemera-i
viață din această lume: Sufletul care păcătuiește, acela va muri ( Iezechiel 18, 20). O culme a
răului și a păcatului este ajungerea în faza critică de a nu mai face vreo diferență între ceea ce
este bine și ceea ce este rău. Ajuns în acest nedorit stadiu de permanentizare a păcatului, omul
săvârșește răul ca un automat, devine ca un fel de robot programat de diavol încât cu timpul
păcatul se transformă într- o obișnuință atât de stabilă că nici nu mai este nevoie de tentația
demonică. Pe păcătoșii ajunși în această stare îi are în vedere profetul când zice: Vai de cei ce zic
răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc
amarul dulce și dulcele amar (Isaia 5, 20).

Universalitatea păcatului apare ca una dintre temele majore ale Sfintei Scripturi. Autorul primei
cărți biblice constată cu stupoare că firea umană este ireversibil înclinată spre păcat, spre rău în
general și de aceea atribuindu-I lui Dumnezeu însușiri omenești afirmă chiar că El ar fi regretat
că l-a creat pe om și a decretat declașarea potopului ca să-l distrugă (Geneză 6. 5-7). Nu puțini
sunt deci autorii biblici care mărturisesc cu tristețe că păcatul ține de chiar firea umană: Cine
poate spune:“Curățit-am inima mea; sunt curat de păcat.? (Proverbe 20, 9). Aceeași mărturisire
apare și în cartea Eclesiast: Nu există om drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască
(cap. 7, 20). Conștientizând păcătoșenia omului și psalmistul invocă mila divină suspinând și
implorând: Să nu intri la judecată cu robul tău, că nimeni dintre cei vii nu este drept înaintea Ta
(Ps. 142, 2). Primejdia cea mai mare a păcatului este capacitatea sa extraordinară de a prolifera
peste tot și întotdeauna. Este extrem de contagios. Binele și sfințenia nu sunt contagioase (Vezi
profetul Agheu 2, 12). Acest adevăr poate fi ilustrat prin următorul exemplu: dacă într-o grămadă
de mere bune vei pune unul stricat, într-un timp determinat toate fructele bune se vor altera, dacă
vei face invers, punând un fruct bun într-o grămadă de fructe stricate, procesul nu se va repeta.
Așadar păcatul are calitatea, dacă ar putea fi numită astfel, de a face rău și celor din jur. Nimeni
nu trebuie să creadă că poate săvârși păcatul care să aibă urmări exclusiv asupra lui. Unele păcate
devin atât de primejdioase încât efectele sale se resimt în descendenții păcătosului până la a treia
sau a patra generație. Când spre exemplu cineva s-a sinucis și alții i-au urmat exemplu,
sinucigașul va fi reponsabilizat și de viața victimelor făcute de păcatul personal.
Cărțile biblice mărturisesc în unanimitate că întreaga ființă a omului este contaminată de păcat:
gândurile, sentimentele,voința, cuvintele și faptele (Gen. 6, 5; 8, 21; Matei 15, 19; Galateni 5,
19-21, etc.).
Păcatele, ca și virtuțile cunosc diferite stadii de dezvoltare. Sf. Ioan Gură de Aur spune că în
strategia sa, ca să-l ducă pe om la păcat și evident să-l piardă într-un final, diavolul dă dovadă de
o excelentă răbdare și viclenie, de multă stăruință și chiar de pogorământ. Își începe întotdeauna
atacul, aparent prin lucruri minore. S-ar putea spune că pentru a-și asigura succesul adoptă
strategia pașilor mărunți strecurându-se pe nesimțite în sufletul omului, încetul cu încetul, ca
omul să nu-i poată sesiza prezența și nici intențiile. Este cunoscut cazul regelui Saul. Pe acesta
demonul l-a îndemnat mai întâi să iasă de sub ascultarea arhiereului și sfătuitorului său Samuel, I
Regi 15, 7-8) apoi i-a sugerat că nu i-ar strica dacă i-ar uzurpa demnitatea arhierească aducând
singur jertfe (I Regi 13, 12). Următorul pas a fost să-l determine să nu mai asculte nici de
Dumnezeu care îi poruncește prin Samuel să-i extermine pe amaleciți (I Regi 13, 1). Apoi l-a
trimis să asculte de minciunile și sfaturile unei vrăjitoare, slujitoare a diavolului prin practicare
spiritismului, regele nebănuind că prin aceea a ajuns chiar în posesia celui rău ( I Regi 28, 7). Cât
privește cauza sau mai exact izvorul păcatului s-a dovedit că trebuie căutat în cele trei mari ispite
cu care Satana l-a încercat și pe Mântuitorul Hristos în pustie și anume: pofta cărnii (a trupului ),
pofta ochilor și mândria (trufia) vieții. După părerea unor gânditori creștini, prin pofta ochilor nu
trebuie înțeleasă numai tendința dezordonată a simțurilor la dezordinea senzualității, ci întreaga
înclinație a omului spre comoditate, prin căutarea a tot ceea ce este mai ușor și mai plăcut, sau a
drumului mai scurt, chiar cu prețul îndepărtării de Dumnezeu (cf. F.Fr. Carvajal, De vorbă cu
Dumnezeu, p. 9). Aceeași idee o exprimase cu mult timp înainte Sf. Ioan Gură de Aur care
observă că toate păcatele omului sunt cuprinse în: slujirea pântecelui, dragostea nestăvilită după
averi și bani. De observat că supremația o deține pofta trupului. Diavolul este și psiholog și ca
atare mizează pe firea omului mereu poftitoare. A doua este ispita minții adică a firii cugetătoare
și iscoditoare a omului, permanent doritoare de noutăți, deși nu toate sunt mereu de folos, iar
ultima este pofta inimii. Aceste ispite nu apar totuși în același timp, excepție făcând doar la
Domnul Hristos. Ca un excelent cunoscător al firii umane, diavolul știe perfect cum să-și
eșaloneze tentațiile în funcție de etapele vârstei omului, și de ce nu, ținând seama și de
preocupările acestuia. Dacă prima ispită este destinată în primul rând tinerilor, a doua o rezervă
omului matur, prin cea de-a treia ispită îi urmărește mai ales pe cei mai în vârstă. Așa zicea și
Nicolae Velimirovici: Cei tineri au de luptat mult cu poftele și patimile trupești. A recunoscut-o
și psalmistul când i-a zis lui Dumnezeu:“Doamne, păcatele tinereților mele nu le pomeni“, cei
maturi împotriva înălțării cu mintea, iar cei bătrâni împotriva iubirii de bani, de putere și de
întâietate. ( Cuvânt de sărbătoare,vol. I, București, 2002, p.132). Rezultă deci că diavolul nu se
apropie oricând de om și ca unul care își cunoaște bine spațiul de lucru își dozează tentațiile, ca
omul să nu-și dea seama, și nu pregetă vreodată să-și facă meseria cu foarte mult profesionalism
și fără vreun răgaz. El se comportă ca un negustor încercat care oferă exact ceea ce a testat că are
mai mult succes în lume, de milenii, aducând fiecărui om, considerat de el client al său, exact
ceea ce i se potrivește la momentul oportun.
Păcatul deformează chipul lui Dumnezeu din om și implicit provoacă o iremediabilă ruptură între
