UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Forma: I.D.

ASISTENŢĂ SOCIALĂ
ŞI CONSILIERE ÎN ŞCOALĂ
- suport de curs -

Conf. dr. Gheorghiţa Nistor

- Bucureşti –
2021-2022

1
 PROGRAMA CURSULUI

OBIECTIVUL GENERAL AL CURSULUI

 Cunoaşterea de către studenţi a specificului asistenţei sociale şi consilierii în şcoală şi fundamentarea
teoretică a dimensiunilor asistenţei sociale în şcoală.

Obiective specifice ale cursului:

 Formarea unor deprinderi specifice de comunicare cu elevii, cadrele didactice, părinţii, alte grupuri
şi indivizi în nevoie şi respectarea unor valori şi norme morale în practica asistenţei sociale în şcoală ;
 Aplicarea aspectelor teoretice din asistenţă socială la dezvoltarea unor programe concrete de suport
a copiilor aflaţi în dificultate şi familiilor lor, precum şi stimularea eforturilor proprii ale acestor
categorii sociale pentru depăşirea dificultăţilor şi a marginalizării socio-umane;
 Cunoaşterea unor metode active de socio-terapie pentru grupurile sociale aflate temporar în
dificultate;
 Dobândirea unui nivel de competenţă analitică de tip psiho-social interactiv şi tehnic aplicativ
necesar unei practici responsabile, auto-critice, profesional autonome în cadrul serviciilor de asistenta
sociala din şcoli;
 Posibilitatea de dezvoltare şi perfecţionare a profesiei prin participarea la activităţi de cercetare în
domeniul socio-uman capabil să ducă la eficienţa activităţilor de asistenţă socială din instituţiile de
învăţământ răspunzând astfel nevoilor practice şi programelor de asistenţă socială ale acestora.
EVALUAREA CURSANŢILOR

 A. Evaluarea temelor şi aplicaţiilor primite pe parcursul semestruui - 50%

 B. Examen scris (față în față/on-line): 50%

ACTIVITATE PERSONALĂ:
 Participarea la activitaţile de sinteză (în cadrul orelor de întâlnire)
 Studiul bibliografiei recomandate (poate fi studiată şi bibliografie suplimentară,
conform opţiunilor studenţilor).
 Realizarea şi trimiterea temelor (T1+T2+T3) pe platforma e-learning a
programului AS-ID.

Temele trebuie încărcate pe platforma e-learning a programului As_ID, la disciplina

ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI CONSILIERE ÎN ŞCOALĂ, în spațiul special destinat temelor; în

2
situații speciale temele pot fi aduse şi predate la următoarea întâlnire de sinteză sau trimise la
adresa gheorghita.nistor@unibuc.ro (cu menţiunea « teme ID an III _AS_scoala»).

TEMATICA CURSULUI

MODULUL I
Obiectivele modulului nr. 1:
-Studierea și familiarizarea cu principalele concepte și noțiuni care sunt utilizate de
către asistentul social din instituțiile educaționale.
-Cunoașterea și descrierea procesului de consiliere oferit de către asistentul social,
identificarea specificului procesului de consiliere în asistență socială pe baza unor criterii ce
țin de realitatea obiectivă.
-Înțelegerea procesului de consiliere în asistență socială prin aplicații, studii de caz.

Unitatea de învățare 1:
Introducere în domeniul asistenţei sociale şi consilierii în şcoală
- delimitări conceptuale;
- analiză conceptuală: consiliere, consiliere în asistenţă socială, terapie si psihoterapie,
educaţie, socializarea copilului.

Unitatea de învățare 2:
Consilierea oferită de asistentul social
- criterii de identificare şi tipuri de consiliere,
- aspecte diferenţiatoare.

MODULUL II
Obiectivele modulului nr. 2:
-Cunoașterea funcțiilor educației și a rolului asistentului social în îndeplinirea rolului
educației.
- Cunoașterea dimensiunilor asistenței sociale din școli.
- Cunoașterea rolului asistenței sociale în prevenirea excluziunii de la educație; rolul
consilierii în prevenireași rezolvarea problemelor sociale ale tinerilor/elevilor.

Unitatea de învățare 3:
Educaţia – componentă a existenţei socio-umane
- Funcţiile educaţiei
- socializarea copilului – concept integrator
- Forme ale socializării, mecanisme; rolul familiei în socializarea primară.
- rolul şcolii şi al specialiştilor (în special a asistenţilor sociali) în socializarea secundară

Unitatea de învățare 4:
Necesitatea asistenţei sociale şi consilierii în şcoală.

3
- asistenţa socială: principii şi valori în procesul consilierii
- dimensiuni ale consilierii în asistenţa socială din şcoală
- consilierea ca răspuns la problemele actuale ale tinerilor/elevilor

Unitatea de învățare 5:
Consilierea în şcoală în contextul asistenţei sociale
- Adaptarea şi inadaptarea şcolară
- Abandonul şcolar
- Performanţa şcolară a copilului şi potenţialitatea formativă a familiei şi şcolii
- Violenţa în şcoli, consumul de droguri, alcool, tutun ş.a.

MODULUL III
Obiectivele modulului nr. 3:
- Studierea unor modele de consiliere în asistență socială pentru părinţi şi elevi/adolescenţi
- Exemple și aplicații practice, studii de caz.

Unitatea de învățare 6:
Modele ale practicii consilierii în asistenţa socială din şcoală
- Rolul asistentului social în prevenirea abandonului şcolar şi pregătirea pntru şcoală a
copilului
- Optimizarea relaţiilor între părinţi şi copii
- Centrul de consiliere în asistenţă socială din şcoală
- Centrul de consiliere pentru părinţi şi elevi/adolescenţi
- Asistentul social ca promotor al drepturilor copilului

Unitatea de învățare 7:
Relaţia şcoală – familie
- Modele, experienţe şi bune practici de educare a părinţilor în diferite ţări- şcoli pentru
părinţi, servicii specializate ş.a.
- Implicarea asistenţei sociale în depăşirea carenţelor educaţionale ale familiilor. Studii de
caz.
- Adaptarea metodelor de învăţare la necesităţile fiecărui copil.

TEME OBLIGATORII DE REALIZAT:

Tema nr.1:
- Prezentaţi o situaţie concretă de consiliere realizată de asistentul social în funcţie de
momentul solicitării (consilierea în situaţia de criză, precriză, postcriză).

Tema nr.2:
- Argumentaţi rolul asistentului social în îndeplinirea funcţiilor educaţiei.

Tema nr.3:
- Pornind de la etapele managementului de caz, stabiliţi un plan de consiliere pentru un
elev aflat în situaţie de abandon şcolar.

4
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Allport Gordon (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică
2. Băban, A., coord., 2003, Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de
dirigenţie şi consiliere, Editura Spinet, Cluj Napoca
3. Berge, Andre, 1977, Profesiunea de părinte, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
4. Clark Lynn (2010), SOS Ajutor pentru părinţi: Ghid practic de rezolvare a problemelor
comportamentale ae copiilor, Bucureşti, Editura Romanian Psychological Testing Services
5. Clerget Stephane (2012), Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes, Bucureşti,
Editura Trei
6. Cury Augusto (2005), Părinţi străluciţi. Profesori fascinanţi. Cum să formăm tineri
fericiţi şi inteligenţi, Editura For You, Bucureşti
7. DePino Catherine (2013), Violenţa în şcoală. Ajută-ţi coopilul să facă faţă, Bucureşti,
Editura Trei
8. Dumitraşcu Hanibal, coord., (2012), Consilierea în asistenţa socială, Editura Polirom,
Iaşi
9. Dumitraşcu Hanibal (2005), Consilierea comportamentelor umane adictive. O
incursiune psihosociala prin universul problematic al persoanelor dependente de droguri,
Editura Pim, Iasi
10. Dumitraşcu Nicolae (2005), Tehnicile proiective in evaluarea personalităţii, ucuresti,
Editura Trei
11. Dumitru Al Ion (2010), Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice şi sugestii practice,
Editura Polirom, Iaşi,
12. Enăchescu Constantin (1998), Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Bucuresti, Editura
Didactica si Pedagogică,
13. Geldard, Kathy, Geldard David, Yin Too Rebecca (2013), Consilierea copiilor. O
introducere practică, Editura Polirom, Iaşi
14. Gherguţ Alois (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii
diferenţiate şi incluzive, Editura Polirom, Iaşi
15. Gherguţ Alois (2011), Evaluare si interventie psihoeducationala. Terapii educationale,
recuperatorii si compensatorii, Editura Polirom, Iaşi
16. Ionescu, G. (1990), Psihoterapie , Editura Stiintifica, Bucuresti
17. Ivey E. Allen, Gluckstern Norma, Bradford Ivey Mary (2002), Abilităţile consilierului.
Abordare din perspectiva microconsilierii, Oradea, Editura Universităţii din Oradea
18. Lazăr Gheorghiţa (2007), Cap. Rolul familiei şi al şcolii în prevenirea
comportamentelor de risc la adolescenţi, pag. 180 – 206, în Riscuri la tineri. Studiu de caz:
Adolescenţii cu HIV/SIDA din România, coordonator Buzducea Doru, Editura Universităţii
din Bucureşti
19. Maslow Abraham, Motivaţie şi personalitate (third edition, USA 1987), traducere,
Bucureşti, Editura Trei, 2007
20. Miclea Mircea, Lemeni Gabriela (2010), Consiliere si orientare. Ghid de educatie
pentru carieră, Editura Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România
21. Miley Krogsrud Kara, O Melia Michael, DuBois Brenda (2006), Practica asistentei
sociale. Abordarea participativă, Editura Polirom, Iaşi

5
 22. Muchielli Alex (coord.), 2002, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi
sociale, Iaşi, Editura Polirom
24. Neacșu I., E.Simion, GH Nistor (coord.) 2018, Familia în societatea românească. Pregătirea
copiilor și tinerilor pentru viața de familie, Editura Universitară, Bucureşti
25. Neacşu Ioan, 2010, Pedagogie socială. Valori, comportamente, Experienţe, strategii,
Editura Universitară, Bucureşti
26. Neacşu Ioan, 2010, Introducere in psihologia educatiei si a dezvoltării, Iaşi, Editura
Polirom
27. Neamţu, G., 2003, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi
28. Nelson-Jones Richard (2009), Manual de consiliere. Învaţă ce să spui ca să ajuţi,
Editura Trei, Bucureşti
29. Nistor Gheorghiţa (2012), cap. 1, Etică şi valori în practica consilierii în asistenţa
socială (2012) în Dumitraşcu Hanibal, coord., Consilierea în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi
30. Nistor Gheorghiţa (2012), cap. 11, Asistenţa socială şi consiliere în şcoală, în
Dumitraşcu Hanibal, coord., Consilierea în asistenţa socială, Editura Polirom, Iaşi
31. Nistor Gheorghiţa, Vlad Camelia (2012), cap. 8, Consilierea vocaţională. Cercetare
empirică, în Dumitraşcu Hanibal, coord., Consilierea în asistenţa socială, Editura Polirom,
Iaşi
32. Oancea Constantin (2002), Tehnici de sfatuire/consiliere, Editat Vavila Edinf Srl,
Tiparit: Semne 94
33. Pop Luana Miruna (coord.) (2002), Dictionar de politici sociale, Bucuresti, Editura
Expert
34. Rogers, Carl (2014), A deveni persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Bucureşti,
Editura Trei
35. Simon Anne-Marie (2004), Consiliere parentală. Prevenirea bâlbâielii şi a cronicizării
ei, Iasi, Edituara Polirom
36. Stern, H. (1972), Educarea părinţilor în lume, Bucureşti, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică
37. Stănciulesu, Elisabeta (2002), Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Iaşi, Editura
Polirom
38. Şoitu, Laurenţiu, Vrăjmaş, Ecaterina şi Păun, Emil (2001), Consiliere familială, Iaşi,
Institutul European
39. Tutty M. Leslie, Michael A. Rothery, Richard M. Grinnell, Jr. (2005), Cercetarea
calitativă în asistenţa socială. Faze, etape şi sarcini, Editura Polirom, Iaşi
40. Yin Robert (2005), Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura
Polirom, Iaşi
41. Vernon Ann (2002), Ce, cum, când în terapia copilului şi adolescentului. Tehnici de
consiliere şi psihoterapie, Bucureşti, Editura Romanian Psychological Testing Services
42. Zamfir, Elena şi Zamfir, Cătălin (1995), Politici sociale. România în context european,
Bucureşti, Ed. Alternative
43. Zamfir, Cătălin (coord.) (1999), Politici sociale în România, Bucureşti, Editura Expert
44. Zamfir C, Vlăsceanu L.(coord.) (1993), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti
45. Vincent, Rose (1972), Cunoaşterea copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
*****

