Sunteți pe pagina 1din 17

Arta în Egiptul antic

Piramida lui Keops şi Sfinxul, simboluri ale Egiptului antic

Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura şi arhitectura dezvoltate de civilizaţia din valea
Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).

Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizaţiile
mediteraneene ale antichităţii. Condiţia geografică (regiune izolată datorită zonei deşerturilor şi
unificată prin intermediul Nilului), opacitatea faţă de influenţele culturale exterioare, toate
acestea au dat naştere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.

Masca de aur a lui Tutankamon

Caracteristici generale
Caracterul religios

Ca parte componentă a civilizaţiei egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este
consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaş al zeilor, şi are un
profund caracter religios şi funerar.

Înca de la început, credinţa egipteană în viaţa de după moarte impune ca cei decedaţi să fie
înmormântaţi alături de bunuri materiale, în speranţa că acestea îi vor fi necesare în lumea de
dincolo. Respectând cu stricteţe canoanele impuse de religie, aceasta artă a evoluat încet, fără
transformări spectaculoase.

Simbolistica

Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentaţi deţinând însemnele puterii.
Culorile folosite sunt expresive: pielea roşie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este
utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificaţia culorilor era în
primul rând religioasă:

• Roşul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deşertului lipsit de
viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii.
• Verdele: culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii; era închinată
zeului Osiris, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.
• Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale,
asigura "reînvierea" veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea
ţării.
• Albastrul: era culoarea cerului şi a zeului acestuia, Amon.
• Galbenul: reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea
un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor şi faraonilor.
• Albul: simbol al purităţii şi bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.

Pictură realistă, detaliu dintr-o scenă de vânătoare

Arhitectura
Forturile de apărare, palatele, templele şi casele particulare erau construite din piatră sau din
cărămizi uscate la soare. Executarea construcţiilor era planificată de arhitecţi. Nu se folosea
mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile
construcţii monumentale egiptene au supravieţuit mai multor milenii de istorie.

Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din
Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatşepsut de la Deir el-Bahri,
mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea
Regilor ş.a.
Piramidele

Piramidele sunt construcţii monumentale, destinate faraonilor şi familiilor lor, construite din
blocuri enorme de piatră, la început neşlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construie
din blocuri de piatră netezite. Reprezintă mormintele faraonilor, pe care aceştia şi le ridicau încă
din timpul vieţii, atât pentru a-şi demonstra forţa şi bogăţia, dar şi pentru a asigura legătura cu
zeii protectori. Prima piramidă construită a fost cea în trepte a faraonului Djeser (Zoser) de la
Saqqara (Sakkarah), apoi cea de formă romboidală, ajungându-se la forma de piramidă propriu-
zisă.

Templul din Luxor, detaliu (Noul Regat)

Templele de cult

Temple de cult existau în toate oraşele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau
faraon). În interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de
către preoţi.

Templele sunt construite în plan rectangular şi compuse din mai multe spaţii. Intrarea era
flancată de doi piloni în forma de trunchi de piramidă, care conţineau reprezentări statuare ale
divinităţilor. La intrarea în curtea interioară se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era
înscrisă viaţa zeului respectiv. Această curte este singurul loc unde puteau pătrunde credincioşii;
aici se aflau altare de rugăciune unde se puteau depune ofrande adresate zeilor.

Sala hipostilă a templului, conţinea o mulţime de coloane uriaşe, decorate cu picturi sau
hieroglife. Sanctuarul era alcătuit din mai multe încăperi şi coridoare secrete. În cea mai
întunecoasă şi îndepărtată încăpere se afla statuia zeului. Aceasta era scoasă din templu în timpul
procesiunilor şi sărbătorilor.

Templele de cult erau construcţii monumentale, construite pe baza sistemului stâlp (coloană) -
grindă. Vechii egipteni nu cunoşteau arcul sau bolta.

