MAITREYI

de Mircea Eliade

În cadrul literaturii interbelice, romanul lui Mircea Eliade ilustrează direcţia prozei moderne,
subiective, de factură experienţialistă/trăiristă, modelul său fiind Andre Gide, spre deosebire de cel
proustian, folosit de Camil Petrescu.
Experienţialismul ambiţionează să redea faptul trăit, evenimentul capabil să aducă personajului
de roman o revelaţie interioară capitală, să configureze un nou mod de existenţă. Mijloacele folosite
sunt similare cu cele ale prozei autenticiste, constând în naraţiunea subiectivă, marcată de prezenţa
naratorului personaj, stilul anticalofil, utilizarea jurnalului ca formă de realizare a verosimilităţii,
introspecţia şi monologul interior sau confesiunea. Supratema prozei lui Mircea Eliade este căutarea
sacrului în profan, revelaţia luând forme diferite, în funcţie de tipul de literatură în care se reflectă. În
cazul romanului „Maitreyi”, iubirea este cea care se constituie într-un eveniment existenţial
semnificativ, capabil să-i dezvăluie personajului principal, Allan, resorturile sacrului, deoarece
sentimentul trăit îl scoate din obiceiurile sale de gândire, îl determină să-şi redefinească statutul său de
european într-o lume considerată iniţial barbară, cea a Indiei, şi îl face să încerce o experienţă fără
precedent care îi afectează decisiv destinul.
Apărut în 1933, romanul „Maitreyi” a fost considerat de critica literară „una din acele cărţi cu
destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii”(Pompiliu Constantinescu), fiind
comparat cu opere celebre precum „Manon Lescaut”, „Paul et Virginie” sau „Le roman de Tristan et
Iseut”.Opera porneşte de la o experienţă autobiografică, tranfigurată artistic prin ficţiune, şi anume
povestea de dragoste trăită de către Mircea Eliade pentru Maitreyi, fiica profesorului indian Dasgupta,
în a cărui casă locuieşte în timpul studiilor sale de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Jurnalul
său din această perioadă a vieţii este sursa de inspiraţie pentru romanul „Maitreyi”, în trecerea de la
realitate la ficţiune fiind modificate unele nume, ocupaţia personajelor şi sfârşitul poveştii de dragoste.
Încadrarea romanului în categoria operelor exotice se datorează nu atât descrierii minuţioase a
civilizaţiei hinduse, cât surpinderii unor aspecte ale sufletului indian şi a stratificării sociale din acest
spaţiu geografic, menite să influenţeze realizarea poveştii de dragoste dintre cei doi protagonişti, Allan
şi Maitreiyi.
Allan este un tânăr inginer englez, mândru de originea sa continentală şi venit în India cu scopul
orgolios de a o civiliza.Lucrează un timp ca desenator tehnic la o societate de canalizare a deltei,
cunoscându-l astfel pe Narendra Sen, un autohton respectat, cu studii la Edinburg, brahman veritabil,
dar deschis lumii occidentale. Acesta îi propune un post important şi bine plătit la Assam, însă
particularităţile climatice ale acestui loc îl fac să se îmbolnăvească de malarie. Narendra Sen îl invită să
petreacă perioada de convalescenţă în locuinţa sa iar Allan acceptă, fascinat de gândul că va pătrunde în
tr-o lume nouă şi va avea experienţa directă a familiei bengaleze, trăind chiar în mijlocul ei. Treptat,
Allan se ăndrăgosteşte de Maitreyi, fiica cea mare a inginerului şi , după o logodnă ascunsă oficiată de
cei doi la Lacuri, în faţa „mamei-pământ”, tinerii îşi trăiesc un timp nestingheriţi iubirea.Libertatea
apropierii de Maiteryei îl face pe Allan să presupună un complot al familiei în scopul căsătoriei cu
Maitreyi, dar descoperă cu durere că o astfel de alianţă matrimonială este de neconceput în societatea
hindusă şi că adevăratele intenţii ale lui Narendra Sen erau altele: dorea să-l înfieze pe Allan şi să plece