6
 46. Lazăr Gheorghiţa (2005), Rolul asistenţei sociale în integrarea socio-educaţională a
copilului, articol în Revista de Asistenţă Socială, nr.1-2 pe 2005, editată de Catedra de
Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti;
47. Lazăr Gheorghiţa (2004), Motivaţia muncii în managementul organizaţiilor sociale,
articol aparut în Revista de Asistenţă Socială, nr. 4/2004, editată de Catedra de Asistenţă
Socială a Universităţii din Bucureşti
48. Nistor Gheorghiţa (2012), The Role of the nonverbal communication in interpersonal
relations, articol publicat în Precedia-Social and Behavioral Journal (ISSN- 1877-0428),
vol.47, indexed in ScienteDirect, Scopus and Thomson Reuters Conference Proceedings
Citation Index (Web of Science)
49. Nistor Gheorghiţa (2012), Formarea si dezvoltarea comportamentului prosocial la
copii, în Revista Protecţia socială a copilului, revistă de pedagogie şi asistenţă socială, nr.
2(36)/2012, editată de Federaţia Internaţională a Comunităţilor Educative - FICE România,
Editura Universitară
50. Nistor, Gheorghiţa, Anghel Mirela, Youngsters and Social Policies of Support During
Crisis, în International Journal of Social Sciences and Humanity Studies, Vol 4, No 1-2, 2012,
(ISSN- 1309-8063), p 127-137
51. http://www.sobiad.org/eJOURNALS/journal_IJSS/archives.htm
52. www.bibliotecavirtualadesociologie.ro

 Revista de Asistenţă Socială, 2002-2016, editată de Catedra de Asistenţă Socială a

Universităţii din Bucureşti
Revista ”Protecţia socială a copilului”, 1998-2016, revistă de pedagogie şi asistenţă
socialInternaţională a Comunităţilor Educative - FICE
 Legislatie in domeniul educatiei și asistenti sociale; O. M.Ed.N. 5735/2005 privind
Programul A doua șansă.
 Organizaţia „Savaţi Copiii”(2014), Analiză privind implementarea programului A doua
şansă, salvaticopiii.ro/.../p0001000100010003_Raport%20A Doua Sansa
 ***UNICEF şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (2012), Ghid-de-lucru-pentru-prevenirea-
si-combaterea-abandonului-scolar-ghid-pentru-directori-de-scoli-2012.pdf

7
 MODULUL I
Obiectivele modulului nr. 1:
-Studierea și familiarizarea cu principalele concepte și noțiuni care sunt utilizate de
către asistentul social din instituțiile educaționale.
-Cunoașterea și descrierea procesului de consiliere oferit de către asistentul social,
identificarea specificului procesului de consiliere în asistență socială pe baza unor criterii ce
țin de realitatea obiectivă.
-Înțelegerea procesului de consiliere în asistență socială prin aplicații, studii de caz.

Unitatea de învățare 1:

Introducere în domeniul asistenţei sociale şi consilierii în şcoală

Uneori consilierea este greşit înţeleasă, ea fiind confundată cu psihoterapia.

Consilierea poate fi definită ca fiind procesul de orientare, „învăţare”, oferire de

suport subiecţilor aflaţi în nevoie sau care trec printr-o situaţie de criză existenţială, de
adaptare la o situaţie de viaţă neaşteptată. Ea oferă o susţinere a acestor persoane
care se confruntă cu anumite probleme, probleme ce nu suportă amânare.

În aceste sens vorbim de mai multe tipuri de consiliere dacă ne raportăm la

subiecţii care fac apel la această metodă: individuală, familială, de cuplu sau a unor
comunităţi.

Psihoterapia se defineşte ca o metodă de restabilitre a echilibrului psihic interior

al individului, de anulare a stărilor confictuale interne, a simptomelor nevrotice sau a
situaţiilor complexuale (C. Enăchescu, 1998, p. 285).

Psihoterapia ca metodă vizează în primul rând dificultăţile de ordin psihic, de

natură patologică, pe când consilierea oferă un suport psihologic pentru problemele
”neobişnuite” ale subiectului, existenţiale, nefiind obigatorie partea patologică.

Totuşi, unii specialişti afirmă că cele două metode au o „zonă de dificultate”, în

care cele două metode se întâlnesc (vezi fig.nr. 1.). Această zonă de dificultate
existenţială presupune apariţia unor probleme de de adaptare la viaţa psihosocială, de
tip relaţional extern sau de ordin psihologic, al echiibrului interior.

8
 Figura nr. 1: Zona de „întâlnire” între consiliere şi psihoterapie

Consiliere Psihoterapie

Zona normalului Zona de Zona patologicului

dificultate
Tipul de intervenţie Tipul de intervenţie
 Educativ  De susţinere focalizată
 De susţinere a  Reconstructivă
capacităţilor de acţiune psihopatologic (emoţionale).

 Situaţională  Comunicare empatetică

 De rezolvare a  De analiză a stărilor
problemelor curente psihice
 Deşteptarea conştiinţei  Centrarea atenţiei pe
(conştientizarea problemelor problemele conflictuale ale
ivite) inconştientului
 Rezolvarea problemelor  Rezolvarea conflicteor
existenţiale din vieţă nevrotice sau a ator
probleme de ordin
Sursa: C. Enăchescu, 1998, p. 286

F.C. Thorne (apud C. C. Enăchescu, 1998 ) definea consilierea ca fiind o formă

de susţinere psihologică, similară psihoterapiei, pentru persoanele normale cu
„probleme de viaţă”.

Ca metodă este indicată persoanelor cu dificultăţi situaţionale în viaţa curentă,

care se confruntă cu o criză dar care nu ating intensitatea nevrotică, neavând un
caracter patologic, persoane care sunt victime ale presiunior din mediul exterior.

9
 CONSILIEREA OFERITĂ DE ASISTENTUL SOCIAL

Printre aspectele diferenţiatoare între cele două metode prezentăm mai jos
câteva dintre acestea:

a) modalitatea accesării serviciului,

b) focalizarea intervenţiei,

c) nivelul de specializare pentru oferirea acestor servicii,

d) timpul alocat intervenţiei precum şi

e) tipul de relaţie stabilit între consilier/terapeut şi client (M. Popescu în Pop

L.M., 2002, p.187-189).

a) Modalitatea accesării serviciului. În primul caz, al consilierii, clientul

apelează la consiliere independent, voluntar pentru a cere ajutor, sprijin în vederea
depăşirii unor crize, situaţii problematice apărute în viaţa personală.

In cazul psihoterapiei, pacientul apelează voluntar dar şi involuntar pe baza

recomandărilor sau diagnosticului altor specialişti pentru a urma un anumit tratament
psihoterapeutic.

b) Focalizarea intervenţiei. Consilierul se poate focaliaza pe prevenirea

dezvoltării unor comportamente deviante, probematice, de natură psihoemoţională;
acest lucru nu presupune existenţa unei situaţii de fapt, ca exemplu putem aminti
consilierea premaritală, consilierea în planingul familial sau a gravidei ş.a. Intervenţia
psihoterapeutului se centrează pe existenţa unei situaţii probematice, determinate,
definite în cadrul unor clase de diagnostic.

c) Nivelul de specializare pentru oferirea acestor servicii. Consilierea poate

fi oferită de mai multe categorii de specialişti din domeniul socio-uman; în acest caz
putem vorbi de:

- consiliere profesională şi ocupaţională oferită de pedagogi;

10
 - consiliere psihologică oferită de psihologi;

- consiliere psihosocială, socială oferită de asistenţii sociali;

- consiliere medicală oferită de medici;

- consiliere pastorală acordată de preoţi;

- consiliere juridică oferită de jurişti;

- consiliere în afaceri acordată de consultanţi manageri ş.a.

Psihoterapia presupune specialişti pregătiţi anume pentru acest domeniu de

activitate, unii fiind specializaţi doar pe un anumit tip de psihoterapie: psihanalişti,
comportamentalişti, somatoterapeuţi, gestalt-terapeuţi (aici trebuie urmat un anumit
modul de pregătire suplimentar, un nivel ridicat de pregătire în interiorul profesiei de
psihoterapie).

d)Timpul alocat intervenţiei. Psihoterapia urmează un anumit program, în

funcţie de tipul de psihoterapie şi de nevoile clientului, specialistul utilizează un anumit
spaţiu temporal; de exemplu, psihanaiza poate dura ani de zile iar această intervenţie
nefiind stabilită la prima întâlnire ci în funcţie de nevoile clientului. Consilierea se poate
desfăşura într-un interval de timp bine delimitat, uneori foarte scurt; de exemplu
orientarea către un alt specialist.

e)Tipul de relaţie stabilit între consilier/terapeut şi client. Terapeutul, datorită

expertizei şi specializării sale stabileşte tipul de intervenţie, timpul alocat, conducând
acest proces în funcţie de diagnostic, prognostic, de răspunsul cientului la terapie (de
exemplu, chiar şi ăn modelul de de terapie umanistă, care este centrat pe client,
terapeutul decide intervenţia, spaţiul).

Consilierul acţionează într-un fel opus terapeutului; el are în vedere sprijinirea

clientului în a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, puterea de decizie aparţine
clientului în totalitate; consilierul oferă sprijin, suport emoţional pentru situaţiile de criză,
are un rol de facilitator al introspecţiei si analizei pe care o face clientul, clientul primind
suport pentru adapatarea şi schimbarea din mediul său de viaţă.

11
 Respectarea dreptului clientului la autodeterminare este un principiu de bază
pe care consilierul trebuie să îl respecte în procesul consilierii, autonomia clientului
este definitorie.

Consilierul este confundat uneori cu un sfătuitor; consilierul nu oferă sfaturi ci

prezintă alternativele pe care le are clientul, stimulând inţiativa acestuia de a alege cea
mai bună soluţie, alternativă; răspunderea personală şi asumarea răspunderii revine
clientului.

De asemena, consilierul trebuie să se centreze pe resursele personale ale

clientului precum şi resursele sistemelor cu care aceştia interacţionează.

Consilierea oferită de asistentul social poate fi diferită în funcţie de momentul

solicitării (M. Popescu in Pop L.M., 2002). Astfel, putem discuta de:

a.- consilierea în situaţia de criză: consilierea copiilor şi familiilor acestora în cazul

abandonului şcolar de exemplu, al consumului de droguri ş.a. ;

b.- consilierea precriză: consilierea oferită în cazul unor performanţe şcolare

scăzute, înaintea abandonului şcolar; ea poate avea şi un rol preventiv, oferind sprijin
elevilor şi familiilor acestor în integrarea şcolară.

c.- consilierea postcriză: consilierea oferită după reluarea procesului educativ, in

vederea readaptării, reintegrării în viaţa şcolară, obţinerii performanţelor şcolare. De
exemplu, servicii de consiliere post cură în cazul persoanelor care au urmat anumite
tratamente de dezintoxicare în vederea prevenirii recăderii.

12
 EDUCAŢIA – COMPONENTĂ A EXISTENŢEI SOCIO-UMANE
SOCIALIZAREA COPILULUI – CONCEPT INTEGRATOR

 Educatia, ca acţiune specific umană

În cadrul educaţiei ca acţiune specific umană, oamenii gandesc, elaborează în

prealabil in plan mental ceea ce ulterior vor desfasura in mod concret si, in acest sens
sunt condusi de o serie de intentii, procedeaza in conformitate cu o anumita comanda
sociala, se conduc dup anumite principii si norme pe care le cunosc mai mult sau mai
putin, intr-un cuvant, actiunea educationala se desfasoara in cunostinta de cauza si
are un caracter directionat.
Din aceasta cauza, actiunea educationala este o relatie teleologica (cu scop),
vizand de fiecare data o finalitate anticipata de catre subiect, adica, subiectul
proiecteaza finalitatea actiunii sub forma obiectivelor educationale pentru ca, in functie
de cele proiectate, sa elaboreze strategia corespunzatoare realizarii lor.
Natura sociala a activitatilor educative se exprima prin interdependenta si
coleratiile ce se stabilesc intre societate si educatie.
Educatia nu este o simpla prelungire a sistemului social ci, dimpotriva, ea este
o componenta a acestui sistem care se diferentiaza calitativ de alte fenomene sociale
prin structura, continut si logica interna. Educatia este un proces in desfasurare cu
particularitati distincte, de la un moment istoric la altul, dupa cum si existenta socio-
umana in ansamblul ei se afla intr-o continua devenire. Ed are 2 componente:
socializare si individualizare.

