Sunteți pe pagina 1din 58

UNIVERSITATEA „BABEȘ - BOLYAI” CLUJ – NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI


CATEDRA DE PEDAGOGIE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI
PREȘCOLAR

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATORI:
LECT. UNIV. DANA JUCAN

ABSOLVENT:
SĂLĂGEAN ANDREEA BERTHA
•2011 -
Universitatea „Babeș Bolyai” , Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Catedra de Pedagogie a Învățământului Primar și Preșcolar

LUCRARE DE LICENȚĂ

Necesitatea implementării sistemului


Homeschool în România

Coordonatori:
Absolvent:

Lector univ. Dana Jucan


Sălăgean Andreea Bertha
Iunie 2011

Cuprins

•Introducere

•Capitolul 1: Cadrul teoretic

• Istoria pedagogiei

•Antichitate

•Pedagogia clasică

•„Educația nouă”

• Alternative educaționale

• Sistemul Maria Montessori

•Sistemul Waldorf

•Sistemul Step by step

•Participarea părinților la educația copilului

• Sistemul Homeschool
• Școala acasă

•Definirea și caracteristicile de „școală acasă”

•Evoluția istorică până în prezent

• Educația acasă – în America

• Educația acasă – în Europa

• Educația acasă – în România

•Avantajele educației la domiciliu

•Posibile dezavantaje și soluții propuse

• Propuneri de implementare a sistemului „home school” în România

•Necesitatea existenței acestei alternative

•Descrierea generală a desfășurării

•Asigurarea calității învățării

•Instrumente de monitorizare a rezultatelor

•Capitolul 2 : Cercetarea științifică


•Studii de caz

•Percepția publicului în România

•Analiza rezultatelor cercetării

•Concluzii

•Biblografie
Introducere

MMMMotivația alegerii acestei teme este necesitatea implementării sistemului de educație la


domiciliu. Acest subiect este puțin discutat și cunoscut în România. De multe ori se face confuzie
cu învățământul pentru elevii cu nevoi speciale. Deseori această alternativă este respinsă, teama
cea mai mare fiind lipsa de socializare a copiilor, care ar afecta în mod negativ dezvoltarea
ulterioară a lor și modul lor de adaptare la societate. În mod evident, respingerea cea mai
puternică vine din partea celor angajați în sistemul de învățământ instituționalizat.
Există și persoane care găsesc această alternativă ca fiind interesantă sau chiar utilă,
considerând că sistemul instituționalizat ar fi limitat și inadecvat nevoilor copiilor.
Acestă lucrare urmărește să prezinte o descriere clară a alternativei de educație la
domiciliu, în vederea implementării ei pe viitor și în România. Desigur că o astfel de schimbare
presupune perioade de modificare a mentalității, mai ales a aceleia potrivit căreia numai educația
instituționalizată este cea mai potrivită. O perioadă de timp îndelungată este necesară pentru
organizarea la nivel de legislație, implementare, monitorizare și verificare a rezultatelor. Prin
lucrarea de față nu vreau să critic sistemul instituțional de educație națională, ci doar doar să
sugerez că pentru unele familii această alternativă a educației la domiciliu este adecvată nevoilor
lor într-o mai mare măsură. Există copii pentru care ritmul predării la clasă este prea rapid sau din
contră, prea încet. O altă idee este aceea că nu tot ce învățăm la școală este util sau de interes
pentru diferiți indivizi, lipsa de interes și motivare ducând la rezultate slabe. Iar rezultatele slabe
ducând la descurajarea personală sau chiar la respingerea din partea celorlalți și detașarea a tot ce
înseamnă școală.
Nu doresc să transmit indeea că educația la domiciliu se potrivește fiecărei familii în
parte, chiar din contră, ea este mai costisitoare și necesită mai mult sacrificiu, însă aduce o
legătură mai strânsă în familie iar valorile morale sunt transmise mult mai profund. Se va vedea
mai departe dacă sistemul va întâmpina dificultăți în cazul familiilor monoparentale su cu
venituri foarte mici. De asemenea, intervin factorii legați de preferințele și convingerile
personale ale părinților sau resursele limitate de timp, care pe unii îi vor conduce spre respingerea
acestei posibilități.
Într-o societate democratică, indivizii au dreptul la controlul propriei vieți, dar mai ales la
dreptul de a opta pentru alternativa care li se potrivește lor și copiilor lor. Studiile de caz pe care
le voi prezenta vor afișa atitudinea celor care l-au ales și rezultatele pe termen lung a dezvoltării
copiilor.
Experiența în familia mea, a mătușii mele, au fost motivele pentru care doresc să
promovez acestă alternativă și pentru care am ales acestă temă. Verișorii mei sunt înscriși la o
școală în Anglia, Teach Academy, The European Academy of Christian Homeschool. Toate
materiile sunt învățate în limba engleză, au un program bine structurat, ceea ce îi ajută să fie
ordonați și organizați în programarea avtivităților și în viața de zi cu zi. Ei citesc foarte mult (în
limba engleză dar și în limba română) ceea ce-i ajută la dezvoltarea limbajului și a gândirii. Toate
acestea i-au ajutat în ceea ce privește studiul individual, rezultatele fiind mult mai ridicate în
comparație cu rezultatele celorlalți copii de vârsta lor. Viața lor socială este diversificată. Au
prieteni cu care se joacă afară, merg în tabere de vară, participă la cluburi de cercetași, studiază
instrumente muzicale, vizitează muzee, etc.
Fiind o familie religioasă, transmiterea valorilor morale a fost una dintre motivele care au
determinat familia mătușii mele să adopte această alternativă, iar al doilea motiv a fost mutarea
fracventă a domiciliului din cauza locului de muncă a soțului. El este pastor al Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea iar ea nu lucrează, ci se ocupă de educația copiilor lor.
Nu am observat prezența unor caracteristici antisociale, din contră, puteau relaționa la fel
de ușor cu adulți și copii, iar relația cu părinții era una de încredere, apropiere și ascultare.
Din aceste motive prezentate, prin această lucrare vreau să evidențiez importanța
implementării a sistemului Homeschool în România.
Școala acasă poate deveni doar o altă alternativă pentru școala de masă în timp ce pentru
cei implicați în acest sistem de educație la domiciliu poate deveni o șansă de reușită, o
oportunitate de a crea un viitor strălucit.
Capitolul 1: Cadrul teoretic

2.1. ISTORIA PEDAGOGIEI

2.1.1. ANTICHITATE

În statele Orientului Antic aşezate în regiunile marilor fluvii (Văile Nilului, Tigrului şi
Eufratului, Indului şi Gangelui) s-au dezvoltat civilitaţii a-l căror impact asupra civilizaţilor
greacă şi romană a fost considerabil. Domeniul educaţiei a fost şi el marcat de experienţa statelor
orientale, unde s-a ajuns la crearea de instituţii educative cu câteva milenii î.d.H.
Egiptul, stat cu o economie înfloritoare, a acordat multă atenţie organizării
învăţământului. Şcolile funcţionau pe lângă curţile faraonilor, unde fii aristocraţiei se pregăteau
să devină mari demnitari de stat. Cele mai numeroase şcoli erau cele care pregăteau scribii.
In perioada predinastică (mileniul IV î.d.H.) instrucţia scribului se desfăşura în familie
profesiunea de scrib transmiţându-se din tată în fiu – sau se realiza pe lângă scribii mai bătrâni.
Din timpul Regatului Mediu ( sec.XIX î.d.H.- XVII î.d.H.) funcţionau şcoli speciale pentru scribi.
Cu o durată de 12 ani ele asigurau o pregătire complexă. Viitorul scrib învăţa scrierea şi desenul,
studia aritmetica şi geometria (pentru învăţarea cu mai multă uşurinţă a calculelor aritmetice
egiptenii se foloseau de pietricele şi unele procedee de simplificat calculul). Însuşea, apoi,
cunoştinţe de istorie şi geografie şi nu în ultimul rând cunoştinţe tehnice de construcţie a
mormintelor şi piramidelor, a templelor, a palatelor.
China antică a adus un aport important în constituirea unui sistem educaţional, leagăn al
unei civilizaţii care a depăşit, în anumite privinţe continentul european. Din documente scrise
reiese că societatea chineză avea şcoli, încă din mileniul III î.d.H. Deşi scrierea chineză nu are
vechimea hieroglifelor egiptene, ea este atestată documentar din anii 2205 – 1756 î.d.H. Scrierea
chineză s-a dezvoltat în timp. Pornindu-se de la circa 2000 de semne, se ajunge, în sec. II – I
î.d.H. la 10 000 de semne. Până la obţinerea hârtiei din pai de orez, în anul 105 î.d.H., s-a scris pe
bambus, mătase.
India se numără şi ea printre societăţile antichităţii care au avut preocupări pentru
organizarea unui sistem de învăţământ. Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie
clară între cunoştinţele religioase şi cele profane, ele se împleteau. Se studia astronomia
(astrologia), medicina (magia), matematica şi se acorda o preţuire aparte, studierii limbii
sanscrite, a limbii în care s-au scris Vedele (vede – vid a cunoaşte. Vedelor li s-au adăugat
Upanişadele 800 î.d.H., opere esenţiale pentru societatea indiană) dar care nu se mai vorbea. Se
considera că numai cel care cunoştea această limbă pură dobândea fericirea eternă.
Civilizaţia greacă propriu-zisă şi transformările care le suferă în perioada „elenistică”
ocupă o perioadă de 1000 de ani. Ea constituie o adevărată placă turnantă între civilizaţiile
orientale şi cea a Romei. Civilizaţiile orientale, anterioare, adunaseră materialele constitutive
pentru dezvoltarea ştiinţei, a culturii. De la acestea, însă, grecii au împrumutat foarte mult.
Împrumuturile lor reprezintă, materialul brut. Geniul lor s-a manifestat în organizarea, pentru
prima dată, printr-un efort logic, a cunoştinţelor empirice ale înaintaşilor în ştiinţa abstractă şi în
gândirea speculativă. Situaţia este identică în domeniul educaţional. O desprindere de sistemul
oriental o întâlnim mai întâi la civilizaţia cretană.
În insula Creta s-a dezvoltat de timpuriu (2400 – 1400) o civilizaţie impresionantă prin
varietatea şi originalitatea ei. Istoricul francez E. Faure aprecia că, „la mijlocul mileniului al II-
lea cultura cretană oferise exemplul celui dintâi clasicism pe care l-a cunoscut Europa”.
Referindu-ne la problema care ne interesează subliniem faptul că sistemul de educaţie era
deosebit de cel pe care l-am constatat în statele orientale. Pin educaţie se urmărea, în primul rând
formarea omului de arme, a oşteanului. Pentru pregătirea acestuia, cretanii au organizat gimnazii
(ageli) unde se practicau exerciţii fizice, luptele, tragerea cu arcul şi se cântau cântece de vitejie.
Educaţia arhaică greacă a fost puternic influenţată de Homer prin monumentala-i creaţie
reprezentată de poemele Iliada şi Odiseea. De altfel, Platon considera că Homer a fost
educatorul Greciei. Veritabila importanţă educativă a lui Homer constă în atmosfera etică în
care–şi face eroii să acţioneze, în stilul lor de viaţă. Se poate spune că el s-a aflat la „căpătâiul
Greciei cultivate”.
Informaţii mai consistente asupra sistemului educaţional grec vizează cele două state
Sparta şi Atena, ambele fiind reprezentative pentru societatea greacă. În timp ce primul se va
transforma în simbol al reacţiunii politice, anihilând în timp forţele creatoare ale societăţii, cea
de-a doua va promova democraţia politică asigurând un climat deosebit de favorabil progresului
şi gândirii ştiinţifice.
Educaţia spartană, după fericita formulă a lui W.Jaeger, avea ca scop să formeze o cetate
întreagă de eroi, de soldaţi gata să se jertfească pentru patrie. De altfel, virtutea fundamentală şi
aproape unică a cetăţeanului statului totalitar este, în fapt, supunerea.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi tinerilor la Atena. Probabil în decursul secolului al
VI-lea aici educaţia a încetat să mai aibă caracter militar.
După mărturia lui Tucidide, atenienii au fost primii care au abandonat vechiul obicei de a
circula înarmaţi şi renunţând la armura de fier, au adoptat un gen de viaţă mai puţin dur şi mai
civilizat. Din acest moment Atena se afirmă pentru prima dată în rolul de leader în toate
domeniile. La origine, nu par să fi existat diferenţe prea sensibile în ce priveşte cultura, şi deci
educaţia diverselor regiuni ale Greciei. În secolul al VII-lea, întâlnim pretutindeni acel ideal civic
şi războinic pe care l-am întâlnit în Sparta. Un secol şi jumătate, mai târziu, atmosfera la Atena s-
a schimbat radical. Aici cultura, viaţa de zi cu zi şi nu în ultimul rând educaţia au devenit civile.
Pedagogia ateniană, ce va servi drept model şi sursă de inspiraţie pentru întreaga Grecie clasică
se orientează în cu totul alt sens decât în Sparta.
Schimbările sociale şi politice determinate şi de marea colonizare greacă din secolele
VIII-VI î.d.H au provocat transformări în sistemul de educaţie atenian. Locul unei educaţii
preponderent individuală şi militară – de tipul celui pe care o primeau eroii lui Homer – va fi luat
de educaţia colectivă, realizată în şcoli, unde grijii pentru dezvoltarea fizică, estetică şi morală i
se adaugă interesul pentru cultivarea intelectuală. Devenind mai puţin militară, în ansamblul ei
educaţia vizează formarea cetăţeanului capabil să se integreze într-o disciplină socială.
Educaţia particulară nu va dispare dintr-o dată. Prin intermediul lui Aristotel aflăm că
pedagogii vor discuta mult timp despre avantajele şi inconveniențele fiecăruia dintre cele două
sisteme. Educaţia avea un caracter particular până la vârsta de 18 ani când devenea obligaţia
statului. Legile ateniene prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de
o esenţială problemă civică.
Până la vârsta de 7 ani băieţii şi fetele erau educaţi în familie unde se aflau sub
supravegherea părinţilor. De la vârsta de 7 ani băieţii începeau să frecventeze şcoala. Fetele
continuau să fie educate în familie, unde se obişnuiau cu gospodăria.
Cultura şi educaţia grecilor erau mai mult artistice decât ştiinţifice, iar arta lor – muzicală,
înainte de a fi literară şi plastică.
Gimnaziul a fost o instituţie de învăţământ la mare cinste în lumea greacă. Pretutindeni
unde se afla o colonie grecească funcţiona şi un gimnaziu. Gimnaziile erau complexe sportive
având mai multe terenuri de sport decât palestrele şi edificii anexe, cum ar fi piscine pentru înot
cu portice, statui.
Începând cu generaţia care a urmat lui Aristotel şi lui Alexandru Macedon educaţia greacă
„a parvenit la forma sa clasică şi definitivă”. Acum rolul culturii fizice se estompează progresiv
în favoarea elementelor propriu-zise spirituale. Educaţia devine mai legată de şcoală. Şcoala se
afirmă şi se dezvoltă ca instituţie înlocuind ambianţa clubului de tineret.
Educaţia hellenistică este chiar ceea ce trebuie să numim educaţie clasică: ea este cea a
întregii lumi greceşti, când se stabilizează după cuceririle lui Alexandru Macedon şi războaielor
de secesiune ce au urmat morţii sale. Ea va funcţiona în întreaga lume mediteraniană.
Sistemul de educaţie roman a cunoscut o organizare corespunzătoare etapelor evoluţiei
statului roman.
Perioada regalităţii de la întemeierea Romei (753) până în 509 î.d.H. se caracterizează
prin proprietatea comună asupra pământului a celor provenind din vechile ginţi ale Romei -
patricienii. Cei care au venit mai târziu pe aceste teritorii, deşi dispuneau de o mică proprietate
particulară, erau lipsiţi de drepturi politice – plebeii. Economia eminamente agrară explică
trăsăturile foarte originale ale celei mai vechi educaţii romane : o educaţie ţărănească, în care
respectul pentru strămoşii se situa pe primul loc.
Instrumentul era familia. Istoricii dreptului subliniază solida construcţie a familiei
romane, autoritatea supremă cu care era investit pater familias, respectul de care se bucura mama.
În nici un alt domeniu rolul acestei celule sociale nu se manifestă mai pregnant ca în
educaţie. Influenţa mamei marchează omul pentru toată viaţa (sunt celebre numele mamei fraţilor
Gracchi – Cornelia; Attia mama lui Augustus şi a rolului lor benefic în educaţia fiilor lor). De la
vârsta de 7 ani, copilul ca şi în Grecia, ieşea de sub tutela exclusivă a femeilor pentru a intra, la
Roma, sub autoritatea tatălui. În pedagogia romană, tatăl reprezenta veritabilul educator. În
contrast cu Grecia, unde tatăl care se ocupa prea mult de copilul său era considerat ridicol. Chiar
şi mai târziu când vor exista învăţători, acţiunea lor va fi privită mai mult sau mai puţin
asimilabilă influenţei paterne. Capii vechilor familii romane gândeau la fel ca bătrânul Cato, care
prin educaţia pe care o dădea fiului său dorea „să facă o
operă desăvârşită formându-l şi modelându-l după tiparul celei mai perfecte virtuţi”. Aceeaşi
solicitudine o întâlnim şi la Cicero supraveghind educaţia fiului şi nepoţilor săi.
La vârsta de 16 ani educaţia familială lua sfârşit. În cadrul unei ceremonii solemne
adolescentul îmbrăca toga virilă. Se număra din acest moment printre cetăţeni dar aceasta nu
înseamnă că formaţia sa era încheiată.
În perioada republicii plebea a reuşit să obţină unele drepturi cetăţeneşti. Noile realităţi
politice de la Roma au contribuit la organizarea învăţământului. Se creează aşa numitele ludus-
uri, instituţii particulare de învăţământ (ludus înseamnă joc, amuzament, recreare).
Şcoala primară, unde băieţii şi fetele învăţau împreună, începea la vârsta de 7 ani. Din
secolul al II-lea î.d.H. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie ( ludi magistre) plătit de părinţi.
Copilul învăţa cititul, scrisul, socotitul şi legile cuprinse în cel 12 table.
Cerinţele vieţii socio-politice ale republicii romane stau la baza organizării învăţământului
superior care uneşte gramatica cu retorica, (la fel ca în Grecia), fiind vorba în primul rând de
învăţământul artei oratorice.