împreună cu el în Anglia pentru a putea scăpa de pericolele revoluţiei din India. Daţi în vileag în mod
involuntar de către Chabu, fiica cea mică a inginerului, îndrăgostiţii sunt separaţi definitiv, Allan este
alungat din casă şi demis din funcţie la locul de muncă iar Maiitreyi este maltratată de tatăl său, însă, în
spirit de sacrificiu, ia toată vina asupra ei. Allan se retrage în Himalaya pentru a se vindeca de suferinţă,
trăieşte o scurtă idilă cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză plecată în India pentru a descoperi absolutul,
apoi îşi reconfirmă forţa iubirii pentru Maitreyi, în ciuda relaţiei pe care o are cu Geurtie, o fată din
mediul social frecventat înainte de a intra în casa lui Narendra Sen. Refuză orice veste din partea
Maitreyiei, însă află de la J. , nepotul doamnei Sen, că aceasta a fost capabilă să se ofere vânzătorului
de fructe pentru a fi alungată din casă şi a-l căuta pe Allan, ceea ce nu se întâmplă, deoarece familia o
trimite să nască în secret la Midnapur, dar nu renunţă la ea. Tot chinul iubirii reizbucneşte în Allan şi
romanul sfârşeşte cu incertitudinile sale sufleteşti prezentate sub forma unor interogaţii: „Şi dacă n-ar fi
decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei”
Tema romanului este iubirea incompatibilă. Cei doi tineri sunt despărţiţi de apartenenţa la
naţionlităţi, civilizaţii şi religii diferite. Pentru Allan, civilizaţia Indiei se descoperă treptat, prin
intermediul Maitreyiei, dar niciodată nu o poate pătrunde în toată amploarea ei, chiar sufletul femeii
iubite rămânând din acest motiv un mister. Sentimentul superiorităţii trăit la nceput, atunci când era
entuziasmat de avântul civilizării unui tărâm barbar, este repede înlocuit de o justă apreciere a
raportului dintre civilizaţii: cea hindusă are profunzimi nebănuite de europeanul superficial, incapabil
să treacă de suprafaţa lucrurilor. Prin iubirea sa, mai profundă decât toate experienţele sentimentale şi
trupeşti anterioare, Allan se trezeşte în mijlocul unei lumi cu un cod comportamental total diferit, cu o
mentalitate care îi scapă şi cu o sacralitate care transpare îndărătul faptelor esenţiale ale vieţii.
O altă temă care se desprinde din operă este, aşadar, raportul dintre civilizaţii, care aduce cu
sine problema exotismului, mult discutată pe parcursul receptării romanului. India nu este văzută, însă,
cu un interes documentar, prin desripţii etnografice. Ineditul acestui spaţiu este înglobat în schema
narativă, făcând parte din lumea nouă la care are acces Allan în casa lui Narendra Sen. În Calcutta,
personajul intră în contact cu trei tipuri de populaţie: cea autohtonă, conservatoare şi intolerantă,
comunitatea engleză, a albilor care se cred superiori şi comunitatea eurasiatică, care îi imită pe
europeni şi îi dispreţuieşte pe autohtoni.
Romanul ete alcătuit din cinsprezece capitole, în cadrul cărora se conturează o dublă perspectivă
temporală asupra evenimentelor relatate: prezentul trăirii şi prezentul rememorării. .De asemenea, aşa
cum obseva George Călinescu, există trei niveluri ale scriiturii. Primul dintre acestea este reprezentat
de jurnalul în care Allan redă evenimentele pe măsură ce le trăieşte. Notiţele de pe marginea
jurnalului, adăugate ulterior, constituie al doilea nivel al scriiturii, acestea raportându-se ironic şi critic
la jurnal, deoarece, recitindu-l, naratorul personaj reevaluează impresiile din trecut, le corectează
dintr-o perspectivă ulterioară. Al treilea nivel este cel al „caietului”, adică al naraţiunii retrospective
prin care Allan vrea să retrăiască trecutul pentru a se elibera de el. Astfel, romanul se construieşte sub
ochii cititorului, tehnica folosită amintind de cea a punerii în abis, specifică lui Andre Gide.
