ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

Capitolul 1
CARACTERISTICI GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE
VIAŢĂ

INTRODUCERE
Despre asigurarea de viaţă, aşa cum este cunoscută în ziua de astăzi, nu se poate vorbi decât din
secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, unele practici din Antichitate şi din Evul Mediu prezentau
anumite caracteristici specifice asigurărilor, cea mai importantă fiind transferul de risc. Societăţile
greceşti şi colegiile romane, spre exemplu, colectau contribuţii de la membrii lor, asigurându-le în
schimb o înmormântare conform tradiţiei; mai târziu, ghildele menţionau în actele lor constitutive o
listă de pericole, pentru care membrii afectaţi primeau bani de la ceilalţi. Cu alte cuvinte, aceste
asociaţii cu rol de fond mutual, respectiv organizaţie de caritate, preluau riscuri pentru membrii lor.

PREZENTAREA TEMEI

Fonduri mutuale de asigurări de viaţă continuă să existe şi astăzi. De altfel, corporaţia numită
fondul Preoţilor Presbiterieni, întemeiată în 1759 în Philadelphia, este cel mai vechi asigurător de viaţă
existent încă.
Primii asigurători privaţi au fost indivizi care, singuri sau în asociere cu alţii, preluau diverse
riscuri legate de viaţă. Contractele erau de scurtă durată, neexistând certitudinea că asigurătorul va
supravieţui asiguratului. Din acea vreme datează denumirea de “underwriters” pentru asigurători, care
obişnuiau să se semneze pe poliţe sub suma asigurată.
Asigurarea de viaţă, în sensul modern al conceptului, nu a prosperat până când nu a fost
acceptată ideea corporaţiei capitaliste şi până când nu au fost dezvoltate teoria probabilităţilor şi ştiinţa
actuarială. Printre primele corporaţii private din domeniul asigurărilor de viaţă s-au numărat: The
Globe în Marea Britanie (1803), The Pennsylvania Company for the Insurance on Lives and Granting
Annuities în SUA (1812), Compagnie d’Assurance Generales sur la Vie în Franţa (1819), Deutsche
Lebensversicherungsgesellschaft în Germania (1828).
O istorie interesantă o au şi anuităţile. Se pare că ele îşi au originea într-o schemă utilizată de
Ludovic al XIV-lea în 1689 pentru a colecta fonduri necesare statului. Schema, concepută de Lorenzo
Tonti - de unde şi termenul “tontine”- constă în utilizarea unei părţi din contribuţia participanţilor la
acordarea unei anuităţi pe viaţă pentru aceştia.
În Romania, asigurarea de viaţă a apărut în secolul al XIV-lea, în Transilvania, ca protecţie pe
baze mutuale. Breslele de meseriaşi au fost iniţiatoarele, ele constituind mai tîrziu şi Institutul General
de Pensii (1848).
Ca orice asigurare, asigurările de viaţă răspund unor preocupări ale omului pentru securitate.
Aşa cum indică şi denumirea sa, are în vedere numai evenimente care privesc persoana însăşi : decesul
sau supravieţuirea sa, accidentele care-i ating integritatea corporală, bolile pe care aceasta le “
contractează “ din diferite motive, etc. Evenimentele luate în considerare, în cazul acestor asigurări, nu
corespund întotdeauna unor pagube (pierderi). De exemplu, speranţa de viaţă dincolo de o anumită
limită de vârstă, luată în calcul şi stabilită de societatea de asigurare.
Asigurările de viaţă au un rol complementar alături de asigurările sociale, pentru protejarea
oamenilor împotriva unor pierderi temporare a capacităţii de muncă, datorită accidentelor, bolilor sau
a bătrâneţii. În afara refacerii capacităţii de muncă, asigurarea mai are scopul de economisire a
sumelor depuse pe întreaga perioadă de asigurare. Aceasta este, de fapt, speranţa de viaţă a
asigurătorului.
Asigurările de viaţă, spre deosebire de asigurările generale, sunt independente de noţiunea de
prejudiciu, nu au o natură indemnitară. Principiul naturii neindemnitare a asigurărilor de viaţă
semnifică faptul că imediat ce sinistrul a avut loc, asigurătorul trebuie să plătească suma convenită în
contract indiferent dacă ea este mai mare sau mai mică decât paguba suferită. Noţiunea de pagubă nu
poate servi ca instrument de măsură a asigurătorului în cazul asigurărilor de viaţă.
La acest tip de asigurare, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în
funcţie de nevoile şi posibilităţile sale financiare 1.
Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment
(complex de evenimente) şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să
facă acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să
încaseze drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la
asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, asigurările de viaţă nu suferă restricţiile la care sunt
supuse asigurările de bunuri.
Asigurătorul nu are drept de recurs împotriva terţilor răspunzători la producerea
evenimentului. În cazul asigurărilor de persoane, asigurătorul nu se poate subroga în drepturile
asiguratului. Deci, asigurătorul nu poate pretinde terţului vinovat plata sumei asigurate când, în fapt, el
datorează asiguratului prin contract, această sumă.
Dezvoltarea asigurărilor de viaţă este influenţată, de o serie de factori obiectivi:
 nivelul de dezvoltare a economiei naţionale;
 suportabilitatea financiară a primei de către asiguraţi;
 gradul de educare a populaţiei referitoare la noţiunea de asigurare.
Este evident faptul că o creştere economică neştiută, duce la implicit la creşterea veniturilor
populaţiei, ceea ce înseamnă că vor exista resurse şi pentru încheierea unor asigurări.
Asigurările de viaţă se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, de momentul achitării primei,
de momentul încasării sumei asigurate, de durata asigurărilor şi de forma pe care acestea o îmbracă.
Asigurările de viaţă au un grad ridicat de complexitate, atât prin natura riscurilor, cât şi prin
formele şi tehnica realizării lor.
Tarifele de prime sunt diferite pe forme şi variante ale asigurării. Primele de asigurare sunt
crescătoare în funcţie de grupele de vârstă.
La stabilirea sistemului tarifar se ţine seama de durata asigurării (cu cât este mai mare, cu atât
nivelul cotelor de primă sunt mai reduse) şi de vârsta asiguratului (cu cât vârsta este mai avansată cu
atât nivelul cotelor de primă sunt mai ridicate).
Aşadar, în tehnica asigurărilor din ţara noastră între sistemul primei naturale şi sistemul
primei constante sau nivelate s-a adoptat cel de-al doilea sistem pentru că asigură un echilibru între
fluxurile băneşti pozitive din prima parte a perioadei şi cele negative din partea a doua.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei asigurate se face şi la expirarea
contractului de asigurare sau exclusiv la expirarea perioadei de asigurare se impune cu necesitate
constituirea rezervei matematice.
Prin urmare, prima netă se compune din:
aprima de risc, pentru acoperirea sumei asigurate în caz de invaliditate permanentă sau deces
în cursul perioadei de asigurare;
arezerva matematică, utilizată în scopurile prezentate mai sus, ca expresie a unui act de
economie.
Datorită acestui specific al asigurărilor de viaţă, prima de asigurare plătită în cursul asigurării
ajunge la nivelul sumei asigurate sau întrece chiar acest nivel, ceea ce nu se întâmplă la asigurările de
accidente, unde operează doar prima de risc, expresie a principiului mutualităţii.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica asigurărilor de viaţă şi
anume: reactivarea contractului, continuarea asigurării pe baza unei sume reduse, răscumpărarea,
acordarea unor împrumuturi asiguraţilor.
Existenţa rezervei matematice permite acordarea unor împrumuturi asiguraţilor, la cerere cu
dobândă fixă.

