Curs nr 5

Conţinutul raportului juridic civil

1. Definiţia conţinutului raportului juridic

După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă, neexistând drept fără
obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ (numit şi
creditor – persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi
moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să
facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv (numit debitor) şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă acest drept este încălcat.
2. Drepturile subiective civile. Clasificare
Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afectate de
modalităţi.
2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o
anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza). Sunt absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate,
respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate exercita (realiza).
Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul cumpărătorului de a
pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept
civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a
împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;

1
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei
(subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar
fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debitorului, deoarece
dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu concursul debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial dreptul subiectiv civil ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani). Sunt
drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv civil ce nu are conţinut
bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.

ü Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate persoanele,
desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este cunoscut,
denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau de a nu
face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Codul civil);

2
 – drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de prerogativele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu, creditorul
ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
său cu întâietate ori preferinţă.

ü Drepturile personale nepatrimoniale

Acestea sunt:
a) drepturile ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, la domiciliu, la
reşedinţă, la o stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturile personalităţii, și anume:
– dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la
respectarea vieţii private, precum şi la propria imagine (art. 58 din Codul civil);
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din Codul civil).
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca imaginea şi reputaţia
persoanei aflată în viaţă;
c) drepturile ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare), literară, artistică sau
ştiinţifică.
2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii
Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exercitarea sa
nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept subiectiv
civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil principal
potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
2.4. Drepturile reale principale şi accesorii
Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de
administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte
drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare,
dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea fiind: dreptul
de gaj, dreptul de ipotecă.

3
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii
(art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept principal un
drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul său un drept relativ).
2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate
de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său maximă certitudine, deoarece nici
existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, acesta putând fi exercitat
imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui existenţă sau
exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina, şi vor fi studiate într-un capitol ulterior.
3. Obligaţiile civile. Clasificare
Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro cure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată (art. 1.164 din
Codul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea
fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (spre exemplu, o obligaţiune emisă de o
bancă).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în:
– de a da, de a face, de a nu face;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, acestea se împart în: obişnuite (opozabile numai „între părţi”),
opozabile terţilor (scriptae în rem) și reale (propter rem).
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obligaţia civilă
perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
După modalitatea de executare, ele pot fi: simple, pure și simple și afectate de modalități.
În funcţie de numărul părților ce participă la raportul juridic și de numărul prestațiilor efectuate
de părți, obligațiile sunt complexe:
– cu pluralitate de părți (divizibile, indivizibile și solidare);
– cu pluralitate de prestații (principale, alternative și facultative).

4
3.1. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un bun în materialitatea lui.
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori
unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
3.2. Obligaţiile civile pozitive şi negative
Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.
3.3. Obligaţiile de rezultat şi de diligenţă
Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medicului de a-l vindeca pe
pacient).
3.4. Obligaţiile obişnuite, opozabile terţilor şi reale
Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate a
obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât creditorul
nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui
bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (spre
exemplu, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în considerarea
importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exemplu, obligaţia
deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991).
3.5. Obligaţiile perfecte şi imperfecte
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor pentru a fi
pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci numai prin
executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu este permisă restituirea
ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia

5
morală, care se realizează din conştiinţă (spre exemplu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de
a-şi întreţine părinţii bolnavi).
3.6. Obligaţiile simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi
De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului. În
acest caz, obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afectează
obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea lor după o
anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil la art.
1.396-1.420.

ü Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde executarea sau
stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este cel până la împlinirea căruia este amânată
scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este extinctiv atunci când, la
împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul judecătoresc
este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din împrejurări
rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi (art. 1.413 din Codul
civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate sau în caz de insolvenţă declarată 1, în
condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu se prevede altfel, se
constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial este inferior pasivului. Activul
patrimonial astfel constatat poate fi supus executării silite. Starea de insolvenţă constă în
lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la
scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de
îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).

ü Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau

desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).

6
Condiţia poate fi:
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie, în care se naşte
dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător, obligaţia asigurătorului –
societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia că) a avut loc
inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o persoană pentru
un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată dacă dintr-un motiv
independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este distrus)1;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată nescrisă,
iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia (art. 1.402
din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contractuale depinde
exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun efect (art. 1.403 din Codul
civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată condiţia este
liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi
condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
3.7. Obligaţiile complexe
Obligațiile complexe sunt reglementate la art. 1.421-1.467 din Codul civil.
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la raporturile
juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
3.7.1. Obligaţiile complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţiile divizibile,
indivizibile şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
determinând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile.
1. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.
a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar fiecare
dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci obligaţia se
divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un imobil (creditori ai
obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător (debitor al obligaţiei de plată),
pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare dintre cei patru fraţi va pretinde numai
partea de 25% din valoarea imobilului.)

7
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire la aceeaşi
prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la fiecare debitor numai
partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obligaţiei de plată) vinde un imobil
la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată). Vânzătorul poate pretinde de la fiecare,
separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta fiind cazul
exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel (art. 1.423 din Codul
civil).
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)

b) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi creditori, şi
pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege. Codul civil
instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.446 din Codul civil).
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executarea întregii
obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obligaţia faţă de un
creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debitorul poate plăti, la alegerea sa,
oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul,
astfel, să ceară partea lor de creanţă de la creditorul față de care debitorul şi-a stins integral
obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în
persoana căruia s-a stins obligaţia debitorului proporţional cu partea din creanţă ce îi revine
acestuia din urmă. (Spre exemplu, o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare.
La finele acesteia, dacă s-a prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei
poate solicita integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând să
plătească fiecărui lucrător o sumă de bani proporţională cu partea ce îi revine.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Solidaritatea există chiar dacă
debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen sau condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii solidari. Odată
făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi codebitori ai debitorului
plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în drepturile creditorului, însă nu poate
cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce îi revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi
soţi au încheiat un contract de împrumut cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare
dintre soţi are dreptul să plătească, lunar, integral rata la bancă.)

8
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.
Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu există o stipulaţie
contrară în acest sens).

2. Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi creditori) şi pasivă
(între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate
fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exemplu, obligaţia asumată de către
o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către o echipă de actori de a juca o piesă
de teatru ori de către o formaţie de muzică de a susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate
cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre exemplu, dacă doi soţi
au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi are dreptul să ceară la
scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de constructori a efectuat o lucrare, fiecare
membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucrării plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională, cum sunt
exemplele de mai sus;
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exemplu, nu
poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o construcţie), un
instrument muzical).
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi primi
prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va executa prin
echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
3.7.2. Obligaţiile complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale,
alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre exemplu,
obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai multe
prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apartament, inclusiv
locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent imobilului);

b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre
acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un magazin se
organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţilor câştigători dreptul de a
cumpăra la un preţ foarte mic unul dintre două produse, la alegere; sau o agenţie de turism se
obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a încheiat un contract dreptul de a alege una
dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică2).

9
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia cazului în
care îi este acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din Codul civil). Dacă
partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este
acordat în acest scop, această alegere îi va aparţine celeilalte părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de
executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.3
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu, alegerea
dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deosebesc câteva situaţii,
ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vreuneia dintre
părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el
poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru
prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul
poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie executarea celeilalte
prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul
poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fie pus
în întârziere, obligaţia se stinge.

c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I, societatea
vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc alăturat, un
apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca aceasta
să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă societatea vânzătoare nu
mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai este obligată să ofere spre vânzare
nici apartamentul cu două camere; în cazul obligaţiei alternative însă, în condiţiile în care
alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat,
fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit.
a) din Codul civil). În cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două
camere (dacă, bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).

10