Incipitul naraţiunii se remarcă prin două convenţii moderne, cea a caietului şi cea a jurnalului,
dar şi prin atitudinea naratorului personaj, total desprinsă de omniscienţă. Termenii şi structurile de
tipul „Am şovăit”, „Îmi amintesc foarte vag”, „nu ştiu cum să evoc”, „nu pot retrăi” instituie
autenticitatea prin faptul că naratorul personaj reuşeşte cu greu să reconstituie începuturile poveştii sale
de dragoste. Dacă naratorul din romanele lui Camil Petrescu nu poate vorbi „onest” decât la persoana
întâi, adică nu pătrunde în gândurile altor personaje, preferând să se limiteze la redarea propriilor trăiri,
cel din „Maitreyi” nu le cunoaşte în totalitate nici pe acestea din urmă, memoria având nevoie să fie
ajutată de însemnările zilnice pentru a putea recupera trecutul. Ezitările naratorului personaj au asupra
cititorului un efect neaşteptat, deoarece creează impresia faptului trăit, a experienţei autentice. Astfel,
incipitul prefigurează tehnica narativă utilizată pe parcursul operei şi conturează imaginea personajului
feminin din aproximări şi din amintirile neclare ale lui Allan.. Primele impresii legate de Maitreyi sunt
contradictorii: pe de o parte îi pare „urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi
răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”, pe de
altă parte se simte fascinat de un detaliu fizic, nuanţa de un „galben întunecat” a braţului fetei. De
asmenea, incipitul avertizează asupra spiritului lucid de care Allan dă dovadă, asupra capacităţii sale de
a se autoanaliza în cele mai mici trăiri pe care le încearcă, aşa cum se întâmplă atunci când ascultă
tirada lui Harold, prietenul său , împotriva femeilor bengaleze şi primeşte cu bucurie orice observaţie
vrăjmaşă atracţiei pe care o resimte faţă de Maitreyi: „S-ar putea spune că paralel cu pasiunea sau
interesul meu faţă de cineva creşte şi o pasiune vrăjmaşă, care cere suprimarea, alterarea, detronarea
celei dintâi”.
Incertitudinea din incipitul operei se regăseşte şi în finalul acesteia, deoarece şirul de interogaţii
retorice şi dorinţa exprimată de personaj de a vedea „ochii Maitreyiei” demonstrează că funcţia
terapeutică a scrisului a dat greş, sentimentele fiind la fel de puternice şi atunci când Allan crede că s-a
vindecat de ele. Vestea primită de la nepotul doamnei Sen, sacrificiul făcut de Maitreyi pentru a fi
alungată din familie, redeşteaptă toată forţa pasiunii şi anulează efortul de regăsire a sinelui pe care
personajul masculin l-a depus.
Conflictul exterior se realizează prin opoziţia dintre Allan şi Narendra Sen, dar şi prin
civilizaţiile şi mentalităţile diferite pe care aceştia le reprezintă. Aparţinând castei brahmanilor,
Narendra Sen nu poate concepe o pasiune precum aceea dintre Allan şi Maitreyi, cu atât mai puţin
căsătoria dintre ei care i-ar fi adus un stigmat social de neşters. Allan crede că ar reuşi să depăşească
incompatibilitatea religioasă renunţănd la propria credinţă, dar şi acest sacrificiu ar fi fost inutil. Deşi
Narendra Sen este cultivat şi pare deschis înnoirilor occidentale, faţă de familia sa păstrează o atitudine
strict conservatoare şi nu ezită să fie aspru şi intransigent când află adevăratele raportuir dintre
oaspetele său şi Maitreyi.
