Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
BASM CULT

Ion Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind contemporan cu
Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale este considerat unul dintre cei mai valoroși povestitori ai
poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea românească. A scris lucrarea memorialistică “Amintiri
din copilărie” căreia i s-au adăugat basmele culte care proiectează în fabulos lumea țărănească apropiată de
sufletul său într-o manieră originală de exprimare. Basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în
revista “Convorbiri literare” la data de 1 august 1877 și reprodus de Mihai Eminescu în ziarul “Timpul” în
același an.
Basmul cult este o specie a genului epic în proză cu numeroase personaje ridicate la rangul de simbol,
în care se prezintă confruntarea dintre bine și rău soluționată de regulă printr-un final fericit. Elementul
fabulos, supranatural, este acceptat prin convenție ca aparținând sferei firescului, indicii spațiali și temporali
sunt vagi, generalizând întâmplările relatate, iar acțiunea urmărește o schemă prestabilită.
Tema basmului are sursa folclorică prezentând lupta binelui cu răul pe parcursul unei confruntări în
urma căruia binele câștigă ca în majoritatea basmelor. Cu alte cuvinte, eroul luptă pentru impunerea unor
valori morale și etice: corectitudine, onoare, iubire liber consimțită. Eroul central își formează personalitatea,
ceea ce conferă substanță epică scrierii și îi conferă caracterul de bildungsroman.
Se observă detașarea totală a naratorului față de evenimentele prezentate, validându-se astfel tiparul
narativ auctorial deoarece naratorul crează impresia că știe deznodământul, la sfârșit sugerând că a fost invitat
la ospăț. Perspectiva narativă este heterodiegetică, narațiunea relatându-se la persoana a treia, iar focalizarea
este neutră. Stilul inconfundabil al lui Creangă se bazează pe oralitate și umor, pe folosirea unui limbaj specific
bogat în regionalisme, expresii și locuțiuni populare: “La plăcinte, înainte, / La război, inapoi!”
Fuziunea dintre real și fabulos se realizează în incipit, deoarece naratorul inovează formula inițială,
punând povestea pe seama spuselor altcuiva: “cică, adică se spune”, fără a nega ca în basmul popular (“a fost
odată ca niciodată”). În incipit, coordonatele acțiunii sunt vagi prin atemporalitate și aspațialiatate a
convenției “țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt
la altă margine.”Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului care trebuie să ajungă de la un capăt
la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăsește lumea aceasta cunoscută și
trece dincolo, în lumea necunoscută.
O scenă semnificativă pentru tematica operei este cea a întâlnirii în pădure, labirintul în care mezinul
craiului neinițiat se rătăcește. Lingușitor și umil, Spânul reușește să-l convingă pe erou să-l accepte în slujbă,
deși tatăl său îl sfătuise să se ferească de astfel de oameni. Viclean, Spânul îi varsă apa din ploscă și-l atrage la
o fântână cu apă rece, păcălindu-l să intre în ea. Naivitatea mezinului este evidențiată de narator prin
caracterizare directă “fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”. Acesta intră în fântână fără să se
gândească la pericolul care îl pândea. Spânul devine răutăcios și amenințător, silindu-l să jure pe paloș că îi va
arăta ascultare și supunere în toate. Această scenă devine semnificativă deoarece reprezintă pentru mezin
atât locul botezului, unde își primește numele de Harap-Alb, cât și o Poarta a Infernului, de aici începând
pentru el greutățile vieții.
Ultima scenă semnificativă este cea din finalul basmului, când Harap-Alb se întoarce cu fata
împăratului Roșu, pe care Spânul voia să o ia de soție. Aceasta dezvăluie adevărata identitate a celor doi, iar
Spânul, crezând că Harap-Alb și-a încălcat jurământul, se repede și îi taie capul. Este pedepsit însă de calul lui
Harap-Alb, care-l ridică la cer și apoi îi dă drumul, ucigându-l. Personaj fabulos, fata împăratului Roșu îl
readuce la viață pe Harap-Alb, iar apoi amândoi cer binecuvântarea împăratului Verde pentru a se căsători și
pentru a-i urma la tron. Această scenă a morții este semnificativă deoarece marchează sfârșitul jurământului,
dar și al condiției umilitoare de rob. Renașterea înseamnă pentru Harap-Alb începutul unei noi vieți, aceea de
tânăr inițiat, pregătit pentru căsătorie, dar și pentru a conduce împărăția.
Motivele prezente în basm sunt de factură populară (împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, călătoria, probele, demascarea impostorului, pedeapsa, căsătoria). Ajunși la curtea împăratului
Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăților din grădina Ursului, aducerea pielii cerbului cu pietre
scumpe și a fetei împăratului Roșu pentru căsătoria Spânului. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul
Sfintei Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă obiectele magice necesare. A treia probă
presupune o altă etapă a inițierii, este mai complexă și necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul
Roșu, om cu inimă haină, începe cu trecerea altui pod. Harap-Alb are acum inițiativa actelor sale. Drept
răsplată pentru bunătatea sa primește în dar de la crăiasa furnicilor și de la crăiasa albinelor câte o aripă. De
asemenea, fiind prietenos și comunicativ, își găsește ajutoare în personajele himericele: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. La curtea împăratului Roșu, Harap-Alb este supus la două serii de probe,
fiind ajutat de personajele himerice și animaliere cu puteri supranaturale: casa de aramă cu ajutorul lui Gerilă
(proba focului), ospățul pantagruelic cu mâncare și vin din belșug: cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă (proba
pământului și a apei), alegerea macului de nisip-cu ajutorul furnicilor. Alte trei probe se leagă doar de fată:
păzirea nocturnă și prinderea fetei transformată în pasăre: cu ajutorul lui Ochilă și a lui Păsări-Lăți-Lungilă,
ghicitul fetei-cu ajutorul albinei (motivul dublului). Fata împăratului Roșu impune o ultimă probă: calul lui
Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă “trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă”. În afară de teme
și motive, care-și au originea în folclor, alte elemente care au aceeași sursă sunt prezența ajutoarelor (calul,
Sfânta Duminică, cei cinci prieteni) și a donatorilor (crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, turturica), apariția
obiectelor magice (apă vie, apă moartă, jăratic, smicele), prezența cifrei trei-simbol al perfecțiunii (trei fiice,
trei fiii, trei apariții ale antieroului, cele trei probe).
Titlul basmului enunță atât specia literară cât și numele protagonistului purtat de-a lungul propriei
formări. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaște trei ipostaze: fiul cel mic al craiului, imatur și
neinițiat, dar curajos și preocupat de a-și ajuta propria familie, Harap-Alb, ucenic al Spânului, parcurgând
drumul inițierii, și împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția unchiului său și de a-și întemeia o familie
cu aleasa inimii sale. Cea mai mare parte a operei este dedicată celei de-a doua ipostaze. El este numit de
către formatorul său, antagonistul, printr-o sintagmă oximoronică. Substantivul comun “harap” desemnează o
persoană cu pielea și părul de culoare neagră și se află în contradicție cu epitetul cromatic alb.
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult ce consider că prezintă ca și particularități
proiectarea fabulosului în lumea țărănească apropiată de sufletul autorului într-o manieră originală de
exprimare, umanizarea fantasticului și individualizarea personajelor.