el și Creatorul său. Din nefericire, păcatul produce o ruptură nu doar între om și Dumnezeu, ci și
una interpersonală, la nivel de familie și societate. Se poate observa că pe zi ce trece păcatul se
instalează din ce în ce mai confortabil în lume, evident cu concursul și acceptul omului încât
devine o realitate ce se concretizează, printre altele, și prin dorința de expulzare a lui Dumnezeu
din propria-I creație. S-a ajuns până acolo încât în anumite cercuri este jenant să se mai
amintească de Dumnezeu. Acolo unde s-a instalat, păcatul naște violențe, răpiri de bunuri și de
persoane, judecăți cu sentințe nedrepte, minciuni în defavoarea aproapelui, adultere, ucideri,
false jurăminte și implicit mari dezordini sociale (cf. Is. 39, 15). Starea păcătosului este dramatic
descrisă de profetul Isaia care zice: Picioarele păcătoșilor aleargă spre rău și se grăbesc să verse
sânge nevinovat, gândurile lor sunt gânduri nelegiuite, prăpădul și minciuna sunt pe drumul lor.
Ei nu cunosc calea păcii și în căile lor nu este dreptate, apucă pe cărări întortochiate; oricine
umblă pe ele nu cunoaște pacea. De aceea și hotărârea de izbăvire este departe de ei și mântuirea
nu-i ajunge. Așteaptă lumina dar au parte de întuneric...ei bâjbâie ca niște orbi de-a lungul unui
zid, bâjbâie ca cei care n-au ochi, ziua în amiaza mare se poticnesc ca noaptea, în mijlocul celor
sănătoși apar ca niște morți. Mormăie cu toții ca niște urși, se vaită ca niște porumbei, așteaptă
izbăvirea și nu este, așteaptă mântuirea și este departe de ei. Fărădelegile lor sunt multe înaintea
Domnului și păcatele lor mărturisesc împotriva lor. De aceea, continuă același profet: Să nu zică
păcătoșii că mâna Domnului ar fi prea scurtă ca să izbăvească și nici urechea Lui prea tare ca să
audă, ci nelegiuirile lor pun un zid de despărțire între ei și Dumnezeu lor, păcatele lor îi ascund
fața Lui și-L împiedică să-i asculte (Is. 59, 8-12 și 1-2). Așadar în starea de complacere cu
păcatul oricât de mult te-ai ruga nu poți fi ascultat de către Dumnezeu.
Cum se poate obține, după Biblie, iertarea de păcate?
Cuvântul „iertare“ este exprimat în cărțile Scripturii Vechiului Testament prin următoarele;
șalah=a ierta, a absolvi de o vină, de o greșeală; nasa = a ridica, a înălța și kipper= (forma Piel,
formă ce exprimă o acțiune insistentă, repetată) cu sensul de a acoperi și a uita ceva de care nu
vrei să-ți mai amintești. În greaca Septuagintei, termenii cel mai frecvent folosiți sunt: aphiemi,
aphaireo = a ridica, și hilaskomai = a se arăta favorabil. De reținut că în cărțile Noului Testament
nu se regăsesc acești termeni. Din Scriptură aflăm că izvorul oricărei iertări este singur
Dumnezeu care este cel mai îndreptățit să considere păcatele creaturilor Sale ca pe o ofensă
contra puterii, a dreptății și a iubirii Sale. Biblia celor două Testamente și Sfânta Biserică ne
învață că iertarea păcatelor se poate obține în șapte feluri sau pe șapte căi, după cum urmează:
Cea dintâi iertare se realizează în momentul intrării în Biserică prin primirea tainei Sf. Botez, în
numele Sfintei Treimi, și prin mărturisirea credinței în Hristos-Dumnezeu, conform poruncii date
de Hristos Ucenicilor: Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh..(Matei 28, 19).
O a doua iertare a păcatelor au obținut-o și o mai obțin încă martirii adică cei care au dat sau dau
mărturie despre Hristos, adică îl propoveduiesc pe El lumii, prin cuvânt și fapte. De precizat că
termenul martir nu înseamnă exclusiv a suferi moarte martirică pentru credința în Hristos, ci a-L
propovădui până la jertfa supremă, dacă este cazul.
Cea de-a treia iertare a păcatelor o dă Dumnezeu omului care face milostenie, după cum ne-a
asigurat Mântuitorul când a zis: Dați încă milostenie din cele pe care le aveți, și iată, toate vă
sunt curate (Luca 11, 41), adică vă veți curăți de păcate. Învățătura despre binefacerile
milosteniei o găsim și în cartea Tobit care zice: Dă milostenie din cele ce ai și de la nici un sărac
să nu-ți întorci fața ta, și atunci nici de la tine nu se va întoarce fața lui Dumnezeu. Când ai mult,
dă mai mult; dacă ai puțin, dă mai puțin, dar nu pregeta să faci milostenie. Și îți vei adăuga prin
aceasta vistierie bogată pentru zile grele. Că milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să te
cobori în întuneric (cap. 4, 7-10).
O a patra iertare a păcatelor o poate obține omul când este dispus să ierte și el greașelile
confraților săi. De aceasta ne asigură Însuși Domnul Hristos când zice: Dacă veți ierta fraților
voștri din inimă păcatele lor, și vouă vă va ierta Tatăl vostru păcatele voastre. Iar dacă nu veți
ierta fraților voștri din inimă, nici vouă nu vă va ierta tatăl vostru (Matei 6, 14-15). Așadar se
impune să facem după cum Dumnezeu ne-a învățat să spunem în rugăciune: Ne iartă nouă
greșelile noastre (datoriile noastre), precum și noi iertăm datornicillor noștri (Matei 6, 12). Se
poate observa că numai în două fraze cu o structură paralelă apare de patru ori cuvântul iertare, și
respectiv a ierta. Prin urmare, buna relație cu Dumnezeu este implicit leagată de buna relație cu
oamenii, iar iertarea de la Dumnezeu devine cu evidență dependentă de iertarea pe care suntem
dispuși s-o acordăm noi înșine. Subliniem că anumite traduceri au redat după unele manuscrise
mai vechi care zic: Si ne iartă nouă greșelile noastre, după cum și noi am iertat celor ce ne-au
greșit nouă. Prin urmare, nu-i suficient să-i promiți lui Dumnezeu că vei ierta și tu ci trebuie să-i
dovedești prin fapte că ai făcut-o deja.
Ca unul care era crescut în cultura și tradiția iudaică Apostolul Petru era bine informat cu privire
la iertarea aproapelui dar nu foarte lămurit până unde se poate merge cu iertarea. Când a întrebat
dacă într-adevăr se cuvine să ierți de șapte ori proba fără nici un dubiu că era la curent cu
învățătura Sfintei Scripturi dar voia totuși să primească o confirmare oficială din partea
Domnului Hristos. Cifra șapte în antichitatea iudaică exprima plenitudinea, desăvârșirea, dar
pentru a ilustra și mai bine infinita dispoziție a lui Dumnezeu de a ierta Hristos îi recomandă să
fie dispus a ierta de șaptezeci de ori câte șapte și rostește apoi înaintea Ucenicilor pilda cu
datornicul nemilostiv (Matei 18, 21-35)
Ce de-a cincea iertare a păcatelor se obține de către om atunci când reușește să-l întoarcă pe cel