2.1.2. PEDAGOGIA CLASICĂ

Trecerea spre un învățământ realist s-a desfășurat treptat și prin luptă cu tendința clasicist
umanistă care, a păstrat în unele țări un loc mai de cinste decât școala realistă. Noile timpuri
cereau nu numai organizarea învățămăntului realist, ci și extinderea instituțiilor școlare,
cuprinderea unui număr mai mare de copii în procesul instructiv organizat.
Întemeierea statelor feudale româneşti şi afirmarea independenţei lor (în 1330 Ţara
Românească iar în 1359 Moldova) au impulsionat dezvoltarea economică şi culturală.
Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului intern şi extern, a schimburilor diplomatice cu ţările
vecine au dus la o mai intensă activitate a cancelariilor domneşti, a cancelariilor de pe lângă
administraţia târgurilor şi oraşelor. Consolidarea statului a impus cerinţa firească a ştiutorilor de
carte. Astfel a apărut o cerere de caligrafi nu numai pentru nevoile bisericii, cât şi pentru cele
laice. Existenţa unor documente domneşti din secolul al XIV-lea atestă atât existenţa unor
cunoscători ai cititului şi scrisului pe lângă curţile domnitorilor ci şi preocuparea pentru
pregătirea lor. Nu avem documente scrise care să ateste existenţa şcolilor la o mănăstire sau alta
din sec. XIII-XIV. S-au păstrat însă manuscrise despre care se ştie sigur că au fost scrise în
mănăstirile din Ţările Române. În mai multe documente bisericeşti sunt pomeniţi anagnoşti sau
citeţi care îi ajutau pe clerici în desfăşurarea ritualului religios. Ei au fost, cu siguranţă, pregătiţi
de clericii ştiutori de carte, în mănăstiri. Între şcolile mănăstireşti s-au remarcat şcoala de pe
lângă mânăstirea Neamţu şi cea de pe lângă mânăstirea Putna. Este ştiut faptul că la Neamţ s-a
desăvârşit stilul caligrafic moldovenesc. La mânăstirea Putna, în vremea lui Ştefan cel Mare
(1470) s-a organizat şi s-a dezvoltat un sistem de şcoli şi de ateliere similar celui de la mânăstirea
Neamţu. Şcoala de la Putna a fost, până către sfârşitul secolului al XVII-lea o şcoală greco-
slavonă, ce poate fi comparată cu „şcolile latine” din Europa Centrală şi din Apus. Aici se studiau
discipline care în şcolile europene făceau parte din trivium şi quadrivium. Se învăţa gramatica
limbii slavone (posibil şi a limbii eline); se preda retorica. În quadrivium se preda muzica
(teoretică), astronomia şi aritmetica.
Având în vedere că o parte dintre caligrafii care redactau diverse acte din sec. XV-XVI se
intitulau gramatici se poate presupune că şcoala gramaticului, ca şcoală orăşenească pentru
societatea laică, era o realitate istorică şi pentru ţările române încă din secolul al XV-lea. În
aceste şcoli unde se preda gramatica erau pregătiţi copii şi tineri laici pentru trebuinţele
cancelariilor domneşti, ale administraţiei oraşelor. Ca discipline de bază se preda scrisul-cititul în
limba slavonă, tehnica redactării actelor.
Căderea capitalei Imperiului Bizantin a determinat pe unii oameni de cultură bizantină de
rit ortodox să-şi caute adăpost în nordul Dunării. Călugări greci şi reprezentanţi ai culturii slavo-
bizantine au găsit sprijin pentru activitatea lor în mânăstirile din Ţara Românească şi Moldova.
Un moment important în cultura noastră l-a constituit introducerea tiparului şi tipărirea
primelor cărţi slavone de către meşterul tipograf Macarie. Tipărirea cărţilor religioase a dus la o
creştere a răspândirii lor în toate ţările române.
Cea mai veche şcoală românească atestată documentar este aceea de pe lângă biserica din
Şcheii Braşovului(1495). În această şcoală se însuşeau limba slavonă, cunoştinţe de cult şi cântări
religioase necesare clerului. Era o şcoală de nivel elementar, cu un fel de curs seminarial.
Ucenicii acestor şcoli făceau parte din rândul ţăranilor liberi şi ai orăşenilor.
Însă, cu toate acestea, cel care a reușit să exprime pe plan pedagogic internațional
cerințele de dezvoltare ale societății din prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost pedagogul
ceh Jan Amos Komensky (cu numele latinizat Comenius). În Informatorul școlii materne tratează
pentru prima dată problemele educației în familie a copilului de vărstă preșcolară, școala maternă
(cum se numește educația în familie pană la patru ani) este considerată de el ca fiind factorul de
bază pentru dezvoltarea omului. Opera cea mai importantă a marelui pedagog ceh, care l-a impus
peste veacuri, rămâne Didactica magna scrisă în 1632. Aici prezintă Comenius concepția sa
asupra scopului și puterii educației, asupra educației morale (Albulescu, I., 2007).
Meritul lui Comenius constă nu numai în faptul că s-a orientat spre un conținut legat în
mai mare măsură de cerințele vieții, ci și pentru că a introdus o anumită ordine în prezentarea
acestuia în fața elevilor: treptat, gradat, concentric. În opinia sa, școala nu trebuia să pună
accentul pe erudiție ci să deschidă elevului mintea pentru priceperea și înțelegerea lucrurilor.
Trebuie subliniată și contribuția deosebită a lui Comenius în privința metodei didactice. Deși
recunoștea că aptitudinile elevilor sunt diferite, Comenius credea că întreg tineretul poate fi
educat și instruit după aceeași metodă pentru că toți trebuie să fie conduși spre același scop,
cultură, virtute, pietate și pentru că toți au aceeași natură (Comenius, 1970).
Iluminismul reprezintă expresia încrederii oamenilor în progres, în capacitatea științei de a
oferi răspunsurile pentru toate problemele lumii de atunci. Iluminismul a fost o expresie a
încrederii în capacitatea rațiunii de a pătrunde în tainele lumii, în capacitatea omului de a înfăptui
progresul.
Încrederea în puterea educației, ca și îndatorirea statului de a se ocupa de instruirea
maselor au fost două din ideile înscrise în programul de acțiune al reprezentanților iluminismului.
Idei care corespundeau aspirațiilor burgheziei în plin proces de afirmare în vestul continentului
european.
Jean-Jaques Rousseau, considerat un iluminist democrat, a pregătit prin ideile sale
Revoluția franceză de la 1789. Susținând egalitatea oamenilor în fața legii, prin urmare și a
egalității la instrucție, a enunțat o concepție interesantă asupra procesului educativ. Scopul pe
care îl urmărea pedagogul francez prin instucție nu era erudiția, ci dezvoltarea gustului pentru
știință și înarmarea cu metodele care să-i permită însușirea acesteia. Scopul meu nu este să-i dau
șiința, ci să-l învăț s-o dobândească la nevoie, să-l fac s-o prețuiască exact cât necesită și să-l fac
să iubească adevărul mai mult decât orice. Rousseau susținea multe idei înaintate legate de
formarea unui om activ, cu o gandire independentă și o religie proprie (Albulescu, I., 2007).
Revoluției franceze de la 1789 îi datorăm instituirea unei politici școlare, unei legislații
școlare unitare. Organismele de conducere ale Revoluției au constituit comitete pentru instrucția
publică, în numele cărora au fost elaborate o serie de proiecte de organizare a învățământului.
Primele proiecte au fost elaborate de nume ilustre ale revoluției: Mirabeau, Talleyrand,
Condorcet, care au încercat să aplice, în organizarea școlară principiile fundamentale ale
revoluției burgheze din Franța: egalitate și libertate. În aceaste proiecte era prezentă ideea datoriei
statului de a asigura instruirea tuturor cetățenilor (Durkheim, Em., 1972).
În Anglia, primele școli monitoriale au apărut în 1798; ele s-au răspândit și în alte țări.
Învățătorul expunea zilnic noile cunoștințe unui grup mai restrâns de elevi care, la rândul lor, le
predau în acceași zi, colegilor lor.
În Franța, spiritele liberale animate de dorința cultivării maselor, sprijineau cu entuziasm
învățământul mutual, mai ales pentru caracterul laic pe care îl avea. Foarte economic acest tip de
învățământ avea numeroase deficiențe, datorate în primul rând caracterului rudimentar al
activității monitorilor. Aceștia nu făceau decât să repete în mod mecanic ceea ce auziseră de la
învățător (Durkheim, Em., 1972).
Eficiența tehnicii didacticeera extrem de redusă. Cu toate deficiențele, învățământul
mutual a cunoscut o largă răspândire, din Apusul Europei a trecut în Răsărit, contribuind la
alfabetizarea maselor.
Sfarșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor se caracterizează în plan socio-
politic printr-o succesiune de victorii dar și înfrângeri ale burgheziei din țările Europei
occidentale, în acțiunea de cucerire a puterii politice. Cum interesele economice și politice proprii
îi impuneau asigurarea unei instrucții elementare pentru categorii largi ale populației, această
perioadă reprezintă un mare pas înainte în direcția generalizării învățământului și a dezvoltării
teoriei educației. Amploarea pe care a luat-o învățământul a atras după sine și dezvoltarea
instituțiilor de pregătire a corpului didactic. Mari teoreticieni ai educației, precum J.H.Pestalozzi,
J.Fr.Herbart s-au preocupat atât de problemele practice cât și teoretice ale învățământului.
J.H.Pestalozzi (1746-1827), elvețian de origine, a fost preocupat să găsească cele mai
simple elemente ale instrucției pe baza cărora să-i poată ridica pe copii la cunoștințele cele mai
complexe. In anul 1800 ia naștere Societatea Amicilor Educației cu scopul de a-i răspândi ideile
și sistemul de Educație. Mai mult, în anul 1801 deschide la Burgdorf Institutul de educație. În
același an îi apare lucrarea fundamentală, Cum își învață Gertruda copiii. Pentru Pestalozzi, ca și
pentru Comenius, omul devine om numai prin educație. Prin influența dirijată a societății,
considera el, sunt anihilate tendințele negative ale naturii umane dezvoltându-se cele pozitive.
Principiul fundamental al teoriei sale pedagogice îl reprezintă conformitatea educației cu natura,
cu legile naturii umane. El a urmărit să elaboreze o teorie a educației în care principiile
învățământului să fie puse în concordanță cu mersul naturii (Pestalozzi, 1977).
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea pedagogia devenise obiect de studiu în unele
universități germane, Kant însuși a predat un astfel de curs, la Konigsberg. Aceste condiții au
grăbit procesul întemeierii pedagogiei ca disciplină științifică. Un rol deosebit în această direcție
a avut J.F.Herbart (1776 . 1841). După studii de filozofie la Universitatea din Jena, și după ce a
funcționat ca perceptor într-o familie elvețiană încearcă să formuleze unele principii ale educației,
elaborând mai multe studii asupra teoriei lui Pestalozzi.
Teoria guvernării pune în evidență o anumită concepție a lui Herbart asupra copilului, pe
baza căruia el a creat un sistem de educație autoritar, care pune în centrul preocupărilor sale,
profesorul. Mijloacele guvernării sunt ocuparea și supravegherea. Instrucția sau învățământul este
cea de-a doua categorie pedagogică fundamentală în concepția lui Herbart. În concepția acestui
pedagog, învățământul, care spre deosebire de guvernare, se ocupă de viitor, urmărește două
scopuri: unul îndepărtat, constând în dobândirea virtuții, iar altul apropia, care înlesnește
atingerea scopului îndepărtat: multilateralitatea interesului. Realizarea scopului îndepărtat al
instrucției presupune însușirea ideilor morale și punerea de acord a voinței elevului cu ele.
Instrucția devine astfel mijlocul principal de realizare a educației. Herbart a enunțat această idee
într-o expresie cu valoare de categorie a pedagogiei: caracterul educativ al învățământului. El are
meritul de a fi introdus în pedagogie categoria de interes și de a fi elaborat teoria interesului în
general și a interesului multilateral în special (Herbart, J., 1806).
Teoria lui Herbart a cunoscut o largă răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
care se explică, pe de o parte, prin caracterul sistematic pe care teoria sa didactică îl imprima
instrucției, într-un moment în care numeroase țări stipulau obligativitatea învățământului primar
(Herbart, J., 1806).

2.1.3. „EDUCAȚIA NOUĂ”

„Noile educații" sunt definite în programele UNESCO, adoptate în ultimele decenii, ca


răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele lumii contemporane de natură politică,
economică, ecologică, demografică, sanitară etc. Continuturile specifice, propuse din această
perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile, dimensiunile și formele educației. Ele sunt
prezentate în termenii unor obiective pedagogice prioritare care vizează: educația relativă la
mediu, educația pentru buna întelegere și pace, educația pentru participare și democrație, educația
în materie de populație, educația pentru o noua ordine internatională, educația pentru comunicare
și pentru mass-media, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația nutritională, educația
casniăa modernă (Văideanu G., Neculau A., 1986).

