UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “JUSTINIAN PATRIARHUL”

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
Dragostea la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Coordonator știinţific:
Pr. Asist. dr. Jean Nedelea

Student:
Chiriţă Andrei
Anul IV, Grupa II

Bucureşti
 2022
Introducere
Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut în jurul anului 580 d. Hr. la Constantinopol şi a
suferit moarte martirică în exil, în Lazica, pe malul sud-estic al Mării Negre, în anul 662. A trăit
o viaţă dedicată serviciului imperial, practicii monahale şi politicii bisericeşti, caracterizată de o
adâncă pătrundere teologică şi străbătută de evenimente dramatice.
Potrivit primului său biograf, acesta se trăgea dintr-o familie cucernică, de viţă nobilă.
Tot de la acel biograf aflăm că a primit o foarte bună instruire, căreia i s-a dedicat cu mult interes
şi dăruire, în special studiului filozofiei. Cel puţin în privinţa aceasta, toţi cititorii Sfântului
Maxim vor confirma acurateţea celor consemnate de biograful său, deoarece scrierile Sfântului
trădează o educaţie filozofică şi retorică la cel mai înalt nivel al acelor vremuri.
În anul 614 Sfântul Maxim îmbrățișează viața monahală la mănăstirea Chrysopolis-
Scutari. O cronologie mai veche, întocmită de E. Montmasson (“La Chronologie de la vie de
Saint Maxime le Confesseur”) plasa intrarea sa în mănăstire în jurul anului 630, dar a fost
combătută convingător de V Grumel (“Notes d’histoire et de chronologie sur la vie de Saint
Maxime le Confesseur”)1.
În acest context, este interesant şi faptul că biograful, descriind viaţa petrecută în
mănăstire a Sfântului Maxim, nu pune deloc accent pe cunoscuta lui luptă împotriva ereziei, ci
mai degrabă pe înaintarea sa deosebită în asceză şi în viaţa de rugăciune. Urmărind biografia,
aflăm o relatare despre cum confraţii călugări, adânc impresionaţi de zelul său religios, au
încercat cu ardoare să-l facă egumen al lor şi au reuşit în final să-l convingă, deşi cu destulă
reţinere din partea Sfântului. Se pare însă că această relatare nu este întru totul exactă2.
Sfântul Maxim trebuie să fi trăit ca monah în Africa destul de multă vreme. Nu avem
indicii care să lase să se înţeleagă că ar fi plecat timp de câţiva ani din mănăstirea lui de acolo.
Avea relaţii bune şi strânse cu guvernatorii imperiali din Africa, cum ar fi Petru Ilustrulşi
Gheorghe, aflaţi la putere în jurul anului 634, până în jurul anilor 642-6433.

1
Lars THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator, traducere
de Anca Popescu, Editura Sophia, București, 2005, p. 14.
2
Adrian AGACHI, „Cuvântul ascetic al Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Ziarul Lumina din 15 ianuarie 2010, pp.
5-6.
3
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în Filocalia, traducere de pr. Dumitru
Stăniloae, vol. II, Editura Humanitas, București, 2004, pp. 56-57.

2
 Viața Sfântului Maxim este strâns legată de problema apariției ereziei monotelite și
combaterea ei de către acesta, pentru care a și suferit exilul (de 3 ori) și schingiuirea. Sfântul
Maxim moare la 13 august 662, în vârstă de 82 de ani.
Sfântul Maxim a fost un teolog desăvârșit. Opera pe care a creat-o se apropie mai mult de
ceea ce poate fi numit „sistem teologic” datorită coeziunii structurii și modului în care a fost
concepută4. El a a bordat aproape toate aspectele teologiei: exegeză biblică,dogmatică, ascetică,
mistică liturgică, poezie.
Exeget al gândirii secolului și speculației teologice a secolelor IV și V d. Hr., dar trăitor
între secolele VI și VII d. Hr., Sfântul Maxim Mărturisitrorul se înscrie în mod fericit în pleiada
marilor teologi creștini care au reușit să impună datorită geniului lor cultural și mai ales
talentului spiritual, ceea ce numim astăzi dreapta credință.
Prin lucrarea sa Maxim rămâne teologul profunzimilor insondabile ale vieții în
Dumnezeu, care se etalează în planul experienței religioase prin cosmicizarea omului și
înomenirea acestuia ca treaptă ultimă spre „unio mystica” 5. Prin contopirea sistemelor filosofice
antice, cu sistemul filosofic creștin, Maxim reușește să dea răspunsuri diferite la problemele
perioadei în care acesta a trăit și a activat, dar fără a cădea în erezie.