Coloana egipteană era foarte înaltă şi construită din piatră. Avea nu numai un rol funcţional,
acela de a susţine construcţia, dar şi unul estetic. Coloana era viu colorată şi inscripţionată cu
hieroglife. Uneori fusul coloanei imita tijele florale, iar capitelul imita floarea de lotus sau de
palmier, sau capete de zeiţe (Hathor, Isis).

Cele mai cunoscute temple sunt:

• Templul din Luxor: aici a existat cel mai vechi oraş egiptean, Theba. Templul a fost
ridicat în cinstea zeului Amon-Ra. Lucrările au fost începute de faraonul Amenhotep al
III-lea şi încheiate de Ramses al II-lea.
• Templul din Karnak, dedicat aceleiaşi divinităţi şi construit de Ramses al II-lea, are
dimensiuni impresionante şi este situat în incinta unui vast complex arhitectonic.

Bustul reginei Nefertiti (Altes Museum, Berlin)

Templele funerare

Acestea erau construcţii complexe, de mari dimensiuni, destinate faraonilor şi membrilor familiei
regale, care îndeplineau şi funcţia de templu de cult şi pe cea de mormânt.

Mormintele

Mormintele exprimă importanţa pe care egiptenii o acordă vieţii de după moarte. Acestea sunt
locuinţe pentru eternitate, care să le servească drept adăpost în viaţa veşnică. Dacă mormintele
faraonilor erau piramidele, ceilalţi oameni bogaţi îşi construiau mastabale. Acestea erau nişte
construcţii rectangulare masive din cărămidă sau din piatră ridicată deasupra unui mormânt şi
care se compuneau din:

• camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;


• serdapul: aici se afla statuia defunctului.

Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedaţi şi
coridoare de acces. Pereţii erau decoraţi cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activităţi
din viaţa defunctului.
Pictură reprezentând scene de viaţă cotidiană

Pictura
Relieful care decorează pereţii mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de
pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt aşezate în frize pe toată suprafaţa
peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte bogată, de la scene din viaţa cotidiană
(petreceri, dansuri, întreceri sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare.

Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mişcări în funcţie de acţiunea desfăşurată. Se
încearcă o încadrare în peisaj şi chiar o aşezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată)
pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt aşezate în
pete uniforme, fără nuanţări care să dea impresia de volum.

În perioada Regatului de Mijloc se observă apariţia unor elemente simbolice sau magice şi
diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare, complementarele,
contrastele de închis-deschis şi griurile colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă
locul dominant în decorarea templelor, mormintelor şi palatelor, se observă o modificare a
culorilor care devin mai transparente, chiar nuanţate, ceea ce conferă o picturalitate
nemaiîntâlnită până acum.

Exemple: Gâştele de la Meidum, Pisica la pândă, Muziciene şi dansatoare, Frescele de la Beni-


Hassan, Vânătoare în Deltă, Harfistul orb, Principesele pe plajă etc.

Şoimul lui Tutankamon


Sculptura
Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului şi a statuilor. Canoanele impuse de
religie şi de cultul morţilor erau:

• hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor şi reprezentarea statică a trupurilor.


Personajele au bărbia uşor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriţi şi privirea
îndreptată la infinit. Acest calm, linişte şi lipsă de expresivitate simbolizează detaşarea
personajelor de viaţa pământeană şi aşteptarea judecăţii zeilor care să le confere dreptul
la nemurire după cântărirea faptelor bune şi rele.
• frontalismul: vederea din faţă, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.
• supradimensionarea: zeii şi faraonii sunt redaţi supradimensionaţi faţă de celelalte
personaje, pentru a se sublinia puterea şi caracterul lor sacru.

Nu numai zeităţile, ci şi faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive,
monumentale, deoarece se considera că aduc viaţă veşnică faraonilor reprezentaţi şi permit
supuşilor să îi vadă în formă fizică.

Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului
Kefren), statuia lui Kefren, prinţul Rahotep şi soţia sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-
lea, masca de aur a lui Tutankamon şi cele patru statui gigantice (20 m) din faţa templului de la
Abu Simbel.