"Noile educații" sunt adaptabile la nivelul fiecarei dimensiuni a educației, în funcție de


particularitățile acestora dar și de "ciclurile vieții" și de condițiile sociale specifice fiecărui sistem
educațional. De exemplu, educația ecologică sau educația relativă la mediu, poate fi integrată la
nivelul educației morale (în învățământul general), educației intelectuale îin învațământul liceal),
educației tehnologice (în învațământul profesional), ridică probleme specifice în anumite zone
sau țări ale lumii, respectiv în cadrul diferitelor sisteme sociale și educaționale. Metodologia
valorificarii "noilor educatii" vizează toate dimensiunile (intelectuală, morală, tehnologică,
estetică, fizică) și formele (formală, nonformală, informală) educației. Procesul declanșat
stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările globale, interdisciplinare, care permit
aprofundarea unor probleme sociale care cer solții concrete: pacea, democrația, justiția socială,
dezvoltarea, mediul, alimenția, sănătatea, protejarea copiilor și a tinerilor, promovarea
învățământului și a cercetării științifice.
Implementarea "noilor educații" presupune elaborarea și aplicarea unor strategii pedagogice și
sociale speciale. Ele vizează: pătrunderea "noilor educatți" în programele școlare și universitare
sub forma unor recomandări sau module de studiu independente, difuzate și prin sistemele de
comunicare moderne: televiziune, radio, rețele de calculatoare etc; implicarea "noilor educații" în
programele educaționale ca alternative proiectate în diferite formule pedagogice: module de
instruire complementară (formală, non-formală), ghiduri, îndrumări metodologice, lucrări
fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii contemporane (dezvoltarea economică,
tehnologia societății informatizate, educația permanentă, democratizarea școlii, reforma
educației): regândirea sistemelor de selectare și de organizare a informației în cadrul unui
curriculum care, fie "introduce module specifice" pentru "noile educații" integrate ca discipline
distincte în planul de învățământ (educația ecologiă, educația pentru o nouă ordine economică
internațională), fie introduce conținuturile specifice unei "noi educații" în sfera mai multor
discipline, printr-o "abordare infuzională" ( Văideanu, G., 1988).
Aceste strategii pot dezvolta și o altă tendință tipică proiectelor transdisaplinare:
abordarea unei probleme sau chiar a unei discipline de învățământ cu contribuția unor cunoștințe
metodologice provenite din direcția tuturor conținutunlor integrate generic în formula "noile
educații".

"Noile educatii" reprezintă, într-un fel, o continure a curentului pedagogic afirmat la


începutul secolului XX, sub numele de "Educația nouă".

"Educația nouă" era centrată îndeosebi asupra înnoirii raportului metodologic educator -
educat. Analiza problematicii contemporane și identificarea noilor teme de meditație au condus la
construirea în plan internațional a unor răspunsuri specifice, prin potențarea ,,noilor educații” sau
a unor noi tipuri de conținuturi: educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru
participare și democrație, educația demografică, educația pentru mass-media, educația
nutrițională, educația economică și casnică modernă, educația pentru timpul liber, educația
privind drepturile fundamentale ale omului, educația pentru o nouă ordine internațională,
educatția comunitară, etc. Este de așteptat ca această listă să se modifice (fie prin dispariția
unor ,,educații”, în măsură în care realitatea îngăduie așa ceva, fie mai degrabă prin impunerea
unor noi cerințe și coținuturi educative). Ca modalități practice de introducere a “noilor educații”,
sunt menționate trei posibilități (Văideanu, 1988): prin introducerea de noi discipline centrate pe
un anumit tip de educație (dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ);
prin crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale (module având un caracter
interdisciplinar de tipul: Conservarea și gestiunea resurselor naturale – la disciplina biologie);
prin tehnica “approche infusionnelle” (prin infuziunea cu mesaje ce țin de noile conținuturi în
disciplinele “clasice”).
Educația pentru pace și cooperare își propune promovarea dialogului și a cooperării,
îmbunătățirea relațiilor dintre comunități, formarea persoanelor pentru apărarea și salvarea păcii
și liniștii. Obiectivele educației pentru pace se înscrie pe următoarele direcții: achiziționarea unor
concepte și cunoștințe specifice problematicii propensării păcii și bunei înțelegeri ( pace,
dezarmare, cooperare, echitate, pacifism, agresiune, război, fanatism, terorism, etc.); structurarea
unor atitudini responsabile față de propria comunitate și față de umanitate (iubirea față de
aproape, solidaritatea umană, încrederea în semeni etc.)

Educația pentru pace cuprinde două laturi: combaterea ideilor și concepțiilor care
favorizează sau cultivă atitudinile ostile, agresive, rasiste, preocupere ce presupune o poziționare
activă, ofensiva, de eliminare și anihilare a propagandei agresive, razboinice; promovarea și
formarea unor condiții pașnice, de respect, înțelegere între indivizi, comunități, popoare,
dimensiune ce presupune o centrare a atenției pe cultivarea empatiei, a dragostei, a dăruirii față
de celălalt; educația pentru tehnologie și progres ce vizează formarea și cultivarea aptitudinilor
generale și speciale și a atitudinilor afective, motivaționale, deschise în direcția aplicării sociale a
cuceririlor științifice în condiții economice, politice și culturale specifice modelului societății
postindustriale de tip informațional (Văideanu G., Neculau A., 1986).

2.1.4. ALTERNATIVE EDUCAȚIONALE

Alternativele educaționale reprezintă variante de organizare școlară, care propun


modificări ale anumitor aspecte legate de formele oficiale de organizare a activității instructiv-
educative.
Proiectarea și realizarea alternativelor educaționale reprezintă acțiuni care se realizează
prin raportare la finalitățile educaționale formulate la nivelul macro, al idealului și al scopurilor
educaționale și la nivelul micro, al obiectivelor educaționale care direcționează procesul de
învățământ.
În cadrul sistemului de învățământ din România, prin inițiativele realizate la nivel central,
teritorial și local, după 1990, sunt instituționalizate următoarele alternative educaționale,
aplicabile în învățământul preprimar și primar, cu deschideri spre învățământul secundar:
Waldorf, Montessori, Step by step. O altă alternativă care nu a fost încă instituționalizată este
Home schooling.
În următoarele rânduri voi prezenta aceste patru alternative.
2.1.4.1. SISTEMUL MARIA MONTESSORI

Născută în 1870 în provincia Ancona, Maria Montessori a fost prima femeie care a
practicat medicina în Italia dupa absolvirea Facultății de Medicină a Universității din Roma în
1896. Medic fiind, Dr. Montessori a fost în permanentă legătură cu copiii și a devenit profund
interesată de dezvoltarea lor. În urma unei cercetări atente și minuțioase, ea a realizat că micuții
își construiesc propriile lor personalități pe masură ce interactionează cu mediul înconjurător.
Deasemenea ea a observat atent modul în care învățau și progresau copiii atunci când erau lăsați
să lucreze în mod liber cu materialele pe care le aveau la dispoziție (Maria, Montessori, 1977).
A studiat copii de toate rasele și culturile din numeroase țări ajungând să realizeze în cele
din urmă că legile dezvoltării umanității sunt valabile oriunde. Dr. Montessori și-a continuat
aceste observații, aprofundându-le și lărgindu-și aria de cunoaștere până la moartea sa în 1952.
Maria Montessori și-a deschis prima Casa dei Bambini ( Casa Copiilor) într-unul dintre cele mai
sărace cartiere din Roma (Maria, Montessori, 1977).
Metoda Montessori se bazează și încurajează impulsul natural al copilului de a se lăsa
absorbit și de a învăța din ceea ce îl înconjoară. Pornind de la observațiile sale, Dr. Maria
Montessori a elaborat materiale, tehnici și arii curriculare specifice, care îl ajuta pe fiecare copil
să își atingă potențialul maxim. Există 5 arii curriculare specifice învățământului Montessori:
viața practică, dezvoltare senzorială, matematică, dezvoltarea limbajului, științe și activități
culturale (Maria, Montessori, 1977).
Viața practică include acele activități care sunt efectuate în viața de zi cu zi, astfel încat atât
persoana, dar și mediul în care aceasta trăiește și își desfășoară activitatea, să fie menținute în
condiții decente. Scopul exercițiilor de la viața practică este de a-i ajuta pe copii să devină
independenți, încrezători în sine, ordonați, și să-i învețe să se concentreze. Exercițiile acoperă 4
domenii: grija pentru mediul în care își desfășoară activitatea, grija pentru propria persoană,
dezvoltarea relațiilor sociale, coordonarea și armonia mișcărilor.
Scopul exercițiilor de dezvoltare senzorială este acela de a-i ajuta pe copii să-și dezvolte cele
5 simțuri: auzul, văzul, mirosul, gustul și pipăitul. Astfel, copilul este expus unor materiale
senzoriale distincte pe parcursul perioadelor senzitive specifice fiecărei vârste. Cu ajutorul
exercițiilor senzoriale copilul poate să distingă, să ordoneze, să clasifice și să descrie impresii
senzoriale legate de lungime, înălțime, temperatură, greutate, culoare, înclinare, miros, etc.
Dr. Montessori a privit matematica ca pe un proces mental natural care începe de la un nivel
concret și progresează către un nivel abstract. Astfel, materialul matematic Montessori este de
asemenea concret, solid. Fiecare exercițiu se creează în jurul unor experiențe specifice ce
constituie baza pentru dezvoltarea în viitor a gândirii matematice abstracte.
În viața unui copil există o perioadă specifică în care acesta, în mod natural și spontan, este
capabil de a-și dezvolta limbajul în mod inconștient. Utilizănd materialul Montessori, educatorul
îl ajuta indirect pe copil să-și îmbogățească și să-și perfecționeze limbajul. Exercițiile de limbaj îi
ajută pe copii să învețe să citească și să scrie, și să conștientizeze sensul cuvintelor.
Un element important în dezvoltarea personalității copilului este contactul propriu zis cu
realitatea și capacitatea lui de a se implica efectiv în această realitate. Libertatea de care se bucură
copilul în mediul special creat îi permite să experimenteze, să observe, și să manipuleze, să
exploreze, să perceapă, să descopere și să clasifice.
Când Maria Montessori vorbește despre științele naturale, ea nu se refer ă numai la
cunoașterea fenomenelor naturale, cât mai degrabă la o relație lăuntrică cu natura. Prin
intermediul lectiilor de artă, copilul învață despre cultura sa. În cadrul acestei arii curriculare,
copiii beneficiază de lectii despre istorie, geografie, biologie, artă și muzica.
Copiii învață singuri, folosind materialele specifice, timp în care rolul educatorului este să
direcționeze, să stimuleze și să ghideze activitatea acestora. În prima instanță copiilor li se face o
prezentare a materialelor. Încet și cu mișcări precise, educatorul utilizează materialul potrivit cu
destinația sa, timp în care un grup de copii sau un singur copil îl urmărește. În timpul acestei
demonstrații, cuvintele și mișcările excesive sunt evitate, iar acțiunile sunt segmentate astfel încât
să se asigure o mai bună înțelegere a conceptului prezentat.
Decizia de a preda o anumită lecție rezultă de cele mai multe ori din observarea atentă a
copiilor, precum și din evaluarea muncii lor anterioare. Unele lecții pot fi explicate din nou, dacă
se constată că un copil are nevoie de mai multă informație.
Educatorul nu intervine atunci cand un copil e concentrat, si nu intervine decat daca a
constatat ca acesta are nevoie de ajutor, nu stie ce sa faca, sau ii deranjeaza pe ceilalti colegi.
Ajutorul pe care un educator Montessori il ofera copilului este intodeauna extrem de limitat - atat
cat sa se asigure ca acesta a iesit din impas. Copilul nu este corectat atunci cand greseste. Se
considera ca inca nu ajuns sa stapanesca suficient conceptul respectiv iar materialul va fi strans
si reluat cu alt prilej, dupa o lectie individuala, ori dupa o anumita perioada de timp (Maria,
Montessori, 1977).
Educatorul Montessori nu pedepsește copiii niciodată dar nici nu le oferă recompense. Se
consideră că singura recompensă de care are nevoie un copil este cea provenită din mulțumirea de
sine, din faptul ca a realizat un lucru bun și corect, bazându-se pe propriile lui puteri.
În cazul în care un copil îi deranjează pe colegii lui sau se comportă într-un mod care
afectează armonia și ordinea din clasă, acesta va fi luat de către educator și dus într-un loc retras
de ceilalți copii. I se va asigura jocul favorit dar va fi lipsit de libertatea de a se deplasa prin clasă
dupa voința proprie. Educatorul va veni din când în când și îi va adresa cuvinte blânde de
simpatie sau ajutor, în cazul în care are nevoie. Se consideră ca lipsa libertății de mișcare și
tratarea copilului ca pe un bolnav este suficientă pentru a-l face să înțeleagă că a greșit.

2.1.4.2. SISTEMUL WALDORF

Pedagogia Waldorf este o formă de învăţământ bazată pe metode antroposofice de predare şi


educare. Prima şcoală Waldorf a fost întemeiată în 1919 în Stuttgart, Germania, şi a fost condusă
de un colectiv de dascăli pregătiţi de Rudolf Steiner. De atunci numărul şcolilor Waldorf
(denumite uneori şi şcoli Steiner) a crescut progresiv, astfel încât în prezent reprezintă unul din
cele mai răspândite tipuri de pedagogie independentă din Europa şi America de Nord (Lanz,
Rudolf, 1994).
Metodica şcolilor Waldorf este bazată pe o serie de noţiuni despre dezvoltarea omului în
domeniile trupesc, sufletesc şi spiritual, ce sunt menite să îi ofere dascălului înţelegere pentru
fiinţa lăuntrică a copilului. Acestea rămân însă numai metode de lucru şi nu devin conţinuturi
propriu-zise de predare. De pildă, se consideră că fiecare copil parcurge o dezvoltare în septenarii
(perioade de câte 7 ani) şi în funcţie de caracteristile acestora se stabilesc unele aspecte ale
desfăşurării educaţiei.
Concepţia pedagogică a şcolilor Waldorf susţine că numai printr-o predare corespunzătoare
necesităţilor interioare ale fiecărei vârste se poate ajunge la o dezvoltare a omului în sensul
libertăţii, motiv pentru care a fost supranumită "educaţie pentru libertate". Această denumire nu
trebuie totuşi greşit înţeleasă, nefiind vorba de un învăţământ ce acordă o libertate deplină
copilului, ci de o pregătire în vederea dobândirii unei gândiri independente, odată cu maturitatea
(Lanz, Rudolf, 1994).
Profesorii sunt cei care ˝reprezintă˝ pedagogia, folosind-o. Fiecare profesor ar trebui să aibă
întotdeauna prezentă evoluția individului și a umanității, deoarece participă în mod activ la
amandouă. Tot el trebuie să știe care sunt cauzele intime care acționează în natura omenească cu
sopul de a integra ființa omenească în viața socială. El acompaniază aceeași clasă din primul an
până în al optulea an, predând materiile tradiționale. Predând mai multe materii, profesorul poate
să-și atingă scopul sub diverse unghiuri, descoperind vocațiile și slăbiciunile elevilor. Pentru a-și
cunoaște mai bine fiecare elevi, el va cultiva contactul cu părinții. Elevul Waldorf învață de la
persoane și nu din cărți; el nu caută cunoștințe, ci trăiri și cel care le transmite este profesorul
(Lanz, Rudolf, 1994).
Ideal ar fi ca profesorul Waldorf să fie înzestrat cu următoarele calități: o cunoaștere profundă
a ființei omenești. Acesta presupune în mod automat cunoașterea antropozofiei și a dezvoltării
ființei omenești în timpul septeniilor. Dragostea ca bază a comportamentului social în legătură cu
elevii. Aceasta va decurge automat din fondul spiritual al pedagogiei Waldorf. Calități artistice
(fantezie, creativitate). Profesorul trebuie să privească fiecare oră ca pe o operă de artă, căutând
sursele de inspirație în interiorul său și nu în cărți. Un profesor care ar folosi o carte didactică
într-o oră, ar fi de neconceput într-o școală Waldorf, căci regula este de a expune materia cu
propriile sale cuvinte. De asemenea, elevii nu recurg la cărți didactice pentru a studia, ci își fac
propriile ˝cărți˝ adică niște caiete bine alcătuite și ilustrate, care conțin esențialul lecției predate
(Lanz, Rudolf, 1994).
Elevii reprezintă scopul și rațiunea existenței școlilor Waldorf, acestea angajându-se într-o
sarcină individuală cu fiecare dintre ei. Cum practic componența clasei nu se schimbă în toți
acești ani, spiritul comunitar va fi foarte pronunțat. În afara prieteniilor ce apar, piesele prezentate
ca rezultat al unui efort comun, excursiile făcute în grup, creează legături de nedistrus, acestea
întinzându-se și asupra familiilor elevilor. În situația copiilor mai dificili, apare ˝arta˝
educatorului. Acesta nu trebuie niciodată să pedepsească în mod negândit. Pedeapsa trebuie
simțită ca o consecință logică a actului.
Evaluarea nu se realizează prin intermediul numerelor, ci printr-o caracterizare calitativă.
Buletinele anuale, în care profesorul face o expunere destul de extinsă despre ˝biografia˝ școlară a
elevului în timpul anului, sunt adresate părinților pentru ca aceștia să aibă o imagine fidelă
propriului lor copil. Când autoritățile de învățământ o cer, școala face o evaluare cantitativă pe
care o menține în secret și o oferă elevului sau părinților doar în momentul în care studiile se
încheie.
O școală Waldorf completă cuprinde douăsprezece clase, împărțită în două cicluri, de câte
opt, respectiv patru ani. Există câteodată un al treisprezecelea an care servește ca an preparator
pentru examene oficiale de absolvire a ciclului de doisprezece ani de studii, când aceste examene
sunt necesare. Toate materiile sunt obligatorii pentru toți elevii – putând câteodată să existe
opțiuni între diversele activități artistice și între limbi străine. Întregul efort al pedagogiei
Waldorf în școală ar fi un eșec, dacă nu s-ar sprijini pe părinți, adică pe căminul lor. Contactul
între școală și cămin este o preocupare constantă și se cultivă prin: reuniuni periodice ale tuturor
părinților cu toți profesorii unei clase, cursuri pedagogice și artistice pentru părinți, serbări,
concerte, prezentări, excursii, etc. Materiile sunt: limbajul, istoria, geografia, limbile străine,
matematica și geometria, materiile științifice (științe), artele, munca artizanală și profesionalizată,
activități corporale, grădinăritul, desenul formelor și religia (Lanz, Rudolf, 1994).
Există diferite forme pentru a se instituționaliza cooperarea și reprezentarea intereselor
părinților. Într-un fel neformal, contactul dintre părinți și școala apare în conversațiile particulare
cu profesorii și în reuniunile părinților fiecărei clase, realizate cel puțin o data pe semestru. În
multe școli, părinții sunt în mod automat membrii ai societății susținătoare. În alte școli există un
Consiliu de Părinți care are grijă să apere interesele comune ale părinților: taxe, transport
colectiv, anumite serbări. De îmbinarea armonioasă a activității părinților și de munca pedagogică
a părintților va depinde spiritul ce domnește într-o școală, ca și mediul propice pentru realizarea
scopurilor sale.