1
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.313
 O particularitate ce intervine la asigurările de viaţă o reprezintă anticipaţia reprezentând prima
rată, inclusiv taxa de poliţă, care se plăteşte la semnarea declaraţiei.
În caz de neacceptare a contractului de asigurare, anticipaţia încasată se restituie, mai puţin
taxa de poliţă, iar dacă se acceptă, se emite poliţa de asigurare, iar asigurarea intră în vigoare.

Autoevaluare:
1.Ce înţelegeţi prin rezerva matematică şi care sunt efectele constituirii acesteia?
2.Ce sistem de prime se practică în cadrul asigurărilor de viaţă din ţara noastră şi din ce
considerente?

3.Care sunt factorii obiectivi care determină gradul de dezvoltare a asigurărilor de viaţă?
Capitolul 2
TIPURI DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

INTRODUCERE
Dacă pe piaţa internaţională a asigurărilor existau la început doar trei mari clase de produse
(asigurări de viaţă pe termen limitat, asigurări de viaţă pe termen nelimitat şi asigurări mixte) sau
combinaţii ale lor, în ziua de astăzi clientul poate alege între sute de produse. Inovaţiile în domeniul
asigurărilor de viaţă au fost şi continuă să fie cauzate de circumstanţe economice, sociale şi legale.