 FUNCŢIILE EDUCAŢIEI:

1. Selectarea si transmiterea valorilor de la societate la individ.

2. Dezvoltarea conştientă a potenţialului bio-psihic al omului.
3. Pregătirea omului pentru integrarea in viaţa socială.

13
 1. Prima funcţie se face pe baza unor principii pedagogice şi în
conformitate cu anumite particularitati psihice. Selectarea si transmiterea valorilor se
restructureaza mereu, datorită faptului că societatea evoluează iar ritmul de
acumulare devine tot mai intens. Acest ritm a ajuns in societatea contemporana sa fie
foarte intens, vorbindu-se de o crestere exponentiala a cunostintelor umane. Cele 2
operatii ale educatiei (selectarea si transmiterea), se afla intr-o dependenta reciproca
deoarece o selectare adecvata se va rasfrange pozitiv asupra transmiterii, dupa cum
si o rationalizare a acesteia, va avea repercursiuni pozitive asupra selectiei. Ambele
procese depind insa de particularitatile psihologice ale “obiectului educatiei”.
2. A doua functie, ca actiune sociala, educatia vizeaza omul ca un tot
unitar, ca sistem bio-psiho-social si, in consecinta aceasta, va fi dependenta
intotdeauna de anumite particularitati bio-psihologice. Una din trasaturile specifice
progresului special consta in diversificarea si amplificarea produselor creatiei si muncii
umane.
Pornind de la pozitia omului ca expresie a unei interdependente naturale, se
trece spre pozitia in care prevalente devin rezultatele procesului de obiectivare.
Această capacitate de obiectivare conduce la crearea unei lumi noi, reprezentată de
produsele culturii, tehnicii si civilizatiei, fapt care conduce la adancirea complexitatii
relatiei omului cu o lume creata de el insusi.
3. A treia functie. Conform definitiei educatiei, rezulta ca scopul acesteia
este formarea unui tip de personalitate solicitat de prezent dar si de viitorul societatii.
Aici, educatia are ca sarcina pregatirea omului ca element activ al vietii sociale, ca
subiect al relatiilor sociale.
Integrarea in viata sociala pe cele 2 planuri, adica ca forta de munca, dar si
ca subiect al relatiilor umane, implica faptul ca aceasta functie este specifica
educatie, indiferent de varsta individului(ed primara, gimnaziala, etc.).

Socializarea, ca o latură complementara a actiunii educative, poate fi definit

ca transmiterea si insusirea unor modele cultural normative, prin intermediul carora
indivizii dobandesc conduite socialmente dezirabile si isi insusesc procedurile sau
regulile necesare pentru a putea dezvolta actiuni normale, dezirabile, predictibile

14
pentru asteptarile colectivitatii. Fiecare individ constientizeaza ca exigenta
conformarii la aceste reguli si simboluri ale grupului din care face parte, reprezinta o
tendinta normala si care trebuie evaluata in mod pozitiv, in timp ce violarea acestora
reprezinta o tendinta anormala, irationala, care trebuie sanctionata deoarece
dezorganizeaza sau impiedica desfasurarea normala a vietii colective. Aceasta
constiinta a conformarii provine din faptul ca individul trebuie sa isi gaseasca locul in
sistemul social sau cultural, fapt care poate fi realizat prin procesul de formare, de
educare a personalitatii.
Sociabilitatea este procesul care explica natura conformarii la exigentele
ordinii sociale.

Vorbim si de socializare in raport de care are loc interiorizarea normelor si

valorilor grupului social iar individul devine actor al sistemului social. Procesul de
socializare intervine ca un mecanism de control social care asigura ca normele si
valorile sociale vor fi invatate si asimilate, devenind parte integranta a personalitatii
indivizilor.
Notiunea fundamentala ce caracterizeaza scopul principal al socializarii este
cea de identitate, notiune pe care Parsons a luat-o de la Freud. Astfel, s-a dezvoltat
po teorie particulara asupra procesului anormal de socializare, asupra deviantei, care
considera esecul conformitatii la aceste norme si valori, ca fiind echivalent cu esecul
prcesului de socializare.
Cum se desfasoara acest mecanism al socializarii?
In primul rand, prin suprapunerea indivizilor unui proces de invatare sociala
cognitiva, in cursul caruia sunt asimilate cunostinte, aptitudini si deprinderi necesare
exercitarii rolurilor sociale si implicit convietuirii normale in societate. Acest proces se
desfasoara mai ales in familie, in perioada primei copilarii.
In al doilea rand, se desfasoara prin expunerea indivizilor la diferite influente
culturale ale mediului social, cum ar fi traitiile, obiceiurile, regulile morale, conventiile,
supunerea opiniei publice; proces care se desfasoara pe tot parcursul vietii
individului. Din acest punct de vedere, ca proces de invatare a standardelor
normative ale societatii, socializarea are loc de-a lungul a trei etape de viata,
implicand 3 forme principale:

15
 - socializarea primară, de baza, ce se desfasoara in timpul primei copilarii, in
cursul careia copilul este supus influentelor normative exercitate de parinti
si pe care le internalizeza in struct propriei personalitati aflata si ea in
formare. Copilul invata sa distinga intre diferite obiecte fizice si relatii
familiale, ajung mai tarziu sa isi dezvolte constiinta stabila a propriei
identitati personale;
- socializarea secundară, are loc prin intermediul invatarii normelor ce
regleaza relatiile copilului cu egalii sai (frati, surori, prieteni). Aceasta
socializare il obliga pe copil sa i-a in considerare faptul ca rolurile sociale
pe care trebuie sa le indeplineasca, nu se desfasoara intotdeauna intr-un
mediu afectiv si protectiv. Astfel, spre deosebire de familie, care
socializeza copilul intr-un climat profund afectiv, scoala si relatiile implicate
de ea, presupun un timp de socializare caracterizat de o neutralitate
afectiva;
- socializarea continuă a adultului, intervine in tot cursul desfasurarii vietii
adultului, pe masura ce acesta asimileaza noi valori, dobandeste noi
deprinderi, aptitudini, experiente de viata, adera la diferite opinii si
achizitioneaza noi roluri sociale.

Aceasta diversitate a normelor de socializare, indica faptul ca numai sub

influenta normelor grupurilor sociale, indivizii pot dobandi constiinta identitatii lor si
pot asimila exigentele conformarii la ordinea sociala.

Procesul de socializare este considerat o latură complementara a acţiunii

educative. A fi părinte, înseamnă a transmite, a acţiona ca intermediar, între societate
respectiv: grupuri, clase sociale, societate ai cărei agenţi investiţi cu puterea de a
transmite, sunt părinţii către copii. Complementar, a fi copil înseamnă a primi, a
recepta, mesajul pe care părinţii îl transmit. De aceea, sprijinul specialiştilor în acest
domeniu este necesar tocmai pentru ca educaţia, integrarea socială a copilului să se
realizeze la parametrii optimi.

16
  SOCIALIZAREA COPILULUI – CONCEPT INTEGRATOR

Conţinutul procesului de socializare are o triplă finalitate:

- psihică, reprezintă maturizarea copilului prin fixarea unor trăsături psihice
persistente;
- socială, deprinderea cu exigenţele impuse de exercitarea corectă a rolurilor
sociale;
- culturală, vizează internalizarea codurilor culturale a simbolurilor normative
şi evolutive;

Rezultanta procesului de socializare o constituie personalitatea socială,

iar modelul cultural pe care se sprijină formarea acestei personalităţi este aşa
numitul socio-tip sau denumită de Abraham Kardiner – personalitate de bază.

Socio-tipul poate fi definit ca o configuraţie psiho-socio-culturală comună

membrilor unei comunităţi membrilor unei anumite societăţi care reprezintă un tip
de peronalitate exemplară şi în raport cu care indivizii pot manifesta variante
particulare ale proprie personalităţi.

Individul, având ca model de referinţă modelul ideal de personalitate, este supus

influenţelor socializării, devine apt pentru deprinderea normelor de conduită şi
acţiune şi dobândind totodată capacitatea de a descifra semnificaţiile culturii care
l-a socializat.

Rezultatul procesului de socializare îl reprezintă dobândirea conformităţii.

Din acest punct de vedere socializarea diferă de alte procese cum ar fi:

I. Imitaţia – reproducerea conduitelor celorlalţi, reprezentând un

mecanism psihologic prin care copii imită conduitele părinţilor şi ale
celor apropiaţi.
II. Adaptarea socială – ajustarea trăsăturilor pesonalităţii într-o situaţie de
interacţiune socială, pentru care nu există informaţii interioare.
III. Procesul de integrare socială – vizează asamblarea şi ajustarea
reciprocă a unei mulţimi de indivizi în cadrul unui sistem oraganizat care

17
 solicită interdependenţa acţiunilor sau rolurilor în consens cu valorile şi
normele comune.
IV. Integrare culturală – apartenenţa şi participarea individului la o
subcultură sau cultură definită de un set de valori, norme, stiluri de viaţă
distincte faţă de altele care facilitează solidaritatea socială şi morală a
indivizilor.

Socializarea din avans (cea anticipativă) vizează sau caracterizează

schimbările succesive de roluri atribuite sau dobândite de indivizi în societate. În
acest caz, datorită apartenenţei individului la diferite grupuri sociale, procesul de
socializare se desfăşoară în raport cu o diversitate de modele cultural normative.

În anumite grupuri aceste modele pot fi opuse celor considerate pozitiv de

întreaga societate. Astfel, modelele pot avea o direcţie conformă cu normele şi
valorile considerate dezirabile şi vorbim în acest sens de o socializare pozitivă,
dar poate avea şi o direcţie opusă şi vorbim de o socializare negativă. Acolo
unde se constată aceste devieri de la normalitatea procesului de educaţie şi
integrare socială a copiilor intervin specialiştii (asistenţii sociali, psihologi,
sociologii, medicii ş.a.).

Experienţa din multe ţări a demonstrat că alţi factori, ca de exemplu, condiţiile

materiale, sanitare, economice, sociale au şi ele o mare importanţă pentru
determinarea poziţiei care revine părinţilor din cadrul unei comunităţi. Acolo unde
părinţii îşi satisfac cu greu nevoile elementare de subzistenţă, ar putea fi mai urgente
pentru părinţi alte forme de ajutor social decât educaţia.
Psihologul american Kurt Lewin (citat de R, Vincent, 1972), în urma unei cercetări
pe diferite tipuri de climat educaţional, a încercat o codificare a elementelor unui bun
climat educaţional, aspecte care ar trebui să le aibă în prim planul atenţiei orice familie,
iar acolo unede este cazul să fie ajutate să le îndeplinmească. Iată concluziile,
preceptele pe care autorul le oferă şi le propune ca porunci ale părinţilor model:
- „să dai copilului un sentiment de securitate;

18
 - să dai copilului sentimentul că este iubit şi dorit;
- să eviţi ameninţarea, frica şi pedeapsa;
- să-l înveţi pe copil cu independenţa şi să-l faci să-şi asume responsabilităţile;
- să rămâi calm şi să nu te şochezi de manifestările instinctului de copil;
- să fii cât poţi de tolerant ca să eviţi conflictele;
- să eviţi să-l faci pe copil să se simtă inferior;
- să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural pentru el;
- să respecţi sentimentele şi datoriile copilului chiar dacă nu corespund
propriilor tale norme;
- să răspunzi cu francheţe la întrebările pe care copiii pot să le pună, dar
oferindu-le răspunsuri adecvate vârstei lor;
- să te interesezi de ceea ce face copilul chiar dacă nu consideri că este ceva
direct, util;
- să tratezi dificultăţile copilului fără să-l consideri anormal; să favorizezi
creşterea, progresul, mai curând decât perfecţiunea” 1.
Consilierea părinţilor va avea în vedere în primul conştientizarea problemelor cu
care se confruntă, stabilirea unor relaţii de încredere între copii, părinţi şi asistentul
social, identificarea nevoilor acestora.
Este important ca părinţii să înţeleagă că între acţiunile, dispoziţiile lor şi
capacitatea de adaptare şcolară a copilului există o relaţie directă.
În cazul în care asistentul social constată anumite comportamente deviante ale
părinţilor care pun în pericol dezvoltarea normală a personalităţii copilului sunt propuse
măsurile corespunzătoare de protecţie.
În societăţile contemporane familia tinde să se limiteze la micul grup format din
mamă, tată, copil, care trăiesc sub acelaşi acoperiş. Nu trebuie neglijat că sunt şi unele
rude care fac parte din familia lărgită şi care se implică în procesul educaţional al
copiilor, respectiv al nepoţilor lor. Nucleul familial îndeplineşte unele funcţii importante în
ceea ce priveşte comunitatea dar şi părintele, respectiv contribuţia la determinarea
statusului de adulţi şi la cristalizarea unor aspecte importante a personalităţii părinţilor.