2.1.4.3. SISTEMUL STEP BY STEP

Educaţia tradiţională este concepută ca o artă de-a conduce copilul spre asimilarea normelor
societăţii civilizate prin reproducerea sistemului socio-cultural existent. Implicit, pedagogia
tradiţională consideră că la o anumită vârstă copiii vor trebui să acumuleze o anume calitate şi
cantitate de cunostinţe şi să poată asimila anumite comportamente (Cerghit, I., 2002)
În acest sistem copilul învaţă prin reproducerea modelului dat. Educaţia este
generalizatoare, egalizatoare, după un model, care nu este întotdeauna înţeles de către copil cu
toate că este probat şi acceptat de către adulţi. Performanţa rezultată se evaluează, prin notare.
Astfel nota prin judecata de valoare asociată devine „vină” sau ”merit” ale copilului.
În sens modern, educaţia se bazează pe achiziţiile psihologiei dezvoltării copilului şi vizeată
cultivarea tuturor calităţilor potenţiale ale acestuia. Cercetările contemporane privind dezvoltarea
ne spun că persoane diferite se dezvoltă în ritmuri diferite şi că există perioade critice
individualizate de dezvoltare.
Copilul învaţă prin descoperire în interacţiunea sa cu mediul. Interacţiunea cu mediul şi
motivaţia explorării este cultivată de pedagog. Metodele şi mijloacele de explorare şi cunoaştere
ale copilului sunt individuale, adesea neaşteptate, originale. Educaţia este individualizată, copilul
mege spre cunoaşterea lumii înconjurătoare şi identificarea comportamentelor utile, pe căi
personale. Performanţa intr-un domeniu de dezvoltare este în acest caz, de comparat doar cu
celelalte aspecte ale dezvoltării copilului şi cu propria performanţă sau abilitate anterioară, nu cu
un standard extern. Comparaţia cu el însuşi în performanţele anterioare o face atât copilul cât şi
pedagogul, aceasta fiind una din motivaţiile descoperirii şi progresului individual. În plus copilul
descoperă efectele şi mijloacele colaborării şi negocierii cu semenii în locul unei competiţii pe
criterii standard impuse de adulţi (Cerghit, I., 2002).
În locul unei relaţii inegale educator – copil, alternativa Step by Step consideră copilul ca o
persoană demnă de respect, unică si caută să-i asigure o continuitate individuală în dezvoltare,
precum şi practici de dezvoltare adecvate, specifice lui. Cooperarea şi colaborarea au drept scop
verificarea demersurilor şi experienţelor individuale de descoperire a lumii şi valorizarea lor. Step
by Step caută să se asigure că orice copil achiziţionează şi dezvoltă aptitudini fizice, cognitive,
emoţionale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale şi practice pentru a participa la o societate
democratică, deschisă (Cerghit, I., 2002).
Procesul de învăţământ este centrat pe copil, educaţia este individualizată. Predarea este
orientată în funcţie de necesităţile copilului. Învăţarea se produce prin descoperire individuală,
aceptându-se şi încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor şi în
cunoaştere (ex. Scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare şi cunoaştere,
încurajarea experimentelor de descoperire, etc.).
Învăţarea se face în ritmul propriu al copilului. Comparând sistemul de lucru tradiţional cu
producţia pe o bandă rulantă, fiecare copil este obligat să lucreze în viteza impusă de bandă. Ea
poate corespunde vitezei de lucru a unora, dar poate fi prea rapid pentru unii, ori prea lentă şi
plictisitoare pentru altii, mai iuţi. În plus, fiecare dintre executanţi va trebui să facă doar o
acţiune limitată şi standardizată, neputând inventa, învăţa sau înţelege în stil propriu. Când e
vorba de viteză de dezvoltare a copiilor este esenţial respectarea stadiului individual al dezvoltării
fiecărui copil al atenţiei de care e capabil fiecare copil pentru achiziţia corectă, şi înţelegerea
completă a sarcinilor şi a modalităţilor de rezolvare a lor.În alternativa Step by Step
individualizarea este facilitată şi de organizarea clasei pe centre de activitate (Cerghit, I., 2002).
Elevii au posibilitatea de a alege sarcina şi centrul la care doresc să îşi înceapă munca. Step
by Step îl încurajează pe copil să înveţe a învăţa, şi a înţelege. În caz contrar cei mai mulţi copii
vor renunţa să înţeleagă o acţiune impusă, acceptând doar să o reproducă.
Organizarea clasei Step by Step este un element esenţial în individualizarea educaţiei. Aici
copiii învaţă în centre de activitate. Acestea sunt zone delimitate ale clasei, dotate cu material
didactic specific unei activităţi în care un număr mic de copii se confruntă, individual sau în grup,
cu sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. O clasă conţine obligatoriu: un centru de citire, un
centru de scriere, un centru de ştiinţe, un centru de matematică, un centru de artă şi un centru de
construcţii. Centre facultative pot fi imaginate de învăţător.

2.1.4.3.1. PARTICIPAREA PĂRINȚILOR LA EDUCAȚIA COPILULUI

Step by Step consideră părinţii ca primii învăţători ai copilului, parte din procesul de
învăţământ. Părinţii sunt invitaţi să participe efectiv la clasă, la procesul de educaţie, bineînţeles
sub auspiciile unei colaborări cu învăţătorul. Prezenţa unui părinte în clasă este un fapt firesc, nici
festiv, nici perturbator. Poziţia „umăr la umăr” a educatorului cu copilul în centrele de activitate
facilitează această participare. Lecţiile tematice unde un părinte poate aduce mai viu elemente din
sfera lui de activitate îl pot transforma în personaj principal în educaţie.
Programul Step by Step pentru clasele primare crede în responsabilitatea colaborantă a
părinţilor şi a şcolii în asigurarea succesului fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare.
Profesorul trebuie să comunice părinţilor că şcoala va coopera cu ei pentru a fi locul în care
copilul să vină cu plăcere.
Cercetarea a arătat că efectele unei astfel de colaborări se regăseşte în dezvoltarea
personală şi intelectuală a copilului. Copiii se simt mai importanţi atunci când îi văd pe părinţi
implicaţi în activităţile din şcoală.
Copiii înţeleg că adulţii importanţi din lumea lor au grijă de ei. Atunci când un program
tratează părinţii ca parteneri activi ai profesorului, acest lucru determină copiii să acţioneze în
mod corespunzător.
Părinţii sunt văzuţi ca outsideri şi nu sunt implicaţi. Comunicarea cu familiile apare în primul
rând doar când există o problemă. Parinţii au o zi fixată pentru a vizita şcoala iar implicarea lor
în activitatea şcolară este legată de supravegherea temelor. Comunitatea este văzută ca fiind
separată de şcoală, părinţii fiind văzuţi ca primii învăţători şi parteneri. Comunicarea cu familiile
începe la începtul anului scolar şi se concentrează pe fixarea obiectivelor de conlucrare şi
planificare pentru fiecare copil. Părinţii sunt bineveniţi la şcoală oricând rolul lor fiind acela de a
completa studiile clasei.
Legatura părinte-şcoală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă creează încrederea
reciprocă. Pentru a lansa un parteneriat adevărat cu părinţii, profesorii pot începe prin a se gândi
la ce pot învăţa ei de la părinţi despre copiii lor. Programul Step by Step pentru clasele primare
consideră părinţii drept cei mai importanţi consultanţi în înţelegerea mai bună a fiecărui copil.
Pentru ca o comunicare în ambele sensuri între părinţi şi profesori să aibă succes, profesorii
trebuie să foloseasca metode eficiente de ascultare. Ascultarea atentă a părinţilor trimite mesaje
de valoare pentru stabilirea unei relaţii deschise, susţinută de ambele părţi.
În Programul Step by Step pentru clasele primare, convorbirile între părinte şi profesor au loc
regulat pentru a asigura o permanentă comunicare privind progresul fiecărui copil. Scopul acestei
întalniri este de a face cunostinta. În acest moment, profesorul întâlneşte copilul şi părinţii,
ascultă ceea ce părinţii îşi doresc pentru copiii lor în următorul an şcolar, şi stabileşte o relaţie
prietenoasă, deschisă care va continua pe parcursul anului (Cerghit, I., 2002).
Pe măsură ce colaborează, profesorul învaţă de la părinţi să stabilească obiective pentru anul
respectiv. Este important să amintim că respectul şi confidenţialitatea trebuie menţinute atunci
când se discută astfel de subiecte în prezenţa copilului. Adulţii trebuie să fie discreţi în
conversaţiile lor.
Atunci când familiile sunt activ implicate viaţa şcolii, profesorii, părinţii şi copiii, toţi
beneficiază. Profesorii creează o atmosferă deschisă pentru implicare prin încurajarea părinţilor
de a pune întrebări, a face vizite în timpul orelor şi de a-şi împărtăşi interesele şi abilităţile lor.
Participarea familiei ajută pe profesori la atingerea obiectivului privind individualizarea. Doar
prin comunicarea cu părinţii profesorii pot strânge informaţii despre fiecare copil din clasă.
Implicarea părintelui oferă profesorilor şansa de a fi mai puţin izolaţi în clasă. Profesorii şi
părinţii se pot ajuta reciproc la alegerea şi organizarea activităţilor interesante şi a proiectelor
pentru copii. Când părinţii se simt implicaţi în procesul instructiv educativ, ei ajung să aprecieze
eforturile profesorului în prezentarea unei modalităţi noi, interesante de predare şi învăţare.
Entuziasmul lor generează idei noi şi asteptări certe pentru copiii lor. Pentru ca profesorii să fie
cu adevărat deschişi faţă de părinţi, profesorii de asemenea trebuie să creadă ca prezenţa şi
implicarea părintelui este benefică.
Pentru a acţiona în spiritul acestei convingeri, profesorii trebuie să facă primul pas prin
invitarea unui părinte într-o activitate în clasă. Cu un părinte voluntar profesorul poate coordona
mai multe activităţi oferind astfel copiilor o varietate de opţiuni şi posibilitatea lucrului în grupuri
mici. Când părinţii sunt implicaţi în activităţile din clasă, profesorii au ocazia să observe în
primul rănd cum motivează părintele pe copii, cum îi ajută să rezolve problemele, cum îi ajută să
abordeze o sarcină şi cum împărtăşesc interesele speciale şi hobby-urile.
Atunci când există o colaborare adevarată între profesori şi părinţi, decurg rezultate
pozitive: se dezvoltă încrederea reciprocă, părinţii şi profesorii lucrează în echipă pentru a crea o
experienţă unică, interesantă de învăţare pentru toată lumea și nu în ultimul rând oferă copiilor
modele de echipe cooperante.
Părinţii îşi pot ajuta copiii să devină elevi mai buni printr-o varietate de modalităţi. Idei
menite să sprifine implicarea părinţilor în dezvoltarea intelectuala a copiilor lor. Convingeţi copiii
că sunt capabili, destepţi care sunt evaluaţi pentru competenţele lor. Vorbiţi despre învăţare şi
idei; ascultaţi-vă copiii atunci când vă împărtăşesc gândurile lor, chiar dacă sunteti implicaţi în
rutina zilnică. Ajutaţi-i să-şi cunoscă şi să-şi urmăreasca interesele. Aceasta este vârsta la care
copiii îşi descoperă un hobby sau încep o colecţie. Discutând cu ei despre lucrurile care vă
interesau când eraţi de vârsta lor îi puteţi încuraja foarte mult. Citiţi cu voce tare împreună cu
copiii dvs în fiecare zi sau cât de des posibil. Stabiliţi o ordine şi reguli pentru joacă, teme de casă
şi culcare. Oferiţi un loc liniştit pentru temele de casă.
La vârsta de zece ani, copiii se află în perioada de creştere îndreptându-se spre
preadolescenţă. Astfel se recomandă o oră regulată de culcare, care să asigure copilului cca nouă
ore de somn. Faceţi cunoştintă cu prietenii lor şi cu părinţii acestora şi continuaţi comunicarea
deschisă cu şcoala. Informaţi profesorii despre schimbările şi evenimentele importante din viaţa
familiei, care ar putea afecta conduita în clasă sau capacitatea de învăţare. Implicaţi copiii în
treburile casnice zilnice. Aprecierea de sine este consolidată atunci când copiii ştiu că apreciaţi
ajutorul lor. Copiii la această vârstă trebuie să poată urmări directive multiple. Daţi directive clare
şi convingeţi-vă ca au fost înţelese. Copiii pot fi de ajutor acasă în diverse situaţii: să aranjeze
masa, să-şi asume responsabilitatea pentru o sarcină casnică frecventă, să ajute la gătit, să
pregătească daruri, etc.
Încurajati copiii să scrie într-o varietate de forme, în diferite scopuri, ca de exemplu: o
scrisoare de prietenie la vreo rudă, un răspuns de mulţumire pentru un cadou sau o vizită, un
jurnal zilnic sau o reţetă a mâncării preferate.
Cereţi copiilor să motiveze deciziile sau opiniile lor: De ce preferi aceasta? Din ce motiv
ai decis să faci aşa? Care este parerea ta referitoare la povestea pe care am citit-o? De ce crezi ca
s-a întâmplat aceasta? Ce ai crezut când ai rezolvat problema aceea?
Toate familiile işi doresc fericire şi succes pentru copiii lor. Părinţii pot asigura succesul
copiilor lor manifestand un interes active în interesele lor şi apreciindu-i pentru aceleaşi calitati
care şi le apreciaza ei.