PREZENTAREA TEMEI

În funcţie de numărul de persoane cuprinse în asigurare, asigurările de persoane se pot

clasifica în asigurări individuale şi asigurări colective.
Asigurările individuale se caracterizează prin faptul că se încheie pentru o singură persoană ,
precis determinată în poliţa de asigurare. Această asigurare se poate încheia atât de către persoane
fizice cât şi de către persoane juridice.
Asigurarea colectivă se încheie pentru două sau mai multe persoane. Forma cea mai frecvent
întâlnită a asigurărilor colective încheiată de către o persoane juridice este asigurarea forţei de muncă,
pe când asigurările colective încheiate de către persoane fizice iau de obicei forma asigurărilor
familiale de viaţă sau asigurărilor familiale de accidente.
Asigurarea de viaţă este un mijloc de protecţie financiară a unei persoane şi a familiei sale.
Ca mijloc de protecţie a persoanei, asigurarea de viaţă creează un venit suplimentar pentru
un anumit moment, prin asigurarea unui capital sau a unei pensii. De asemenea, asigurarea de viaţă
vine în sprijinul asiguratului în momentul în care acesta, în urma unui accident, are nevoie de sprijin
financiar.
Ca mijloc de protecţie a familiei, asigurarea de viaţă aduce un venit compensatoriu în
condiţiile pierderii întreţinătorului financiar, menţinând în condiţii normale nivelul de trai al celor
dragi. Totodată, poliţa de asigurare de viaţă, prin posibilitatea de a fi cesionată, lichidează datorii
financiare (credite bancare), evitându-se lăsarea familiei cu datorii.
Asigurările de viaţă se prezintă sub forma unor pachete de asigurări care acoperă în principal
următoarele riscuri:
a)supravieţuire pe un interval de timp stabilit (cel puţin 5 ani);
b)de economisire;
c)decesul din orice cauze;
d)invaliditatea permanentă totală sau parţială din accident;
e)incapacitatea temporară din accident;
 f)scutirea de plată a primelor, în caz de invaliditate permanentă din accident mai mare de 50
%;
g)decesul din accident;
h)amortizarea unei părţi din suma asigurată;
i)asigurarea unei pensii viagere (până la deces) sau pe timp limitat;
j)erori involuntare de management.
Asigurarea de viaţă poate fi definită ca fiind contractul în virtutea căruia un asigurător se
angajează, în schimbul primelor de asigurare primite, să plătească, fie asiguratului, fie beneficiarului
asigurării o sumă determinată, în cazul morţii asiguratului sau când acesta din urmă supravieţuieşte
unei perioade definite prin contract.2
Scopul asigurării de viaţă poate fi rezumat astfel:3
 protecţia financiară în cazul unei morţi premature;
 mijloc de economisire pentru cei care supravieţuiesc perioadei prevăzute în contract.

Aspectele legate de protecţia în cadrul asigurării de viaţă sunt mult mai importante în primii
ani de existenţă a familiei când şi cheltuielile sunt mai mari, în timp ce cheltuielile legate de
economisire devin presante mai târziu pentru a oferi protecţie copiilor, pentru pensionare sau pentru
alte scopuri.
La asigurarea de viaţă, asigurătorul nu poate să acorde garanţia sa decât după ce riscul luat în
sarcina sa a fost precizat. El trebuie, mai ales pentru asigurarea de deces, să facă o selecţie a riscurilor
în scopul de a evita încheierea de contracte în care apariţia sinistrului ar avea probabilitate anormală.
El poate recurge la datele statistice (tabele de mortalitate), dar informaţiile furnizate de acestea sunt
insuficiente, ea având în vedere, mediile sau tendinţele.
Alte elemente necesare în această direcţie se pot grupa astfel: 4
 obiective (elemente de variaţie a riscului, legate de diverse categorii de asiguraţi, grupaţi
după sex, vârstă, profesie);
 subiective (specifice fiecărui individ: mortalitate, psihologie, etc.);
 medicale (esenţiale, în măsura în care permit o estimare a speranţei de viaţă a fiecăruia).