Conflictul interior este pus în evidenţă prin introspecţie şi prin anliza psihologică. Acesta are ca
spaţiu de desfăşurare conştiinţa personajului şi presupune lupta dintre spiritul raţional şi lucid al
personajului şi pasiunea mistuitoare pe care o simte pentru tânăra bengaleză.. La început opune o
rezistenţă clară sentimentului( „Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am
gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei”), dar iubirea se instaurează
treptat şi cu o forţă nebănuită, anulând toate preocupările anterioare şi aducând cu sine interesul
exclusiv pentru lumea Maitreyiei: „Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea şi ei: muzica,
poezia, literatura bengaleză”. Renunţă la interesul său pentru fizică şi chiar munca şi-o îndeplineşte în
silă, singura bucurie fiind aceea de a se regăsi acasă alături de fiica lui Narendra Sen. O reticenţă
ascunsă de european lucid pătrunde totuşi şi în momentele de comuniune profundă cu Maitreyi. Astfel,
atunci când fata îi mărturiseşte vechea sa iubire pentru pomul numit „şapte frunze”, are mai întâi un râs
„protector, ridicol” şi numai apoi îşi dă seama de profunzimea insondabilă a sufletului hindus: „Cât de
complicat îi era sufletul! Înţelegeam încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii”.
Perspectiva narativă se caracterizează prin subiectivitate, relatarea la persoana întâi
presupunând viziunea „împreună cu” şi focalizarea internă. Deşi memoria afectivă, ajutată de
însemnările zilnice, selectează numai evenimentele semnificative al relaţiei cu Maitreyi, firul
cronologic este respectat, acţiunea evoluând prin înlănţuirea sevenţelor narative. O relativizare a
temporalităţii o oferă însă decalajul dintre fatul trăit, redat în jurnal, şi relatarea lui în „caiet”, adică în
romanul propri-zis care se construieşte sub ochii cititorului. Astfel, cu excepţia incipitului, indicii de
timp prezenţi în roman sunt imprecişi, deoarece mai important devine timpul interior, psihologic:
„văzând-o odată în maşină”, „ziua aceea”.
Dintre secvenţele semnificative prezente în operă, poate fi amintită aceea a întâlnirii din
bibliotecă, când cei doi îndrăgostiţi devin conştienţi de sentimentele lor. Privirea în ochii celuilalt şi
atingerea mâinilor le oferă senzaţia trăirii unei comuniuni suprafireşti, de factură mistică, pe care
niciunul nu a mai experimentat-o anterior. Comentariul naratorului din notiţele târzii făcute pe
marginea jurnalului îi scoate în evidenţă spiritul critic: „Eram ridicol”.Acesta este rodul unei distanţări
temporale faţă de momentul trăirii şi dovedeşte intenţia de a relata evenimentele lucid şi obiectiv.
O altă secvenţă semnificativă este logodna sescretă săvârşită la Lacuri, în faţa pământului
invocat în legământul rostit de către Maitreyi. Cuvintele folosite de fata bengaleză sunt expresia unei
înţelegeri a iubirii ca parte integrantă a unei deveniri cosmice. Dragostea pentru Allan trebuie să nu
rupă ritmul universului, de aceea legământul este menit să îmblânzească elementele şi să aducă asupra
lor binecuvântarea. Maitreyi vorbeşte din ce în ce mai simplu, până cînd rostirea ei devine o adevărată
incantaţie magică, de al cărei farmec Allan este pătruns, deşi iniţial privea cu distanţare solemnitatea
momentului. Pentru mentalitatea hindusă, dezvăluită în cuvintele legământului, dragostea înseamnă
bucurie, „viaţă de rod şi de joc”, toate oferite celuilalt, ca formă a sacrificiului de sine.
Caracterizarea lui Allan se realizează cu mijloacele specifice prozei subiective, precum
introspecţia şi analiza psihologică.
Din punct de vedere social, Allan se consideră la început un privilegiat, deoarece aparţine unei
civilizaţii pe care o consideră superioară. Îşi revizuieşte acest tip de gândire în urma convieţuirii cu
familia lui Narendra Sen, deoarece recunoaşte complexitatea spiritului hindus şi a gândirii indiene.
Maitreyi rămâne pentru el un mister chiar şi în momentele de totală comuniune sufletească, deoarece
resorturile sale sufleteşti nu sunt cele cunoscute europeanului modern, obişnuit cu un alt tip de
mentalitate. La sfârşitul romanului, Allan intenţionează să părăsească India, în căutarea unui loc de
muncă, dar şi pentru a părăsi locul iubirii care i-a adus destrămarea sufletească.