2.1.4.4. SISTEMUL HOMESCHOOLING

Învățământul la domiciliu poate fi definit ca o alternativă educațională prin care parinții își
asumă responsabilitatea privind educația academică (școlară) a copilului. Studii realizate recent
arata ca din anii 1990 și pană în prezent, între 250 000 și 300 000 de copii de varstă școlară
beneficiază de sistemul homeschooling (Învățământul la domiciliu,
http://www.suntparinte.ro/invatare/62-gimnazial/2889-invatamantul-la-domiciliu-homeschooling,
2010)
Cine sunt părinții care aleg acest mod de învațare pentru copiii lor? În general, aceștia se
împart în două categorii: părinții religiosi, care prefera să-și mențină copiii alături pentru a le
oferi o mai profunda disciplină religioasă și părinții ”new age”, cu o perspectivă modernă asupra
educației. Aceștia aleg educația la domiciliu pentru a beneficia de avantajele oferite de
homeschooling.
Iată câteva caracteristici ale acestui sistem educațional: predarea la domiciuliu respectă
planul național de învățământ; elevul aflat într-un astfel de mediu de învățare este obligat, la
intervale regulate, sa dea o serie de testări și examene pentru a i se evalua cunoștințele acumulate
într-o anumită perioadă de timp; examenele se desfășoară într-o instituție acreditată sau într-o
instituție de învățământ recunoascută de organele de stat; elevul are posibilitatea de a-și organiza
materia în așa fel încât să o parcurgă mai repede și poate chiar să dea examenele finale mult mai
rapid decât colegii de aceeași generație; metodele de predare sunt diversificate, începând cu cele
convenționale (cursuri prin corespondență, de exemplu) și continuând cu cele neconvenționale,
care pun mai mult accent pe partea practică și efort mai crescut din partea elevului pentru a
dobândi informația.
Există două feluri de homeschooling: unul legalizat, în multe țări din lume, și unul ca
oportunitate neîmplinită în România. De aceea avem astăzi cetățeni români care și-au înscris
copiii la școli din Ungaria sau din alte țări care permit aceasta.
Homeschooling-ul poate reprezenta o oportunitate pentru acei părinți care doresc un
mediu aparte (fizic și moral) pentru copiii lor. De asemenea, poate reprezenta o șansă pentru
acei copii imobilizați. Dar această formă de învățământ nu trebuie privită ca o nouă problemă a
învățământului nostru, ci precum o soluție pe un anumit palier al lui, sau ca o afacere. Statul, în
cel mai bun caz, poate economisi niște bani iar unii parinți ar putea fi multumiți că li s-a ascultat
o cerință importantă.
Există numeroase studii, realizate mai ales în SUA, care încearcă să demonstreze
superioritatea unuia sau altuia dintre sisteme, însă nu se contureaza o idee clara în acest sens.
Astfel potrivit unora dintre aceste studii, performanțele elevilor care învață acasa sunt în general
mai bune decat performanțele elevilor cuprinși în școlile tradiționale, însă aceștia din urmă au
șanse mai mari să fie acceptați în universități pe motiv că tinerii care au învățat acasă pot avea
probleme de socializare.
Educația la domiciliu presupune ca unul dintre părinți să renunțe la slujba pentru a putea
preda. Mai mult, responsabilitatea ce cade pe umerii părinților este extrem de mare, în lipsa unei
educații corespunzatoare, copilul poate ramane în urma colegilor săi, cu toate consecințele care
decurg de aici.
În ce priveste Romania, legea nu reglementează acest tip de educație, însă pe de altă parte,
, ceea ce tot un fel de homeschooling reprezintă.
1.2. ȘCOALA ACASĂ
1.2.1. DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE CONCEPTULUI DE
„ȘCOALĂ ACASĂ”

Termenii cei mai cunoscuți pe plan internațional cu referire la


educația făcută la domiciliu de către părinți sunt „home school” (SUA),
„home education” (Marea Britanie) sau „home learning”.
Home schooling este definit ca formă alternativă de educație în care
copiii sunt instruiți acasă mai degrabă decât în școli publice tradiționale sau
școli private. Copiii educați acasă sunt instruiți de părinți, aparținători legali
sau tutori ( Gaither, Milton, 2008).
Ceea ce înseamnă acest fenomen este furnizarea de educație de către
părinți la domiciliu si neparticiparea sau participarea limitată la orele de curs
din cadrul școlilor publice sau private, din sistemul instituționalizat. Învațarea
se face, în afară de lecțiile din manuale în cadrul studiului individual , și prin
lecții private, vizite la muzee, ieșiri în natură, studierea de cărți și publicații
pe teme specifice, prin realizarea de proiecte practice, investigații proprii
despre anumite subiecte, prin programe pe computer oferite de furnizorii de
curriculum sau participarea la lecții de tip „forum” prin internet.
Întreaga activitate este supravegheată de părinti fără însă ca aceștia să
dorească neapărat să suplinească în totalitate un profesor sau să își atribuie
pregătirea pentru orice subiect. Programul de lucru este foarte variat și
flexibil. Acest sistem oferă avantajul de a alege ceea ce se potrivește fiecărei
familii în parte. De asemenea nu există un ritm impus de parcurgere a
materialelor. Totuși, trebuie să existe o structură pentru păstrarea
consecvenței și metode de evaluare care să fie aplicate in mod corect, pentru
a se înregistra progresul făcut.
În țara noastră, alternativa s-ar înscrie sub forma „învățământ la
distanță”, care este implementată deocamdată doar pentru studiile
superioare.
Dintre personalitățile marcante care care au fost învățate de părinți
acasă, pot fi menționați George Washington, Thomas Jefferson, Abraham
Lincoln (președinți americani), Thomas Edison, Alexander Graham Bell
(inventatori), Mark Twain, Blaise Pascal, Albert Einstein, Leonardo da Vinci,
Justin Timberlake, Christina Aguilera si multi altii (Famous Homeschoolers,
hppt://www.succesful-home-schooling.com/famous-homeschoolers.html,
2009)
1.2.2. EVOLUȚIA ISTORICĂ PÂNĂ ÎN PREZENT

• EDUCAȚIA ACASĂ – ÎN AMERICA

În prezent, răspândirea cea mai mare a acestui sistem este în Statele Unite ale Americii. O
scurtă prezentare a istoricului răspândirii poate fi utilă înțelegerii acestei alternative. Fără a fi un
fenomen nou în sine, școala acasă este văzută din această perspectivă a unei noutăți astfel încât ea
provoacă sentimente de curiozitate dar și controverse.

Până la mijlocul secolului al XIX – lea, societatea americană, în mare parte agrară, avea
un stil de viață centrat pe familie. Educația avea loc acasă iar școlile sponsorizate de guvern erau
o raritate. Prin implicarea în lucrul de fiecare zi, copiii colectau informații despre cultivarea
hranei, construcții, îngrijirea animalelor, producerea de unelte de haine, săpun si alte resurse de
care aveau nevoie. Se poate ca sistemul aducațional modern să se fi lansat odată cu prima lege de
obligativitate a învățământului în statul Massachusetts în 1852, cuplată cu trecerea de la o
societate agrară la una industrială (Dobson, Linda, 2000).

Este dificil de stabilit cu exactitate de unde a început mișcarea prezentă de școală acasă.
Aproape sigur, inițiatorii ei au fost reformatori educaționali și autori care, în anii 1970 au pus la
îndoială atât metodele școlilor cât și rezultatele lor. În anii 1980, schimbările în legislația cu
privire la taxele pentru școlile confesionale au dus la închiderea a sute de școli mici. Dintr-o data,
părinții acestor elevi au fost nevoiți să aleaga între școlile de stat si homeschooling. Aceste
familii au constituit ce de-al doile val de școlarizare acasă și au beneficiat de reorientarea
furnizorilor de curriculum religios care a început să publice materiale speciale pentru ei. Însă în
prezent, există o mare varietate de moduri în care guvernul SUA controlează desfășurarea
procesului educațional. Unele state au o legislație mai strictă, altele oferă mai multă libertate de
deciize familiilor. Sunt state liberale ca New Jersey, Texas, Alaska, care nu cer decât un
minimum obligatoriu de 180de zile de școală pe an, dar nu solicită vreo dovadă că elevul este
educat sau că este la nivelul menționat de părinți. La polul opus sunt state ca Vermont, New
York, Pennsylvania, unde părinților li se cere să aibă studii superioare și să-și înregistreze copii,
să aibă un curriculum aprobat, și să se supună testărilor cerute de guvernul local ( Homeschool
rules and regulations by state, hppt://www.brighthub.com/education/k-12/articles/6167.aspx,
2009).

• EDUCAȚIA ACASĂ – ÎN EUROPA

Sunt țări în Uniunea Europeană unde educația la domiciliu este legală și altele în care
acest sistem nu a fost încă aprobat, dar se practică. În Austria, Finlanda, Ungaria educația la
domiciliu este legală. In Spania, Olanda, Cipru sau Germania, guvernul n-a aprobat scoaterea
copiilor din sistemul de învățământ obligatoriu. Chiar dacă părinții nu pot fii împiedicați să
aleagă acest sistem la distanță, totuși copiii spanioli astfel educați nu pot susține examenul de
bacalaureat (Homeschool rules and regulations by state,
http://www.brighthub.com/education/articles, 2009).
În Austria, părinții își pot educa acasă copiii dacă îi înregistrează la o școală locală. În
luna mai a fiecărui an copiii sunt examinați, iar dacă nu trec acest examen, trebuie să se reînscrie
la școală și să repete anul (Homeschool rules and regulations by state,
http://www.brighthub.com/education/articles, 2009).
În Franța, familiile care aleg acestă alternativă trebuie să își înscrie copiii la două
autorități: la Primărie și la Inspectoratul Academic. Copiii sunt verificati bianual pentru a
monitoriza evoluția lor, obligatoriu de la vârsta de opt ani.
Constituția Irlandei garantează dreptul la educație și în anul 2000 s-a aprobat Education
Act, document care precizează care sunt condițiile în care se desfășoară educația. Acest act cere
părinților ca în urma înregistrării copiilor lor, să precizeze care va fi conținutul educației propusă
pentru copii, ce materii vor fi folosite și care va fi timpul alocat. Un reprezentant al autorităților
va inspecta modul în care se va realiza activitatea de educare (Education,
hppt://www.henireland.org/ewa2000.html, 2009).
În Marea Britanie se numeste Elective Home Education, pentru cei care optează pentru
educația la domiciliu din alte motive decât cele de sănătate sau carieră. Unele surse estimează că
în ianuarie 2009 erau aproximativ 55.000 de copii educați în afara școlii (Education,
hppt://www.henireland.org/ewa2000.html, 2009).
Deși educația la domiciliu nu este recunoscută în Olanda, un număr semnificativ de
familii au reșit să obțină scutirea de înregistrarea obligatorie la o școală. Această scutire cade sub
incidența articolului 5, clauza b, din Legea Educației Obligatorii, care menționează că părinții
sunt scutiți de înscrierea copilului atunci când obiectează față de orientarea educației oferite de
toate școlile de pe distanța rezonabilă de domiciliu. Această orientare s-ar referi la religia pe baza
căreia a fost fondată școala. În general, această cerere se depune înainte de împlinirea vârstei de
cinci ani (Legea Educației în Olanda, http://www.thuisonderwijs.nl/english/, 2009).

• EDUCAȚIA ACASĂ – ÎN ROMÂNIA

Înainte de apariția școlilor de tip instituție, educația nu era oferită de părinți, ci de către
biserică sau de către meșteșugari, în cazul meseriilor practice. Părinții din familii nobile angajau
tutori pentru copiii lor. Alții erau trimiși la mănăstiri pentru o educatie religioasă, care implica și
însușirea deprinderilor de scris și citit. Este dificil de identificat în ce măsură educația formală se
realiza de către părinți în țara noastra în trecut, pentru că nu există documente ale unei cercetări
anterioare, iar în timpul comunismului acest lucru ar fi fost contrar viziunii asupra educației care
trebuie să uniformizeze și să fie potrivită intereselor statului.
În Transilvania, educația institutionalizată a apărut încă din secolul al XIV-lea, când
existau școli primare organizate de sași aproape în fiecare comună. În Muntenia, sunt date că
învățământul superior a început la sfârșitul secolului al XVII-lea, atunci când a fost fondată
Academia Domnească de la București in anul 1694 de către Costantin Brâncoveanu, domnitorul
Țării Românești (Repere istorice, http://www.unibuc.ro/ro/main_rhist_ro, 2009).
În prezent, conform Hotărârii de Guvern unii elevi cu cerințe educative speciale pot fi
școlarizați la domiciliu. Alternativa educației la dommiciliu din motive altele decât cele medicale
este o mișcare foarte nouă și practicată de un număr mic de familii, unele dintre ele având
cetățenie dublă și calificându-se automat pentru acest sistem (Crina, Tudorică, 2010).
Mass-media a început să semnaleze aceste evenimente și să ridice problema eficienței
acestei opțiuni. Se discută posibilitatea ca ea să devină o alternativă pentru problemele pe care le
întâmpină educația instituționalizată sau cu care se confruntă unele școli din România.