2.1. PRODUSE TRADIŢIONALE DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

Asigurările de viaţă tradiţionale sunt asigurări care oferă clienţilor garanţii considerabile, de
obicei un beneficiu fix garantat în caz de deces sau la maturitate. Asigurătorul trebuie să acorde aceste
garanţii indiferent de costurile pe care le implică şi să întreprindă toate măsurile potrivite pentru a
rămâne solvabil, din respect pentru client şi ca cerinţă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. În
acest caz, asigurătorul trebuie să investească cu precauţie sporită, în special în obligaţiuni
guvernamentale sau alte titluri de valoare. Clientul beneficiază, astfel, de produse sigure.
Asigurările de viaţă comportă forme şi tehnici variate de realizare. Acestea se pot clasifica în
funcţie de risc în asigurări de supravieţuire, asigurări de deces şi asigurări mixte.
Asigurările de supravieţuire, se caracterizează prin faptul că asigurătorul se angajează să
plătească asiguratului la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă 5; în
caz contrar asigurătorul se consideră scutit de această prestaţie, neavând nici o obligaţie faţă de
moştenitorii asiguratului.
Asigurarea de supravieţuire poate fi încheiată şi cu titlu de rentă, caz în care, suma cuvenită
asiguratului la expirarea contractului de asigurare, se plăteşte acestuia treptat, deci prin plăţi periodice
cu titlu de rentă.
Asigurarea de supravieţuire nu este atractivă pentru asigurat şi cu deosebire pentru beneficiarii
de asigurare, deci nu stimulează spiritul de economisire.

2
Galiceanu, I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.199
3
Jennigs, M. – Asigurarea perfectă, Editura. Naţional, Bucureşti, 1998, trad. Daniela Neagoe, p.52
4
Galiceanu, I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.201
5
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 314
 Asigurările de deces au în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de deces , un risc viitor şi
sigur, dar incert ca moment. Pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să
plătească prime toată viaţa, existând posibilitatea ca plata primelor să se realizeze până la o dată
stabilită de asigurat (cum ar fi ieşirea la pensie). Persoanei asigurate i se dă posibilitate transformării
unei asigurări viagere de deces, într-o asigurare viageră opţională, care constă în modificarea la un
moment dat, a asigurării viagere de deces într-o asigurare de rentă viageră.
Cele două asigurări de viaţă – de supravieţuire şi de deces – acoperă fiecare în parte câte un
risc, creând astfel impresia că una din părţi este întotdeauna perdantă. În realitate supravieţuirea şi
decesul constituie riscuri alternative, nu se pot produce niciodată simultan.
Asigurările mixte de viaţă constituie un produs care acoperă ambele riscuri (de supravieţuire şi
de deces) printr-un singur contract. Datorită faptului că se acordă acoperire pentru două riscuri
alternative, asiguraţii vor avea câştig de cauză în ambele situaţii: în cazul decesului asiguratului,
beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate pentru deces, iar în caz de supravieţuire,
asiguratul încasează personal suma asigurată pentru supravieţuire prevăzută în contract.
Asiguratul este obligat să suporte primele atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de
supravieţuire, altfel asigurătorul ne putând să-şi echilibreze primele încasate cu indemnizaţiile
datorate.
În practica internaţională, asigurarea mixtă de viaţă cunoaşte diferite variante, în ceea ce
priveşte termenul de valabilitate sau forma sub care se acordă suma asigurată.
Asigurarea dotală este concepută ca o modalitate de constituire treptată a dotei unui copil
până când acesta ajunge la majorat. Asigurarea de dotă oferă de regulă libertatea de a alege, la
sfârşitul contractului, modul în care copilul va beneficia de suma economisită. Adică dotă pentru
căsătorie, rentă de studii, achiziţionare de bunuri sau pornirea unei afaceri. În unele cazuri, poate fi
încheiată o singură poliţă, care să asigure atât o dotă pentru căsătorie, cât şi plata unor sume la
intervale de timp regulate – renta de studii. De regulă, asigurarea de dotă pentru căsătorie are două
componente: o componenta de protecţie (respectiv asigurarea de deces pentru părinţi) şi o componentă
de investiţii. La momentul căsătoriei, se încasează suma asigurată (aferentă componentei de protecţie),
plus valoarea economisită până la acea dată (aferentă componentei de investiţie). Suma totală este
transferată beneficiarului poliţei, care poate dispune de aceasta după necesităţile personale. Compania
de asigurări nu impune restricţii cu privire la modul de utilizare a sumei primite.
În general, asigurarea de dotă pentru căsătorie poate fi făcuta din prima zi de viaţă a copilului,
iar acesta va beneficia de ea la 18 sau la 25 de ani. O condiţie suplimentară, care este impusă de firma
de asigurări, se referă la vârsta maximă a copilului în momentul încheierii poliţei, care nu poate fi mai
mare de 13 sau 14 ani. Astfel, dacă un părinte în vârstă de 40 ani, care are un copil de un an, vrea ca la
vârsta de 18 ani acesta să dispună de un capital de 10.000 de euro, atunci va trebui să încheie o
asigurare la care prima anuală este de 450 de euro. În situaţia în care copilul are zece ani, pentru a
primi aceeaşi sumă va trebui sa plătească 1.200 de euro lunar.
Asigurarea de nupţialitate este o asigurare de viaţă, în baza căreia asigurătorul se angajează să
plătească o anumită sumă de bani asiguratului, dacă acesta se căsătoreşte înainte de îndeplini o
anumită vârstă.
Asigurarea de natalitate constă în obligaţia asigurătorului de a plăti o anumită sumă de bani
asiguratului căruia i s-a născut un copil într-un anumit termen.