Perioada predinastică
Înca din mileniul al VII-lea î.Hr. se manifestă cultura neoliticului. Pe lângă domesticirea
animalelor şi cultura cerealelor, îşi face apariţia şi ceramica. Săpăturile arheologice au pus în
evidenţă culturile numite Badari (5000 î.Hr - 3800 î.Hr.), Nagada (care ia sfârşit prin 3100
î.Hr.). Se remarcă existenţa în număr mare a obiectelor funerare. Acestea erau dispuse alături de
cel decedat pentru a-i servi în viaţa de dincolo.

În cadrul ceramicii, culorile folosite mai des sunt roşul, negrul şi predomină scenele din viaţa
cotidiană alături de motive animale. De asemenea, s-au descoperit palete votive, gravate cu scene
de vânătoare sau de război. În ceea ce priveşte bijuteriile, existau coliere cu perle confecţionate
din cupru sau din piatră. Pentru înfrumuseţare, femeile foloseau fardul de ochi, dovada fiind
trusele pentru colorarea pleoapelor şi cutiile pentru combinarea acestor culori. Sunt prezente şi
sculpturile şi figurinele din fildeş sau din argilă.

Perioada protodinastică şi dinastia timpurie


Marile personalităţi care au marcat aceasta perioadă sunt: Narmer, Menes (secolul al XXXI-lea
î.Hr.) care au consolidat statul egiptean. Are loc unificarea Egiptului de Jos cu a celui de Sus (c.
3000 î.Hr.), sub domnia lui Menes (uneori identificat cu Narmer). Acest eveniment este
comemorat de Paleta votivă a faraonului Narmer (c. 3000 î.Hr., Muzeul Egiptean din Cairo).
Monarhul este reprezentat cu coroană şi sub privirea divinităţii omniprezente în arta egipteană,
vaca celestă.
Detaliu din paleta lui Narmer

În arhitectură se utilizează tehnica zidirii în cărămizi, iar de la sumerieni este preluat stilul de
decorare al porţilor palatelor. În cadrul sculpturii (în lemn, piatră şi chiar metal), semnalăm
debutul statuarei regale.

Printre creaţiile acestei perioade amintim: Zidul alb de la Memphis, necropolele regale de la
Abydos şi Sakkarah, Paleta lui Narmer, Stela regelui Şarpe.

Vechiul Regat
Vechiul Regat Egiptean este marcat de mari personalităţi ca: Sneferu, Keops, Khefren,
Mykerinos, faraoni care au consolidat puterea monarhiei. Ca expresie a forţei şi bogăţiei regale,
s-au construit cele mai mari monumente, Piramidele din Giza şi Sfinxul, care constituie şi astăzi
adevărate simboluri al Egiptului. De aceea, perioada Vechiului Regat a fost considerată era
piramidelor.

Numeroasele articole de ceramică, piatră prelucrata şi sculpturi în fildeş sau os dovedesc rapida
dezvoltare a tehnicii în Egiptul primelor dinastii. În acea perioadă, hieroglifele se aflau în
primele faze ale evoluţiei lor.

Caracteristica artei acestei perioade poate fi definită succint prin: semeţie, grandoare, mister,
linişte interioară, seninătate şi echilibru.

Arhitectura
Statuia zeiţei Isis

Primele mari manifestări arhitectonice ale Vechiului Regat sunt mormintele faraonilor din
primele dinastii, adevărate palate-fortareaţă.

În perioada celei de-a treia dinastii, sub îndrumarea arhitectului Imhotep, care îi era şi consilier,
faraonul Djoser construieşte, la Saqqara (lânga Memphis), o piramidă în trepte spre a-i servi
drept mormânt. Acest complex funerar, cel mai mare ansamblu arhitectural al epocii, este
alcătuit dintr-o mare piramidă în trepte, construită pe foste galerii funerare subterane, şi un grup
de capele şi alte construcţii conexe.