Dragostea la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Omul există numai dacă este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dacă există
Dumnezeu. Doar prin Iisus Hristos se soluţionează problema omului, problema existenţei sale ca
persoană. Persoana, adică chipul lui Dumnezeu în om, este libertatea omului faţă de propria sa
natură. Fiinţa personală este liberă şi responsabilă, capabilă de a alege şi refuza, capabilă de
dragoste. Adevărata măreţie a omului este participarea sa la plinătatea divină. Omul nu se
extinde doar luând, ci şi dând. Cu cât dă mai mult, cu atât se deschid mai mult pentru a primi şi
cu atât i se deschide mai mult ceilalţi, pentru a-i da din partea lor6.
Omul nu mai este făptură obişnuită, ci „vas ales” în care a curs din belşug sfinţenia
mântuitoare a Sfântului Duh, făcându-se frate cu Mântuitorul, trăind şi suferind împreună cu El
Omul este chemat să trăiască pentru Dumnezeu. Dacă nu vom trăi în El, nu vom putea trăi nici
4
Remus RUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura Lidia, București, 2003,
p.558.
5
Remus RUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu..., p. 560
6
Antony FLEW, Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996, p. 63.

3
pentru El, nici pentru semeni. Cel ce nu iubeşte pe alţii, nu poate spune nimic nou nici despre
sine. Omul îl simte pe celălalt ca centru de putere şi de autoritate, iar celălalt devine sursă
iradiantă de iubire. Omul este capabil să coboare spre adâncimea persoanei sale dar şi a
celorlalţi. Pe măsură ce el se adânceşte mai mult în sine se simte mai unit cu Hristos, iar prin El
cu ceilalţi printr-o strânsă comuniune. „Apropierea dintre oameni are deci o bază adâncă şi un
izvor direct, inepuizabil de întărire, Hristos, ca în ipostasul divin făcut om, a devenit Fratele
nostru central şi nemărginit de puternic prin dumnezeirea Lui. Noi înaintăm astfel nu numai
relevând şi dezvoltând împreună potenţialele naturii noastre, sporite prin legături cu cea
dumnezeiască în baza creaţiei, ci şi primind prin ipostasul ei central prin Hristos, în baza
comunicării noastre directe cu El, a Fiu al Tatălui, puterile fără sfârşit ale dumnezeirii în care ne
adâncim prin comunicare cu ipostasul său divin”7.
Întruparea lui Dumnezeu arată pe om ca fiinţa cea mai capabilă de a deveni mediu al
arătării lui Dumnezeu. Omul poate reflecta adâncimi infinite divine, este fiinţa cea mai
accesibilă şi cea mai relevantă a misterului absolut, aflându-se în legătură cu Hristos prin firea
omenească comună. Umanitatea a ajuns la culmea ei în Iisus Hristos pentru că El s-a dăruit în
întregime oamenilor prin iubirea Sa.
Dumnezeu se uneşte cu oamenii din iubire, valorificându-se astfel la maxim calitatea
făpturii umane de chip al lui Dumnezeu, iar Omul poate ajunge la Dumnezeu dar nu se poate
identifica niciodată cu El, în unirea cu Hristos, el simţind o înălţare continuă în comunicare cu
Creatorul: „Hristos trăieşte cu umanitatea ca iubirea infinită de om a dumnezeirii Lui, deci nu ca
o iubire ce o are de la această umanitate, ci ca revărsată în ea din dumnezeirea Lui. Dar trăieşte
această iubire şi faţă de fraţii săi, cunoscând în acelaşi timp toată nevoia lor de iubire.
În acelaşi timp, cunoaşte şi iubirea umanităţii sale faţă de Dumnezeu, odată ce ea s-a
umplut de puterea iubitoare adusă ei de dumnezeirea Lui. Şi această iubire faţă de Dumnezeu din
partea umanităţii Sale, o comunică şi celorlalţi oameni, fraţi ai Săi, şi prin aceeaşi umanitate a Sa
o înţelege, rămânând ca aceştia să şi-o însuşească şi prin efortul lor, în gradul în care fiecare face
acest efort pe care El de asemenea îl înţelege”8.
Iubirea supremă a lui Dumnezeu s-a arătat prin cruce. Hristos S-a dăruit, din iubire,
pentru salvarea noastră, pentru restaurarea noastră. La măsura iubirii Sale trebuie să tindem şi noi

7
Antony FLEW, Dicționar de filozofie și logică..., p. 79.
8
Lars THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și
mediator..., pp. 20-21.