2.2. PRODUSE UNIT-LINKED

Dacă în cazul asigurărilor de viată tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de

asigurări (în consecinţa asigurătorul va investi banii cu mare prudenţă, de obicei în depozite bancare şi
obligaţiuni de stat, care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul
investiţiei aparţine contractantului, beneficiile obţinute din investiţii depinzând de performanţa
fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător .
Aceste produse pot avea în structura lor următoarele componente :
Componenta de protecţie, care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat,
pentru care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de pensionare, iar pe perioada
protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este garantată de asigurător. În cazul decesului asiguratului,
beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea contului sau la momentul
respectiv. Suma asigurată este stabilită de către client între o valoare maximă şi una minimă, în funcţie
de vârsta sa şi de prima plătită, iar valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-
urilor deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului.
Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri6) în fondurile
financiare constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise, reprezentând un
portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării.
În mod normal, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să aleagă.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked,
iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile
financiare7.
Plata primelor se poate face anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment atunci
când se doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege procentul în care prima se va
aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să schimbe gratuit aceste procente (cote) de
alocare.
Componenta rentelor apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există posibilitatea
transformării valorii contului la expirarea contractului. Ea constă în transformarea, la sfârşitul
perioadei de plată a primelor (la vărsta pensionarii), a valorii contului contractantului în rente lunare.
Trăsături ale produselor unit-linked:
 prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea primelor de
asigurare;
 clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în funcţie de
vârsta asiguratului şi de valoarea primei plătite şi poate fi modificată oricând dar suma respectivă este
garantata pe toata durata contractului;
 plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării frecvenţei
de plată la fiecare aniversare a contractului;
 clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său, cota
exprimată ca procent sau suma fixă;
 în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare contractul unit-linked
se transformă într-un contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu
valoarea contului contractantului la momentul încetării plaţii primelor;
 în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, clientul are dreptul să facă retrageri
periodice prin reducerea contului său, reduceri care se pot face sub formă de cote procentuale sau în
sumă fixă, atâta timp cât contul nu este nul;
 contractantul asigurării are dreptul, de regulă o data pe an, să transfere unit-uri între
fondurile financiare în care se afla banii săi.

Şi în cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă, se pot

adăuga clauze suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din
contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.
Deosebiri între asigurarea tradiţională şi asigurarea unit-linked:

Asigurarea Tradiţională Asigurarea Unit-Linked

6
Un unit reprezintă o diviziune a fondurilor financiare, asigurând clientului dreptul de a participa la performanţa
acestora. Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în preţul de
vânzare. Acest preţ este folosit pentru evaluarea costului asigurării de viaţă în momentul în care clientul optează
pentru retragerea de lichidităţi sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să obţină echivalentul valoric al
conţinutului său.
7
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menţionate.
Cu alte cuvinte, banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt transformaţi în unit-uri în funcţie de
acest preţ.
 tehnica investiţiilor Riscul investiţiei aparţine Riscul investiţiei aparţine
asigurătorului. contractantului asigurării.

Dată fiind dobânda tehnică Beneficiile obţinute din investiţii

promisă, asigurătorul investeşte cu sunt stabilite în legătură cu performanţa
prudenţă, de obicei în depozite bancare şi fondurilor de investiţii create şi puse la
obligaţiuni de stat. dispoziţia contractantului de asigurător.

Întotdeauna există un termen Contractantul poate plăti suplimente

încasare si plată

limită pentru achitarea primei. de primă oricând doreşte, acestea fiind

structura primelor termenele de

sume adiţionale pentru investiţie.

Contravaloarea investiţiei poate fi

încasată înainte de termen sau mai târziu.

Asigurătorul dispune de un depozit

Prima depinde de: suma din care sunt asigurate sumele pentru
costurilor, primele de risc şi primele de compensarea cheltuielilor şi pentru primele
depunere. de risc, investindu-se diferenţa. Prima nu se
mai stabileşte pe toată durata asigurării.

2.3. ASIGURAREA DE RENTĂ (ANUITATEA)

Printr-o asigurare de rentă, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În funcţie de

perioada de plată a acesteia se disting :

2.3.1. RENTA CU RATĂ FIXĂ

În cazul acesteia indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă asiguratul mai trăieşte
sau nu. În momentul în care începe plata acestei rate fixe, este important dacă asiguratul mai este sau
nu în viaţă (în caz negativ, se plăteşte suma asigurată beneficiarului); ea se plăteşte pe o anumită
perioadă (un număr de ani).

