Luceafarul

De Mihai Eminescu

Perioada marilor clasici, careia ii apartine Mihai Eminescu alaturi de Ioan Slavici, Ion
Creanga si I.L.Caragiale este una foarte importanta in evolutia literaturii romane, prin
modelel literare propuse generatiilor urmatoare. In aceasta perioada, lirica este
reprezentata magistral de romantismul eminescian. Acesta se individualizeaza prin
abordarea unor teme specifice: conditia omului geniu, cosmogonia, iubirea, natura, timpul,
folclorul si filozofia.

Unul dintre textele ilustrative ale romantismului eminescian, considerat capodopera

lui Eminescu, dar si o sinteza a intregii sale creatii, este poemul ,,Luceafarul”. Acesta a fost
publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii Acadamice Social Literare Romania Juna, pentru
ca mai apoi sa fie reprodus in revista convorbiri literare.

,,Luceafarul” este un poem romantic, in care se valideaza lirismul obiectiv al vocilor

lirice. Asadar, Hyperion, Catalin, Catalina si Demiurgul sunt masti ale eului liric eminescian:
Hyperion este geniul atras de lumea aparentelor, Catalina este fiinta care in registrul diurn,
raspunde chemarii lui Catalin, iar in cel nocturn raspunde chemarii Luceafarului. Demiurgul il
reprezinta pe poet in ipostaza lui cea mai inalta, iar Catalin este ilustrarea omului comun.

Pe de alta parte, poemul este o meditatie filosofica de timp romantic asupra conditiei
omului de geniu, scgema epica fiind doar scheletul pe care se construieste alegoria. In
consecinta, textul contopeste cele trei genuri literare: epic, liric si dramatic, conferind
textului profunzime, si in acelasi timp, multiple posibilitati de interpretare.

In ceea ce priveste semnificatia titlului, cuvantul ,,luceafar” provine din

latinescul ,,lucifer” si este denumirea populara a planetei Venus si a unor stele mai
stralucitoare. In sens conotativ, el devine simbol al unicitatii si superioritatii, intruchipand
geniul.

,,Luceafarul” poate fi considerat o alegorie pe tema destinului omului geniu in

societate. Dincolo de aceasta,pot fi identificate mai multe subteme: iubirea implinita si
iubirea imposibila, cosmogonia, natura si timpul. Din perspectiva romantica, poemul trateaza
problematica geniului in raport cu iubirea, cunoasterea si societatea.

Una dintre sursele de inspiratie ale poemului este folclorul, basmul romanesc ,,Fata
din gradina de aur”, cules de germanul Richard Kunish intr-o calatorie pe care o face in tara
noastra. Eminescu ii modifica finalul, deoarece considera ca motivul razbunarii nu coincide
cu conditia superioara a geniului. O alta sursa de insipiratie a poemului este mitul
Zburatorului, mitul lui Neptun si cel a lui Lucifer.
 Poemul se inscrie in romantism prin prezentarea temei conditiei geniului, inspiratia
din folclor si filozofie, constructia in antiteza si valorificarea unor mituri mitologice.

Structura textului este de factura clasica, observandu-se tendinta spre simetrie si

echilibru compozitional. Astfel, poemul este alcatuit din 98 de strofe, conectate in 4 tablouri,
construite pe alternanta a doua planuri:terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza,
procedeu de constructie specific romantismului.

Tabloul I, cel mai amplu, alterneaza planul terestru cu cel cosmic. Acesta debuteaza
cu o formula specifica basmului ,, A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”. Apare
imaginea fete de imparat, care se remarca prin frumusete ,,O prea frumoasa fata”. Portretul
ei este descris la superlativ, iar unicitatea ei este remarcata prin comparatii ,,Cum e fecioara
intre sfinti/ Si luna intre stele”. Intalnirile dintre cei doi se realizeaza in vis in urma chemarilor
rostite de indragostita ,,Cobori in jos Luceafar bland/Alunecand pe-o raza’’. Fereastra devine
un simbol, un prag de trecere dinspre o dimensiune spre alta, de la micro la macro univers.

Fata il invoca de doua ori pe Luceafar. Raspunzand chemarii fetei, Luceafarul apare mai intai
in ipostaza neptuniana. Luceafarul se intrupeaza din elemente primordiale: fiu al cerului si al
marii, si intra in spatiul intim al fetei in ipostaza angelica. Luceafarul ii propune fetei o
metamorfozare, dar este refuzat, caci ea cunnoaste atributele caracteristice ale lipsei de
viata ,,Si ochiul tau ma-ngheata”.