1
Rose Vincent, 1972, Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 243

19
 Trebuie să vorbim şi despre copii ce nu au o casă, nu au propria lor familie,
propria evoluţie normală a personalităţii, ei fiind privaţi social, economic, psihologic,
educaţional şi cultural. Aceşti copii vulnerabili cer o familie sau o instituţie.

Mulţi adulţi sunt înclinaţi să considere familia un mic univers în care influenţele din
afară sunt selectate şi nu pătrund în acest univers artificial decât filtrate şi după ce au
fost riguros verificate .

Familia considerată grup social primar oferă copilului identitatea socială, tutelă, un
sistem de relaţii bazate pe dependenţă socio-afectivă, pe intimitate, securitate.

Principiile de bază care susţin ideea dezvoltării copilului în familie (I. Neacşu,
2001):

1. Principiul afectivităţii, conform căruia părinţii şi în special mama influenţează

semnificativ formarea şi evoluţia laturii afective a copilului fie în sens pozitiv fie în sens
negativ.
2. Principiul ataşamentului. Conduitele părinţilor influenţează semnificativ
natura şi forţa structurilor de intercomunicare cu simbolism socio-afectiv puternic şi
ierarhic.
3. Principiul identităţii. În zona modelului cultural şi antropologic, tatăl este în
eneral actorul cu rol principal de susţinere economică, iar mamei fiindu-i rezervat rolul
educaţiei copiilor.
4. Principiul individualizării. Dezvoltarea copilului ca entitate socială distinsă,
este corelativă entităţii care statuează copilul ca actor social în comunitate, prin
caopacitatea de a-şi asuma responsabilităţi faţă de sine şi faţă de ceilalţi, de a putea să
îşi depăşească crizele de identitate, comunicare, schimb, supunere, dominaţie.
5. Principiul autonomiei. Potrivit acestuia, copilul este progresiv responsabilizat
şi introdus în zona conştientizării gradelor de libertate, de deliberare a structurilor
motivaţionale autosusţinătoare. Pe măsură ce creşte copilul are alte responsabilităţi,
percepe altfel realitatea.
6. Principiul autorităţii asimetrice. În general, ambii părinţi dar mai ales tatăl,
impune regula autorităţii de manifestare a opiniei, afirmării de sine sau ascensiunii

20
sociale, în timp ce mama are autoritatea regulilor de legare a învăţării sociale, a
cooperării, a protecţiei.

Toate aceste principii fac posibilă acceptarea axiomei: “Familia este o celulă
microsocială”, o entitate asociată prin definiţie, o lume vie, un spaţiu de viaţă, care îşi
refuză anonimatul, conformismul şi frica, care recunoaşte puterea deciziei sociale,
democratice, care se opune izolării, surdităţii afective, suspiciunii şi ignoranţei.

Cu alte cuvinte putem spune că dezvoltarea copilului se realizează în mare

măsură datorită relaţiilor sociale şi în primul rând a celor familiale. Ce semnifică acest
lucru? Analizând sectorial, reprezintă:
1. Dezvoltarea personalităţii în ansamblu dar, în special a proceselor cognitive,
limbajului, afectivităţii, a conduitei sociale pozitive.
2. Manifestarea relaţiilor de reciprocitate mutuală, între copil şi mamă, într-o
manieră echilibrată.
3. Producerea învăţării diferenţiate în mediul familial natural şi în special în jurul
axei “cauze –consecinţe sociale”.
4. Generarea de reacţii controlate ale familiei, părinţilor, la acţiunile copilului.
5. Construirea de raporturi sociale pozitive ale copilului, în situaţii în care acesta
se află în incertitudine, ambiguitate, insecuritate, manifestate prin căutarea
unor repere emoţionale.
6. Modelarea unor scheme formative prin care se satisfac nevoile fizice şi
emoţionale, se protejează copilul în situaţiile de risc, se îndrumă sau se
consiliază copilul în depăşirea situaţiilor critice, problematice prin care copilul
trece.

Se asigură feed-back-ul necesar în evaluarea reuşitei sau nereuşitei într-o acţiune

sau sarcină şi se încurajează comunicarea pe baza organizării informaţiilor utile.

Primele experienţe ale copiilor cu părinţii lor, determină ceea ce ei sunt mai târziu.
Ce trebuie făcut în acest sens? Specialiştii în domeniu aduc argumente pentru
optimizarea relaţiilor dintre părinţi şi copii (I. Neacşu, 2001, pag.4-5).

21
 1. A reda familiei rolul educaţional, a evalua corect răspunderea părintească,
reintegrarea copilului în familie, până la punerea sub tutelă a unor alocaţii şi
drepturi familiale, sau penalizării în cazuri de abatere de la respectarea
drepturilor copilului.
2. A întări coresponsabilitatea şcolii în situaţia unei stări de risc a familiei şi
promovarea unor relaţii de parteneriat comunitar ineteractiv.
3. A forma societatea civilă şi specialişti sau animatori de cartier, în
domeniul asistenţei sociale, în spiritul educaţiei civice, democratice, pe fondul
normativităţii sociale.
4. A întări valorile calitativ - existenţiale ale familiei, în special ale celei
bazate pe triada “tată-mamă-copil”, fiecare cu statut-rolul şi simbolurile lor în şi
pentru educaţie.
5. A reveni la acea autoritate părintească, fondată pe valorile spiritului kantian,
care spunea că autoritatea părintească este o necesitate constantă în cadrul
căreia trebuie arătat copilului că se exercită asupra lui o constrângere care
conduce la folosirea propriei libertăţi.

Socializarea din familie poate fi însă şi constrângătoare, copiii îşi acceptă părinţii
aşa cum sunt, ei nu pot acţiona atunci când se confruntă cu situaţii traumatizante.
Socializarea din şcoală nu are profunzimea celei din familie, copilul fiind marcat
mult timp de lumea oferită de părinţii săi.
Modelul oferit de familia de origine, socializarea din familie va influenţa adaptarea
şcolară a copilului. O serie de variabile influenţează pregătirea pentru viitoarea adaptare
la nivelul clasei, grupului de elevi. Menţionăm aici mărimea familiei, numărul de fraţi şi
surori, climatul familial, poziţia copilului în seria mfraternă, stilul de educaţie şi disciplină
din familie, nivelul de educaţie al părinţilor, abuzurile asupra copiilor ş.a.

22
 I. NECESITATEA ASISTENŢEI SOCIALE
ŞI CONSILIERII ÎN ŞCOALĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ: PRINCIPII ŞI VALORI ÎN PROCESUL CONSILIERII

 „Asistenţa socială ca profesie are un pronunţat caracter aplicativ şi o înaltă

orientare umanistă. Profesia de asistent social implică deci o filosofie proprie,
centrată umanist……dată de încercarea diminuării discrepanţelor şi
inegalităţilor dintre grupurile minoritare sau dezavantajate şi populaţia
majoritară, prin intermediul acţiunilor afirmative (uneori, cu specificaţii
apropiate, este utilizat şi termenul de discriminare pozitivă).” (E. Zamfir, în L. M.
Pop. coord., Dicţionar de politici sociale, 2002, Ed. Expert, p. 119).

Normele etice din practica asistenţei sociale au la bază valorile

fundamentale din acest domeniu (Codul etic al profesiei de asistent social-
România):

1. - furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate;

2. - justiţia socială,

3. - respectarea unicităţii şi demnităţii umane,

4. -a confidenţialităţii şi integrităţii persoanei, autodeterminării şi

5. - competenţei profesionale.

„Scopul principal al activităţii asistentului social este acele de a asista

persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înţelegerea,
evaluarea corectă şi soluţionarea problemelor sociale”- Codul etic al profesiei de
asistent social

Codul deontologic al acestei profesii garantează în mod special respectarea

drepturilor omului, fără deosebire de rasă, sex, vârstă, limbă, apartenenţă
culturală sau religioasă.

23
 Asistenţa socială, ca activitate practică, cu aplicabilitate la sfera protecţiei
sociale, are la bază trei premise fundamentale (R. Gheţău, A, Rădulescu, Revista
de asistenţă socială, nr. 1/2002):

§ – importanţa fiinţei umane, unicitatea şi demnitatea ei, menţinerea acestei

condiţii fără ca ea să decadă sau să abdice de la condiţia umană;

§ – persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme rezultate

din interacţiunea cu ceilalţi;

§ – oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi

îmbunătăţirea vieţii semenilor lor în virtutea sentimentelor de grijă si ajutorare a
lor, virtute cu care a fost înzestrat omul (homo ad juventum paratus – H.
Soydan, 1993); fiecare individ trebuie să îşi asume responsabilităţi, dar are
dreptul şi de a fi ajutat de ceilalţi membri ai societăţii atunci când se află în
situaţii dificile.

Asistenţa socială, serviciile specializate sunt cele care trebuie să ofere suport
(material, psihologic ) indivizilor pentru a ieşi din situaţia de criză.

În cazul copiilor, şcoala este cea care trebuie să intervină, să tragă un semnal de
alarmă acolo unde este cazul, respectiv ajutorarea acelor copii care se confruntă cu
astfel de probleme de integrare socio-educaţională.

Şcoala continuă ceea ce a început de fapt familia în domeniul socializării.

Dacă psihologii prezintă consecinţele divorţului asupra stării psihice a părinţilor şi

asupra dezvoltării cognitive şi/sau afective a copilului, sociologii, asistenţii sociali
vorbesc despre problemele familiilor monoparentale, victime ale „noii sărăcii”.

Studiile în domeniul sărăciei arată că printre grupurile cele mai vulnerabile sunt
familiile monoparentale şi familiile cu mulţi copii (E. Zamfir, 2002). „Noile probleme”
sunt legate de supraîncărcarea şi conflictul de rol trăite de femeia obligată să adauge
la sarcinile cotidiene de îngrijire şi educaţia copilului şi pe acela de aducător principal
de venituri şi de exercitare a autorităţii. În consecinţă, copiii care trăiesc în familii de
acest tip, sunt consideraţi populaţie cu risc, condamnaţi într-un fel la a îngroşa

24
rândurile celor ce trăiesc la un nivel minim de subzistenţă sau a celor care eşuează
şcolar sau potenţiali delincvenţi.

Şcoala reprezintă un instrument de egalizare a şanselor, de incluzine socială a

celor aflaţi în situaţie de risc.

Educaţia presupune un proces îndelungat şi costisitor dar asigurând individului

o anumită pregătire profesională va putea avea acces pe piaţa muncii. Având un loc
de muncă familia va avea o oarecare stabilitate şi independenţă financiară. Dacă la
început politicile sociale dezvoltate în domeniu s-au concentrat pe egalizarea
şanselor de acces la educaţie, ulterior acest proces s-a dovedit a nu fi suficient.
Astfel, accesul la educaţie a fost dublat de egalizarea şanselor de succes. Acest fapt
presupunea dezvoltarea unor metode, instrumente, forme de învăţământ care
corespundeau nevoilor fiecăruia. În această idee de democratizare a procesului de
educaţie nu se punea problema unui tratament identic tuturor ci oferirea unui
răspuns la anumite nevoi ale copilului. Democratizarea procesului de învăţământ nu
presupune educaţie mai multă pentru mai mulţi copii ci participarea la luarea
deciziilor a unui număr mai mare de oameni, atât la nivel adminisrtativ cât şi
educativ.

Asistenţii sociali au avut o nouă misiune, aceea de a facilita participarea elevilor

şi părinţilor la gestionarea fondurilor, la activităţile desfăşurate în şcoală, la
propunerea unor regulamente. Raportându-ne la democratizarea procesului
educaţional, asistentul social din şcoală îşi propune o serie de obiective legate de:

 stimularea participării elevilor şi părinţilor la toate evenimentele

desfăşurate în şcoală;

 dezvoltarea unor relaţii democratice între elevi şi profesori;

 eliminarea discriminărilor socio-culturale în educaţie ş.a.

Unii specialişti definesc asistenţa socială din şcoală ca având cinci dimensiuni
foarte importante:

1. „- furnizarea de servicii pentru elevi şi familiile acestora;

2. - furnizarea de servicii pentru personalul educativ al şcolii;

25
 3. - furnizarea de servicii pentru personalul non-educativ al şcolii;
4. - furnizarea de servicii pentru comunitate;
5. - realizarea unor sarcini administrative şi profesionale specifice” 2.
Primul indicator care atrage atenţia specialiştilor din domeniul educativ (cadre
didactice, asistent social, psiholog, medic etc.) este performanţa şcolară. Dacă
performanţele şcolare ale copilului sunt mici, pot atrage după ele şi probleme de
integrare, de adaptare ce necesită intervenţia specialiştilor. Odată ce inadaptarea
şcolară a fost semnalată de un cadru didactic, asistentul social este cel care va avea în
prim planul preocupărilor sale copilul care trece printr-o situaţie de criză.