2.3.2. RENTA VIAGERĂ

Pentru primirea unei indemnizaţii de rentă viageră, asiguratul (sau, în cazul în care avem de-a
face cu mai mulţi asiguraţi, cel puţin unul dintre aceştia) trebuie sa fie în viaţă. Asigurarea este
încheiată pe “viaţa” asiguratului. O asigurare de rentă viageră poate fi încheiată şi în favoarea mai
multor persoane. În astfel de situaţii, la moartea unuia dintre asiguraţi, renta viageră se transferă asupra
vieţii celuilalt.
Indemnizaţia de rentă viageră se acordă trimestrial, mai rar lunar. Asigurătorul preferă însă să
o acorde, dacă se poate, semestrial sau chiar anual, pentru a beneficia mai mult timp de sume mari
pentru investiţii şi pentru că astfel se reduc cheltuielile administrative.
În cazul asigurării de rentă viageră există următoarele cazuri speciale:
 asigurarea de rentă viageră cu rambursare - în cazul decesului asiguratului se
rambursează primele de asigurare deja plătite;
 asigurarea de rentă viageră fără rambursare - în cazul decesului asiguratului nu se
rambursează primele de asigurare deja plătite, avantajul fiind plătirea unor prime mai reduse decât în
cazul rambursării.
 În cazul asigurării pe bază de rente viagere există şi posibilitatea cuprinderii a două persoane
asigurate. Prin asigurarea de rentă viageră pentru două persoane se acordă o indemnizaţie periodică în
condiţii de supravieţuire sau de deces al primului asigurat. Ea poate fi comparată cu asigurările mixte
de viaţă. Se foloseşte în special pentru alocaţie pentru pensia de bătrâneţe, respectiv pentru pensia de
urmaş, pentru soţ sau soţie.

2.4. ASIGURAREA PENTRU IPOTECĂ

Este produsul prin care un creditor (de obicei o bancă) se asigură că, în cazul în care debitorul
decedează, va încasa sumele restante neplătite.
În situaţia în care ipoteca este liniară, debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului
într-un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei rate fixe. Debitul global (rata + dobânda)
scade anual, pentru că la rata plătită nu se mai percepe dobândă (dobânda per sold). Asigurarea de
capital pentru caz de deces care se încheie va modela această evoluţie a creditului, capitalul său fiind
de asemenea în descreştere liniară.
Există mai multe forme de ipotecă în funcţie de modul de rambursare a creditelor, dintre care
cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

2.4.1 IPOTECA PE BAZĂ DE ANUITATE

Aceasta se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o sumă fixă anuală, denumită
anuitate. Spre deosebire de ipoteca liniară, suma plătită periodic nu se micşorează. Şi în acest caz,
capitalul asigurat suferă o descreştere paralelă cu cea a debitului.

2.4.2. IPOTECA PE BAZĂ DE ASIGURARE MIXTĂ

Aceasta se practică în contractul de credit şi în contractul de asigurare de deces.