4
pentru a nu tămădui de egoismul în care zacem. Înainte de patimi Domnul Hristos le spunea
Ucenicilor: ,,Aceasta este porunca Mea să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (loan
15, 12). Cu alte cuvinte să fim jertfelnici în iubire, să fim altruişti, să nu adunăm totul pentru noi.
De egoismul nostru, de tendinţa de a aduna şi a consuma totul, ne tămăduim, după spusa
Sfântului Maxim Mărturisitorul, prin dragoste: „Izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre
mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi izgonirea din suflet a
dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta, lepădând pofta de plăcere şi frica de
durere, ne(liberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, înălţaţi fiind la tunoştinţa Ziditorului.
În felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită
cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi
înşine, căutând pururi să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu”9.
Între mânie şi nebunie nu este deosebire spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, astfel că
„cel fără de minte fiind purtat de patimi, când se tulbură împins de mânie, se grăbeşte fără
judecată să ocolească pe fraţi, iar când e aprins de poftă, răzgândindu-se, fuge să-i întâlnească.
Iar cel înţelept lucrează în amândouă împrejurările cu totul dimpotrivă căci în vreme de mânie,
tăind pricinile tulburării, se scutură de scârba faţă de fraţi, iar în vreme de poftă, se reţine de la
pornirea spre întâlnirea nesocotită”10.
În scrierile duhovniceşti găsim exemple mişcătoare de stăpânire a mâniei sau stăpânirea
de a nu răspunde la mânie tot cu mânie. „Erau doi fraţi călugări care de multă vreme trăiau în
dragoste împreună la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, zăvistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut să-i
despartă pe unul de celălalt. Deci, a făcut între dânşii pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a
aprins lumânarea şi a pus-o la locul ei. Iar diavolul făcând pacoste, a doborât lumânarea şi s-a
stins. Fratele cel mare scârbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pefratele său peste obraz iar el
cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, picând: iartă-mă frate că te-am scârbit, ci aşteaptă
puţin până o voi aprinde iar”11. Admirabilă lipsă de reacţie la mânie a avut fratele mic.
Omul este o împreună existenţă cu altul şi prin altul. El se află în dialog veşnic cu
Dumnezeu şi cu semenii prin persoana lui Hristos şi este conştient de ceea ce este în sine, dar şi
de ceea, ce este în jurul său. Hristos uneşte energia umană cu cea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare iar omul, la rândul său, reuneşte prin har două naturi devenind un „dumnezeu
9
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în Filocalia..., pp. 83-84.
10
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în Filocalia..., p. 84.
11
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodox, Bucureşti, 2020, pp. 108-109.

5
creat” şi un „dumnezeu prin har” spre deosebire de Hristos, persoana divină care Şi-a asumat
natura umană. Asemenea lui Dumnezeu, omul ca persoană renunţă la bunul său particular şi se
dăruieşte în mod liber, încetând a mai exista pentru sine însuşi, îmbogăţindu-se astfel prin tot
ceea ce aparţine tuturor.
Chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală, Dumnezeu se adresează lui ca
persoană şi omul îi răspunde ca persoană. El poate primi sau respinge voinţa lui Dumnezeu, dar
şi păstrează identitatea persoanei, ceea ce înseamnă că acest chip divin aşezat în om de la creaţie
nu poate fi distrus de om.
Sfântul Maxim leagă foarte strâns termenul filosofia de cunoașterea apofatică a lui
Dumnezeu. Prin filosofia omul se purifică de patimi și dobândește virtuțile, ajungând într-o stare
de înaltă şi fină sensibilitate. Ajuns la această stare, acesta experiază prezenţa lui Dumnezeu în
cunoaşterea apofatică, care nu este concluzia unei judecaţi raţionale, catafatică sau negativă12.
Prin această dobândire a virtuților prin filosofia practică, omul credincios se depăşeşte pe
sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L placă, dar şi semenilor săi. Astfel, cunoaşterea
lui Dumnezeu dar şi a semenilor, înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului
credincios.
Cunoaşterea apofatică aşa cum este reflectată în opera Sf. Maxim Mărturisitorul este o
cunoaştere în iubire. Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă care este Dumnezeu.
Progresul în iubire este progresul în cunoaştere. Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se
stabileşte un raport de iubire, însă o iubire ca o infinitate, cu perspectiva unei continue unităţi,
care ne menţine pe noi împreună cu El ca persoane. După cum se observă, Sfântul Maxim leagă
strâns noțiunea de filosofia practică de cunoașterea apofatică, liantul ce unește aceste două
sintagme fiind mișcarea continuă. Ca și în celelalte concepte filosofice ale lui Maxim, conceptul
mișcării ocupă un loc primordial13. În cadrul acestui concept al mișcării, îl are iubirea în genderal
și iubirea activă, pe care Sfântul Maxim o integrează în cadrul filosofiei active. Pentru el, iubirea
activă a creştinului este întotdeauna o realitate teandrică. În această calitate, iubirea îl poate
conduce pe om dincolo de sine. În consecinţă, iubirea, punctul culminant al virtuţilor se află în