Psihologic, personajul suferă o evoluţie evidentă sub influenţa pasiunii, mergând până la
anihilarea propriei individualităţi. Dacă iubirea presupune pentru Allan acomodarea cu preocupările
celuilalt, curând aceasra devine patimă exclusivă iar încercarea de recuperare de după despărţirea
forţată echivalează cu dorinţa de regăsire a sinelui. Retragerea în munţi, idila cu Jenia Isaac şi iubirea
nu lipsită de interesul supravieţuirii pentru Geurtie sunt încercări de recucerire a eului, anulate de
reizbucnirea finală a sentimentului. Superficial la început, adept al unei vieţi de petreceri alături de
Harold, Allan se transformă treptat, cercul de cunoştinţe limitându-se la acela al familiei Sen. Spiritul
său raţional şi lucid se vede confruntat cu o serie de trăiri cărora le răspunde prontr-o transformare
interioară ireversibilă.
Caracterizarea directă ia forma autocaracterizării, deoarece personajul masculin îţi surprinde
cu atenţie toată gama trăirilor pe care i le trezeşte Maitreyi. De exemplu, înainte de a deveni conştient
de sentimentele sale pentru tânăra fată de saisprezece ani, constată că „Mă amuz numai” sau că „eram
vrăjit, nu îndrăgostit”. Treptele instaurării sentimentului de dragoste îl conduc ulterior către
recunoaşterea tăriei noii lui pasiuni, faţă de superficialitatea iubirilor anterioare: „De altfel, ce erau
acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de patima asta nouă, care mă făcea să uit
tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei”.
Ruptura de Maitreyi provoacă o schimbare puternică în europeanul orgolios, venit să civilizeze
o lume barbară pe care, de fapt, nu o cunoştea deloc, redată, de asemenea, prin caracterizare directă:
„Nu mai eram de mult tânărul vânjos şi optimist, ştiind ce vrea şi ce poate, europeanul îndrăgostit de
tehnică şi pionierat, care debarcase cândva în India ca s-o civilizeze. Totul mi se părea inutil, abstract şi
inutil. Totul, în afară de cele câteva luni ale dragostei şi nenorocirii mele”
Caracterizarea directă realizată de către alte personaje este mai puţin prezentă în romanul
subiectiv. Maitreyi, în urma tratamentului brutal la care este supusă de către familie după dezvăluirea
făcută de Chabu, sfârşeşte prin a-l considera „soare”, „aer”, „zeu de aur şi din pietre scumpe”.
Idealizarea ca urmare a absenţei îi provoacă lui Allan trăiri dureroase, deoarece dorea ca Maitreyi să
păstreze în amintire prezenţa lui vie, nu un chip transfigurat prin îndepărtare.
Prin caracterizare indirectă se desprind alte trăsături ale personajului, precum capacitatea de a
răspunde unor trăiri pasionale intense, spiritul lucid şi analitic, dar şi înclinaţia de a recepta iubirea în
latura ei mistică. Spiritul de autocenzură şi-l manifestă în notiţele de pe marginea jurnalului, marcate de
decantare trăirii prin distanţare temporală. Faţă de Maitreyi, Allan se arată la început contrariat,
deoarece înclinaţia spre joc din atitudinea fetei îi provoacă nedumeriri, la fel ca acelea izvorâte din
neînţelegerea codului comportamental hindus.
Aşa cum afirma Pompiliu Constantinescu în recenzia sa la romanul lui Mircea Eliade,
„Maitreyi este o femeie şi un mit, este mai ales un simbol al sacrificiului în iubire”. Imaginea
personajului feminin e alcătuită din portrete fizice succesive care redau o frumuseţe dincolo de
canoane, fermecătoare în iregularitatea ei. Prin caracterizare directă, personajul este surprins încă din
incipit, atunci când Allan o zăreşte alegând cărţi de Crăciun dintr-o librărie, împreună cu Narendra Sen.