Piramida în trepte ridicată de acest faraon este prima structură cunoscută, construită în întregime
din piatră şi prima de formă piramidală. Înaltă de 60 m, aceasta primă piramidă a Egiptului este
cel mai vechi exemplu din domeniul arhitecturii monumentale egiptene şi cea mai veche
construcţie din piatră de asemenea dimensiune. Constructia acesteia reflecta o mutaţie
tehnologică decisivă: înlocuirea cărămizii din pământ ars cu materiale mai dure precum calcar
sau granit, obţinându-se astfel construcţii monumentale, capabile să reziste timpului.

Dar cele mai mari piramide sunt cele de la Giza, unde se afla înmormântaţi faraonii celei de-a
IV-a dinastii (Sneferu, Kheops, Khephren si Mykerinos) şi care dovedesc pe deplin măiestria la
care au ajuns arhitecţii egipteni în materie de edificii monumentale. Marea Piramidă din Giza,
construita de către Kheops, este cea mai mare construcţie din lume realizată prin munca
manuală, remarcabilă prin dimensiunile monumentale: 142 m înălţime şi latura bazei de 428 m,
fiind considerată una din cele şapte minuni ale lumii.

În perioada Vechiului Regat, se mai construiesc multe alte piramide, dar de dimensiuni mai mici,
temple funerare, morminte. Astfel, în zona celor trei mari piramide de la Giza s-a dezvoltat o
întreaga necropolă compusa din mastabale, morminte rezervate membrilor familiei regale,
marilor demnitari şi funcţionari. Fiecare astfel de mastaba are în subteran sarcofagul celui
decedat însoţit de ofrande. Unele asemenea morminte sunt săpate direct în stâncile calcaroase.
Toate ilustrează nu numai puterea faraonilor, dar şi dorinţa acestora de a-şi asigura nemurirea.
Scribul, celebră statuetă din calcar pictat, iar ochii din cristal, datând din perioada celei de-a IV-a
sau a V-a dinastii (2600 - 2350 î.Hr.), (Muzeul Luvru)

Sculptura

În perioada domniei lui Djoser, egiptenii încep să ridice mari statui cu imaginea faraonilor şi
având drept scop protejarea spiritului acestora.

Caracteristicile sculpturii din perioada Vechiului Regat:

• simetria formelor, excepţia constituind doar în cazul reprezentării trupurilor faraonilor, la


care piciorul stâng este uşor flectat anterior (indicând primul pas către lumea de dincolo,
către eternitate), sau braţul drept dus către piept.
• respectarea legii frontalităţii: figura corpului omenesc îmbină viziunea din faţă cu cea
din profil. Considerată ca o imagine atemporală ce conţine esenţa personajului
reprezentat, statuia este concepută spre a fi privită frontal.
• modularea volumelor: volumele intermediare sunt interpuse în mod subtil, încât întrega
lucrare pare să posede ritm.
• monumentalitatea: prezentă mai ales la sculpurile care drept scop glorificarea faraonilor
sau zeilor, care sunt reprezentaţi în poziţii statice, într-o postură demnă.

Un exemplu în acest sens îl constituie statuia lui Khefren (Muzeul Egiptean din Cairo): faraonul
este aşezat pe tron având asupra sa emblema celor două teritorii egiptene unificate, cu mâinile
puse pe genunchi, capul ridicat şi ochii îndreptaţi în depărtare. Pe un umăr se afle zeul Horus, în
ipostaza de şoim, ceea ce semnifică faptul că faraonul este considerat urmaş al zeilor, un Horus
reîncarnat.

Ca materiale folosite pentru statui avem:

• piatra: statuia prinţului Rahotep si a soţiei sale, Nofret (a IV-a dinastie, Muzeul Egiptean
din Cairo);
• lemnul: statuia lui Ka-aper (a V-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo)
• metalul: (utilizat ceva mai rar) statuia de cupru a faraonului Pepi I (2289 - 2255 î.Hr.).