păcătos pe calea cea dreaptă de pe căile păcătoase pe care a apucat-o, după cum ni se făgăduiește
de Dumnezeu Însuși, prin dumnezeiasca Scriptură: Cel ce va întoarce un păcătos de la greșeala
căii sale, izbăvește sufletul de moarte și își va acoperi mulțime de păcate (Iacob 5, 20). A șasea
iertare de păcate se obține de către omul păcătos, dar credincios care totuși îl iubește pe
Dumnezeu din toată inima sa, în pofida tuturor slăbiciunilor și a scăderilor sale morale. De
aceasta ne asigură Hristos care a zis despre femeia cea păcătoasă: Amin(adică adevărat) îți spun
că i se iartă ei toate păcatele sale cele multe, pentru că mult a iubit pe Dumnezeu (Luca 7, 47).
De altfel și Sf. Petru grăiește la fel: iubirea acoperă mulțime de păcate (I Petru 4, 8). În final ce
de-a șaptea și probabil cea mai la îndemâna oricărui om este iertarea ce se obține prin pocăință,
numită și al doilea botez (Ps. 6, 7; 41, 4) când cel care a păcătuit îl va imita pe regele David
plângându-și până la lacrimi păcatele, și nici atunci nu se va rușina a se mărturisi lui Hristos-
Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, așa cum grăiește psalmistul: Am zis, „Voi rosti împotriva
mea nedreptatea mea Domnului,“ și Tu ai iertat păgânătatea inimii mele inimii mele (Ps. 31, 5).
Este vorba aici de regele David care prin păcat este conștient că a devenit vinovat de osânda lui
Dumnezeu și și-a propus în sine să mărturisească păcatul săvârșit și îndată mărturisindu-se a zis;
am greșit înaintea Domnului ( II Regi 21, 13). Ca urmare a mărturisirii făcute înaintea profetului
Natan, David a primit iertarea și acest lucru i-l vestește același prooroc: Iată, Domnul a iertat
păcatul tău, nu vei muri (II Regi 2, 13). Prin cuvintele aceluiași David: Pentru aceasta se va ruga
către Tine tot cuviosul (credinciosul) la vreme potrivită (vers. 7) suntem asigurați că orice om
care își va mărturisi înaintea lui Dumnezeu păcatul său va fi iertat. Sfinții Părinți mai observă un
lucru minunat în cazul acestui fost mare păcătos, David, și anume că în calitate de prooroc
vestește ca din parte Domnului pentru toți acei creștini, care în vreme cuviincioasă, adică în
aceea de după venirea lui Hristos, și după propoveduirea Evangheliei, vor primi prin mărturisire
izbăvirea de păcate. Când cel care a păcătuit îl va imita pe regele David spălându-și așternutul
său cu lacrimi, adică plângându-și în fiecare noapte greșeala sa, sau măcar ziua, va fi iertat.
Scriptura Sfântă ne mai spune de nenumărate ori că Dumnezeu nu a refuzat pe nici unul dintre
oameni, oricât de mari păcătoși ar fi fost, dacă au venit la El cu pocăință smerită cerând iertarea
păcatelor. Cel mai ilustrativ exemplu a fost ticălosul de rege Ahab (a domnit în regatul lui Israel,
între anii 874-853 î. H.) pe care întâlnindu-l profetul Ilie Tesviteanul l-a mustrat aspru, în numele
Domnului, pentru multele sale fărădelegi, printre care și uciderea dreptului Nabot, iar la
cuvintele profetului a început să plângă, și-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu
sac (era o formă de exteriorizare a tristeții), a postit și a umblat trist. Atunci a zis Domnul către
Ilie Tesviteanu: „Vezi cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Fiindcă s-a smerit înaintea Mea, de
aceea nu voi mai aduce necazurile în zilele lui ..( III Regi 21, 26- 29). Observăm așadar din toată
Scriptura că Dumnezeu îl iubește pe păcătosul care se căiește din toată inima de păcatele sale,
dar îl și ceartă uneori pentru ele în ideea de a-l determina să conștientizeze cât mai mult
vinovăția față de Domnul și să nu se mai întoarcă la păcat. O aflăm de la profetul Iezechiel care
zice, ca din partea Domnului: Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua păcătuirii lui, iar
nelegiuitul nu va cădea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum
nici dreptul în ziua nelegiuirii sale nu va putea rămâne cu viață pentru dreptatea sa. Când voi zice
dreptului că va fi viu, iar el se va încrede în dreptatea sa și va face nedreptate, atunci nu se va
mai pomeni toată dreptatea lui, ci el va muri pentru răul pe care l-a făcut. De asemenea când voi
zice păcătosului: „vei muri“, dar el se va întoarce de la păcatele sale și va face judecată și
dreptate, dacă acest păcătos va înapoia zălogul, pentru cele răpite va despăgubi, va umbla după
legile vieții, nefăcând nimic rău, atunci el va fi viu și nu va muri. Nici unul din păcatele sale pe
care le-a făcut, nu i se vor pomeni și, pentru că a început a face dreptate și judecată va fi viu (cap.
33, 12-16).
În concluzie, izvorul oricărei iertări de păcate este singur Dumnezeu care este și Cel mai
îndreptățit s-o facă. În Noul Legământ, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnzeu întrupat a rostit de
nenumărate ori cuvinte de iertare și a pus în practică iertarea lui Dumnezeu. Ultimele Sale
cuvinte pe cruce au fost tot o rugăciune de iertare pentru cei care L-au condamnat și au executat
sentința dată pe nedrept: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Luca 23, 34). Suntem deci înștiințați că
Hristos mijlocește pentru toți oamenii, vinovați și foarte vinovați, dar prin acele vorbe suntem și
avertizați că așa cum executanții romani ai uciderii lui Iisus într-adevăr nu știau ce fac, erau
totuși vinovați și aveau nevoie de o rugăciune mijlocitoare pentru a fi iertați. Deci oricine
păcătuiește din neștiință nu-i mai puțin vinovat înaintea lui Dumnezeu de vreme ce are nevoie de
mijlocire. Hristos singur în calitate de Miel al lui Dumnezeu care ridică (adică iartă) păcatele
lumii ( Ioan 1, 29) are puterea de a-i ierta pe toți. Numai că tot El ne avertizează că există cazuri
sau situații în care păcatul nu poate fi iertat. Este vorba de cei necredincioși, profanatorrii și
păcătoșii înveterați adică cei cu inimile împietrite. O anuanțase și Isaia proorocul cu peste șapte
secole mai înainte când a zis: dacă nu se vor converti, nu vor fi iertați ( cap. 6, 10; Mc. 4, 12).
Mai suntem avertizați de asemenea că există unele păcate grele care duc sigur la moarte și pentru
care nimeni nu poate interveni aici jos, pe pământ și nici sus în ceruri (I Ioan 5, 16- 17), iar
Apostolul Pavel scrie că cel botezat în numele Domnului Hristos și al Sfintei Treimi dacă recade
în necredință și păgânism nu mai poate obține iertarea pentru a doua oară (Evrei 6, 4-6) și mai
există și păcate numite împotriva Sfântului Duh (Matei 12, 31-32; Marcu 3, 28-29; Luca 12, 18)
care de asemenea nu se iartă.