Acum i se pare „urâtă”, fiecare trăsătură părând accentuată excesiv( „ochii prea mari şi prea negri”),
dar printr-un detaliu aparent nesemnificativ, se simte atras de misterul fetei bengaleze: îl uimeşte
culoarea braţului de un „galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost
mai mult al unei zeiţe”. Vizita pe care o face familiei Sen împreună cu ziaristul Lucien Metz îl face mai
atent la frumuseţea Maitreyiei. Deşi adjectivele utilizate în realizarea portretului sunt tot la superlativ
absolut, indicând trăsăturile exagerate, receptarea personajului feminin este alta: „Maitreyi mi s-a părut
atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul
asemenea cireşelor galbene – şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau
parcă o viaţă şi mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin
miracol, nu prin biologie” Constantă în realizarea portretelor fizice este înclinaţia naratorului personaj
de a surprinde misterul din frumuseţea Maitreyiei, de altă provenienţă decât exotismul.
Alteori caracterizarea directă a personajului feminin redă frânturi din esenţa lui morală sau
psihologică. De exemplu, în aceeaşi secvenţă a vizitei făcute cu jurnalistul Lucien Metz familiei lui
Narendra Sen, Allan aude de pe treptele casei râsul nestăvilit al fetei, de „femeie şi de copil în acelaşi
timp”. Aceeaşi îmbinare de contrarii poate fi descoperită şi în alte observaţii directe ale europeanului
care este derutat de amestecul de puritate şi de senzualitate din alcătuirea Maitreyiei: „Ştiu că e
inimaginabil de senzuală, deşi pură ca o sfântă”. Setea „violentă, mistică după puritate” poate fi
relevată prin episodul logodnei. Maitreyi simte că patima ei tulbură ordinea universală şi că, pentru a fi
acceptată de către divinitae, trebuie să primească amprenta sacrului. De aici izvorăşte solemnitatea
momentului care îl fascinează pe Allan, în ciuda reţinerii sale în faţa ceremonialului.
Caracterizarea indirectă scoate în evidenţă înclinaţia duală, spre joc şi spre profunzime, a
Maitreyiei. Dacă Allan crede că experimentează detaşat sentimente, pentru ca apoi să fie copleşit de
ele, Maitreyi iniţiează cu inocenţă jocul seducţiei, niciun gest al său nearătând premeditarea, ci o
impulsivitate copilărească. În structura sa sufletească sunt taine la care Allan nu are acces, pentru că
mentalitatea europeanului nu le poate pătrunde. Astfel, iubirea pentru copacul numit „şapte frunze”,
dragostea pentru un tânăr care i-a aruncat în templu o coroniţă sau cea pentru mai vârstnicul său mentor
par la început nesemnificative pentru Allan, dar stârnesc apoi în el o gelozie nejustificată şi puternică.
În lumea hindusă, Maitreyi are un statut privilegiat, pe de o parte prin apartenenţa la casta
înstărită a brahmanilor, pe de altă parte prin reuşitele intelectuale care o ridică în ochii tuturor. În ciuda
vârstei pe care o are, ţine conferinţe despre esenţa frumosului, fapt pe care Allan îl receptează cu ironie,
dar lecturile făcute împreună cu Maitreyi din literatura hindusă şi comentariile de fineţe ale fetei îi
dovedesc o capacitate deosebită de înţelegere.
Suferinţa despărţirii îl determină pe Allan să se retragă în munţi şi să se caute pe sine,
simţindu-se descompus sufleteşte de forţa pasiunii pentru Maitreyi. Pentru ea, însă, nu există cale de
întoarcere, de aceea gestul final demonstrează o constanţă a sentimentului de la care Allan încearcă să
se sustragă . Mentalitatea lui Allan rămâne individualistă, pe când cea Maitreyiei aşază pe primul loc
sacrificiul de sine. Descoperită în sentimentele şi faptele ei de către familie, aceasta ia întreaga vină
asupra sa şi nu se dezice de iubirea pentru Allan, singura schimbare fiind transpunerea trăirii în planul
unei idealităţi inaccesibile.
O cauză a misterului de care personajul feminin este înconjurat izvorăşte din tehnica narativă
utilizată în operă. Maitreyi este privită prin ochii lui Allan iar explicaţiile pe care acesta le oferă
atitudinii şi cuvintelor sale sunt acoperite de incertitudine, deoarece personajul narator nu cunoaşte în
totalitate codul comportamental şi mentalitatea din India.
Încheiere...