Multe din asemenea statui sunt pictate, iar ochii personajelor sunt realizate cu ajutorul altor
materiale (pietre preţioase fin prelucrate), astfel redându-se expresivitate figurii. S-au descoperit
şi grupuri statuare care prezintă scene din viaţa cotidiană.
Printre marile realizări ale acestei perioade amintim:

• Statuia faraonului Kefren: sunt remarcabile expresia solemnă a feţei faraonului,


concentrarea şi calmul privirii;
• triada lui Mykerinos: cont]ţine trei siluete grupate simetric, faraonul aflaându-se în
mijloc, cu piciorul stâng înainte;
• Prinţul Rahotep şi soţia sa: ambii au braţul drept dus la piept, ca un gest ritualic;
• Scribul: realizat din calcar pictat policrom; personajul stă cu picioarele încrucişate, cu
privirea concentrată, ageră, parcă pentru a nu omite nimic din ceea ce i se dictează;
• Statuia lui Ka-Aper; exemplu de sculptura în lemn.

Basoreliful

Arta basoreliefului, supusa aceluiaşi principiu al frontalităţii, are două scopuri principale:

• pe zidurile templelor: glorificarea faraonului;


• în interiorul lăcaşelor funerare: reprezentarea ofrandelor care îl însoţesc pe cel decedat în
călătoria către lumea de dincolo.

Pentru demnitari se respectă principiul lateralităţii: capul este prezentat din profil, iar trupul şi
ochii sunt înfaţişaţi ca priviţi frontal. În cazul servitorilor şi ţăranilor, acest canoane de exprimare
artistică devin mai puţin rigide. Basoreliefurile din capele şi mastabale oferă informaţii privind
viaţa cotidiană şi obiceiurile egiptenilor.

Una din capodoperele acestui gen este basorelieful sculptat pe mastabaua lui Ti: este înfăţişat un
grup de păstori şi animale care traversează un râu, compoziţie indicând o deosebita măiestrie;

Pictura

Dezvoltarea picturii este mai lentă. Cea mai veche operă pictată egipteană, care a supravieţuit
până astăzi, este lucrarea numită Gâştele de la Meidun, pictură pe stuc, care, alături de lucrarea
Pisica la pândă constituie dovada unei evoluţii a stilului compoziţional şi cromatic.

Artele decorative

Ceramica bogat decorată a perioadei predinastice devine mai simplă în perioada Vechiului
Regat. Bijuteriile de aur sau din pietre semipreţioase au ca teme diverse forme animale sau
vegetale, care constituie o sursă de inspiraţie constantă de-a lungul întregii istorii a Egiptului
antic.

Cu excepţia câtorva piese rare - cum ar fi tronul din lemn încrustat cu aur al reginei Hetepheres I
(soţia lui Sneferu si mama lui Kheops) - puţine piese de mobilier au dăinuit până în zilele
noastre. Totuşi arta funerară ne oferă suficiente informaţii privind forma scaunelor, a paturilor
sau a meselor. Având un aspect simplu, acestea sunt împodobite cu forme vegetale, iar picioarele
reproduc pe cele de diverse animale.

Prima perioadă intermediară


Deşi este o perioadă grea, marcată de crize şi revolte sociale, apar unele inovaţii în arhitectură şi
se dezvoltă pictura şi sculptura.
Ceramică din perioada Regatului Mijlociu, 2033-1710 î.Hr. (Muzeul Luvru)

Regatul Mijlociu
Perioada Regatului Mijlociu Egiptean este caracterizată prin efortul faraonilor Mentuhotep II,
Amenemes şi Sesostris pentru redobândirea echlibrului politic, pierdut în perioadele anterioare.
Încercând să refacă tradiţia Regatului Vechi, arta egipteană atinge al doilea apogeu, mai ales în
timpul dinastiei a XII-a, când cultura atinge o strălucire maximă. Reprezentările artistice ies în
evidenţă prin splendoare şi somptuozitate.

Arhitectura

Sub domnia lui Mentuhotep II are loc reînnoirea stilului arhitecturii funerare, când proporţiile
devin mai modeste. În peisajul montan al Tebei, mastabalele dispar treptat, aceste monumente
funerare fiind înlocuite cu hipogee (construcţii subterane săpate în pereţii stâncilor) sau
semihipogee.