Pentru a se putea face o intervenţie reuşită asistentul social trebuie să pornească

în demersul său de la identificarea şi analiza cauzelor ce conduc la slabele rezultate
şcolare, adaptarea şcolară dificilă sau inadaptare. Profesorii pot observa direct
scăderea randamentului şcolar şi relaţia cu diferitele probleme, evenimente din familia
copilului. Problemele cu care se confruntă familia românească în perioada de tranziţie
nu sunt puţine la număr, ceea ce face ca intervenţia specialiştilor să fie mai complexă.

Sărăcia, divorţul părinţilor, alcoolismul, violenţa domestică, şomajul, bolile cronice

sau diferite accidente fizice, sunt numai câteva din problemele cu care se confruntă
familia. Astfel, asistentul social trebuie să se concentreze nu numai asupra copilului ci
şi asupra familiei din care acesta face parte.

In sprijinul acestora vor acţiona serviciile sociale asigurate de specialiştii nou

sosiţi în scoală, prevenind apariţia efectelor de marginalizare socială a copilului,
asigurând astfel accesul la educaţie de calitate. Prin complementaritate, şcoala va
avea o conduită de prevenţie faţă de o serie de fenomene deviante care au luat o
amploare deosebită în ultimii ani: violenţa, asupra copiilor, dar şi asupra cadrelor
didactice, abandonul copiilor rămaşi singuri acasă, dependenţa de droguri, de alcool,
de tutun, de jocurile pe calculator sau de comunicarea fără noimă prin canalele
Internetului s.a.
Conform unor cercetari recente privind incidenţa violentei şi agresivităţii din
şcoli se arată că în cca. 75% dintre cazuri, acestea iau forma actelor de violenţă

2
Nelson, 1990, în G. Neamţu, 2003, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi p.836

26
 grave şi foarte grave (Institutul de Ştiinte ale Educatiei, 2006; UNICEF, Violenţa în
şcoală, Editura Alpha Mdn, Bucuresti). Dintre formele de violenţă cea mai frecvent
invocată este bătaia, faptă care contravine şi regulamantului şcolar.
Astfel, în anul şcolar 2003-2004 s-au înregistrat, pe un eşantion reprezentativ
de elevi din diferite scoli, un numar de 673 de agresiuni, din care 434 s-au
inregistrat în incinta scolilor iar 239 in proximitatea scolii (Prevenirea si combaterea
violenţei in şcoli, 2006, Ghid practic pentru directori si cadre didactice).
Un alt fenomen social cu care se confruntă ţara noastră este o nouă formă de
abandon a copilului: abandonul copiilor rămaşi singuri acasă.

Migraţia forţei de muncă generează modificări socio-economice şi culturale,

determinând schimbări semnificative adesea la nivelul personalităţii adulţilor, ale
modului de viaţă, ale proiectului de viaţă şi de relaţie ale celor care pleacă, dar şi ale
celor rămaşi acasă. Migraţia afectează familia, şi în primul rând copiii, schimbând, nu
numai structura, dar şi o parte din funcţile ei: calitatea stilului de viaţă, protecţia
afectivă, logica spaţio –temporală a ataşementului.

Unii copii rămân în familia extinsă sau în grija unor cunoştinţe de familie, fără o
situaţie juridică clară, fără a putea beneficia de drepturile care li se cuvin potrivit legii.
Există situaţii in care persoanele în grija cărora sunt lăsaţi copii nu mai pot să-i
întreţină din cauza unor neînţelegeri sau din pricina propriilor dificultăţi, ceea ce ar
impune măsuri de protecţie specială pentru aceşti copii. Amploarea fenomenului,
surprins în diferitele lui ipostaze şi de mass- media alături de societatea civilă, a
determinat autorităţile să-l recunoască, să ia unele măsuri, vizând mai degrabă
îngrijirea corespunzătoare şi mai puţin studiul analitic extins al fenomenului, cu
proiectarea unei politici sociale însoţite de strategii şi programe specifice.

27
 Contextul național al fenomenului migrației forței de muncă

I. Statisticile existente relevă faptul că fenomenul migraţiei temporare pentru

muncă, euronavetismul, şi una din consecinţele lui, separarea temporară, în cel
mai bun caz, a copiilor de părinţii sunt reale şi în continuă creştere, ceea ce impune
adoptarea de măsuri sociale şi educaţionale de urgentă pentru diminuarea efectelor
de sistem, precum şi a celor de grup sau individuale.
Specialiştii vorbesc de mai multe valuri al emigraţiei forţei de muncă, de
schimbarea ţărilor de destinaţie. Numărul românilor care au emigrat ca forță de muncă
a crescut de la an la an, state ca Italia, Spania sau Marea Britanie având un număr
semnificativ de emigranți români (vezi fig.1).
Fig.1: Situația emigranților români după țara de destinație

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2016, Capitolul 02.Populație, pag.101

Există, totuşi, unele studii ale acestor copii, pe arii geografice, pe formele de
organizare administrativ-teritorială, pe grupe de vârstă. De exemplu, studiile şi
statisticile furnizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului-
ANPPDC(www.anpdc.ro), instituţie responsabilă prin lege de monitorizarea cazurilor

28
de copii ”singuri acasă”, arătau la 30 iunie 2007, existenţa unui număr total de 82.464
copii (0-18 ani), provenind din 56.202 de familii. Estimările pe datele din sondajul
Gallup (conform studiilor efectuate în perioada septembrie-octombrie 2007 de către
The Gallup Organization Romania la iniţiativa Fundaţiei Soros) relevă o cifră dublă
faţă de statistica oficială doar la nivelul populaţiei şcolare din clasele V-VIII, ai căror
părinţi sunt plecaţi în străinătate.
Astfel, la sfârşitul anului şcolar 2006-2007, atât estimările pe baza declaraţiilor
copiilor, cât şi cele pe baza celor făcute de directorii celor 200 de şcoli din eşantion
arată că 16-18% dintre elevii de gimnaziu aveau cel puţin un părinte plecat la muncă
în străinătate, ceea ce în cifre absolute reprezintă circa 170.000 de elevi din cei
aproape 1 milion înscrişi în clasele V-VIII. Dintre aceştia, aproximativ 35.000 au ambii
părinţi plecaţi, 55.000 au doar mama plecată, iar 80.000 au doar tatăl plecat în
străinătate. Referindu-ne doar la populaţia de elevi cu părinţi plecaţi, cei mai mulţi,
aproape jumătate, au doar tatăl plecat, iar aproape o treime au doar mama plecată.
Restul, circa 22%, au rămas în ţară fără nici unul dintre părinţi. Pe lângă cei 18% elevi
care aveau la momentul sondajului părinţi plecaţi la muncă în străinătate, alţi 16% au
avut în trecut părinţi plecaţi, dar care acum sunt prezenţi în ţară. Dacă luăm în
considerare faptul că 70-75% dintre elevii de gimnaziu cu părinţi plecaţi au cel puţin
un frate/o soră (numărul mediu de fraţi/surori este de 1,2), numărul copiilor rămaşi
”singuri acasă” practic se dublează.
Pe arii geografice, datele arătau că regiunile cele mai afectate de fenomen sunt
vestul ţării (Banat, Crişana, Maramureş), unde procentul elevilor de gimnaziu care au
părinţi în străinătate este de 27% din numărul total de elevi şi Moldova, unde procentul
similar este de 25%.
Pe medii rezidenţiale la nivel naţional nu sunt diferenţe semnificative în ceea ce
priveşte ponderea copiilor cu părinţi migranţi, însă există astfel de diferenţe în
interiorul unora dintre regiuni. Astfel, în Banat, Crişana, Maramureş şi în Oltenia
ponderea copiilor rămaşi acasă care au părinţi migranţi este mai mare în mediul urban
decât în rural.
Dintre părinţii migranţi care lipsesc de lângă copiii lor cel mai frecvent sunt taţii.
Studiul arată că sunt aproximativ 115.000 elevi de gimnaziu al căror tată se află în

29
străinătate. Dintre aceştia, 21% trăiesc fără tatăl lor de o perioadă cuprinsă între 2 şi 4
ani, iar 28% chiar de mai mult de 4 ani. În majoritatea cazurilor în care doar tatăl
este plecat (94%), copiii rămaşi în ţară se află în grija mamei. În ceea ce priveşte
mamele plecate la muncă, 15% dintre copii trăiesc în absenţa acestora de mai bine de
4 ani, iar 21% de o perioadă între 2 şi 4 ani. Jumătate din mamele acestor copii
lipsesc de lângă copilul lor de cel mult un an. Pentru elevii a căror mamă este plecată
familia extinsă este un sprijin important. Doar 58% dintre ei locuiesc cu tatăl lor. Datele
relevă că în cazul copiilor care au ambii părinţi plecaţi din ţară, 34% trăiesc fără
părinţi de cel puţin doi ani, iar 54% de mai puţin de un an. Acest fapt presupune că în
grupa de vârstă 10-14 ani, la nivel naţional aproximativ 12.000 de copii trăiesc de cel
puţin doi ani în absenţa ambilor părinţi, şi aproape 19.000 se află în aceeaşi situaţie
de un an. 65% dintre aceşti elevi se află în grija bunicilor sau chiar a unor vecini. .

II: Etapa a doua

Conform Institutului Național de Statistică, România înregistra la data de 1
ianuarie 2018 o populație rezidentă de 19,524 milioane de locuitori, cu 120,7 mii mai
puțin decât la 1 ianuarie 2017. Cauza principală a scăderii poulației, amintită într-un
comunicat de presă, este sporul natural negativ. Migrația reprezintă a doua cauză
responsabilă pentru reducerea populației țării. Analizând datele oferite de Institutul
Național de Statistică pe utimii 5 ani, se poate vedea că cifra celor care migrează
este în continuă creștere, ajungând în anul 2018 la 238 926 emigranți, cu o
"reorganizare" a țărilor unde vor migra. Dacă în anul 2013 ca țări de emigrare se
aflau pe primele locuri Italia (59347), urmată la mare distanță de Spania (22437), în
anul 2018, se situau pe primele locuri Germania (51000) și Marea Britanie (45000),
cu cifre destul de apropiate, ceea ce ne conduce să afirmăm că România „continuă
să fie țară de emigrare" (I.N.S., 2018) (vezi fig.1).

30
 Fig.1: Situația emigranților români după țara de destinație

Source: Anuarul Statistic al României, 2019, Cap. 02.Population, p.101

În România, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului

(A.N.P.D.C.A.) s-a preocupat de această situație a copiilor, furnizând date despre
copiii rămași acasă în urma migrației părinților încă din anul 2002, prin întocmirea
unor rapoarte trimestriale, în colaborare cu Diecțiile de Asistență Socială (sectoriale
și județene). În rapoartele trimestriale prezentate, ANPDCA prezintă o distribuție a
numărului cazurilor copiilor cu ambii sau un părinte plecat, copii din familii
monoparentale sau aflați în sistemul de protecție socială (vezi fig.2).

31
 Figura nr. 2:

Situația copiilor cu părinții plecați la muncă în

străinătate la data de 31.12.2018
3659

Nr.total copii cu ambii părinți

12806 16331 plecați
Nr. total copii cu un părinte plecat

Nr. total copii care au părintele

62890 unic susținător plecat
Nr. total copii rămași acasă în
sistemul protecție specială

Source: date of ANPDC Reports/ date din rapoartele ANPDCA, 2018;

http://www.copii.ro/statistica-pe-ani/
ISE, pe baza activității CJRAE, a raportat la sfârșitul anului 2017 un număr de
94898 de copii care au unul sau cei doi părinți plecați în străinătate, iar 17425 de
copii afectați de migrația părinților. Regiunea de Nord-Est prezenta cele mai multe
cazuri de copii rămași acasă în urma migrației părinților: 31576, urmată de regiunea
de Sud-Est, cu 16035 și de Sud-Muntenia cu 12896 (Bălteanu et all., 2018, p.9).