Păcatul este un eșec

PR. LIVIU PETCU PUNCTE DE VEDERE

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de
iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă
trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: „Căci ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Singura piedică în calea urcuşului
duhovnicesc şi a mântuirii este păcatul.

Pentru a defini și a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte o serie de termeni. Astfel,
în limba ebraică, termenul este redat prin cuvântul [hattat]care înseamnă îndepărtarea de la scop,
abaterea de la țintă – în cazul nostru de la Dumnezeu și Împărăția Sa; cu acelaşi sens, în limba
greacă întâlnim cuvântul amartia, care înseamnă eșec, neatingerea țintei, a rostului și a
scopului, deplasare într-o direcție greșită, precum șipăcat, eroare, greșeală, defect, rătăcire; în
limba latină găsim de asemenea termenul peccatum, care are un înțeles destul de larg, însemnând
greșeală, poticnire, vină, faptă culpabilă, ticăloșie. În limba română, cuvântul păcat are mai
multe sensuri, dintre ele predominând sensul moral-religios. Păcatul este conceput de Sfânta
Scriptură ca ceva negativ, lucrare a celui rău, neascultare, încălcare a legii, nedreptate, ofensă
adusă lui Dumnezeu și semenilor, apoi ca un act îngrozitor de răzvrătire și chiar de idolatrie (în
sensul că omul nu slujește lui Dumnezeu – Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul, ci hidosului
diavol și lumii păcătoase, ajungând chiar ca el să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu -
In. 12, 43). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola întâia a Sfântului Evanghelist
Ioan, unde păcatul înseamnă fărădelege, nelegiuire. „Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte
călcarea legii” (Ioan 3, 4).

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este „o încălcare a unei legi sau a unei
porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină”, iar conform învăţăturii Bisericii Răsăritene,
păcatul este o încălcare cu ştiinţă şi voință liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau
poruncilor lui Dumnezeu, fiind şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este
deci o încălcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de El în conştiinţa noastră şi în
Revelaţie. Păcatul, în începutul său, ca şi în toate urmările şi înfăţişările lui, este fructul libertăţii
morale, greşeala neascultării, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii preconizate de El.

Din scrierile Părinților filocalici se poate conchide că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei
raţiuni este păcat. Sfântul Antonie cel Mare (Învăţături despre viaţa morală, 60) menționează că
păcatul este o lucrare contra firii: nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după
alegerea cu voia. Deci, nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără
înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a
privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu
mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E
păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre
păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui
Dumnezeu. Scriitorii filocalici mai definesc păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce
se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele sau întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi
urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. În Filocalie se marchează și deosebirea dintre patimă şi
păcatul cu fapta. Astfel, patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede
în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi ale sufletului,
iar desfrânarea, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi
mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii, iar preacurvia,
uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale
trupului.

Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind „o faptă, o dorinţă contrară
legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui”
(Fericitul Augustin); „o anumită putere spirituală şi intelectuală a lui satan”, „forţă spiritualăprin
care el (diavolul) acţionează şi asigură stăpânirea sa” (Sfântul Macarie Egipteanul); „foc ce arde”
(Marcu Ascetul); „rană care dacă va fi ascunsă de ochiul doctorului, putrezeşte şi devine fără
leac”, „boală a sufletului”, „moarte a sufletului nemuritor” (Sfântul Vasile cel Mare); „demon al
voinţei” (Sfântul Ioan Gură de Aur); „păcatul este nelegiuire, căci nelegiuirea este cuprinsă în
păcat” (Sfântul Ambrozie al Milanului); „odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera
voinţă a omului, odrasla poftei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului); „traiul în desfătări şi în
desfrâu”; „moarte veşnică”; „tot ceea ce Dumnezeu opreşte” (Tertulian).

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de iubire
a lui Dumnezeu şi a semenilor, precum și de la ceea ce-i este propriu omului, un zid întunecat
între om şi Dumnezeu. Păcatul este izvorul a toate relele şi singurul rău veritabil. Sub orice
aspect ar fi privit, esenţa păcatului rămâne aceeaşi pentru toţi. E o călcare a legii divine, o
dezordine și o neîmplinire în iubire, o nesocotire a voii lui Dumnezeu, întoarcerea spre sine şi
creaturi, îndepărtarea şi înstrăinarea de Dumnezeu - Binele Suprem. Păcătosul nu caută bucuriile,
slava, mărețiile, dreptatea și adevărul în Dumnezeu Însuşi, ci în creaturile Sale, în sine însuși şi
în ceilalţi şi, astfel, cade în dureri, confuzii și diverse erori.