Se continuă tradiţia construirii templelor, atât funerare, cât şi de cult. În faţa templelor se ridicau
obeliscuri, care aveau rolul de a consemna evenimentele istorice.

O dezvoltare deosebită o înregistrează stilizarea coloanelor, care imită tulpinele de arbori sau
tijele florale. Astfel avem coloane:

• lotiforme: fusul este fasciculat, iar capitelul imită un boboc sau o floare de lotus;
• palmiforme: fusul este cilindric, iar capitelul prezintă volute forma unor frunze de
palmier;
• papiriforme: fusul are nervuri verticale, capitelul terminându-se cu abacă;
• campaniforme: capitelul are forma de clopot răsturnat.

Mentuhotep al II-lea, ajutat de arhitectul Senmut, a edificat vastul complex funerar situat în zona
Deir el-Bahri ce urma să-i fie loc de veci. Ansamblul arhitectonic, integrat foarte bine în peisaj,
se compune din mai multe edificii. Se remarcă templul ca o platformă scobită în stâncă, la care
vârful colinei alăturate ţine loc de piramidă şi utilizarea peristilului. Interiorul templului este
decorat cu reliefuri înfăţişându-l pe faraon în compania divinităţilor.

Stilul de terasă îşi găseşte expresia maximă în perioada reginei Hatşepsut care, tot aici, dar puţin
mai la nord şi o jumătate de mileniu mai târziu, construieşte un templu care va deveni celebru.

În afara de complexul funerar iniţiat de Mentuhotep I şi continuat de succesorii săi, Mentuhotep


al II-lea şi al III-lea, printre marile realizări ale acestei perioade mai putem aminti Capela albă de
la Karnak şi Piramida de la Lişt.
Stelă reprezentând o depunere de ofrande (dinastia a XII-a), Muzeul Luvru

Sculptura

Arta statuară a Regatului de Mijloc manifestă o oarecare tendinţă către realism. Apar două şcoli
care se influenţează reciproc şi, în cele din urmă, se reunesc. Prima conferă personajelor o
expresie binevoitoare şi blândă, integrând tradiţia Regatului Vechi, adăugându-i însă câteva
elemente de decadenţă. A doua, al cărui centru de creaţie se află la sud, reprezintă o noua artă, al
cărui realism este în mod deliberat dur şi brutal, preamărind virtuţile bărbăteşti războinice.

Basoreliefurile şi picturile, în ciuda unor atitudini stângace şi rudimentar exprimate, îşi recapătă
măiestria recunoscută pe vremea Regatului Vechi.

Instabilitatea politică a vremurilor se reflectă şi în modul de reprezentare al faraonilor, care nu


mai sunt reprezentaţi idealizat, asemeni divinităţilor. Expresia feţei acestora nu mai este
caracterizată prin calm şi linişte interioară. Figura faraonică este mai umanizată, exprimând
neliniştea, chiar tragicul.

În ceea ce priveşte concepţia de ansamblu, analiticul ia locul sinteticului. În locul acelei modulări
ritmice specifice perioadei Vechiului Regat, avem o discontinuitate a volumelor, care sunt
fragmentate prin detalii. Şi aceasta serveşte la accentuarea caracterului dramatic, plin de
conflicte lăuntrice.

Pictura

Pictura cunoaşte apogeul experienţei tehnice. De asemenea, modul de utilizare a culorilor, de


stilizare şi de compoziţie dovedeşte măiestria artiştilor acelei perioade.

Temele sunt inspirate din viaţa cotidiană: munci agricole, vânătoare, pescuit, scene de ritual;
reprezentarea animalelor ajunge aproape de perfecţiune. Faraonul este prezent alături de
divinităţi şi de simboluri magice. În scenele de petreceri (dans, muzică) apar tinere îmbracate
elegant, având ca accesorii o multitudine de podoabe şi bijuterii.