•AVANTAJELE EDUCAȚIEI LA DOMICILIU

Fiecare copil are abilități și potențialuri care trebuie dezvoltate și valorificate. Copiii se
maturizează și se dezvoltă în ritmuri diferite și în direcții diferite, fiind nevoie ca toate diferențele
să fie luate în considerare în selectarea cursurilor de studiu. Ar fi nevoie de o proiectare specială a
pachetului de studiu și acest lucru este nerealist în contextul școlii tradiționale, care funcționeaza
cu un grup neomogen de copiii.
De obicei un curriculum standardizat este proiectat în funcție de nivelul intelectual sau de
abilitățile individuale ale copilului. În sistemul de învățământ tradițional nu este posibil ca un
copil să fie în clasa a 3-a la matematică și în clasa a 5-a la știintele naturii. Pentru un copil mai
avansat într-un domeniu dar care învață într-un ritm mai lent în alt domeniu, posibilitatea de a
oferi un curriculum „proiectat la comandă” ar fi de un real ajutor.
Ca și avantaj a educației la domiciliu ar putea fi un program flexibil în funcție de nevoile
familiei si de specificul individual al fiecărui copil. Există copii mai activi și mai atenți la
începutul zilei iar altii după prima parte a zilei. Un alt avantaj este că elevul poate parcurge un
volum mai mare de materie dintr-un timp mai scurt sau poate petrece mai mult timp pentru
dezvoltarea anumitor abilități. Dacă un copil a fost deja etichetat în clasa întâi pentru că a învățat
să citească mult mai greu și mai târziu decât colegii lui, acest lucru va fi dăunător pentru
performanțele sale ulterioare și o piedică în formarea unei imagini de sine sănătoase. Tendința
instituțiilor de a compara performanțe este artificiala și de multe ori dăunătoare. De multe ori nu
facilitează un progres natural și real. Unii părinți consideră că apare o lipsă de stimulare în sala de
clasă atunci când copilul lor este avansat ca nivel de cunoștințe și mai rapind decât restul
colegilor. Mulți copii de 4-5 ani pot deja să numere, să citească, să folosească un computer sau să
rezolve jocuri puzzle. Când acești copii ajung în clasa întâi, vor fi nerăbdători și plictisiți atunci
când ceilalți copii se vor lupta cu liniuțe și bastonașe.
Atenția totală a educatorului care poate dedica mai mult timp explicațiilor, repetițiilor sau
exersărilor decât o poate face un pedagog cu o clasă de copii este un alt avantaj pentru
școlarizarea acasă. Pe parcursul instruirii individuale, se pot observa domenii care necesită mai
multă atenție, mai multe explicații și repetiții. De asemenea, acasă se elimină sursele de distragere
a atenției prezente într-o clasă de elevi. Părerea mea este că învățarea reală se face mai degrabă
acasă, la teme, sau învățând pentru teste/teze/examene. Până la urmă, este foarte probabil ca
timpul cel mai eficient de învățare să fie cel individual.
Atunci când educatorul este chiar părintele apare avantajul petrecerii unui timp de calitate
împreună și prin urmare, consolidarea relațiilor de familie. Mediul familial care oferă siguranță
va stimula învățarea. Nu este exclus ca pierderea autorității de care se plâng părinții și pierderea
impactului pe care îl au în viața copiilor lor să fie o consecință a timpului extins pe care copii îl
petrec sub autoritatea școlii. Învățarea cea mai eficientă este atunci când copiii imită persoanele
pe care le admiră cel mai mult, și ce lucru este mai de dorit decât ca acele persoane să fie părinții?
Concentrarea asupra domeniilor de interes pentru copil îi permite să petreacă mai mult
timp asupra subiectelor care îi stârnesc interesul și care îl motivează mai mult.
În România, educația la domiciliu nu se desfășoară de suficient de mult timp pentru a
putea face studii longitudinale asupra rezultatelor, dar, în Statele Unite de exemplu, cei educați
acasă au rezultate cu 15-30% mai bune decât cei din mediul educațional tradițional la testele
academice standardizate, conform Institutului Național de Cercetări în Educația la Domiciliu
(Research Facts on Homeschooling, http://www.nheri.org/Research-Facts-on-
Homeschooling.html, 2009).
Există lucruri pentru care un copil nu este pregătit la anumite vărste și altele pe care nu e
nevoie să le cunoască din experiența proprie. Drogurile, violența, hărțuirea sau abuzul sexual,
pornografia, batjocura din partea colegilor, influența negativă a anumitor anturaje, abuzul fizic
sau verbal din partea unor profesori nepregătiți sau părtinitori, toate pot avea efecte distrugătoare
asupra sănătății fizice sau emoționale ale unui copil. Aceste situații sunt deja semnalate ca
probleme sociale și în România, în special de mass-media, și soluțiile eficiente pentru combaterea
lor par să fie încă departe. Majoritatea părinților ar dori să poată face mai mult pentru protecția
copiilor lor, mai ales în perioada de formare când aceștia nu au discernământul sau puterea să se
apere singuri de ceea ce este nociv. Expunerea cât mai mică la aceste riscuri este una dintre
soluții.
Copiii educați la domiciliu sunt în legătură cu oameni de diferite generații. Mediul lor
înconjurător are aceesși componență ca și în viața reală. Cercul lor de cunoștințe poate fi mai
variat decât dacă și-ar petrece cea mai mare parte a timpului cu copii de aceeași vârstă. Cei care
studiază la domiciliu nu trebuie să fie izolați de cei din jur. În țările în care studiul la domiciliu
este aprobat se observă că acești copii iau parte la multe programe ale comunității: merg în
tabere, fac parte din diferite cluburi și organizații de tineret, practică diferite sporturi sau
activează ca voluntari. Există cazuri în care multe familii cu copii care studiază la domiciliu iau
parte împreuna cu frații la însușirea mai multor cunoștințe.
Este o opțiune economică avantajoasă pentru stat, având în vedere că părinții vor suporta
cheltuielile educației, chiar și un număr de 1000 de familii care își doresc să practice școala acasă
poate duce la o reducere a cheltuielilor pentru Ministerul Educației, în special pentru întreținere
sau pentru materialele didactice. De asemenea, costurile pentru cursurile de specializare continuă
a profesorilor sunt înlocuite cu inițiativa părinților de a se pregăti și de a cerceta pentru subiectele
de interes ale copiilor lor (Crina, Tudorică, 2010).
Educația la domiciliu evită apariția dependențelor emoționale și intelectuale, cum ar fi
dependența de aprobarea grupului sau gândirea limitată de părerile unice oferite de educatori.
Studiul individual neinstituționalizat încurajează dezvoltarea intelectuală completă prin utilizarea
unei gândiri critice și creative. Această creativitate se poate dezvolta atunci când copiulul este
stimulat să descopere singur și nu când i se oferă toate informațiile și soluțiile. Este adevărat că
școala își propune să dezvolte creativitatea, simțul curiozității și spiritul de cercetare, dar timpul
rămas pentru elev de a face aceste lucruri pe cont propriu este scurt și lipsit de nivelul de energie
și atenție care se consumă la orele de clasă.

•POSIBILE DEZAVANTAJE ȘI SOLUȚII PROPUSE

Așa cum nici sistemul tradițional de învățământ nu este perfect, nici cel de educație acasă
nu este scutit de critici și controverse. Orice lucru bun poate fi folosit în mod greșit atunci când
nu este înțeles sau atunci când nu se ccaută interesul superior al copilului. Până la urmă ceea ce
contează este ca fiecare elev să aibe cele mai bune oportunități de creștere, dezvoltare și pregătire
pentru viitor, în foloful său propriu și al comunității în care va trăi.
Criticele la adresa home schooling-ului au venit în special pe filieră politică și filozofică.
Organizații sau sindicate de profesori, coaliții de școli districtuale, Asociația Naționala a
Profesorilor se împotrivesc acestei forme de educație (Crina, Tudorica, 2010).
Una dintre problemele pe care aceștia le ridică este standardul indecvat de calitate
academică. Acestea apar din cauza lipsei profesorilor specializați care să explice diverse puncte
de vedere și să clarifice, și pe de altă parte inexistența competitivității. Un studiu al Universității
Stanford a demonstrat că acei copii care au fost educați acasă în SUA au avut rezultate, în medie,
cu 30% mai bune decât media națională la testele standardizate. Acest dezavantaj poate fi
contracarat prin dezvoltarea unui curriculum special destinat studiului individual, împreuna cu
facilitarea accesului copiilor la surse de informații (internet, biblioteca). Simpla participare a unui
copil la o lecție susținută de un profesor specializat nu garantează faptul că va primi informațiile
cele mai corecte. Unii profesori nu sunt pregătiți în mod adecvat sau nu sunt puși la curent cu cele
mai noi descoperiri, alții nu consideră necesar să meționeze toate punctele de vedere într-o
problemă controversată, sau pur și simplu timpul sau nivelul de disciplină al clasei nu le permite
acest lucru. Un părinte cu un nivel mediu-superior de educație poate să fie un instructor calificat
dacă se folosește de multitudinea de instrumente și resurse de calitate, larg disponibile în zilele
noastre (Apud, Harris, Greg, 1995).
„Indiferent de ceea ce arată testele, foarte puțin din ceea ce se predă la școală este învățat
și foarte puțin din ceea ce este învățat este reținut. Lucrurile pe care le învățăm, le reținem și le
folosim sunt cele pe care le căutăm sau le întâlnim în partea zilnică, non-școlară a vieții noastre.”
(John, Holt, http://www.successful-homeschooling.com/homeschooling-
fears.html, 2009).
Orice adult va recunoaște că, cel mai probabil, au trecut ani buni de când s-a uitat la
tabelul lui Mendeleev, a rezolvat o ecuație sau a trebuit să repproducă date din istoria universală.
Educația nu presupune doar acumularea de informații, ci mai ales dezvoltarea unor instrumente
de învățare. În general nu există persoană mai motivată pentru binele copilului decât propriul său
părinte, chiar dacă nu este special calificat să predea toate materiile școlare.
În 2003, National Home Education Research Institute din SUA a făcut un studiu pe adulții
care au fost educați la domiciliu, numit Home Educated and Now Adults. Această cercetare ne
relatează că peste 74% din adulții educați la domiciliu au fost cuprinși în învățământul superior,
comparativ cu 46% din populația generală a SUA. 98% din adulții anterior educați la domiciliu se
declară fericiți de viața lor, în timp ce numai 37% din populația generală oferă acest răspuns.
71% din cei educați acasă sunt activ implicați în servicii comunitare, comparativ cu 37% din
adultii de vârste similare din SUA. 92% din persoanele educate la domiciliu se declară mulțumiți
de situația lor financiară prezentă, spre deosebire de 51% din populația generală iar 95% dintre ei
sunt mulțumiți de faptul că au beneficiat de acestă alternativă și 82% ar alege același sistem
pentru copii lor (Homeschooling Grows Up,
http://www.mhea.net/downloads/HomeschoolingGrowsUp.pdf, 2009).
Atunci când bugetele se alocă în funcție de numărul de beneficiari, pentru școli ar fi o
pierdere să aibe un număr din ce în ce mai mic de elevi, în cazul în care aceștia ar fi retrași de
către părinți pentru a fi învățați acasă. Cu toate acestea, pentru moment cel puțin, numărul
persoanelor care solicită existența acestei alternative nu este suficient de mare pentru a duce la o
scădere semnificativă a resurselor unei școli publice pentru restul de elevi.
În cazul școlarizării acasă părinții trebuie să preia integral costurile educației copiilor lor.
În această situație nu mai au acces la manuale gratuite. Dacă părinții au motivația și resursele
pentru acest lucru, costurile nu sunt un impediment real. Până la urmă, nu este necesar ca
investiția în materiale de studiu să depășească posibilitățile lor financiare. și școlarizarea
presupune cheltuieli din partea familiei, pentru că de multe ori părinții platesc manualele
alternative pe care le selectează profesorii, culegerile și cărțile de exerciții, participarea la excursii
sau rarele vizite la muzee. Toate acestea nepunând la socoteală presiunile pe care unii copii le
resimt din partea colegilor de a avea anumitehaine sau accesorii. Dacă este necesar ca unul din
părinți să iasă din cămpul muncii pentru a educa sau dacă este vorba despre o familie
monoparentală provocările financiare pot fi într-adevăr greu de suportat. Societatea
contemporană oferă însă mult mai multe alternative de muncă decât la începuturile
industrializării: lucrul la domiciliu, jumătate de normă, program flexibil, etc.
Lipsa de socializare este argumentul cel mai des adus în discuție. Este important de
menționat faptul că izolarea unui copil în casă nu este niciodată de dorit pentru că va afecta
dezvoltarea sa psihologică și socială într-un mod greu reversibil. Atunci când un copil merge la
școală, interacționează cu alți copii de aceeași vârstă însă faptul că va petrece aproximativ 170 de
zile pe an într-o sală de clasăcu același colectiv de copii nu înseamnă că este expus lumii reale,
unde are foarte puține ocazii să investeascăîn ceea ce-l interesează cu adevărat sau să-și
folosească talentele unice.
Pentru a creea ocazii de socializare sănătoasă, dar și pentru că au mai mult timp la
dispoziție, părinții care își educă copiii acasă trebuie să le ofere acestora mai multe ocazii de a
interacționa cu adulți și de a se implica în diverse activități. Pot face acest lucru prin participarea
la concursuri sportive, practicarea ospitalității ca faminile, însoțirea părinților la cumpărături,
timp de joacă în aer liber, înscrierea în anumite cluburi sau organizarea de vizite și excursii la
muzee, parcuri, etc.
Atunci când copiii petrec mai multi timp cu cei de aceeași vârstă, devin orientați spre ei
mai degrabă decât spre propria lor familie. Înțelepciunea populară dar și mai multe studii
confirmă faptul că oamenii devin asemenea celor cu care își petrec timpul. În căutarea lor dpă o
identitate, copiii se vor simți presați să acționeze în modul în care se vor potrivi grupului: ținuta,
vocabularul, obiceiurile și gesturile. Lucrul acesta intră adesea în conflict cu normele morale sau
acceptabile ale familiei și chiar ale școlii. Deși se încearca promovarea de comportamente morale
și de dorit în societate, școala și familia par să nu aibă același succes precum grupul de prieteni.
Dacă observăm un grup de copii sau adoleșcenți vom descoperi că se manifestă mai degrabă
comportamente agresive, ironie, sarcasm, respingere a celor diferiți sau neadaptați. Concluzia
evidentă este că socializarea cu un grup de aceeași vârstă nu garantează învățarea unor valori ca
respectul, altruismul sau toleranța, ci din contră. Prin urmare, expunerea la „lumea reală” se poate
face și fără școlarizare: media, internetul, lumea înconjurătoare au pătruns în toate domeniile
vieții. Nu este posibil ca un copil să fie izolat de ele studiind câteva ore pe zi în familie. În
schimb, poate fi mai bine ocrotit în schimb poate fi mai bine ocrotit de influența lor negativă, cu
precădere în perioada critică a copilăriei, perioada de creștere și modelare personală.
Scoaterea copiilor din sistemul public face dificilă detectarea abuzurilor asupra lor. Nu s-a
evidențiat prin vreun studiu faptul că abuzurile ar fi mai numeroase în familiile care educă acasă
copiii comparativ cu cele care își trimit copiii la școală. Dar dacă familia este izolată de
comunitate, este posibil ca eventualele abuzuri asupra copiilor să nu fie detectate. Vizita
ocazională și anunțată a unui asistent social sau a unui reprezentant al școlii locale poate fi o
eventuală sursă de monitorizare. Aceatsă moonitorizare trebuie făcută fără a cădea în extrema
opusă și la fel de periculoasă pentru drepturile omului, și anume „abuzat până la proba contrarie”.
Acest lucru ar duce la traumatizarea copiilor, la excesse din partea autorităților și la limitarea
libertății familiei (Crina, Tudorică, 2010).
Un alt dezavantaj al educației acasă este nedezvoltarea abilității de a lucra în echipă și a
spiritului de competitivitate. Atunci când un copil lucrează numai acasă nu este obișnuit cu
rezolvarea de sarcini prin colaborarea cu parteneri de echipă. Competitivitatea pare a fi un atu
important în această epocă, mai ales în ceea ce privește succesul în muncă. În cazul educației la
domiciliu lipsește posibilitatea de comparare cu alți copii de aceeași vârstă. Ambele aspecte s-ar
putea rezolva prin participarea la competitii sportive sau se pot dezvolta in cadrul studiilor
universitate, dar acestea într-un viitor mai îndepărtat. O altă soluție ar putea fi implicarea în
acțiuni de voluntariat. Aceste activități de socializare pozitivă pot dezvolta spiritul de echipă și
competitivitatea.