Păcatul este o tristă realitate, o anomie în fiinţa făptuitorului, având efect vitriolant asupra
sănătății trupului şi a sufletului, pricinuind tulburări și în mediul înconjurător în care trăieşte. Din
cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creatorul, omul
terfelindu-şi propria sa demnitate şi denigrându-şi augusta sa valoare, căci valoarea persoanei
umane depăşeşte toate valorile lumii. Or, fiinţa umană are vocaţia de a urca pe culmile
perfecţiunii, nu de a se prăbuşi în abisul fărădelegilor.

Păcatul este un eșec

PR. LIVIU PETCU PUNCTE DE VEDERE

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de
iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă
trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: „Căci ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Singura piedică în calea urcuşului
duhovnicesc şi a mântuirii este păcatul.

Pentru a defini și a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte o serie de termeni. Astfel,
în limba ebraică, termenul este redat prin cuvântul [hattat]care înseamnă îndepărtarea de la scop,
abaterea de la țintă – în cazul nostru de la Dumnezeu și Împărăția Sa; cu acelaşi sens, în limba
greacă întâlnim cuvântul amartia, care înseamnă eșec, neatingerea țintei, a rostului și a
scopului, deplasare într-o direcție greșită, precum șipăcat, eroare, greșeală, defect, rătăcire; în
limba latină găsim de asemenea termenul peccatum, care are un înțeles destul de larg, însemnând
greșeală, poticnire, vină, faptă culpabilă, ticăloșie. În limba română, cuvântul păcat are mai
multe sensuri, dintre ele predominând sensul moral-religios. Păcatul este conceput de Sfânta
Scriptură ca ceva negativ, lucrare a celui rău, neascultare, încălcare a legii, nedreptate, ofensă
adusă lui Dumnezeu și semenilor, apoi ca un act îngrozitor de răzvrătire și chiar de idolatrie (în
sensul că omul nu slujește lui Dumnezeu – Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul, ci hidosului
diavol și lumii păcătoase, ajungând chiar ca el să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu -
In. 12, 43). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola întâia a Sfântului Evanghelist
Ioan, unde păcatul înseamnă fărădelege, nelegiuire. „Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte
călcarea legii” (Ioan 3, 4).

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este „o încălcare a unei legi sau a unei
porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină”, iar conform învăţăturii Bisericii Răsăritene,
păcatul este o încălcare cu ştiinţă şi voință liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau
poruncilor lui Dumnezeu, fiind şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este
deci o încălcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de El în conştiinţa noastră şi în
Revelaţie. Păcatul, în începutul său, ca şi în toate urmările şi înfăţişările lui, este fructul libertăţii
morale, greşeala neascultării, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii preconizate de El.

Din scrierile Părinților filocalici se poate conchide că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei
raţiuni este păcat. Sfântul Antonie cel Mare (Învăţături despre viaţa morală, 60) menționează că
păcatul este o lucrare contra firii: nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după
alegerea cu voia. Deci, nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără
înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a
privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu
mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E
păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre
păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui
Dumnezeu. Scriitorii filocalici mai definesc păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce
se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele sau întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi
urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. În Filocalie se marchează și deosebirea dintre patimă şi
păcatul cu fapta. Astfel, patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede
în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi ale sufletului,
iar desfrânarea, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi
mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii, iar preacurvia,
uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale
trupului.

Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind „o faptă, o dorinţă contrară
legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui”
(Fericitul Augustin); „o anumită putere spirituală şi intelectuală a lui satan”, „forţă spiritualăprin
care el (diavolul) acţionează şi asigură stăpânirea sa” (Sfântul Macarie Egipteanul); „foc ce arde”
(Marcu Ascetul); „rană care dacă va fi ascunsă de ochiul doctorului, putrezeşte şi devine fără
leac”, „boală a sufletului”, „moarte a sufletului nemuritor” (Sfântul Vasile cel Mare); „demon al
voinţei” (Sfântul Ioan Gură de Aur); „păcatul este nelegiuire, căci nelegiuirea este cuprinsă în
păcat” (Sfântul Ambrozie al Milanului); „odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera
voinţă a omului, odrasla poftei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului); „traiul în desfătări şi în
desfrâu”; „moarte veşnică”; „tot ceea ce Dumnezeu opreşte” (Tertulian).

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de iubire
a lui Dumnezeu şi a semenilor, precum și de la ceea ce-i este propriu omului, un zid întunecat
între om şi Dumnezeu. Păcatul este izvorul a toate relele şi singurul rău veritabil. Sub orice
aspect ar fi privit, esenţa păcatului rămâne aceeaşi pentru toţi. E o călcare a legii divine, o
dezordine și o neîmplinire în iubire, o nesocotire a voii lui Dumnezeu, întoarcerea spre sine şi
creaturi, îndepărtarea şi înstrăinarea de Dumnezeu - Binele Suprem. Păcătosul nu caută bucuriile,
slava, mărețiile, dreptatea și adevărul în Dumnezeu Însuşi, ci în creaturile Sale, în sine însuși şi
în ceilalţi şi, astfel, cade în dureri, confuzii și diverse erori.

Păcatul este o tristă realitate, o anomie în fiinţa făptuitorului, având efect vitriolant asupra
sănătății trupului şi a sufletului, pricinuind tulburări și în mediul înconjurător în care trăieşte. Din
cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creatorul, omul
terfelindu-şi propria sa demnitate şi denigrându-şi augusta sa valoare, căci valoarea persoanei
umane depăşeşte toate valorile lumii. Or, fiinţa umană are vocaţia de a urca pe culmile
perfecţiunii, nu de a se prăbuşi în abisul fărădelegilor.

Pentru un cuvânt atât de mic, multe sunt împachetate în sensul păcatului. Biblia definește păcatul
drept ruperea sau încălcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3: 4). Este, de asemenea, descris ca
neascultare sau revoltă împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9: 7), precum și independența față
de Dumnezeu. Traducerea originală înseamnă "a pierde semnul" al sfântului standard al
neprihănirii lui Dumnezeu.

Hamartiologia este ramura teologiei care se ocupă de studiul păcatului.

Ea investighează cum a apărut păcatul, cum afectează rasa umană, diferitele tipuri și grade de
păcat și rezultatele păcatului.

În timp ce originea de bază a păcatului este neclară, știm că a intrat în lume când șarpele Satan a
ispitit pe Adam și Eva și nu au ascultat de Dumnezeu (Geneza 3, Romani 5:12). Esența
problemei provine din dorința umană de a fi ca Dumnezeu .

Prin urmare, tot păcatul își are rădăcinile în idolatrie - încercarea de a pune ceva sau cineva în
locul Creatorului. Cel mai adesea, că cineva este propriul sine. În timp ce Dumnezeu permite
păcatul, el nu este autorul păcatului. Toate păcatele sunt o ofensă pentru Dumnezeu și ne separă
de el (Isaia 59: 2).