Stăpânirea tehnicii compoziţiei cromatice este dovedită prin utilizarea nu numai a culorilor
primare, ci şi a celor binare şi chiar a nuanţelor mai subtile: griuri colorate, verde turquoise,
măsliniu, roz luminos etc.
Statuia funerară a lui Tutankamon

Arta bijuteriilor

Dar cea mai mare realizare artistică a Regatului de Mijloc este incontestabil aceea a orfevreriei,
dovedind o măiestrie excepţională, fără pereche. Execuţia bijuteriilor egiptene care ne-au
parvenit demonstrează stăpânirea unei tehnici deosebite, o uşurinţă şi un gust desăvârşit.

Bijuterie din perioada Noului Regat, reprezentare a zeului Horus (Muzeul Luvru)

A doua perioadă intermediară


Apar o serie de inovaţii tehnologice, cum ar fi: modelarea şi munca cu unelte din bronz la olărie,
războiul de ţesut, noi instrumente şi stiluri muzicale.

Noul Regat
Perioada Noului Regat este marcată de personalitatea faraonilor: Amenhotep al III-lea,
Akhenaton, Hatşepsut, Tutankamon ş.a. Aceştia au construit o mulţime de temple colosale,
dedicate zeilor favoriţi sau popriei lor glorificare. Aceste temple aveau statui gigantice şi
obeliscuri. Unele din acestea erau localizate la sud, între Abydos şi Abu Simbel, unde templele
lui Ramses al II-lea şi soţia sa au fost sculptate direct în stâncă. Alte asemenea construcţii se
aflau lângă Theba, în vecinătatea Văii Regilor, unde faraonii, începând cu Tutmes I, şi-au ridicat
edificiile funerare.

Se înregistreaza al treilea şi ultimul apogeu al civilizaţiei egiptene antice, dupa care urmează
declinul. În artă pătrund influenţele asiatice, caracterizate prin moliciune şi supleţe, înlăturând
rigiditatea severă. Frumuseţea înlocuieşte adevărul, vigoarea şi forţa cedează locul farmecului şi
seducţiei plastice.
Tronul lui Tutankamon, una din valoroasele piese descoperite la mormântul faraonului

Arhitectura

În perioada dinastiilor XVIII - XX, faraonii sunt mari constructori de edificii religioase. Se
continuă tradiţia mormintelor hipogee şi semihipogee şi aceasta datorită necesităţii asigurării
mormintelor împotriva jefuitorilor şi profanatorilor care se înmulţiseră în aceasta perioadă de
tulburări sociale şi politice.

Ammon, zeul tutelar al Thebei, devine divinitatea cea mai venerată a Egiptului şi intră în centrul
atenţiei. Complexul de la Karnak, dedicat acestui zeu, devine unul din siturile arhelogice cele
mai faimoase din istoria omenirii. Gigantice portale cu piloane, curţi şi săli împrejmuite de
colonade, decorate cu obeliscuri şi statui, toate acestea ofera un spectacol grandios, insuflând
privitorului măreţia şi puterea acestei zeu solar.

Pe malul drept al Nilului, aproape de necropola de la Theba, sunt construite mari temple
funerare. Unul dintre acestea este cel al lui Hatşepsut de la Deir el-Bahri, construit între 1478 şi
1458 de către arhitectul regal Senmut în apropierea templului lui Mentuhotep II.

În perioada celei de-a XIX-a dinastii, Ramses al II-lea, unul dintre marii constructori ai Noului
Regat, realizează templul de la Abu Simbel, săpat în stâncă şi delimitat de patru statui colosale
care îi poartă efigia.

Faraonul Amenophis al IV-lea (numit şi Akhenaton) a înlocuit religia politeistă cu religia


monoteistă şi a mutat capitala la Amarna. Domnia acestuia constituie un moment important în
evoluţia artei antice egiptene, încât putem vorbi de stilul amarnian. Pe locul unde s-a situat acest
oraş s-au descoperit numeroase vestigii (palate, temple, reşedinţe confortabile) care dovedesc
rafinamentul şi luxul la care a ajuns arta.