•PROPUNERI DE IMPLEMENTARE A SISTEMULUI „HOME


SCHOOL” ÎN ROMÂNIA

1.3.1. NECESITATEA EXISTENȚEI ACESTEI ALTERNATIVE

Declarația Națiunilor Unite privind Drepturile Omului recunoaște dreptul copilului la


educație în Articolul 26 care spune că: „Orice persoană are dreptul la învățătură; învățămîntul
trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Părinții au
dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copii lor minori.”
(Declarația Drepturilor Omului, http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/
declaratia_drepturilor_omului, 2009).
Aceste concepte sunt incluse și în Convenția Europeană privind Drepturile Omului,
protocol 1, articol 2: „ Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea
funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul
părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și
filozofice.” (Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/Roumain.pdf, 2009).
Nu luăm în discuție necesitatea și importanța educației, pentru că sunt de necontestat.
Problema este diferența dintre conceptele: educație și școlarizare.avocații școlii de acasă nu neagă
și nu ignoră dreptul și obligația de educare ci doresc să argumenteze faptul că se poate face și în
afara instituției de învățământ numită „școală”.
În careta sa, Underground History of American Education, J.T. Gatto face o comparație
foarte interesantă: „Dacă ți-aș cere să dai televizorul unui reparator itinerant anonim care are
nevoie de lucru, ai crede că sunt nebun. Dacă aș veni cu un polițist care să te oblige să plătești
acel reparator dacă chiar ți-a stricat televizorul, ai fi de-a dreptul indignat. Atunci, de ce ești așa
docil când trebuie să-ți încredințezi copilul unui profesor? (...) Nu ai nici un cuvânt de spus în
alegerea profesorilor. Nu știi nimic despre pregătirea lor sau despre trecutul lor. Cert este că e
puțin probabil ca orice profesor să înțeleagă personalitatea copilului tău sau lucrurile
semnificative despre familia, cultura, religia, planurile, speranțele și visele voastre. Până la urmă,
nu există nici o dovadă că profesioniștii cu pregătire și diplome sunt mai potriviți pentru
construirea gândirii și caracterului unui copil.” (Underground History of American Education,
http://www.scribd.com/doc/ Underground-History-of-American-Education, 2009).
Anumite situații solicită desfășurarea educației la domiciliu: există copii cu dizabilități
fizice sau cu boli cronice care nu pot să participe la orele de curs dintr-o școală tredițională în
mod constant datorită perioadelor îndelungate de spitalizare sau de imobilizare. Pentru aceștia,
sistemul românesc de învățământ permite deplasarea la domiciliul lor a cadrelor didactice. În
practică, un număr mic de familii solicită acest tip de asistență.
Există însă și circumstanțe care, fără a implica gravitate. Spre exemplu, copiii talentați au nevoie
să fie stimulați la un nivel mult mai ridicat și mai rapid cu informații. Alți copii doresc să
urmărească o carieră sportivă sau artistică care presupune multe deplasări în țară sau în
străinătate. Sunt tineri care au dificultăți în a menține relații armonioase cu colegii lor, suferind
abuzuri emoționale, verbale sau chiar fizice din partea unor elevi sau grupuri de elevi.
Fără a avea discernământul și puterea de a se opune influențelor negative, copiii sunt
atrași în grupuri caracterizate de comportament deviant, atitudini antisociale. Astfel de situații cer
existența unor alternative. Părinții tot mai îngrijorați trebuie să aibă dreptul să alegă modalitatea
de educare cea mai adecvată fără să sacrifice integritatea fizică și psihică a copiilor lor. Mai mult
decât a avea dreptul să decidă asupra modului în care vor fi educați copiii lor, părinții au
responsabilitatea de a face acest lucru.
Este nevoie de o motivație mult mai puternică decât simpla preferință pentru a alege
această alternativă. Ray Ballman, autorul cărții „ The How and Why of Homeschooling” (Școala
acasă, Cum și De ce) precizează: „Pentru familia mea, homeschool nu este doar o opțiune de
dorit, ci o convingere de nezdruncinat. Soția mea și cu mine credem că ni s-a dat nouă, nu
guvernului, responsabilitatea și autoritatea educării copiilor. Ca și părinți ne-a fost încredințată
această datorie și suntem trași la răspundere pentru edicația lor. Responsabilitățile educaționale
pot fi delegate altora, dar nu și responsabilitatea finală pentru ceea ce sunt învățați. Profesorii
școlilor publice sau private sunt doar alternative, surogate, pentru că cei care poartă
responsabilitatea ultimă sunt părinții.” (Ballman, Ray, 2009).
The Romanian Homeschool Association se luptă pentru a obține drepturi legale de la
Ministerul Educației pentru ca elevii să poată fi educați și acasă.
Se prea poate ca unele schimbări să intervină în viitor, din moment ce mișcarea de homeschool
începe să crească mai ales în familile religioase sau în cele foarte moderne. Oamenii din SUA au
venit în Romania să vorbească despre educația la domiciliu în 2001, iar un an mai târziu, o
familie de români a fondat asociația "Home Schooling Romania".
Cele două asociații încearcă să legalizeze educația la domiciliu, expresie care a fost introdusă
prima oară în legea învățământului în 2003, doar pentru copiii nedeplasabili (Școala acasă, o
alternativă ilegală în România, http://metropotam.ro/La-zi/2009/02/art4990547103-
Scoala-de-acasa-o-alternativa-ilegala-in-Romania, 2009)
Voi prezenta în continuare diferitele situații care face necesară existența acestei
alternative.
Dintre familiile care se mută pentru un timp îndelungat în afara țării, un număr
semnificativ de copii este absorbit în sistemul de învățământ al țării de reședință.
În anul 2006, în Spania s-a semnalat într-un articol nevoia de educație românească, de
conservare a limbii și tradiției românești și nevoia de alternative educaționale. „Din datele
furnizate de către Ministerul spaniol al Educației se observă că în cursul 2003-2004 au fost
școlarizați 21.493 de elevi români. Datele pentru 2008 sunt următoarele: ”Neoficial sunt 1 milion
de români. Însă cei care pot fi contabilizați sunt doar 500.000” (Câți români sunt în Spania?,
http://www.spaniaromaneasca.com/indexphp/Cati-romani-sunt-in-Spania-
2009. html, 2009).
Pentru familiile care trebuie să se mute des în interiorul țării în interes de serviciu
includerea educației acasă/ la distanță în sistemul național de învățământ ar fi un ajutor pentru ei.
Lucrul acesta ar preveni tulburările emoționale cu care se confruntă copiii luați frecvent din
mediile cu care tocmai se acomodaseră sau dintre prietenii pe care și i-au făcut. Desigur, acest
mod de viață va duce oricum la o pierdere a relațiilor, dar nu va mai exista acea dependență a
celor care petrec un număr zilnic de ore împreună la școală.
Deși numărul nu este foarte mare, există familii care trăiesc în zone izolate și care doresc
să dea o educație cât mai bună copiilor lor, fără să-i oblige să parcurgă mulți kilometrii pe jos
zilnic sau fără să fie nevoiți să locuiască la internat, mai ales la vărste mici.
Sunt localități unde nu există o școală vocațională (filiera de artă, teologie sau sport) sau
tehnologică. Faptul că asemenea școli sunt adesea la distanță mare de domiciliul elevului
îngreunează semnificativ șansa lui la o astfel de educție. De asemenea, poate impune separarea
lui de familie pe perioade lungi. Alte ori copilul se mulțumește cu altă școală decât cea pe care și-
o dorea și își poate rata șansa de dezvoltare într-un domeniu în care ar fi excelat.
Sunt elevi care se îmbolnăvesc pe durata anului școlar, dar care ar putea să învețe și să dea
teste la distanță, dacă ar fi posibil. Atunci când intervine un accident sau o boală gravă care
implică spitalizare pe perioadă îndelungată dar limitată, copiii nu vor mai putea să dea examene,
să primească note și deci să își încheie situația școlară. Rezultatul este amânarea finalizării
studiilor, ceea ce va adăuga un plus de handicap.
Cei care au nevoie de această alternativă sunt și copiii cu nevoi speciale. Aici pot intra
mai ales cei cu ADHD (deficit de atenție și hiperactivitate) sau alte afecțiuni diagnosticate de
specialiști care presupun dificultăți în a se concentra sau de a se adapta nivelului de disciplină
cerută de funcționarea orelor de clasă. Prin educația la domiciliu, atunci când părinții doresc să își
asume această responsabilitate, se evită etichetarea lor. Eticheta se pune prin compararea lor cu
alții sau prin necesitatea integrării în învățământul pentru copiii cu nevoi speciale. Îngrijirea
primită din partea părinților va fi de calitate superioară prin încărcătura afectivă, iar învățarea va
putea fi proiectată specific pentru nevoile și abilitățile acestor copii.
Elevii care au deja o carieră, sportivii de performanță, de exemplu, dedică zilnic
nenumărate ore pregătirii fizice, în afara perioadelor în care călătoresc în afara țării sau între
granițele ei pentru a participa la competiții. Flexibilitatea unui program de învățare adaptat
nevoilor lor ar oferi o posibilitate mai bună de a achiziționa și competențe de natură intelectuală.
Astfel s-ar evita și artificiile de motivare a absențelor din partea profesorilor. Principiul se aplică
și copiilor care au o carieră lansată: muzicieni, actori, etc.
Această alternativă poate fi o variantă și pentru părinții care au competența și dorința să-și
învețe copiii acasă. Educația la domiciliu ca învățământ la distanță trebuie să fie opțiunea oricărei
familii pe baza libertății de a alege o alternativă pentru educația copilului. Există multți părinți
care sunt pedagogi prin formare și prin vocație, care au studii superioare și care doresc să
investească în mod direct mai mult în relația cu copiii lor. Competența părinților poate rezulta și
din cunoașterea mult mai profundă a propriului copil. Investiția de timp asigură o creștere mai
armonioasă care la rândul ei stă la baza unei funcționări bune în comunitate și la evitarea
comportamentelor deviante.
Ionut Sterpan, coordonator programe Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională
(CADI), doctorand în filosofie politică la Central European University, Budapesta susținea că
trebuie sa înţelegem trei lucruri. Primul, unde ne aflăm: într-un sistem socialist în care statul
stabileşte scopurile educaţiei si administrează mijloacele. Practic, învăţământul public este un
dezastru; doar meditaţiile, internetul şi alte manifestări ale libertăţii îi atenuează consecinţele
catastrofale. Al doilea, unde ar trebui să mergem. Îmi amintesc întâmpinarea pe care mi-a făcut-o
Horia Terpe acum şase ani în clădirea Ministerului Culturii: „Bine ai venit într-o instituţie care
nu ar trebui să existe”. Privatizarea învăţământului trebuie gândită pe două dimensiuni, a
liberalizării serviciilor de furnizare, dar şi de evaluare, astfel încât standardele de educaţie însele
să emearga liber pe piaţă. Al treilea, de ce reformele de pe acest traseu, inclusiv
homeschoolingul, sunt dificile. Pentru că este în interesul celor aflaţi în poziţia de administratori
ai resurselor să le administreze în continuare. Ei întreţin permanent retorica falsă că învăţământul
are nevoie de bani, când de fapt el are nevoie de libertate. Sigur, iniţiativa apăruta din randurile
partidului popular, privind homeschoolingul este salutata şi de libertarieni. Propunerea tulbură
iluzia părinţilor-electori că statul îi scuteşte de răspunderea morală pentru viitorul copiilor şi
foloseşte valoarea familiei pentru a recupera o libertate confiscată de stat. Mă îndoiesc însă că va
ajunge departe ( Opinia specialiștilor,
http://saccsiv.wordpress.com/2010/03/16/despre-educatia-la-domiciliu-
homeschooling-in-romania-si-efectele-nefaste-ale-invatamantului-de-masa,
2010).
•DESCRIEREA GENERALĂ A DESFĂȘURĂRII

Capitolele anterioare au oferit deja multe indicii și descrieri ale modului în care se
realizează această alternativă educațională, așa că nu vom repeta lucruri precum faptul că părinții
sunt mediatorii principali în procesul de învățare, ajutând și supraveghind timpul de studiu, sau
faprul că nu se desfășoară neapărat prin repetarea metodelor școlare.
Propunerea de legalizare se face în egală măsură pentru învățământul primar, gimnazial și
liceal. În cazul în care autoritățile române vor legaliza această alternativă, va fi nevoie de
parcurgerea anumitor etape de către fiecare familie care dorește acestă alternativă și a dorit să o
implementeze.
În primul rând, va fi nevoie de obținerea aprobării autorităților pentru forma aceasta de
învățământ la distanță pentru copii și pentru instructori. În cadrul unui răspuns pozitiv, va avea
loc înregistrarea copiilor la autoritatea de învățământ de care aparțin: Inspectoratul Școlar
Județean/Local și/sau școala locală. Odată realizate aceste demersuri de tip birocratic, urmează
achiziționarea materialelor de studiu: manuale, caiete de exerciții, culegeri, programe de
computer, etc. Ideal ar fi ca Ministerul Educației, Cercetării și Inovării să susțină și să încurajeze
dezvoltarea unui curriculum special adaptat studiului individual, sau poate chiar mai multe,
varietatea ofertei putând asigura o calitate crescută a învățării. Selectarea curriculum-ului de
urmat nu trebuie făcută cu ușurință, ci în urma unui proces de decizie bine cumpănit, după
stabilirea intereselor copilului și a obiectivelor educaționale. Nu orice material de pe piață este
util sau eficient, chiar dacă este nou sau pare promițător (Crina, Tudorică, 2010).
Organizarea spațiului de studiu la domiciliu trebuie să includă un birou și scaune comode,
toate rechizitele și materialele necesare tuturor materiilor care vor fi parcurse (instrumente pentru
matematică și alte științe, computer, calculator). Spațiul de lucru trebuie să fie departe de alte
surse de distragere a atenției ( bucătărie, televizor, etc.) și să fie bine luminat și aerisit.
Foarte importantă pentru menținerea motivației și pentru atingerea scopurilor este
planificarea anuală, semestrială, și chiar săptămânală a studiului: aceasta va include un orar al
desfășurării orelor, un plan al parcurgerii materiei, organizarea unor excursii, vizite la muzee,
proiecte speciale, dar si planificarea testelor și tezelor.
Acest curriculum trebuie să respecte cerințele Ministerului Educației, Cercetării si Inovării
în ceprivește ariile curriculare și disciplinele. În afară de disciplinele obligatorii, elevii care
doresc să abordeze și alte materii de studiu pot alege dintre cele opționale cu manuale deja
elaborate, sau folosind și alte materiale de studiu: publicații de specialitate, programe soft de
computer, surse de pe internet. Materiile se pot alege împreună cu copiii în funcție de interese și
preferințe, abilități cognitive și planuri de viitor. Desigur, e important să se ia în considerare și
vârsta și nivelul educativ al copilului. Nu ar fi realist ca un elev de 8 ani să studieze marketing,
dar poate fi o vârstă ideală pentru a învăța să cânte la un instrument muzical. Orice hobby și
abilitate observată încă de timpuriu de părinți poate deveni o viitoare pasiune și ocupație
excelentă, dacă este încurajată și practicată.
Disciplinele opționale în vigoare din cadrul curriculum-urilor la alegerea școlii, în funcție
de nivelul de învățământ, sunt următoarele: educație europeană, limbi moderne, limba latină,
religie, educație pentru sănătate, educație economică, drepturile copilului, competență în mass-
media (Crina, Tudorică, 2010).
Se pot face multe sugestii de discipline de studiu suplimentare. Voi enumera mai jos
diferite domenii de interes pentru copil și familie care depășesc cerințele minime obligatorii ale
autorității guvernamentale. Pe lângă timpul disponibil pentru investiția în interese și talente
personale, aceste cursuri suplimentare opționale furnizează și oportunități de socializare și
interacțiune cu persoane din afara familiei, de diferite vărste și proveniențe sociale. Lista este
următoarea: canto, instrumente muzicale, sport/dans, actorie, artă plastică (sculptură, pictură,
desen), gastronomie, ecologie și conservarea mediului, elemente de asistență socială, horticultură,
zoologie, astronomie, turism, elemente de relații publice, elemente de prim ajutor, tehnologia
informației, mecanică, management, marketing, elemente de padagogie, design vestimentar,
elemente de decorațiuni (arhitectura, aranjamente florale), poezie (Crina, Tudorică, 2010).
Un exemplu de program al unei zile pentru un copil de clasa a VIII-a ar putea fi:
8:00-8:40 – Limba română
9:00-9:40 – Matematică
10:00-11:00 – Lectură din volumul Istoria României
13:00-15:00 – Voluntariat și instruire la Crucea Roșie
19:00-20:00 – Lectură/traducere în/din limba engleză.