8 răspunsuri la întrebări despre păcat

Mulți creștini sunt tulburați de întrebări despre păcat. Pe lângă definirea păcatului, acest articol
încearcă să răspundă la câteva întrebări frecvente despre păcat.

Ce este pacatul original?

În timp ce termenul "păcatul original" nu este explicit menționat în Biblie, doctrina creștină a
păcatului original se bazează pe versetele care includ Psalmul 51: 5, Romani 5: 12-21 și 1
Corinteni 15:22.

Ca urmare a căderii lui Adam, păcatul a intrat în lume. Adam, capul sau rădăcina rasei umane, a
făcut ca fiecare om după el să se nască într-o stare păcătoasă sau în stare căzută. Păcatul inițial
este atunci rădăcina păcatului care denaturează viața omului. Toți oamenii au adoptat această
natură a păcatului prin actul original de neascultare al lui Adam.

Păcatul inițial este adesea denumit "păcat moștenit".

  Comparați denominațiile despre doctrina păcatului original
Sunt toate păcatele egale cu Dumnezeu?
Biblia pare să indice că există grade de păcat - că unii sunt mai detestați față de Dumnezeu decât
alții (Deuteronom 25:16; Proverbe 6: 16-19). Cu toate acestea, când vine vorba de consecințele
veșnice ale păcatului, ele sunt la fel. Fiecare păcat, fiecare act de răzvrătire, conduce la
condamnare și moarte veșnică (Romani 6:23).

Cum ne confruntăm cu problema păcatului?

Am stabilit deja că păcatul este o problemă serioasă . Aceste versete ne lasă fără îndoială:

Isaia 64: 6
Toți am devenit ca un om necurat și toate faptele noastre drepte sunt ca niște zdrențe
murdare ... (NIV)

Romani 3: 10-12
... Nu este nimeni neprihănit, nici măcar unul; nu este nimeni care să înțeleagă, nici unul care să
caute pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, au devenit împreună fără valoare; nu există nimeni care
să facă bine, nici măcar unul. (NIV)

Romani 3:23
Căci toți au păcătuit și s-au despărțit de slava lui Dumnezeu. (NIV)

Dacă păcatul ne separă de Dumnezeu și ne condamnă la moarte, cum ne eliberăm de blestemul

său? Din fericire, Dumnezeu a oferit o soluție prin Fiul său, Isus Hristos . Aceste resurse vor
explica în continuare răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului prin planul său
de răscumpărare perfect.

 De ce a murit Isus?
 Drumul Roman al mântuirii
 Cum să devii creștin
Cum putem judeca dacă ceva este păcat?
Multe păcate sunt scrise clar în Biblie. De exemplu, cele Zece Porunci ne dau o imagine clară a
legilor lui Dumnezeu. Ele oferă reguli de bază ale comportamentului pentru viață spirituală și
morală. Multe alte versete din Biblie prezintă exemple directe de păcat, dar cum putem ști dacă
ceva este păcat când Biblia nu este clară? Biblia prezintă reguli generale care ne ajută să judecăm
păcatul când suntem nesiguri.

De obicei, când ne îndoim de păcat, prima noastră tendință este să ne întrebăm dacă ceva este rău
sau rău. Aș vrea să vă sugerez să gândiți în direcția opusă. În schimb, întrebați-vă aceste întrebări
pe baza Scripturii:

 Este un lucru bun pentru mine și pentru ceilalți? Este benefic acest lucru? O să
mă apropie de Dumnezeu? Va întări credința și martorul meu? (1 Corinteni 10:
23-24)
  Următoarea mare întrebare care trebuie pusă este: va lăuda acest lucru pe
Dumnezeu? Va binecuvânta Dumnezeu acest lucru și îl va folosi pentru
scopurile sale? Va fi aceasta plăcută și onorată lui Dumnezeu? (1 Corinteni 6:
19-20, 1 Corinteni 10:31)
 Puteți întreba, de asemenea, cum va afecta acest lucru familia și prietenii mei?
Deși putem avea libertate în Hristos într-o zonă, nu trebuie să lăsăm niciodată
libertățile noastre să facă un frate mai slab să se poticnească. (Romani 14:21,
Romani 15: 1) În plus, din moment ce Biblia ne învață să ne supunem celor
care au autoritate asupra noastră (părinți, soț / soție, profesor), putem întreba
dacă părinții mei au o problemă cu acest lucru ? Sunt dispus să le prezint celor
prezenți în conducerea mea?
 În cele din urmă, în toate lucrurile, trebuie să ne lăsăm conștiința în fața lui
Dumnezeu să ne convingă de ceea ce este bine și rău în privința chestiunilor
care nu sunt clare în Biblie. Putem cere, am libertate în Hristos și o conștiință
clară în fața Domnului pentru a face ceea ce este în discuție? Dorința mea este
supusă voii Domnului? (Coloseni 3:17, Romani 14:23)
Ce atitudine ar trebui să avem față de păcat?
Adevărul este că noi toți păcătuim. Biblia face acest lucru aparent în Scripturi, cum ar fi Romani
3:23 și 1 Ioan 1:10. Dar Biblia mai spune că Dumnezeu urăște păcatul și ne încurajează ca pe
creștini să oprim păcatul: "Cei care s-au născut în familia lui Dumnezeu nu fac o practică de
păcătuire, pentru că viața lui Dumnezeu este în ele". (1 Ioan 3: 9, NLT ) Alte complicații ale
acestei chestiuni sunt pasajele biblice care par să sugereze că unele păcate sunt discutabile și că
păcatul nu este întotdeauna "alb-negru". Ceea ce este păcatul pentru un creștin, de exemplu,
poate să nu fie păcat pentru un alt creștin.

Deci, în lumina tuturor acestor considerații, ce atitudine ar trebui să avem față de păcat?

 Ce atitudine ar trebui să avem față de păcat?

Care este păcatul de neiertat?
Marcu 3:29 spune: "Dar oricine blasfemă împotriva Duhului Sfânt nu va fi niciodată iertat, este
vinovat de un păcat veșnic." (Biblie) împotriva Duhului Sfânt este de asemenea menționată în
Matei 12: 31-32 și Luca 12:10 Această întrebare despre păcatul de neiertat a provocat și a
perplexat mulți creștini de-a lungul anilor. Cred însă că Biblia oferă o explicație foarte simplă
pentru această întrebare intrigantă și adesea deranjantă despre păcat.

 Ce este blasfemia împotriva Duhului Sfânt?