2.4.3 IPOTECA PE BAZA UNEI ASIGURĂRI DE VIAŢĂ CU AMORTIZARE SUB FORMA

UNEI PRIME DE ECONOMISIRE

Aceasta are la bază o asigurare de viaţă prin care asigurarea se divide într-o asigurare de risc
(cu capital egal cu suma împrumutată) şi o asigurare de economisire. Creditorul acordă pentru primele
de asigurare de economisire o compensaţie la dobândă egală cu dobânda ipotecii. Premisa în cazul de
faţă o constituie suma împrumutată, care trebuie rambursată la termenul scadent. În funcţie de această
sumă şi de valoarea dobânzii ipotecii, este stabilită valoarea primei de asigurare de economisire, şi
chiar pentru perioada pe care a fost stabilită dobânda ipotecii (de regulă, 10-15 ani). În caz de
prelungire ulterioară, prima de economisire este recalculată pe baza noii dobânzi de ipotecă
contractate. Dacă aceasta este mai mare decât dobânda iniţială, prima de economisire scade pentru
perioada următoare. Dacă dobânda pe ipotecă este mai mică, atunci prima de economisire creşte.
Prin această formă de asigurare, pe perioada derulării contractului pot să existe mai multe sau
mai puţine datorii anuale fixe şi, în acelaşi timp, asiguratul poate obţine o sumă egală cu creditul în caz
de deces sau de supravieţuire, atât pe perioada derulării contractului, cât şi după expirarea acestuia.
Ea este mai avantajoasă decât ipoteca combinată cu o asigurare mixtă. În cazul unei asigurări
mixte, asigurătorul lucrează cu o dobândă calculată fixă. Dobânda ipotecii este întotdeauna mai mare,
astfel încât, în cazul ipotecii pe bază unei asigurări de viaţă cu amortizare sub forma unei prime de
economisire, asigurătorul ia în calcul un profit mai mare şi, de aceea, prima poate fi mai mică.
Dezavantajul acestei ipoteci este acela că, la sfârşitul perioadei stabilite, valoarea capitalului
va fi egală cu cea a creditului acoperit, în timp ce, în cazul asigurării mixte, capitalul poate să crească
prin împărţirea profitului, astfel încât după rambursarea datoriei se mai poate acorda o suma în plus.
 Autoevaluare:
1.Asigurările de viaţă comportă forme şi tehnici variate de realizare. Prezentaţi una dintre acestea.
2.Care sunt avantajele şi dezavantajele asigurării mixte de viaţă comparativ cu celelalte forme de
asigurări de viaţă?
3.Enumeraţi câteva riscuri care nu pot fi cuprinse în asigurarea de viaţă
4.Cum se pot asigurările clasifica asigurările de viaţă în funcţie de numărul de persoane cuprinse în
asigurare?
CAPITOLUL 3
METODE ŞI TEHNICI DE STABILIRE A TARIFELOR DE
PRIME LA ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

INTRODUCERE
Asigurările de viaţă presupun preluarea riscurilor cu care se confruntă persoana fizică a asiguratului
(vătămare corporală, deces, supravieţuire, îmbolnăvire) de către societatea de asigurări în schimbul
primei de asigurare. Dacă are loc producerea riscului asigurat atunci asigurătorul se obligă la plata
sumei asigurate aferentă contractului.

PREZENTAREA TEMEI

Faţă de asigurările de bunuri, la care scopul constă în refacerea valorii bunului de dinainte de
producerea riscului asigurat, asigurările de persoane urmăresc fructificarea capitalurilor persoanelor
asigurate.
Făcând o comparaţie între asigurările de bunuri şi cele de persoane se constată următoarele
diferenţe :
 suma asigurată în cazul asigurărilor de bunuri este limitată la valoarea reală a bunului pe
când în cazul asigurărilor de persoane asiguratul stabileşte suma asigurată în funcţie de puterea de
cumpărare sau, dacă are loc producerea riscului asigurat atunci asigurătorul va plăti asiguratului o
despăgubire care nu poate depăşi paguba în cazul asigurărilor de bunuri iar în situaţia asigurărilor de
persoane, suma asigurată;
 în situaţia în care asiguratul încheie mai multe asigurări pentru acelaşi bun atunci
despăgubirea încasată de la toţi asigurătorii nu va fi mai mare decât valoarea pagubei, pe când în
asigurările de persoane, asiguratul poate contracta oricâte asigurări doreşte primind de la toate
societăţile de asigurări sumele asigurate fără nici o restricţie;
 prima de asigurare pentru asigurările de bunuri se stabileşte în funcţie de probabilităţile de
apariţie a riscului fără să se ţină seama de vârsta asiguratului;
în asigurările de persoane primele se stabilesc prin calcule actuariale plecând de la
probabilităţile de supravieţuire sau de deces în legătura cu vârsta persoanei asigurate.
Unul din criteriile în funcţie de care se realizează clasificarea asigurărilor de viaţă este riscul
asigurat iar în raport cu acesta avem următoarea grupare :
 asigurări de supravieţuire;
 asigurări de deces;
 asigurări de accidente.

3.1. STABILIREA PRIMEI DE ASIGURARE ÎN ASIGURĂRILE DE SUPRAVIEŢUIRE

Asigurările de supravieţuire au ca obiect riscul de supravieţuire a asiguratului la un moment