Acest program trebuie să fie la fel de intens populat cu activități în fiecare zi.
•ASIGURAREA CALITĂȚII ÎNVĂȚĂRII

Sunt câteva aspecte importante pentru ca această alternativă educațională să fie


desfășurată în condiții adecvate și să ofere rezultate bune. Așa cum am menționat anterior, orice
sistem are slăbiciunile saleși nici acesta nu este scutit de înfrângeri atunci când nu este realizatc
corect sau cu motivația adecvată.
În ce-l privește pe părinte, este de preferat ca acesta să fie absolvent a unei forme de
educație superioară și să aibe el însuși bune abilitați de instruire, bune cunoștințe generale și
posibilitatea de a accesa resurse informaționale și materiale educative. Părinții care vor să oferte
educație la domiciliu copiilor trebuie încurajați să participe la cursuri de perfecționare, la
seminarii sau conferințe despre dezvoltarea și psihologia copilului, și spă studieze bine cerințele
educaționale ale ministerului de resort.
Menționez că familia trebuie să fie ferm convinsă de importanța a două aspecte:
consecvența și integritatea.
Consecvența este necesară pentru că, deși școala acasă permite flexibilitatea organizării
timpilor de studiu, lucrul acesta nu se realizează doar prin citirea lecțiilor sau rezolvarea de
prbleme. Prea multe lecții amânate va duce la o decalare semnificativă față de cerințe. Ritmul
învățării trebuie menținut constant și părinților le revine această responsabilitate în cea mai mare
măsură, în special în perioadele de început.
Intergritatea trebuie să se manifeste în raportarea rezultatelor și a notelor, atât pentru
activitățile uzuale cât și pentru texte și examene. Poate că, tocmai din acest motiv al suspiciunii
de incorectitudine, în anumite țări nu se cer notele realizate pe parcursul semestrelor de studiu, ci
sunt interesați doar de rezultatele opținute la examenele standard.
Organizarea și planificarea timpurie contribuie la eficientizarea timpului de studiu, și
include selectarea și achiziționarea materialelor educative și planificarea anuală, semestrială și
săptămânală a materiilor și conținuturilor.
Eliminarea surselor de distragere a atenției va conduce la o mai bună concentrare și din
nou, la eficientizarea timpului și eforturilor depuse pentru studiu. Aceste surse de distragere pot fi
un televizor în funcțiune, internetul folosit în afara scopurilor de instruire, apeluri telefonice, sau
alte activități casnice. Nu este necesar ca părintele să asiste continuu, mai ales după o anumită
perioadă de timp în care copilul s-a obișnuit cu stilul de învățare. Totuși, este prioritar să fie
disponibil pentru a ajuta și a supraveghea studiul fără să își împartă atenția la multe alte sarcini.
Timpul alocat educării nu trebuie să fie neapărat asemenea programului tradițional de școală, ci
se pot aloca ore diferite pe tot parcursul zilei. Astfel, și în cazul în care ambii părinți lucrează cu
normă întreagă sau numai cu jumătate de normă, se poate realiza în mod realist educarea la
domiciliu. Această flexibilitate ține de avantajele școlii acasă.
Organizarea include și aranjarea spațiului fizic în care se va desfășura activitatea de
invățare. Așa cum am menționat și în capitolul despre desfășurarea procesului, acest spațiu
trebuie să fie personalizat pentru copil, cu contribuția sa, dar mai ales adecvat din punct de vedere
al dimensiunilor, al mobilierului, să fie luminat și aerisit, și dotat cu toate cele necesare: birou,
scaun comod, hărți, manuale, rechizite, instrumente de măsurare și calcul, alte auxiliare
curriculare.
Accesul la facilități pentru învățare și dezvoltare trebuie să fie asigurat de părinți cu
ajutorul resurselor din comunitate. Aceasta presupune înscrierea la o bibliotecă, posesia unui
computer cu acces la internet, sau accesul la spațiul pentru joacă și mișcare fizică.
De starea de sănătate depinde în mare măsură performanța școlară, de aceea părintele
trebuie să dezvolte o relație bună cu medicul de familie și să nu neglijeze controalele periodice
pentru a preveni și detecta de timpuriu anumite probleme. În cazul unor afecțiuni pre-existente,
părintele trebuie să ia toate măsurile pentru tratarea și îngrijirea corespunzătoare a copilului.
Sunt foarte necesare pauzele și vacanțele corect planificacte. Acest sistem oferă
flexibilitatea unui timp liber ale sîn funcție de necesități. Unele familii decid ca în loc să aibă
vacanță întreaga vară, să aibă câte două săptămâni libere la fiacare 2-3 luni. Această strategie
poate evita perioada de „amnezie” de după vacanțele foarte lungi, pierderea ritmului și plictiseala,
oferind în același timp posibilitatea familiei să se relaxeze, să meargă în vacanțe sau excursii, și
să se reîncarce emoțional, mental si energetic.
Într-o lume ideală copiii sunt curioși și au dorința înăscută de a cunoaște lumea în care
trăiesc. Din păcate, societatea contemporană oferă puternice stimulente informaționale prin jocuri
și jucării sofisticate și a redus timpul de interacțiune directă cu părinții. Pentru că nu mai este
nevoie să creeze povești, jocuri și jucării, mulți copii pierd inițiativa de a descoperi și de a-și
dezvolta creativitatea.
Pentru o formare armonioasă, este necesară și disciplinarea copiilor. Un părinte este mai
eficient în procesul de disciplinare atâta timp cât îi înțelege importanța. Nu ne referim la pedepse
fizice sau sancționări pentru ceea ce ține de personalitatea individuală și unică a copilului, ci la
solicitatea unui anumit nivel de atenție și consecvență pentru rezolvarea sarcinilor. Ceea ce
înțelegem prin disciplină nu este sistemul extern punitiv sau de răsplată, ci acea înțelegere internă
a auto-disciplinării.
Albert Einstein spunea că: „ Este o greșeală gravă să credem că bucuria descoperirii și a
căutării poate fi promovată prin mijloace de coerciție sau simțul datoriei.” (Homeschooling and
education quotes, http://www.homeschool.co.uk/resource/homeschooling-and-
education-quotes.html, 2009).
Parcurgerea unor pași academici nu va duce în mod necesar la formarea disciplinei
interioare. Copiii capătă un simț al importanței disciplinei urmărindu-i pe adulți, predând lucrările
și proiectele la timp. Pentru a-și atinge scopurile, copiii trebuie învățați de timpuriu despre
consecvență, perseverență în a continua să facă și lucruri care nu le placîn mod neapărat, dar care
duc la atingerea acelui țel.
Lecțiile vor fi mult mai semnificative pentru copii atunci când se potrivesc cu scopurile pe
care ei înșiși și le-au propus. Stabilirea de scopuri și obiective trebuie făcută de la început, iar
părinții au numai de câștigat dacă informează copii despre aceasta, și mai mult decât atât, dacă le
elaborează împreună.
În afară de toate aceste aspecte, poate cel mai important, îl constituie relațiile armonioase
dintre soți și între părinți-copii. Un climat pozitiv din punct de vedere al emoțiilor, comunicării și
al felului în care relaționează membrii familiei, va duce la o disciplinare sănătoasă, la menținerea
consecvenței, la crearea unei experiențe de învățare stimulantă, plăcută, și cu rezultate pozitive pe
termen lung.

•INSTRUMENTE DE MONITORIZARE A REZULTATELOR

Pentru a se păstra o evidență a progreselor realizate, dar și pentru facilitarea accesul la


învățământul superior și la o pregătire profesională adecvată, este necesar existența unor
instrumente de evaluare și de înregistrare a progresului academic.
În afară de educația propriu-zisă pe care copilul și-o însușește, fiecare familie care
practică școala acasă trebuie să abordeze serios preoblema înregistrării datelor. Fiecare familie
trebuie să aibă, încă de la începutul anului școlar, un portofoliu oficial în care să colecteze
informațiile cu privire la progresul academic al copilului. Acesta ar trebui să cuprindă: informații
despre curriculum-ul selectat, o listă a materiilor abordate, orarul săptămânal, exemplare din cele
mai bune lucrări realizate de copil (compuneri, rezolvare de probleme, proiecte științifice, postări
pe propria pagină de internet) și note opținute la diferite teste și examinări (Crina, Tudorică,
2009).
Importanța dar mai ales relevanța testării ține de scop în aceeași măsură ca și conținutul
testat (formă de recapitulare a cunoștințelor opținute, formă de recompensare și stimulare
pozitivă, formă de comparare a nivelului de cunoștințe asimilate). țara noastră a fost martoră la
multe controverse și schimbări, în special în examinările din învățământul preuniversitar.
Examenele de admitere au făcut loc mediilor anuale, repartizării computerizate, tezelor unice și
iar examenelor.
Pentru accesul la învățământul superior, examinarea elevilor care au învățat în alt mediu
decât cel instituționalizat este utilă și de înțeles. Verificarea abilităților și deprinderilor
achiziționate facilitează integrarea în învățământul formal sau compararea competitivă, atunci
când ea este dorită. Pentru această verificare se vor elabora teste speciale de evaluare a
comportamentelor și capacităților care demonstrează gradul de eficiență al învățării. Aceste
forme de examinare se pot desfășura la sfârșitul fiecărui an școlar, în prezența unor cadre
didactice acreditate din școala locală unde este înscris copilul educat la domiciliu, sau predate
acestora pentru evaluare.
În rândurile urmatoare vă punem la dispoziție o propunere de metode de examinare anuală
a evoluției învățării pentru clasele I-VIII:
O probă scrisă care constă într-un test pe o perioadă limitată de timp, care poate conține
întrebări închise (grilă) sau deschise, rezolvare de probleme, elaborare de idei. Proba scrisă
testează nu doar posibilitatea de a reda informații, ci mai ales capacitatea de a opera cu ele.
Un eseu care presupune o lucrare scrisă de 5-10 pagini care să demonstreze achiziționarea
de informații, capacitatea de sintetizare și exprimare, capacitatea de a realiza o cercetare.
Un portofoliu care va conține mai multe teme realizate pe parcursul semestrului/anului
școlar, proiecte științifice, caiete de exerciții rezolvate, treduceri.
Un proiect școlar care poate fi științific (studiu de biologie, ierbar, creșterea unui animal și
notarea observațiilor, cercetarea despre elemente de astronomie, etc.) sau practic (realizarea unui
obiect/sistem de artă sau tehnic).
O ultimă metodă de evaluare menționată poate fi proba opțională care se poate alege câte
una din fiecare arie curriculară.
Prezentarea câtorva familii care au optat pentru practicarea acestei alternative a educației
de acasă este utilă pentru formarea unei imagini mai clare. școala acasă este foarte dorită de către
unele familii, iar pentru altele este deja o realitate. În cazurile următoare, acest lucru se face de un
număr semnificativ de ani iar rezultatele sunt cuantificate pe termen lung.
Informațiile au fost colectate folosind ghidul de mai jos comparând afirmațiile copiilor cu ale
părinților.
Ghidul urmarește să surprindă aspectele cele mai importante ale desfășurării concrete a
învățării acasă, felul în care este percepută această alternativă de către familie, motivele pentru
care a fost selectată, avantajele și provocările cu care s-au confruntat aceste persoane.
Următoarele studii de caz au fost elaborate pe baza răspunsurilor scrise la aceste întrebări
din ghid:

Instrument: Ghid pentru studiu de caz

•Numele;

•Vârsta;

•Ordinea nașterii, numărul de frați și surori;

•Tipul de familie (monoparentală, doi părinți căsătoriți, împreună cu familia extinsă, etc.);

•Ocupația părinților;

•Motivele renunțării la școala publică și/sau alegerii educației la domiciliu;

•Vărsta la care a avut loc începerea și/sau încheierea educației la domiciliu;


•Implicarea copilului în procesul de decizie;

•Avantajele vizibile ale acestui sistem;

•Dificultățile întâmpinate deoarece n-a frecventat o școală publică;

•Câte ore studiază zilnic/săptămânal?

•Care au fost criteriile după care au selectat materialele de studiu? (manuale, culegeri, cărți de
exerciții, jocuri, CD/DVD-uri și altele)

•Cine a supravegheat/ghidat timpul de studiu individual ?

•A simțit lipsa profesorilor specializați?

•A avut dificultăți în a accesa învățământul superior?

•Ar recomanda și altora educația la domociliu? De ce da sau de ce nu?

Capitolul 2: Cercetarea științifică


2.1. STUDII DE CAZ

Prezentarea câtorva familii care au optat pentru practicarea acestei alternative a educației
de acasă este utilă pentru formarea unei imagini mai clare. școala acasă este foarte dorită de către
unele familii, iar pentru altele este deja o realitate. În cazurile următoare, acest lucru se face de un
număr semnificativ de ani iar rezultatele sunt cuantificate pe termen lung.
Informațiile au fost colectate folosind ghidul de mai jos comparând afirmațiile copiilor cu
ale părinților.
Ghidul urmarește să surprindă aspectele cele mai importante ale desfășurării concrete a
învățării acasă, felul în care este percepută această alternativă de către familie, motivele pentru
care a fost selectată, avantajele și provocările cu care s-au confruntat aceste persoane.
Următoarele studii de caz au fost elaborate pe baza răspunsurilor scrise la aceste întrebări
din ghid:

Instrument: Ghid pentru studiu de caz


Bibliografie

•Bonnard, A., Civilizaţia greacă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

•Comenius, Jan, Amos, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

•Pestalozzi, J.H., Cum își învață Gertruda copiii, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1977

•Montessori, Maria, Descoperirea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

•Durkheim, Em., Evoluţia pedagogiei în Franţa, Bucureşti, 1972

•Bârsănescu, Şt., Pagini nescrise din istoria culturii române, Bucureşti, 1971

•x x x Din istoria pedagogiei româneşti, Bucureşti, 1966

•Drîmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1-4, Bucureşti, 1987

•Duţu, Al., Coordonate ale culturii româneşti în sec. XVIII (1700-1821), Bucureşti, 1968

•Iorga, N., Istoria învăţământului, Bucureşti, 1971

•Neagu,C, Începuturile învăţământului superior în Moldova, în Istoria învăţământului tehnic


superior ieşean, Iaşi, 1996

•Pârnuţă, Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţările Române, sec. XVII-XIX,
Bucureşti, 1971

•Văideanu G., .Neculau A., Noile educații, în Buletinul Cabinetului Pedagogic, Universitatea
„Alexandru I. Cuza”, 1986

•Lanz, Rudolf, Pedagogia Waldorf, Editura didactică și pedagogică, București, 1994

•Rudolf Steiner, Antropologia generală ca bază a pedagogiei,


www.ro.wikipedia.org/wiki/Pedagogie_Waldorf (Cluj-Napoca: Triade, 1998)

•Admin, www.waldorf.ro/pedagogia-waldorf/ , 2010

•Oprea, Crenguţa-Lǎcrǎmioara, Pedagogie alternative metodologice interactive, Editura


Universitǎţii.

•Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative şi complemantare, Editura Aramis, Bucureşti,


2002

•Ilica, A., Uzum, C., Curetean, A., O pedagogie pentru învățământul primar, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005

•Tudorică, Crina, Școala acasă. Alternativa home school în sistemul educațional românesc,
Editura Clever Books, Sibiu, 2010

•Milton, Gaither, Lips and Feinberg on Homeschool Economics,


http://gaither.wordpress.com/2008/08/30/lips-and-feinberg-on-homeschool-economics/,
2008

•Famous Homeschoolers, hppt://www.succesful-home-schooling.com/famous-


homeschoolers.html, 2009

•Linda, Dobson, Homeschoolers' Success Stories: 15 Adults and 12 Young People Share the
Impact That Homeschooling Has Made on Their Lives, 2000

•Trent, Lorcher, Homeschool rules and regulations by state,


hppt://www.brighthub.com/education/k-12/articles/6167.aspx, 2009

•Education, hppt://www.henireland.org/ewa2000.html, 2009

•Legea Educației în Olanda, http://www.thuisonderwijs.nl/english/, 2009

•Repere istorice, http://www.unibuc.ro/ro/main_rhist_ro, 2009

•Research Facts on Homeschooling, http://www.nheri.org/Research-Facts-on-


Homeschooling.html, 2009
•John, Holt, http://www.successful-homeschooling.com/homeschooling-fears.html, 2009

•Homeschooling Grows Up, http://www.mhea.net/downloads/HomeschoolingGrowsUp .pdf,


2009

•Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,


http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/Roumain.pdf, 2009

•Underground History of American Education, http://www.scribd.com/doc/ Underground-


History-of-American-Education, 2009

•Ballman, Ray, The How and Why of Homeschooling, 2009

•Școala acasă, o alternativă ilegală în România, http://metropotam.ro/La-


zi/2009/02/art4990547103-Scoala-de-acasa-o-alternativa-ilegala-in-Romania, 2009

•Câți români sunt în Spania?, http://www.spaniaromaneasca.com/indexphp/Cati-romani-


sunt-in-Spania-2009.html, 2009

•Opinia specialiștilor, http://saccsiv.wordpress.com/2010/03/16/despre-educatia-la-


domiciliu-homeschooling-in-romania-si-efectele-nefaste-ale-invatamantului-de-masa,
2010

•Homeschooling and education quotes, http://www.homeschool.co.uk/resource


/homeschooling-and-education-quotes.html, 2009