Există alte tipuri de păcat?
Păcatul imputat - Păcatul imputat este unul din cele două efecte pe care păcatul lui Adam le-a
avut asupra rasei umane. Păcatul inițial este primul efect. Ca rezultat al păcatului lui Adam, toți
oamenii intră în lume cu o natură căzută. În plus, vinovăția păcatului lui Adam este credită nu
numai pentru Adam, ci pentru fiecare persoană care a venit după el. Acest lucru este imputatul
păcat. Cu alte cuvinte, toți merităm aceeași pedeapsă ca și Adam. Păcatul împuternicit ne
distruge în fața lui Dumnezeu, în timp ce păcatul original distruge caracterul nostru. Atât păcatul
original, cât și cel imputat ne plasează sub judecata lui Dumnezeu.

Iată o explicație remarcabilă a diferenței dintre Păcatul Originar și Păcatul Imputată din Dorește
Dumnezeu.

Păcatele omisiunii și ale Comisiei - Aceste păcate se referă la păcatele personale. Un păcat al
comisiei este ceva ce facem (comitem) prin actul voinței noastre împotriva poruncii lui
Dumnezeu. Un păcat de omisiune este atunci când nu reușim să facem ceva poruncit de
Dumnezeu (omite) printr-un act conștient al voinței noastre.

Pentru mai multe despre păcatele de omisiune și comisie, vezi Enciclopedia Catolică New
Advent.

Păcatele mortale și păcatul venial - Păcatele mortale și venial sunt termeni romano-catolici.

Păcatele păcatelor sunt contravenții triviale împotriva legilor lui Dumnezeu, în timp ce păcatele
muritoare sunt delicte grele în care pedeapsa este moartea spirituală, veșnică.

Acest articol de la GotQuestions.com explică în detaliu învățătura romano-catolică despre

păcatele muritoare și venial: Biblia ne învață păcatul muritor și venial?

pacatul
inea.
Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletului şi

dobândirea fericirii cereşti: Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu VIII, 36).

Singura piedică în calea urcuşului duhovnicesc şi al mântuirii este păcatul iar acesta pornește din inima omului, adică din

gândurile, sugestiile și impulsurile care se înfiripă în mintea lui.

Pentru a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte în scrierile ei o mare varietate de termeni. În limba română, cuvântul

păcat are mai multe sensuri, dintre ele predominând însă sensul moral-religios. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române,

păcatul este o încălcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină, iar conform învăţăturii Bisericii

Răsăritene, păcatul este o călcare cu ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau poruncilor lui Dumnezeu, fiind

şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este de fapt o călcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de

El în conştiinţa noastră şi în Revelaţie.

Păcatul este o otravă care nimiceşte sănătatea trupului şi a sufletului şi constă în nesocotirea legilor morale puse de Dumnezeu în

om. Această nesocotire a legilor morale aduce dezordine în ființa celui ce făptuiește păcatul, îi destramă sănătatea morală şi îi

pricinuiește mari tulburări. Din cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creator. Prin păcat omul

își pierde demnitatea şi își denigrează propria sa valoare, căci valoarea persoanei umane depăşeşte toate valorile lumii.
Întreaga istorie a Bisericii creștine înregistrează o continuă meditație creștină asupra păcatului și a pornirilor care îl conduc pe om

spre o atitudine păcătoasă. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, păcatul a fost conceput ca fiind ceva negativ, adică opus

voinţei şi orânduielii divine. Astfel, în Vechiul Testament el este conceput ca neascultare (Fac. II,16; III,11), ce este pedepsită în

chip diferit (Fac. IV,9-16; VI,5-7); ca act de idolatrie, de răzvrătire; ofensă adusă lui Dumnezeu şi aproapelui. În Noul Testament

este socotit ca fiind un act îngrozitor, o încălcare a legii (Lc. XV,18); dezordine a voinței omeneşti, care ajunge să se proslăvească

pe sine în locul lui Dumnezeu (In. XII,43); robie de care ne putem elibera prin har (Rom. VI,18), călcare a legii, nedreptate,

lucrare a diavolului (In. III,4). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola I-a a Sfântului Evanghelist Ioan, unde

păcatul înseamnă fărădelege, călcarea legii. Oricine care făptuieşte păcatul, săvârşeşte călcarea legii (Ioan III, 4).

După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoșilor din rai. Diac. drd. Liviu Petcu arată cum

toate scrierile Sfinților Părinţi și a scriitorilor bisericeşti cuprind învăţături adresate atât în vederea progresului în cunoaşterea lui

Dumnezeu, cât şi în vederea urcuşului moral, deoarece înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu presupune înaintarea în viaţa

duhovnicească. Sfinții Părinţi ne descoperă tainele acestui război nevăzut şi îndelungat, vorbindu-ne din experienţa luptei lor cu

păcatele, dezvăluindu-ne cauzele acestora, felurile şi manifestarea lor, gravitatea, urmările nefaste şi remediile, deoarece pentru ei

era binecunoscut faptul că, în urcuşul spre desăvârşire, omul întâmpină nenumărate piedici şi de aceea îi este necesară o anumită

pregătire şi anume cunoaşterea pe cât posibil a tuturor greutăţilor, încercărilor, ademenirilor şi ispitelor, într-un cuvânt, a ceea ce

îl împiedică de la câștigarea vieţii veşnice.

Pr. Prof. Dr. Ioan-Cristinel Teșu spune că : Păcatul este de fapt un „perete despărțitor” între noi şi Dumnezeu iar efectele sale se

răsfrâng adânc şi la nivelul relaţiei cu semenii şi cu însăşi firea noastră. Păcatul distruge comuniunea cu Dumnezeu şi alterează,

până la distrugere, buna noastră relaţie cu semenii şi cu noi înşine. Păcatul instalează haosul şi dezordinea, răutatea şi anarhia

socială şi interioară.

Din scrierile sfinţilor filocalici aflăm că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei raţiuni este păcat. Origen vorbește, pentru

prima dată, despre existenţa celor opt gânduri de răutăţi care izvorăsc din inimă și îl duc pe om la păcat. Evagrie Ponticul preia

această idee și alcătuiește lista celor opt duhuri ale răutăţii, acordând o atenţie deosebită ordinii și clasificării acestora. El vorbește

despre existenţa a trei puteri ale sufletului: raţională, irascibilă și concupiscentă (poftitoare), care au rolul de a-l apropia pe om de

Dumnezeu, creatorul său. În lucrarea lui G. Bunge, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, aflăm că: Sufletul rațional

lucrează potrivit firii atunci când partea sa poftitoare dorește virtutea, partea irascibilă luptă pentru dobândirea ei, iar partea

raţională se avântă spre contemplarea făpturilor. Partea raţională a sufletului este specifică numai persoanelor umane, pe când

partea iraţională, adică irascibilitatea și concupiscenţa, este o caracteristică pe care omul o are în comun cu celelalte vieţuitoare.