dat. Într-un astfel de contract asiguratul se obligă la plata primelor de asigurare fie dintr-o dată la
momentul semnării contractului fie eşalonat pe o anumită perioada de timp.
De asemenea, societatea de asigurări are posibilitatea de a plăti suma asigurată fie dintr-o dată
la scadenţă dacă asiguratul este în viaţă fie periodic în timp, pe parcursul duratei de viaţă.
În general, în toate tipurile de asigurări de supravieţuire, societatea de asigurări plăteşte atâta
timp cât asiguratul este în viaţă; în caz contrar asigurătorul este exonerat de orice obligaţie.
 Dacă asiguratul decedează înainte de expirarea contractului şi pierde astfel o parte importantă
din suma asigurată atunci acesta are posibilitatea de a înscrie în contract clauza denumita
contraasigurare care presupune rambursarea unei părţi din sumele plătite de asigurat.
La baza stabilirii primelor în cazul asigurărilor de viaţă stau următoarele principii:
 principiul echivalenţei sarcinilor;
 principiul aditivităţii primelor.
În conformitate cu principiul echivalenţei sarcinilor operaţiunea de asigurare este echitabilă
dacă valoarea actuală probabilă la momentul semnării contractului este aceeaşi atât pentru asigurat cât
şi pentru asigurător.
Cel de-al doilea principiu consfinţeşte faptul că, dacă printr-un contract de asigurare se asigură
mai multe riscuri atunci prima achitată de asigurat este egală cu suma primelor aferente fiecărui risc
asigurat.
Actuarii au realizat o clasificare a indivizilor în grupe omogene care prezintă, cu excepţia
vârstei riscuri identice. Omogenitatea este relativă depinzând de parametrii luaţi în considerare,
persoanele care fac parte dintr-un grup pot fi deosebite în mod sigur după vârstă, ceilalţi factori fiind
greu de evaluat.
Punctul de plecare în determinarea primelor aferente asigurărilor de persoane este reprezentat
de funcţiile biometrice.
O prima funcţie biometrică care se regăseşte în tabelele de mortalitate specifice fiecărei ţări
este funcţia de supravieţuire.
Acesta se notează cu lx şi reprezintă numărul mediu de persoane aflate în viaţă dintr-o
populaţie omogenă la vârsta de x ani. Se notează cu ω vârsta maximă pe care o atinge o persoană,
iar în asigurări aceasta are valoarea de 100 de ani.
Astfel, se consideră că vârsta de 100 de ani nu este atinsă de nici o persoană din populaţia
respectivă, adica lω = 0.
Cea de-a doua funcţie biometrică este probabilitatea de viaţă sau de supravieţuire p(x,y) şi
reprezintă probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să fie în viaţă la împlinirea vârstei de y ani.
O probabilitate în caz discret se calculează ca raport între numărul de cazuri favorabile şi
numărul de cazuri posibile:
nr . cazuri favorabile
p=
nr . cazuri posibile
Probabilitatea de viaţă se poate exprima în raport cu funcţia de supravieţuire după următoarea
formulă :
ly
p( x , y )=
lx

În calculele actuariale se utilizează următoarea formă pentru probabilitatea de viaţă:

l x +n
n px=
lx

unde n p x este probabilitatea unei persoane în vârstă de x ani sa fie în viaţă peste n ani sau la
vârsta de x + n ani.
O altă funcţie biometrică necesară fundamentării tarifelor de prime este probabilitatea de
moarte sau de deces.
Se notează cu q(x,y) şi reprezintă probabilitatea ca o persoana în vârstă de x ani să nu mai fie
în viaţă la vârsta de y ani.
Probabilitatea de moarte îmbracă următoarele forme :
ly l x+n
l
q(x,y)=1-p(x,y), sau q(x,y)=1- x , sau nqx=1- lx
unde nqx reprezintă probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să nu mai fie în viaţă peste n
ani sau la împlinirea vârstei de x+n ani.
 Funcţiile biometrice prezintă o importanţă deosebită deoarece stau la baza determinării
primelor de asigurare. Acestea, în principiu, se găsesc în tabelele de mortalitate construite în fiecare
ţară şi sunt influenţate de specificul populaţiei locale.
Astfel societăţile de asigurare cu capital străin trebuie sa-şi adapteze calculele actuariale şi să
ia în considerare tabelele de mortalitate din România. În ţara noastră primul tabel a apărut în 1990
după recensământul din acel an şi s-a datorat lui N Proporgescu şi N. Stanielevici. 8
Cred că pentru o mai bună fundamentare a tarifelor de prime şi implicit pentru diminuarea
riscului de neplată a sumelor asigurate la scadenţa contractelor, este necesar ca aceste tabele să fie
reînoite periodic şi chiar să se facă previziuni pentru perioadele următoare deoarece asigurările de
viaţă sunt încheiate pe intervale lungi de timp (zeci de ani) în care pot apărea muţii considerabile.
În funcţie de modul de plată a sumei asigurate, asigurările de supravieţuire se grupează astfel :
 asigurări de supravieţuire cu plata unică;
 asigurări de supravieţuire cu plata anuală;
 asigurări de supravieţuire cu plata fracţionată.

8
I Purcaru, Matematică şi asigurări, Editura Economică, Bucreşti, 1994