12
Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Mircea IELCIU, „Teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu – coordonată esenţială a
teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Anuarul Academic VI (XXXI) al Facultății de Teologie Andrei
Șaguna, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2005-2006, p. 29.
13
Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Mircea IELCIU, „Teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu – coordonată esenţială a
teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”..., p. 30.

6
om în comuniune vie cu iubirea lui Dumnezeu. Este o dorinţă naturală susţinută de iubirea
divină, rolul ei fiind divino-uman şi, în acelaşi timp desăvârşirea a tot ceea ce este în om14.
Sfântul Maxim declară că iubirea este desăvârşirea desăvârşită (apolausis) a ţintei spre
care se îndreaptă strădania credinţei şi a nădejdii. Numai iubirea face posibilă participarea la
realităţile divine supranaturale. Doar iubirea poate conduce pe om spre iubirea mistică15.
Aşadar, iubirea este pe de o parte, rodul purificării de patimi, dând sufletului (psyche)
bucurie, fiind ceva deosebit de cunoaştere (gnosis), care se leagă de minte (nous). Pe de altă
parte, prin iubire se alipeşte cunoaşterea lui Dumnezeu de intelectul purificat. Iubirea este cea
care pregăteşte mintea pentru a progresa în cunoaştere. Cunoaşterea depinde astfel de iubire, iar
această dependenţă nu încetează niciodată.

Concluzii

Împreună cu Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Maxim Mărturisitorul reprezintă un

punct de reper foarte important pentru teologia Bisericii primului mileniu creștin. „Sinteza
mistică şi filosofică exprimată în operele sale, dar şi viaţa sa de monah smerit, care pentru

14
Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Mircea IELCIU, „Teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu – coordonată esenţială a
teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”..., p. 31.
15
Lars THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator..., p. 106.

7
adevărul credinţei a suferit martiriul, ne spun că avem în faţă una dintre figurile emblematice ale
teologiei răsăritene”16.
Rezumând cele precizate mai sus, se poate observa foarte clar felul în care Maxim reușete
să realizeze îmbinarea dintre filosofia păgână și doctrina creștină, pentru a da o definiție cât mai
complexă terminologiei teologice.
Dacă filosofia antică scotea pe Dumnezeu din realitatea empirică a lumii, insistând asupra
diferenței dintre act și credință, eveniment și idee, material și spiritual, vizibil și invizibil,
temporar și veșnic17, Sfântul Maxim îmbină toate aceste concepte reușind să creioneze un sistem
teologic ce definește perfect relația dintre om și Dumnezeu.

Bibliografie

Izvoare patristice:
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere de Pr. Prof. Dumitru
Staniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodox, Bucureşti, 2020, pp. 108-109.

16
Augustin PĂUNOIU, „Sfântul Maxim, simbol al mărturisirii lui Hristos”, în Ziarul Lumina din 18 ianuarie 2009,
pp. 4-5.
17
Christos S. VOULGARIS, „The holy trinity in Creation and Incarnation”, in The Greek Theological Review, vol.
42, nr. 3-4, 1997, p.245.

8
 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în Filocalia,
traducere de pr. Dumitru Stăniloae, vol. II, Editura Humanitas, București, 2004.

Dicţionare:
FLEW, Antony, Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996.
RUS, Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura
Lidia, București, 2003.

Cărţi:
THUNBERG, Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Microcosmos și mediator, traducere de Anca Popescu, Editura Sophia, București, 2005.

Articole:
AGACHI, Adrian, „Cuvântul ascetic al Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Ziarul
Lumina din 15 ianuarie 2010.
IELCIU, Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Mircea, „Teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu –
coordonată esenţială a teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Anuarul Academic VI
(XXXI) al Facultății de Teologie Andrei Șaguna, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu,
2005-2006.
PĂUNOIU, Augustin, „Sfântul Maxim, simbol al mărturisirii lui Hristos”, în Ziarul
Lumina din 18 ianuarie 2009.
VOULGARIS, Christos S., „The holy trinity in Creation and Incarnation”, in The Greek
Theological Review, vol. 42, nr. 3-4, 1997, p. 245.