Regiune Nord-Est Sud-Est Sud-Muntenia

Județ Suceava Iași Bacău Galați Constanța Vrancea Prahova Dâmbovița Argeș
Efectiv 552
9097 5160 6174 3661 2648 4897 2727 2594
copii 9

Consecinţe ale migraţiei asupra familiei

Studiile arată că în cazul migraţiei soţilor în străinătate apar serioase schimbări

comportamentale ale mamelor în ceea ce priveşte relaţionarea cu copiii.

32
 Cele mai grave consecinţe ale migraţiei femeilor peste hotare suportate de
familie sunt: alcoolismul tatălui, implicarea în activităţi indezirabile (jocuri de hazard,
consum de droguri etc.), violenţa faţă de copii, renunţarea la funcţiile parentale şi
gospodăreşti, destrămarea familiilor, traumatizarea copiilor.
Cercetările au arătat că la copiii de vârste mici, în special la cei din mediul rural,
se instalează tulburări emoţionale, aceştia devin anormal de fricoşi şi timizi, au somnul
agitat şi coşmaruri. La cei mai mari de zece ani (mai ales din mediul urban), s-au
observat tulburări de conduită care se manifestă prin agresivitate fizică şi verbală,
minciună, abuz de alcool, fumat, absenţe şi rezultate slabe la învăţătură. .
Ne vom confrunta cu noi tulburari de comportament la nivelul modelelor familiale
pe care acesti copii la rândul lor îl vor duce in propriile familii pe care şi le vor
întemeia, cu noi creşteri ale ratei de abandon şcolar, de analfabetism.

Datele statistice privind ratele abandonului şcolar, ale pierderilor şcolare şi

părăsirii timpurii a studiilor în registrul educaţiei obligatorii, ne arată creşteri şi
oscilaţii, comparativ cu ţările UE, semnificativ mai mari.
-Pentru cunoaşterea fenomenului de abandon şcolar sunt folosite în
cercetarea statistica două metode: metoda intrare-ieşire si analiza pe cohorte de
populatie scolara. Prima metoda ofera date despre populatia scolara inscrisa la
inceputul si sfarsitul anului scoalar, raportata ca procent fata de copiii înscrişi la
începutul anului şcolar. Cu cat procentul se apropie mai mult de cifra 0 am putea
spune ca ne apropiem de o situatie ideala în care nu am avea abandon scolar. Cea
de-a doua metoda are in vedere analiza longitudinala a fluxului scolar, adica
urmarirea cohortei de copii de la intrarea in clasa I pana la terminarea unui ciclu
scolar, ciclului primar de exemplu (clasele I-IV). Aceasta metoda este mai complexa,
mai greu de aplicat pe populatii mari, ea fiind infuentata de diverse fenomene sociale,
migratie, deces, repetentie, situatii care trebuie sa fie bine identificate si inregistrate.
Vorbim in acest caz de analiza unei cohorte pure, aspect mai greu de studiat. Mai
putem analiza fenomenul de abandon scolar cu ajutorul cohortei aparente care ia in
analiza numarul de copii care termina clasa a IV, a VIII sau a XII raportati la numarul
de elevi intrati la inceputul ciclului scolar.

33
 Dar, mai usor de observat si inregistrat fenomenul pe o populatie numeroasa
este prin metoda intrare-iesire, metoda folosit a si de Institutul Naţional de Statistică
(INS).
Tabelul nr.1:Rata abandonului în învăţământul preuniversitar 1999-2010
(calculat conform datelor INS) (procente)

Forma de 1999- 2000- 2001- 2002- 2003- 2004- 2005 2007 2008 2009
învăţământ 2000 2001 2002 2003 2004 2005 - - - -
2006 2008 2009 2010
Învăţământul 1,6
primar şi 0,9 0,6 1,2 1,2 1,5 1,7 1,8 2,0 1,7
gimnazial
Învîţământul 2,2
liceal 3,8 3,5 3,3 2,7 2,4 2,3 2,7 2,9 2,4
Învăţământul 8,6
profesional şi 6,1 6,6 6,8 7,9 5,9 5,5 7,4 8,5 8,3
de ucenici
Învăţământul 5,5
postliceal şi 8,5 7,6 9,5 8,1 7,7 9,2 8,6 4,8 5,9
de maiştrii

(Sursa: www.I.N.S., 2012, capitolul 8.18)

Comparativ pe nivele de şcolaritate, se poate observa că abandonul la nivelul

învăţământului primar şi gimnazial a crescut continuu până în anul şcolar 2007-2008,
iar în anii următori se constată o scădere uşoară. La nivel de liceu, rata a avut un
trend descendent (din 1999-2000 de la 3,8% până la 2,3 în 2004-2005), cu o creştere
în următorii doi ani şcolari, pentru ca în anul şcolar 2009-2010 să scadă din nou
ajungând pînă la 2,2%. Fenomenul de abandon şcolar a crescut şi la nivelul
învăţământului profesional şi de ucenici (de la 6,1% la 8,6%). Toate aceste fenomene
au loc pe fondul scăderii populaţiei de vârstă şcolară, din an în an fiind mai puţini
copii pe fondul unei natalităţi din ce în ce mai scăzute după Revoluţie: în anul 1990-
1991 erau înscrişi 5 066 031 copii si tineri, iar în anul şcolar 2008-2009, populataia
scolara a fost de 4 324 992 (sursa: www.ins.ro, 2008-2009, cap. 8.2), cu aprox. 741
039 elevi si studenti mai puţin. La nivelul ciclului preuniversitar se constata o
scadere a populatiei de varsta scolara dar si o scadere a gradului de cuprindere în
învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară, cu câte un procent în fiecare an (vezi tab.
nr. 2).

34
 Tab.nr.2: Gradul de cuprindere în învăţământ al populaţiei de vârstă şcolară din ciclul preuniversitar
(procente)
Vârsta 2008-2009 2009-2010 2010-2011
3-6 ani 81,7 81,9 82,1
7-10 ani 95 94,9 94,6
11-14 ani 94,4 94,5 94
15-18 ani 79,2 81,3 80,8
Total grad cuprindere 79,6 78,7 77,6
Total populaţie şcolară pe 3 433 894 3 401 547 3 356 225
nivelul preuniversitar
(Sursa: www.I.N.S., 2012, capitolul 8.2)
Dacă în cazul ţărilor sărace rata abandonului şcolar este foarte mare la
nivelul şcolarităţii primare, în cazul ţărilor cu o economie puternică studiile raportează
rate înalte ale abandonului şcolar la nivelul învăţământului post-obligatoriu: liceal şi
superior. În aceste ţări, cei ce abandonează şcoala provin, în marea lor majoritate,
din familii cu un statut socio-economic precar.
Abandonul scolar in mediul rural se prezinta diferit pe cicluri de studii.
Astfel, în ciclul primar pe total populaţie (urban si rural) se înregistrează o crestere
intre 2005 si 2008 si o reducere în ultimii ani şcolari cu 0,4% in 2009, 2010, de la
1,8% la 1,4%. Pe medii de rizidenta se observa o tendinta mai mare a abandonului
scolar in urban fata de rural si la nivelul baietilor comparativ cu fetele. Acest fapt, de
parasire timpurie a scolii poate fi explicat prin accesul mai facil la diverse locuri de
munca decat cei din mediul rural, posibilitatea de a suplimenta veniturile familiei si a
ameliora situatia economica a familiei, fapt care devine mai atractiv. Atragerea
tinerilor (baietilor) in sectoare de activitate sezoniera pentru locuri de munca
necalificate (de exemplu, constructii, turism) si cu perspective limitate, va conduce pe
termen lung la o forta de munca necalificata si cu posibilitate redusa de a obtine
venituri suficiente.
Tabelul nr.3. Rata abandonului şcolar în învăţământul primar, pe medii de rezidenţă şi gen,
2005-2010 (conform datelor INS, in UNICEF, ISE, 2012, p.25) (procente)
An şcolar Mediu de Masculin Feminin Total
rezidenţă
2005-2006 Urban 1,8 1,4 1,6
Rural 1,5 1,3 1,4
Total 1,7 1,3 1,5
206-2007 Urban 2,3 1,8 2,1
Rural 1,5 1,2 1,4
Total 1,9 1,5 1,7
2007-2008 Urban 1,8 1,3 1,5
Rural 2,1 1,8 2

35
 Total 2,0 1,5 1,8
2008-2009 Urban 1,5 1,1 1,3
Rural 1,6 1,4 1,5
Total 1,6 1,3 1,4
2009-2010 Urban 1,6 1,3 1,5
Rural 1,6 1,3 1,4
Total 1,6 1,3 1,4

In ciclul gimnazial raportul este in defavoarea mediului rural (vezi tabelele 3 si

4). Numarul celor care abandoneaza scoala este mai mare la cei care locuiesc in
mediul rural, atat al fetelor cat si al baietilor. Separat luand in analiza criteriul gen in
mediul rural se observa o tandinta mai mare de abandon scolar in randul fetelor.
Tabelul nr.4. Rata abandonului şcolar în învăţământul gimnazial, pe medii de rezidenţă şi gen, 2005-
2010 (conform datelor INS; in UNICEF, ISE, 2012, p.26 )
An şcolar Mediu de Masculin Feminin Total
rezidenţă
2005-2006 Urban 2,3 1,6 2
Rural 2,3 2 2,2
Total 2,3 1,8 2,1
206-2007 Urban 2,6 1,9 2,3
Rural 2,5 2,2 2,3
Total 2,5 2,1 2,3
2007-2008 Urban 2,2 1,5 1,9
Rural 2,8 2,4 2,6
Total 2,5 2 2,2
2008-2009 Urban 1,8 1,4 1,6
Rural 2,3 2,1 2,2
Total 2,0 1,8 1,9
2009-2010 Urban 1,8 1,3 1,6
Rural 1,8 1,8 1,8
Total 1,8 1,5 1,7

Considerăm că datorită perioadei de tranziţie şi numeroaselor modificări care

au avut loc la nivelul societăţii româneşti un factor de risc, deloc de neglijat pentru
copil/elev este starea economică a familiei, sărăcia care afectează calitatea vieţii
familei, a famiie din mediul rural in special. Trebuie precizat faptul că sărăcia
determină anumite modificări în satisfacerea nevoilor familiei, respectiv
comportamentul alimentar şi în mod special în cel al copilului. Un studiu al ICCV
(2006) arată că incidenţa sărăciei la copii este sensibil mai ridicată în raport cu
media: 29,9% pentru copiii sub 15 ani, 31,9% la tinerii între 15-24 ani faţă de 25% pe
ansamblul populaţiei în anul 2003” (Mărginean I., coord., 2006, p.6). Cert este faptul
că nesatisfacerea nevoilor fundamentale conduce la o serie de privaţiuni în plan

36
social. Condiţiile nefavorabile de mediu pot genera „trăsături psihologice ce devin cu
timpul caracteristici deviante ale personalităţii, punându-şi astfel amprenta asupra
întregului comportament al individului” (Adler, A., 1995, p.47).
Un alt studiu (UNICEF, ISE, 2012) prezenta factorii de risc pentru abandon şi
neşcolarizare pe baza investigaţiilor intreprinse în perioada oct. 2011 – nov. 2011, în
103 şcoli din 37 de judeţe, analiza realizata după mediul de rezidenţă al elevilor: “‐
Veniturile la limita subzistenţei apar mai frecvent în rural decât în urban (72,4%
faţă de 64,6%);
‐ Nivelul redus de educaţie al părinţilor se întâlneşte mai des în rural decât în
urban (68,4% faţă de 64%);
‐ Atitudinea negativă a membrilor familiei faţă de educaţia copiilor este indicată
cu o frecvenţă apropiată în mediul urban şi cel rural (33,2%, respectiv 31,2%);
‐ Lipsa condiţiilor minimale de studiu acasă apare mai des în rural decât în urban
(29% faţă de 21,8%);
‐ Munca în gospodărie a elevilor apare mai des în rural decât în urban (20,4% faţă
de 12,2%);
‐ Situaţia de abandon şcolar în rândul fraţilor mai mari se întâlneşte mai des în urban
decât în rural (17,8% faţă de 16,3%) ’’ (Raportul UNICEF, ISE (2012, p.60).
Strategiile globale de combatere a abandonului scolar, de părăsire timpurie a școlii ar
trebui să contina activitati de prevenire, de intervenție și compensatorii. Uniunea
Europeană prin intermediul Strategiei Europa 2020 “ vizează să sprijine mai bine
tinerii și să le permită să își dezvolte din plin talentele în propriul lor interes, dar și în
beneficiul economiei și societății. Unul din obiectivele principale convenite de
Consiliul European este de a reduce procentul de tineri care părăsesc timpuriu
școala sub 10% și de a se asigura că cel puțin 40% din tânăra generație dispune de
o diplomă de învățământ superior sau de un echivalent al acesteia”(COMISIA
EUROPEANĂ, Bruxelles, 2011, p.2).