La a doua chemare se desprinde mai greu dintre stele si apare in ipostaza de fiu al soarelui si
al noptii. DE data aceasta insa, el apare asemenea unui inger al mortii. Elementele ,,negru
giulgi”, ,,trist si ganditor”, constituie elemente ale portretului fizic, dar si moral. Fata refuza si
a doua chemare, insa ii cere acestuia sa se sacrifice pentru ea si sa devina muritor., lucru pe
care Luceafarul il accepta imediat, ceea ce dovedeste capacitatea de sacrificiu a geniului.

Tabloul II se deruleaza in plan terestru, si surprinde idila dintre Catalina si Catalin.

Fata pierde caracterul unic, devine Catalina, si coboara intr-o sfera inferioara prin acceptarea
iubirii pamantesti a pajului Catalin. Aceasta se indragosteste de Catalin ,,Baiat din flori si din
pripas, dar indraznet cu ochii”, portretul sau fiind prezentat in antiteza cu cel al Luceafarului,
fiind doar,, Un paj ce poarta pas cu pas a-mparatesii rochii”. Dragostea dintre cei doi se
desfasoara asemeni unui joc, iar numele lor demonstreaza apartenenta la aceeasi categorie
a omului comun. Desi fata isi marturiseste dorul pentru Luceafar, alege implinirea erotica
alaturi de Catalin. Baiatul isi depaseste conditia sociala modesta prin curajul de a-si marturisii
iubirea si de a o initia pe fata intr-un adevarat ritual erotic ,,Dca nu stii, ti-as arata/Din bob in
bob amorul”.

In tabloul al III-lea, spatiul este cel universal-cosmic. Este redat drumul Luceafarului
catre Demiurg, catre origini. Luceafarul devine ,, un fulger neintrerupt” care parcurge spatiul
stelar. Calatoria sa reface geneza universului, dar in sens invers. Substantivele in
vocativ ,,Parinte”, ,,Doamne”, exprima respectul pe care Luceafarul il poarta Creatorului.
Inca patruns de dragoste pentru fata de imparat, acesta ii cere Demiurgului sa ii ia nemurirea
,,Reia-mi al nemuririi nimb, si focul din privire/Si pentru toate da-mi in schimb o ora de
iubire”, insa este refuzat si ii este tinut un discurs impresionant despre importanta statului
sau de nemuritor. Demiurgul il numeste ,,Hyperion”, lucru ce ii descifreaza adevarata esenta,
amintindu-i totodata valoarea lui superioara. I se ofera ca alternativa, trei ipostaze ale
geniului: destinul de filozof, al conducatorului de osti si a imparatului, dar moartea nu se
poate. Demiurgul ii explica si antiteza dintre lumea lui Hyperion si cea a Catalinei ,,Ei au doar
stele cu noroc/Si prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp nici loc/Si nu cunoastem moarte”.
In final acesta este indemnat sa priveasca spre pamant si sa vada pentru cine doreste sa se
sacrifice ,,Si pentru cine vrei sa mori/Intoarce-te te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si
vezi ce te asteapt.”

Tbloul al IV-lea este construit simetric cu primul, alternand planul terestru cu cel
cosmic. Apare din nou antiteaza intre imaginile spatiului terestru si haosul cosmic. Intr-un
cadru de natura romantica, Luceafarul ii vede pe cei doi indragostiti ,,Sub sirul lung de
mandrii tei/Sedeau doi tineri singuri”. Idila dintre cei doi este observata cu o detasare trista
unde se remarca melancolia eminesciana ,,Hyperion vedea de sus, uimirea-n alor fata/ Abia
un brat pe gat i-a pus/ Si ea l-a prins in brata”. Astrul ramane in vecie, trist si ganditor din
cauza conditiei sale de geniu. El ramane rece in plan afectiv, in timp ce omul se afla
subsemnul sortii ,, In cercul vostru stramt/Norocul va petrece/Ir eu in lumea mea ma
simt/Nemuritor si rece.” Finalul reprezinta interiorizarea geniului si asumarea nemuririi si a
singuratatii sale. Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta
dispret fata de acesta: ,, Ce-ti pasa tie, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul.”

Limbajul artistic al poemului se remarca prin claritate si perfectiune in imbinarea

cuvintelor si in vederea obtinerii unor reprezentari inedite in imaginatia cititorului. Stilistic,
Eminescu, prefera exprimarea simpla, de factura populara.

In concluzie, complexitatea formala, dar mai ales ideatica a poemului alegoric il

propulseaza printre creatiile cu valoare inestimabila din literatura universala. In legatura cu
acesta, Tudor Arghezi afirma:,, Dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera de
amaraciune glaciara care se cheama Luceafarul.”