Floare albastră, Mihai Eminescu

1. Introducere curent și autor

Romantism-curent literar care se manifesta în secolul al XIX-lea ca reacție la clasicism, impunând ca
principii ale creației imaginația, visul și fantezia creatoare.
- dimensiunea onirică permite infatisarea unor spații ideale, fantastice, uneori cu preferinta pentru grotesc,
exotic, misterios, întunecat
- percepția temporală- timp variabil, accesibil, tentația eternului, a absolutului, călătoria pe axa timpului
Teme și motive ale creației eminesciene
1. Timpul- supratemă- Trecut-au anii
2. Cosmicul- La steaua, Luceafărul( include toate elementele- lună, stele, luceferi, muzica sferelor,
zborul intergalactic, haosul, geneza, extincția)
3. Istoria- antiteza trecut-prezent, inechitatea socială, condiția geniului și a artei- Epigonii, Împărat
și proletar
4. Natura-cadru fizic pentru reveria romantică, spațiu al idilei, personaj mitic sau realitate
metafizică- Mai am un sigur dor
5. Iubirea- visul de iubire, dorul, dezamăgirea, tânguirea neîmplinirii- Te duci, De câte ori, iubito
- Misoginismul, femeia înger vs femeia demon.

Luceafărul
1873- rev Convorbiri literare- Zoe Dumitrescu-Bușulenga-Poezia este o premisă la marea problematică a
Luceafărului și a Scrisorilor închinate dragostei- anticipează viziunea asupra iubirii pe care mai târziu
poetul o va relua în creațiile sale mai ample
- eglogă- idilă cu dialog- specie romantică, în general romanticii preferând poeziile cu formă fixă- oda,
sonetul etc
- valorifică tema iubirii și a timpului, poezia fiind o mediatație asupra condiției umane, asupra nefericirii
care validează una dintre obsesiile poetului: timpul trece ireversibil și că omul nu se poate întoarce, nu
poate retrăi, nu poate repara, pierzând în mod tragic ființe, sentimente, emoții
- meditație asupra fragilității ființei umane în univers
2. Titlul- sintagmă epitet ce beneficiază de mai multe interpretări:
- Valorifică motivul florii albastre preluat de la romanticul german Novalis la care aceasta
reprezenta iubita care, dincolo de moarte, îi va oferi poetului fericirea veșnică, simbolizând
infinitul, iubirea, fascinația depărtărilor- particularitate a romanticilor
- Romanticul italian Leopardi la care semnifică puritatea iubirii și candoarea iubitei
- Epitet oximoronic-denumind un element care este compus din două simboluri diferite- floarea
care trimite la vegetal, vitalitate, căldură, feminitate și albastrul, culoare rece, a cerului, a
infinitului
- Epitetul anulează în acest mod opoziția teluric-astral
 - La Eminescu floarea albastră sugerează iubirea care este un element tranzitoriu, ce nu rezolvă
tristețea eului, singurătatea sa, un ideal neîmplinit, un vis de iubire
3. Structură și compoziție- patru tablouri, patru secvențe poetice alternante, ce reprezintă planul iubitei și
cel al poetului, organizate în 14 catrene cu rimă îmbrățișată și ritm trohaic, măsura de 8 silabe- trohaicul
atestă ritmul popular al textului, muzicalitatea, apropierea de lirica tradițională
4. Interpretarea textului- pe tablouri
a. – prima secvență- primele trei catrene care debutează cu o secvență dramatizată , o replică ce validează
semnificația întregului discurs liric, stabilind ipostaza omului de geniu, a înțeleptului, care se abstrage
realității concrete și se izolează în meditație
-aceasta îl detașează de el și de lume, iar iubita resimte instrăinarea sa, chemându-l în universul apropiat,
în care va regăsi fericirea
-sintagmele râuri în soare, câmpiile asire și întunecata mare, alături de secvența
Piramidele-nvechite/urcă-n cer vârful lor mare construiesc o geografie mitică ce redă înălțimea spirituală
a geniului, orizontul larg al cunoașterii sale prin referire la: soare, ca Demiurg, civilizațiile primordiale,
marea ca spațiu al genezei.
- reproșul de a nu căuta departe fericirea este doar un ecou în mintea poetului a cărui percepție a realului
este cumva diminuată
A doua secvență- fixează un cadru, o ramă a scenariului epic al poeziei lirice, redând ipostaza eului liric,
subiectiv, afirmat ca om de geniu, dar umanizat de vorbele fetei, al cărei discurs îl reproduce
- Diminutivul mititica denotă implicarea afectivă dar și ironia la adresa preocupărilor fetei care se
concentrează pe trăirea imediată a clipei, idee conținută și în atitudinea de a râde
- Verbele zise, spuse, respectiv am râs, n-am zis denotă aspectul narativ dar și opoziția dintre cei
doi, fata alegând să verbalizeze emoția, iar poetul să rămână în tăcere
A treia secvență conturează scenariul epic, ritualul de întâlnire a indrăgostiților, în cadrul protector al
naturii
- Hai- interjecție de adresare care il inițiază pe tânăr într-un univers necunoscut, ritual de seducție,
care exercită o mare fascinație asupra eului
- Natura este feerică, iubirea este totală, iar fata respinge convențiile
- Laitmotivul chemării, specific liricii eminesciene, constituindu-se un scenariu erotic bazat pe
această chemare, formarea cuplului, jocurile inocente, fata are o infățișare angelică, iar
frumusețea ei este un motiv pentru ca poetul să se simtă atras de aceasta
- Verbele la timpul viitor lasă iubirea în sfera ipoteticului, luna este astru protector, iar valea poate
fi asociată cu un spațiu octrotitor, intim, armonios, deși el va fi oricând supus pericolelor- stânca
care stă să se prăvale amintește de basmul Fata în grădina de aur, unde devine un simbol al
distrugerii iubirii
- Ochiul de pădure conferă un aspect sacru spațiului de întâlnire, conferindu-i aspectul de centru al
lumii, un loc protejat, care devine un univers perfect, închis, destinat îndrăgostiților
A patra secvență face trecerea către cealaltă voce lirică, a poetului punctele de suspensie marcând
surpriza, incheierea bruscă a visului de iubire.
- Stâlp- fixitate, încremenire sub inspirația lunii, astru al geniului
- Verbul stam reflectă ideea durativului, a continuității în această stare, care accentuează nostalgia
creatorului
- Regretul, caracterul irevocabil al intamplării, ireversibilitatea temporală sunt sugerate prin
formele de perfect compus din sfera pierderii: te-ai dus, a murit
- Invocarea simbolului florii albastre, deși poetul nu crede în capacitatea vindecătoare a iubirii
- El consideră că a iubi și a pierde e mai dureros decât a nu iubi deloc, ceea ce îl izolează într-o
lume a nemuririi și a răcelii, bântuit de o tristețe iremediabilă
- Această ultimă secvență creează un contrast amplu cu luminozitatea tabloului anterior,
demonstrând suferința omului de geniu, a omului superior, pierdut în meditație
- În acest mod, adverbul totuși are efect conclusiv de afirmare a identității poetului.