37
 Figura nr.1:Rata abandonului în învăţământul preuniversitar 2019-2020
(conform datelor INS)

Sursa: www.I.N.S., 2020, capitolul 8.19)

Incidenţa fenomenului de abandon şcolar a stat la baza diferitelor programe de

protecţie socială iniţiate de Ministerul Educaţiei (gustări gratuite „Cornul şi laptele”,
din toamna anului şcolar 2009-2010 şi primirea unor fructe, transportul şcolar gratuit
pentru elevii din zonele izolate, burse sociale, rechizite gratuite ş.a.). Pe ansamblu
însă, există încă puţine programe care să conducă la îmbunătăţirea participării
şcolare destinate copiilor săraci, chiar dacă s-a constat că pe baza unor
sponsorizări, unii copii săraci şi buni la învăţătură din mediul rural au fost ajutaţi să-şi
continue studiile.

Studiile efectuate (Luca, C.G., Alexandru Stelian, coord, 2007, p.49) arată că
reacţiile psiho-comportamentale ale copiilor singuri acasă ca urmare a migraţiei
părinţilor la muncă în străinătate diferă de la copil la copil în funcţie de vârsta lor la
prima plecare a părinţilor, nivelul de dezvoltare psiho-socială, caracteristicile lor de

38
personalitate, nivelul de rezistenţă la stres, durata plecării părinţilor, relaţionarea
acestora cu copilul, sprijinul pe care îl primesc de la persoanele din reţeaua de suport
social (psihologi, asistenţi sociali s.a).
Pe fondul acestor forme de neglijare, copiii cu părinţi plecaţi la muncă în
străinătate pot dezvolta următoarele manifestări psihocomportamentale: sentimente
de abandon, absenteism şcolar, stări de nesiguranţă, tristeţe, anxietate, stări
depresive cauzate de dorul de părinţi, tulburări de atenţie manifestate prin scăderea
capacităţii de concentrare, tulburări ale stimei de sine, supraapreciere faţă de copiii
care nu au la fel de mulţi bani sau aceeaşi vestimentaţie primită din străinătate sau
subapreciere, atitudine de indiferenţă, încăpăţânare care poate merge uneori până la
comportament agresiv ca rezultat al frustrării şi al nevoii de atenţie, lipsa de motivaţie,
stări de apatie şi/sau oboseală concretizate prin lipsă de energie, de voinţă de a
depune eforturi cognitive la şcoală, de a se implica în activităţi recreative specifice
vârstei, manifestate pe fondul tristeţii şi al stărilor depresive, comportament suicidar
(vezi cazurile constatate în 2006-2007), încadrate în tipologia de suicid reactiv
exogen. Cauzalitatea: factori şi evenimente emoţional afective cu caracter
psihotraumatizant pentru subiecţi, reacţii acute la stres sau reacţii de inadaptare.
De asemenea, ei pot dezvolta comportamente (pre)delincvente concretizate
prin aderarea acestora la grupuri delincvente, comportament agresiv, abuz de
substanţe, implicarea în comiterea de infracţiuni, frecventarea de localuri, săli de
jocuri etc. Aceasta este o modalitate de a suplini nevoile de apreciere, de atenţie şi
afecţiune nesatisfăcute.
Dependenţa de calculator sau programe de Tv reprezintă o nouă provocare
pentru specialiştii preocupaţi de problematica copilului. Tot mai multe studii atrag
atentia in primul rând părinţilor că vizionarea de programe Tv cu încărcătura agresivă
va conduce la însuşirea unor conduite de acest gen.

Unele cercetări efectuate în SUA arată că adolescenţii şi tinerii americani

folosesc internetul pentru schimburi informationale ceea ce le influenteaza pozitiv
increderea in oameni si participarea la viata civica mai mult decat utilizarea
radioteleviziunii (Dhavan, 2001, in D. Chiribuca, 2007, p.130). Dar utilizarea
îndelungată a computerului are şi efectele sale perverse: activitate fizică redusă,

39
scăderea numărului de relaţii interpersonale directe, excluderea de la unele
evenimente petrecute în spaţiul social. Concluzia acestor studii este că internetul
duce la scăderea legaturilor dintre indivizi şi mediul lor social (Nie şi Erbring, 2000, în
D. Chiribuca, 2007, p.130).

Alte cercetări evidenţiază contrariul: dacă la început se consideră că internetul

elimină o parte din limitele asociate relaţiilor directe (presiunea grupului, constrângeri
datorate diferenţelor de status s.a.) acum se contestă această idee. Rains A.S., 2007
(în D. Chiribucă, 2007) afirmă că identitatea socială comună este variabila ce
determină o mare sensibilitate la influenţa grupului, la atracţie socială sau
stereotipizare în interacţiunile mediate de internet.

În România studiile arată că mass-media reprezintă una din instanţele principale

de socializare a adolescenţilor. Urmărirea programelor de TV este cel mai frecvent
comportament de petrecere a timpului liber (Ancheta Gallup, 2004; CURS 2005).
Sondajele arată că mai mult de jumătate dintre adolescenţii între 15-18 ani petrec
mai mult de trei ore în faţa televizorului, fapt ce conduce la un consum scăzut de
carte, număr limitat de relaţii interpersonale. Comparativ cu instanţele tradiţionale de
socializare (familia, şcoala, grupul de prieteni) mass-media reprezintă o instanţă de
autosocializare pentru adolescenţi. In acest caz, copiii sunt cei care decid şi
controlează ce emisiuni urmăresc în funcţie de interesele, preferinţele sau
personaliatea lor.

III.Consilierea în şcoală în contextul asistenţei sociale

Ideea unei pregătiri socio-educaţionale a părinţilor a adus în discuţie o serie de
alte concepte în care au fost incluse acţiuni atât de natură socială cât şi educativă cu
privire la îndatoririle părinteşti şi la viaţa de familie. Astfel, printre conceptele care au
inclus aceste acţiuni amintim: şcolile pentru părinţi, şcolile pentru mame, educarea
părinţilor, educarea şi consilierea familială, educarea în vederea vieţii de familie,
educarea autorităţii părinteşti ş.a.
Activităţile cuprinse sub aceste denumiri au vizat: pregătirea pentru căsătorie,
educaţia sexuală, educarea mamei, consilierea părinţilor, consilierea copiilor ş.a.. Dar

40
educaţia nu poate rezolva orice, este un adevăr recunoscut. Nu de puţine ori, părinţii
nu sunt pregătiţi să devină părinţi, nu ştiu cum să se comporte în diferite situaţii ş.a.

Consilierea părinţilor va avea în vedere în primul conştientizarea

problemelor cu care se confruntă, stabilirea unor relaţii de încredere între copii,
părinţi şi asistentul social, identificarea nevoilor acestora. Este important ca părinţii
să înţeleagă că între acţiunile, dispoziţiile lor şi capacitatea de adaptare şcolară a
copilului există o relaţie directă. În cazul în care asistentul social constată anumite
comportamente deviante ale părinţilor care pun în pericol dezvoltarea normală a
personalităţii copilului sunt propuse măsurile corespunzătoare de protecţie.
Rezumând câteva forme alternative de educare a părinţilor, experimentate şi
recomandate de experţi din diferite ţări, prezentăm câteva posibile puncte de reper şi
metode în acest sens.
Educarea părinţilor poate fi:

1. Impersonală şi generală: sau Personală şi specifică:

- expuneri, - convorbiri directe,
- cărţi, - cercetarea cazului,
- presă, - corespondenţă,
- radio, film. - vizite la domiciliu (făcute de asistenţii
socaili sau personal medical, didactic etc.).
2. Informativă şi consultativă: de exemplu, sau Evocativă (nedirijată):
cărţi, broşuri, scrisori, articole, conferinţe. - grupuri de discuţii, convorbiri directe, asociaţii
ale părinţilor.
3. Destinată viitorilor părinţi: sau Părinţilor actuali:
- Arta de a fi părinte; - Centre pentru mame şi copii;
- Educarea vieţii de familie; - Şcoli pentru părinţi;
- Economie casnică; - Cluburi de familie;
- Educaţie civică; - Asociaţii familiale;
- Instruire morală şi/sau religioasă; - Educaţie - Cercuri de părinţi şi grupuri de părinţi;
sexuală; - Asociaţii/comitete de părinţi;
- Cursuri voluntare organizate de organizaţii - Asociaţii de părinţi şi profresori ş.a.
de tineret ş.a.

4. Directă: de exemplu, toate formele de sau Indirectă:

educare menţionate anterior. -prin educarea persoanelor care vin în contact
direct cu părinţii, în special asistenţi sociali,
profesori, medici, asistente medicale, infirmiere
ş.a.
5. Asigurată prin instituţii anume create: sau prin instituţiile deja existente:
- servicii de educare a părinţilor; - şcoli, servicii medicale, biserici,
- şcoli pentru mame; - servicii sociale şi psihologice;
- şcoli pentru părinţi. - organizaţii de pe lângă întreprinderi
profesionale, patronate, organizaţii voluntare.
6. Preocupată de toate aspectele vieţii de sau limitată la anumite aspecte:
familie. - probleme şcolare;
- probleme sociale, religioase, morale;
- dezvoltarea pshihologică a copilului;

41
 - implicaţii psihologice ale statutului de părinte
ş.a.
Sursa: Stern, H, 1972, p. 38

Formele impersonale de educare a părinţilor, ca de exemplu, cărţi, brăşuri,

emisiuni radiofonice şi televizate, articole publicate în presă, au o serie de avantaje dar
şi dezavantaje. De exemplu, avantajul acestora constă în faptul că se adresează unui
public larg, la care nu s-ar putea ajunge pe alte căi. Un alt avantaj este legat de
adresantul mesajului, care rămîne anonim, nu este forţat să-şi însuşească experienţa
altora, are liberatea da a accepta sau a respinge informaţiile.
În acelaşi timp există şi un dezavantaj: pot interveni interpretările greşite şi
lipseşte schimbul direct de opinii care se face cu ocazia activităţilor din grup sau a
îndrumării personale.
În ansamblu, mijloacele de informare în masă creează un climat de opinie şi pot
influenţa atitudinile părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea părinţilor.
Specialiştii (E. Stănciulescu, 2002) mai informează şi asupra faptului că mediul de
rezidenţă poate influenţa stiluri educative ale părinţilor, strategiile acestora. Astfel dacă,
familia locuieşte într-un cartier care prezintă diferiţi factori de risc, atunci strategiile
adoptate de părinţi trebuie ţină cont de aceştia. Politicile educaţionale propun diferite
soluţii privind concentrarea de resurse umane şi materiale în aceste comunităţi
educative. O soluţie propusă pentru rezolvarea acestor probleme în comunitatea
respectivă este „oraşul educativ”.
Oraşul educativ: a fost lansat cu prilejul primului Congres Internaţional al
Oraşelor Educative, organizat la Barcelona în nov. 1990, desfăşurat sub egida
UNESCO şi a Consiliului Europei. Acest termen a fost definit astfel în raportul final:
„ Conceptul Oraş Educativ constituie o dimensiune a sistemelor educative,
complementară şi până la un punct, chiar alternativă în raport cu caracterul formalist,
centralizator şi adesea puţin flexibil al acestora; acest concept presupune interacţiunea
între ofertele de educaţie formală, non-formală şi informală. Această nouă dimensiune
tinde să creeze o comunicare bidirecţională în fiecare dintre mediile amintite şi să facă
în aşa fel încât educaţia să fie mai însufleţită şi mai funcţională. Trebuie să ţinem cont
de faptul că educaţia copiilor, a tinerilor şi, în general, a cetăţenilor reprezintă nu numai

42
 responsabilitatea instituţiilor tradiţionale (stat, familie, şcoală) ci şi a administraţiei
locale, a asociaţiilor, organismelor culturale, a întreprinderilor cu caracter educativ şi a
tuturor categoriilor sociale. Trebuie să încurajăm formarea unor agenţi ai educaţiei non-
şcolari şi întărirea ţesăturii asociative”3. La această reuniune a fost adoptată Charta
Oraşului Educativ care face referire la responsabilităţile ce revin comunităţilor locale în
domeniul educativ al copiilor şi tinerilor. Această cartă preciza: „Oraşul va fi educativ
atunci când va recunoaşte, va exersa şi va dezvolta în afara funcţiilor sale trediţionale
(economice, sociale, politice şi de prestări servicii), o funcţie educativă, în sensul că îşi
va asuma o intenţionalitate şi o responsabilitate vis-a-vis de formarea, promovarea şi
dezvoltarea tuturor locuitorilor săi, începând cu copiii şi cu tinerii” 4.
În ultimul timp a apărut a categorie aparte de specialişti, respectiv specialiştii în
intervenţie socio-educativă (E. Stănciulescu, 2002). În accepţiunea cea mai largă,
„intervenţia socio-educativă cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi
desfăşurate de societate în direcţia susţinerii, orientării, conectării sau suplinirii
activităţii educative a părinţilor”5.
Autorii menţionaţi, precizează principalele forme de intervenţie:
Familie şi Element pregnant
educaţie Câmp de activitate Obiectiv Public Concepte-cheie
(ţintă)
1. Educaţia -centrare pe -amenajarea mediului; - -ansamblul -stimulare,
1 părinţilor sarcinile şi faptele diversificarea populaţiei. experienţă;
educative; comportamentului în -pluri-referinţă;
cultivarea unor vederea îmbogăţirii identificare;
obişnuinţe calităţii educative a -obişnuinţă;
educative noi. mediului. -animator.