Teologul Panagiotis Nellas, în lucrarea Omul - animal îndumnezeit, spune că : Demonii, fiinţe spirituale, au puterea de a induce,

în mintea omului, impulsuri și senzaţii care - dacă acesta le acceptă - denaturează adevărata cunoaștere. Acţionând cu precădere

asupra părţii iraţionale a sufletului, îl fac pe om să cadă din raţionalitate în instinctivitate, însușire pe care o împrumută de la

animalele sălbatice, îndată după cădere. Omul înlocuiește astfel „haina de lumină“ a harului dumnezeiesc cu „hainele de piele“,
simbol al instinctivităţii animalice. Înşişi demonii sunt percepuţi, prin prisma acestui fapt, asemenea unor animale, a căror mânie

nestăpânită tulbură armonia fiinţei umane, înlănţuind puterea raţională a sufletului. Gândurile pe care aceştia încearcă să ni le

insufle sunt lăcomia, preacurvia, avariţia, tristeţea, mânia, acedia (lenea, plictisul), slava deşartă şi trufia.

Sfântul Antonie cel Mare spune că nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. „Răul nicidecum nu

e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se

fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi așa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere

lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu...Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi

fără înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă,

cu mândrie şi cu poftă. E păcat a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e

păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre

păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu”.

În volumul 1 al Filocaliei, Marcu Ascetul definește păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce se lasă din gânduri, din

cuvinte şi din fapte rele. În acelaşi duh filocalic, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte păcatul ca fiind întrebuinţarea greşită a

ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor.

Vorbind despre păcat, Cuviosul Nichita Stithatul (Filocalia vol. VI) marchează deosebirea dintre patimă şi păcatul cu fapta.

Astfel, patima e ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de

argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale

trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea,

furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului.

Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind o faptă, o dorinţă contrară legii veşnice; o părăsire a lucrării lui

Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui; un demon al voinţei, odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera

voinţă a omului, odrasla poftei (Sfântul Chiril al Ierusalimului); traiul în desfătări şi în desfrâu; moarte veșnică (Clement

Alexandrinul). După părerea lui Tertulian, trebuie socotit păcat tot ceea ce Dumnezeu oprește.

Angela Agachi

O definiţie a păcatului (1
Ioan 3,4)
 PrecedentUrmător 
Învăţăturile false pe care le-a combătut Ioan în aceste epistole se pare că puneau
accentul pe binecuvântarea prezentă a mântuirii, dar ignorau importanţa trăirii
unei vieţi curate. Învăţătorii mincinoşi nu se preocupau de problema păcatului sau
de consecinţele lui. De aceea, Ioan subliniază că viitorul nostru depinde de modul
în care trăim acum. Acest lucru nu are nicio legătură cu neprihănirea obţinută prin
fapte. Noi suntem mântuiţi numai prin har, însă viaţa noastră trebuie să
dovedească faptul că am fost mântuiţi. Aşadar, după ce i-a îndemnat pe creştini să
se curăţească, Ioan le explică ce presupune această curăţire.

3. Ce ne spun textele următoare despre natura păcatului? Ex. 9,27; Ps.

36,2.3; 51,4; Is. 1,2; Ier. 3,13; Mat. 7,23; Rom. 6,17.20; 1 Ioan 1,8; 3,4; 5,17.

Exodul, 9
27 Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: „De data aceasta, am
păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.

Psalmii, 36
2 Căci se măguleşte singur în ochii lui, ca să-şi desăvârşească fărădelegea, ca să-şi
potolească ura.
3 Cuvintele gurii lui sunt mincinoase şi înşelătoare; nu mai vrea să lucreze cu
înţelepciune şi să facă binele.

Psalmii, 51
4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea
Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.

Isaia, 1
2 Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am
crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.

Ieremia, 3
13 Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă
Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, sub
orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu, zice Domnul.”

Matei, 7
23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege.”
Romani, 6
17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai
păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o.
20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.

1 Ioan, 1
8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

1 Ioan, 3
4 Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.

1 Ioan, 5
17 Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte.

_____________________________________________________________________
___________________________

În Scriptură, păcatul este prezentat ca fiind neatingerea ţintei, necredincioşie,

încălcare voită a standardelor adevărului lui Dumnezeu, răzvrătire, răutate,
neascultare, nelegiuire, fărădelege.

În 1 Ioan 3,4, păcatul este definit drept „fărădelege”. Mai târziu, în 1 Ioan 3,11-20,
Ioan aminteşte de istoria lui Cain care l-a ucis pe fratele lui, un exemplu clar de
„fărădelege”. Apoi în versetele 22 şi 24 din acelaşi capitol, el aminteşte de porunci
şi de faptul că ele trebuie păzite.

1 Ioan, 3
4 Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.

1 Ioan, 3
11 Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe
alţii;
12 nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a
ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.
13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.
14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu
iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.
15 Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa
veşnică rămânând în el.
16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi
deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.
17 Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi
închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?
18 Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.
19 Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile
înaintea Lui,
20 ori în ce ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima
noastră, şi cunoaşte toate lucrurile.

1 Ioan, 3
22 Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce
este plăcut înaintea Lui.
23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim
unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.
24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în
noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.

Cuvântul „fără-de-lege” ne trimite cu gândul la călcarea de lege şi la „omul

fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2,3, la Antihrist, în primul rând, şi la apogeul
activităţii lui de dinaintea celei de-a doua veniri. Această fărădelege este
manifestată de antihriştii amintiţi în 1 Ioan, care se răzvrătesc făţiş împotriva lui
Dumnezeu şi se dau de partea lui Satana. Membrii bisericii sunt avertizaţi indirect,
în 1 Ioan 3,4, să renunţe la o astfel de atitudine şi la orice fel de păcat. Una dintre
marile ironii ale lumii creştine de azi este aceea că mulţi dintre predicatorii care
vorbesc cu vehemenţă împotriva păcatului, pretind că Legea lui Dumnezeu a fost
desfiinţată, fiindcă acum suntem sub har. Ce distorsionare teribilă a semnificaţiei
reale a harului!

2 Tesaloniceni, 2
3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit
lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului);
fiul pierzării,

1 Ioan, 3
4 Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.

Care este păcatul tău „preferat”? În ce păcat cazi iar şi iar? Cum îl justifici în mintea
ta? Ţi se pare că e mai puţin „rău” odată cu trecerea timpului? Când ai de gând să te
trezeşti la realitate şi să înţelegi că, mai devreme sau mai târziu, dacă nu Îi ceri
ajutor lui Dumnezeu, păcatul acesta te va distruge?