Cei patru mari clasici ai literaturii

romane
Epoca marilor clasici :

Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății

„Junimea”, societate aflată sub protectoratul și
îndrumarea lui Titu Maiorescu. Acesta, împreună cu
ceilalți junimiști (Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi etc.) au lansat o revistă în care au publicat
cele mai valoroase creații literare ale vremii.

Revista „Convorbiri literare” reprezintă o piatră de

temelie a literaturii române, deoarece în paginile
acestei publicații au apărut pentru prima dată scrierile
autorilor menționați mai sus.

Junimea reprezintă cea mai importantă grupare

literară din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Tudor Vianu
apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi intelectuale ale
vremii.

1859- 1890 este perioada de ființare a grupării

început: 1864, acasă la Maiorescu a
fost citită lectura traducerii lui McBeth
(de Petre Carp)
numele de Junimea propus de Th.
Rosetti
şedinţele aveau loc vinerea seara la
Pogor sau Maiorescu
fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp,
Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile
Pogor
 ISTORIC

1864-1874 cu un caracter polemic,vizând problemele

legate de cultură, literatură, limbă.
1874-1885 etapa formărilor marilor clasici :
Eminescu,Creangă, Caragiale, Slavici etc. . În 1870-1890
literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale
sale: proză, poezie şi dramaturgie=> epoca marilor clasici.
dupa 1885,”Junimea” şi redacţia de la “Convorbiri literare”
se mută la Bucureşti. Revista cercetează în special filozofia,
istoria, geografia, dobândeste un caracter academic.

„ Convorbiri literare”– revista cu cea mai mare longevitate; apare între

1867 şi 1944, constituind cel mai important moment al presei româneşti.

PERIOADE ALE REVISTEI

1867-1886 reprezintă perioada de glorie.
1886-1944 apare la Bucuresti avându-l ca redactor pe Iacob
Negruzzi, predând apoi conducerea unui comitet format din foşti
 elevi ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu, Simon Mehedinţi,
P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).

SCOPUL REVISTEI
raspândirea spiritului de critică literară autentică.
încurajarea liteaturii naţionale.
combaterea imiţatiilor operelor straine.

COLABORATORI
Mihai Eminescu publică aici majoritatea poeziilor sale
Ion Creanga publica primele trei părţi ale “Amintirilor” şi poveşti.
Ion Luca Caragiale publica majoritatea comediilor sale.
Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti
Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cernea, I.Al.Bratescu
Voineşti şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.

TRASATURILE JUNIMISMULUI

Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale acestui spirit

au fost următoarele: înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, spirit
clasic şi academic, ironia, spiritul critic.

DIRECTIILE JUNIMII
1. educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu
public ţinute de Maiorescu, Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de
viaţă ale popoarelor, filosofie, cărţile omenirii, învăţământ, religie

 aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al

intelectualităţii ieşene (profesori, medici, avocaţi, studenţi,
magistraţi)
2. 2.lupta pentru unificarea limbii naționale
  în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul
chirilic cu cel latin
 Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele
sale.
 ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi
corespundă un sunet („Despre scrierea limbii române”- 1866)
 îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate
din limbile romanice („Neologismele”- 1881)
 să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice
(traducerea fidelă a unor expresii din alte limbi), a inflației și
bombasticismului verbal („Limba română în jurnalele din Austria”-
1868, „Beția de cuvinte”- 1873, „Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3. 3. promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu
prin articolele sale ce pun în discuție probleme de estetică:

 literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond

(sentimentele și pasiunile exprimate). Pericolul este acela de a avea
forme prost întocmite însă lipsite de adevăr și valoare.
 arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând
un sentiment de înălțare și purificare asupra cititorului.
 tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor
literare”. Aceștia erau judecați critic după principii estetice, de
valoare și adevăr.

Cei patru mari clasici :

Marii clasici este o etichetă postumă,
referitoare la valorea consacrată a operei (şi
nu la curentul literar numit clasicism), dată
unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion
Creangă, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu . Pe
toţi patru îi uneşte apartenenţa la aceeaşi
grupare, Junimea, şi la spiritul impus de
aceasta.
Mihai Eminescu :
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889 București, România) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în
general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă
personalitate din literatura română. A publicat un
singur volum antum, Poesii, compus din poemele
publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri
literare a societății Junimea, din care Eminescu
făcea parte. Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele
cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și
elemente sociologice. Temele recurente din opera sa sunt natura, temă
tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin
prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în
adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la
vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea. La vârsta de 19 ani
a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit
scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și
filozofia orientală prin opere
precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele. Tot în această perioadă
începe să publice în revista Convorbiri literare. La 22 de ani a plecat
la Berlin pentru a-și continua studiile.
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.
Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între
anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era
apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată
de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al
orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și
belicos și un oponent al liberalismului burghez. Viziunea sa era relativ
comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară,
Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883. În urma unei căderi
nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost
interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind
tratat cu injecții de clorură de mercur. Eminescu a murit la 15 iunie 1889,
în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai
târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai
probabil, intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de
volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în anul 1902. A fost ales membru
al Academiei Române post-mortem în anul 1948.
Studiul la Viena :
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor
extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la
alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele,
participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna,
cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan
cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena,
pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta (din 7/19 și 9/21
ianuarie) cu articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul
împotriva lui Dimitrie Petrino. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a
acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul,

care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și
a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29
iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să
viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În
vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care
l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a
plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o
subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se
aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu
auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință
cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina.
A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris
în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-
una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și
telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul

Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În
semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate
cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna
lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea
lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca
Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu

impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași,
prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca
după terminarea studiilor să se participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian
Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul

societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din
comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați
ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu
începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o
scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare
lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine,
pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă
universitate, în provincie.

stabilească la Iași.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i

oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent,
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data
de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a
fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea,
agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să
constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în
semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În aceste
împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.
Studiul la Berlin
În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu
ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data
aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe
care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-
a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată

corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea
poetului să-și obțină de urgență doctoratul
în filosofie pentru a fi numit profesor la
Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de
100 galbeni pentru depunerea doctoratului.
În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta
oficial, pentru statul român, documentele
din Königsberg. Toamna a petrecut-o în
tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1

septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din
Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții
de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie,
printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a
motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către
țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că
Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul,
fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră
de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care
dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8

noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica
Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie,
agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Debutul in literatura :
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24
ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o
broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la
mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25
februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a
lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub
numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de
sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul
nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12
poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La
Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii
corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.
 Teme si motive specifice :

Mihai Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului

romanesc si cel din urma mare poet romantic european(in ordine
cronologica). Eminescu a facut parte din seria de scriitori care au
dat stralucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine
si altii. Opera sa cuprinde teme, motive si atitudini ce tin de
marea literatura a lumii:

Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior , ci un mod

profund de existenta, M Eminescu a lasat posteritatii o opera
diversa, care cuprinde poezii, teatru, publicistica si traduceri.Poeziile
au la baza mai multe teme si motive de larga inspiratie istorica,
filosofica si sociala :

Cosmogonia("Luceafarul", "Rugaciunea unui dac", "Genaia")

Istoria("Imparat si proletar",Memento mori", “Epigonii”,
“Scrisoarea III”)
Iubirea("Floare albastra","Lacul", "Dorinta", "Sara pe deal")
Natura(« Revedere », ”Ce te legeni”, “La mijloc de codru des”)

Motivul pentru care Mihai Eminescu este considerat un clasic

Eminescu a fost o personalitate coplesitoare, care i-a

impresionat pe contemporani prin inteligenta, memorie,
curiozitate intelectuala, cultura de nivel european si farmecul
limbajului. Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, vesnic
citind, meditand, scriind… poet in toata puterea cuvantului,
dupa cum afirma Titu Maiorescu. 

Primul, care a intuit marele efect modelator al creatiei eminesciene

a fost Titu Maiorescu: Eminescu a facut ca toata poezia acestui secol
sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita de el a
limbii nationale sa devina punctul de plecare pentru intreaga
dezvoltare ulterioara a vesmantului si cugetarii romanesti

Eminescu nu era un romantic contemplativ si abstras, pierdut intr-o

visare lirica, ci un om al timpului sau, preocupat de destinul si de
buna existenta a poporului roman, analizand cu simt critic
societatea contemporana, institutiile acestuia. El a fost un artist–
cetatean, ganditor si pedagog al neamului sau.

Conceptia estetica a lui Eminescu este modelata de poetica

romantica pasoptista si de filozofia a geniului, care traieste intr-o
societate mediocra, incapabila sa inteleaga si sa promoveze valorile

Limbajul poetic eminescian este caracterizat prin prospetime si

naturalete, pentru ca Eminescu a considerat limba veche ca temelie
pentru toate noile ei infatisari. El
a intuit ca limbajul poetic trebuie
sa porneasca de la operele
folclorice si de la texte vechi,
care conserva formele cele mai
rezistente de limba.

Opere:
 Luceafărul este una dintre
cele mai celebre poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă în
1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la
publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești
România Jună din Viena. După publicarea la Viena, poemul a
fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în
final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu
Maiorescu.
Floare albastră este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și
publicată la 1 septembrie 1873 în revista Convorbiri literare.
Poezia Floare albastră constituie, după cum spunea Vladimir
Streinu „primul mare semn al operei viitoare”.
Precedată în timp de unele mari creații cum sunt „Venere și
Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est” și „Egipetul”, urmată de
„Împărat și proletar”, „Călin-File din poveste” sau „Strigoii”,
poezia „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul
romantic al aspirației către un ideal înalt, de fericire, încununat
de o iubire pură, desăvârșită. 
 Astfel, poezia „Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii,
o idilă desfășurată într-un cadru feeric, în care visul romantic
prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar și o
eglogă pe tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.

Mihai Eminescu este poetul national al României, ce a fost o

personalitate coplesitoare. Ca poet, s-a remarcat prin forta de
sintezã a izvoarelor autohtone si universale, prin imaginatie bogatã
si fantezie creatoare, prin înãltarea filosoficã si printr-o viziune
cosmicã si mitologicã asupra omului. Pe lângã poezie, Eminescu a
mai experimentat si în dramã, dar toate piesele sale de teatru sunt
doar proiecte. De asemenea, el a scris si prozã, in special fantasticã,
dar acestea au stat mult timp în umbra poeziilor sale, doar în ultima
vreme recâstigându-si adevãrata lor recunoastere.