22. Asistenţă -restaurarea -schimbarea -propus de către o -modificare

educativă conduitelor comportamen-tului şi instituţie socială. comporta-mentală;
favorabile atitudinilor în vederea -Părintele nu a -urmărire
dezvoltării. creării unui climat solicitat ajutor. educativă;
favorabil dezvoltării. -funcţionare
autonomă;
-capacitate de
schimbare.
-asistent social
3 -restaurarea -suscitarea atitudinii -propus de o -acţiune susţinută;
3. Tutelă autonomiei favorabile schimbării instituţie socială; -posibilităţi
educativă familiale -are nevoie de o evolutive limitate;

3
Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom , Iaşi, 2002, p.202
4
op.cit., p. 2002
5
Lamb şi Lamb, 1978, Purtois, Forgione, Desmet, 1989, în E. Stănciulescu, 2002, Sociologia educaţiei
familiale, Editura Polirom , Iaşi, 2002, p.194

43
 încadrare -încadrare;
permanentă. - tutore.

4 -restaurarea -acţiune asupra relaţiilor -cererea părinţilor. -explorare;

4. Orientare dezvoltării intrafamiliale; -diagnostic;
(ghidare) membrilor; -lucrul cu cuplul. -tratament;
parentală -acceptarea sinelor -restaurare;
şi respectul - ajutor
celorlalţi.
5 -schimbarea -provocarea schimbării -cererea explicită -explorare;
5. Terapie sistemului familial globale a interacţiunilor, a familiei. -confruntare;
familială a structurii şi a -modelare;
funcţionării sistemului -libertate afectivă;
familial. -terapeut.
Sursa: Purtois, Forgione, Desmet, 1989, în E. Stănciulescu, 2002, p.195
P. Durning (1995) face distincţie între intervenţiile socio-educative, terapia de
familie şi suplinirea familială. Astfel, aceste concepte presupun:
- „intervenţiile socio-educative: definite ca acţiuni puse în funcţiune de
profesionişti pentru a ajuta, susţine şi consilia părinţii în sarcina lor educativă;
- terapia de familie, care nu urmăreşte obiective propriu-zis educative, ci doar o
”rearanjare” a sistemului relaţional familial şi,
- suplinirea familială: realizată atunci când copilul nu este crescut de părinţii săi,
iar profesioniştii asigură educaţia în interesul organizaţiilor de suplinire familială cum
sunt serviciile de plasament familial sau internatele”6.
Ca o concluzie, primele experienţe ale copilului/copiilor trăite alături de părinţii
lor sunt foarte importante, ele determină ceea ce ei simt mai târziu.

VI. Relaţia şcoală – familie

- Modele, experienţe şi bune practici de educare a părinţilor în diferite ţări- şcoli

pentru părinţi, servicii specializate ş.a.
- Implicarea asistenţei sociale în depăşirea carenţelor educaţionale ale familiilor.
Studii de caz.
- Cele mai potrivite metode de învăţare pentru fiecare

Pentru mai mult succes în munca asistentului social ar trebui creată o reţea de
colaborare a asistentului social din şcoli cu asistenţa socială comunitară precum şi un
6
P. Durning în E. Stănciulescu, 2002, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom , Iaşi, 2002, p.196

44
ghid al actitivităţilor practice pe care trebuie să le desfăşoare asistentul social în
şcoală.
Cabinetele de consiliere socială din şcoală vor avea ca misiune şi lucrul cu
acei părinţi care prezintă anumite caracteristici, "riscuri" care pot afecta dezvoltarea
copilului sau pot contribui la separarea acestuia de familie. Acest copil se află într-o
situaţie în care pericolul potenţial la care este expus se datorează in principal
mediului familial de origine care are disfunctionalităţi şi neajunsuri, dar şi mediului
social în care "funcţionează" familia copilului. Unii părinţi nu conştientizeză
problemele care afectează dezvoltarea copilului în familie şi ajung în situaţii grave,
greu de depăşit fără sprijinul serviciilor sociale specializate. Aceştia au tendinţa să
reducă problemele pe care le au în creşterea copiilor la cele de ordin economic.
Datorită lipsei de cunoaştere şi informare aceşti părinţi nu acordă importanţă
climatului familial, calităţii relaţiilor de familie, efectelor devastatoare ale separării
timpurii a copilului de familia sa, nevoilor afective ale copilului, formării autonomiei
copilului, socializării acestuia, rolului lor în formarea copilului pentru viaţă.

CENTRELE DE CONSILIERE
ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ DIN ŞCOALĂ

SCOP ŞI OBIECTIVE:
 SCOP:
 Centrul de consiliere în asistenţă socială pentru părinţi şi copii sprijină şi
asistă părinţii/potenţialii părinţi pentru a face faţă dificultăţilor psihosociale
care afectează relaţiile familiale, pentru dezvoltarea competenţelor parentale,
pentru prevenirea separării copilului de familia sa, şi sprijină copiii atunci când
apar probleme în dezvoltarea acestora, în situaţii de abandon şcolar,
inadaptare şcolară, comportamente deviante.
 Obiective
 Constientizarea de către părinţi a nevoilor copilului de a se dezvolta intr-un
mediu familial stabil;

45
 Constientizarea factorilor ce pun in pericol sanatatea, securitatea, dezvoltarea
morala, educatia si integrarea sociala a copilului;
 Imbunatatirea abilităţilor parintilor in ceea ce priveste ingrijirea si dezvoltarea
copiilor;
 Sprijinirea familiilor/părinţilor prin dezvoltarea de reţele/grupuri de sprijin;
 Reducerea numarului de copii care ajung in institutii datorita unor dificultati
temporare prin care trec parintii acestora;
 Formarea unor reţele de colaborare între profesioniştii din serviciile comunitare
şi implicarea lor în depistarea precoce a riscurilor care determina separarea
copilului de familia sa.

Categorii de familii care prezinta risc ridicat de separare a copiilor:

 familii fara locuinta, cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;
 familii in care un parinte sau ambii sunt şomeri; care si-au abandonat sau
institutionalizat copiii;în care un parinte sau ambii sunt in inchisoare;
 familii in care exista persoane care sufera de boli psihice grave sau cronice;
 familii in care unul sau ambii parinti sufera de boli somatice grave sau cronice;
 familii in care exista copii nascuti din casatorii diferite;familii monoparentale;
 familii in care se consuma alcool, droguri;
 familii in care unul sau ambii parinti au decedat;
 familii in care se practica prostitutia;familii care resping mamele minore;
 familii in care unul sau ambii parinti sunt analfabeti;
 familii in care se practica violenta, fuga de acasa;
 familii in care se practica cersatoria;familii in divort;
 familii in care unul sau mai multi copii au abandonat scoala;
 familii in care exista copii cu frecvente probleme de sanatate sau cu probleme
psihice;
 familii care au copii cu probleme de comportament;
 familii care neglijeaza igiena, sanatatea si educatia copilului;
 familii in care exista abuz fizic, emotional si sexual.
 familii in care unul sau ambii parinti muncesc in strainatate.

46
 Activitatile desfăşurate în centrele de asistenţă socială din şcoală se vor
focaliza pe:
 consiliereea parintilor pentru depăşirea unor situatii de dificultate (divort,
pierderea locului de munca, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia
dintre soti, etc.) care pun in pericol dezvoltarea copiilor sau care genereaza
riscuri de separare a copiilor de mediul lor familial,
 informarea parintilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor,
 consolidarea abilităţilor şi cunostinţelor părinţilor privind ingrijirea şi educarea
copilului,
 sprijinirea şi consilierea copiilor care au dificultati de dezvoltare si/sau integrare
in familie, scoala, grupuri socio-profesionale.

Parteneriate,colaborări ale centrelor de consiliere

 cu serviciile comunitare cu responsabilitati in educatie, sanatate, pregatire
profesionala, protectie sociala etc.
 identifica potenţialii parteneri comunitari (cadre didactice, medici, asistente
medicale, consilieri locali, preoti, vecini etc.) care pot contribui la dezvoltarea
activitatilor din centrul de consiliere şi pot deveni persoane de sprijin pentru
activitatile sale.
 incheie conventii de colaborare/acorduri de parteneriat cu institutiile din
comunitate cu scopul realizarii unor retele locale necesare identificarii situatiilor
care necesita interventie din parte profesioniştilor.
 organizeaza grupuri /retele de sprijin in proximitatea clientilor pentru a ajuta
familiile in cresterea si educarea copilului.
Managementul cazului poate cuprinde următoarele etape :
 Identificarea, primirea clienţilor,
 diagnoza problemelor (diagnoza iniţială),
 evaluarea detaliată,
 elaborarea şi punerea în aplicare a planului personalizat de consiliere,
 supervizarea,
 monitorizarea şi re-evaluarea cazului

47
  inchiderea cazului.
Servicii de consiliere în asistenţă socială
asistentul social stabileste impreuna cu clientul obiectivele interventiilor (tinand
seama de planul personalizat de consiliere) si are in vedere:
 mentinerea copilului in mediul său de viata natural,
 prevenirea separarii copilului de familia sa,
 prevenirea intrării copilului in sistemul de protectie a copilului,
 formarea atasamentului parinte- copil,
 intarirea capacitatii familiilor de a depasi dificultatile psihosociale pentru a-si
asuma responsabilitatile parentale si pentru a evita afectarea relatiilor familiale
 prevenirea abandonului şcolar.

Consiliere si informare
 a. -asistenţa juridico-administrativă; aceasta se realizeaza cu colaborarea
activa a clientului in functie de gradul sau de autonomie.
 B.- asistenta pentru obtinerea prestatiilor (beneficii în bani: alocaţii, venitul
minim garantat, alte ajutoare financiare): asistentul social informează clientului
despre drepturile lui, verifica/analizeaza resursele acestuia, impreuna cu clientul
face demersurile necesare pentru obtinerea de catre acesta a prestaţiilor
acordate conform legii.
 C. - acompanierea pentru gasirea sau pastrarea unei locuinte: asistentul
social evalueaza dificultatile clientului, gradul de urgenta al situatiei sale, il
informeaza pe client asupra drepturilor si obligatiilor sale, asupra demersurilor
pe care trebuie sa le realizeze, asupra procedurilor necesare, pregateste clientul
pentru cazul in care este nevoie de schimbarea cadrului sau de viata.
 d. sustinerea demersurilor de (re)integrare scolara si profesionala:
asistentul social tine seama de asteptarile si opiniile clientului, evalueaza
situatia clientului din punct de vedere scolar si profesional, identifica institutiile la
care poate apela clientul, sprijina accesul la structuri de invatamant si cursuri de
formare profesionala, il acompaniaza pe client in demersurile sale.

48
 e. asistarea clientilor cu dificultăţi psiho-sociale, persoane cu probleme
psihologice, de comportament, dependente de alcool, droguri, supuse
abuzurilor din partea unor persoane, copii cu risc de separare de familie.
 asistentul social evalueaza gradul in care relatiile interpersonale sau izolarea
perturba viata clientului, realizeaza intrevederi de tip psiho-social (asculta,
sustine, sprijina clientul in dezvoltarea de competente sociale), transmite
informatii asupra gravitatii starii clientului,
 informeaza clientul asupra drepturilor si posibilitatilor de sprijin precum si a
institutiilor competente,
 consiliaza clientul in raport cu situatia sa actuala,
 face un inventar al resurselor posibile pentru client,
 realizeaza impreuna cu clientul un proiect de schimbare a situatiei sale de viata,
 identifica obstacolele care pot impiedica schimbarea,
 îl sustine in situatii de criza, propune resurse terapeutice.

49