Printre marile realizări ale acestei perioade putem enumera: Templul reginei Hatşepsut de la Deir
el-Bahri, Templul de la Karnak, Templul din Luxor, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu
Simbel sau necropola din Theba

Sculptura

În reprezentarea statuară a faraonilor, se continuă tradiţia legii frontalităţii. Dar stilizarea severă
din perioada Vechiului Regat şi realismul Regatului Mijlociu sunt înlocuite de un stil rafinat,
care combină nobleţea cu delicateţea detaliilor. Născut sub conducerea lui Hatşepsut şi a lui
Tutmes al III-lea, acest stil atinge, în epoca lui Amenofis al III-lea, atât maturitate, cât şi graţie şi
sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea
influenţelor africane cu a celor orientale.

Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub
numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest
faraon.

Sculptura şi pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci
formal a lăsat loc celui natural. După restabilirea religiei tradiţionale, arta se reîntoarce la forma
ei stilizată. În al patrulea an al domniei, acesta se autointituleaaza Akhenaton şi impune cultul
zeului solar, devenit unic, Aton. Arta se desparte de trecut şi preia ca temă simbolul discului
solar. Urmând indicaţiile suveranului, la început artiştii practică un stil realist tinzând către
caricatural, ca ulterior să-şi regăsească echilibrul sub forma unei sensibilităţi subtile, lucru vizibil
la bustul de calcar pictat al lui Nefertiti, soţia lui Akhenaton (c. 1340 î.Hr. Muzeul Egiptean din
Berlin).

Printre capodoperele acestei perioade putem enumera: bustul reginei Nefertiti, bustul lui
Akhenaton, statuia lui Tutmes al III-lea mergând pe cele „nouă arcuri".

Pictura

Şi pentru pictură, perioada Regatului Nou reprezintă o epocă de aur, mai ales în epoca
amarniană, când se înregistrează al treilea apogeu al artei egiptene. Dacă pentru decorarea
edificiilor religioase, s-a utilizat mai ales sculptura şi basorelieful, în perioada Noului Regat,
preferinţele pentru decorarea mormintelor private se îndreaptă către pictură. Necropola din
Theba furnizează informaţii importante nu numai despre istoria acestei perioade, dar şi despre
acesta evoluţie lentă a tradiţiei artistice.

Pictura constituie pentru artişti un mod de expresie mult mai diversificat decât sculptura,
permiţându-le să realizeze intens colorate privind viaţa pe malurile Nilului. Asistăm la o evoluţie
a coloristicii, la un rafinament al formelor şi a capacităţii de surprindere a detaliilor. Frescele
înfaţişând munca în atelierele regale, cu detalii care ilustrează modul de fabricare al tuturor
obiectelor, descrie de asemenea toate riturile funerare, de la procesiune catre mormânt până la
ultimele rugăciuni dedicate celui decedat.

[modifică] Artele decorative

Ajungând la cel mai înalt grad de desăvârşire, artele decorative ale Noului Regat rivalizează cu
sculptura şi pictura acestei perioade în ceea ce priveşte perfecţiunea.

Îmbinarea utilului cu esteticul se remarcă şi în arta bijuteriilor, a coafurii, cosmeticii, a obiectelor


de mobilier, a jucăriilor. Ca şi în celelalte arte, şi aici este vizibil rafinamentul aristocratic la care
s-a ajuns în această ultimă perioadă de apogeu a civilizaţiei antice egiptene. Obiectele uzuale de
la curtea regală sau utilizate de cei înstăriţi demonstrează o tehnică foarte elaborată, plină de
rafinament. Astfel obiectele funerare descoperite, în 1922, la mormântul lui Tutankamon,
confecţionate din alabastru, abanos, fildeş şi pietre semipreţioase, sunt combinate într-o manieră
complexă.

Şi ceramica Noului Regat afişează aceeaşi idee a decorării, având suprafeţe sclipitoare, ornate cu
diverse motive florale. Ca şi pictura de pe pereţii mormintelor, obiectele decorative ilustrează
gradul înalt de rafinament la care a ajuns civilizaţia egipteană.
Arta ornamentală şi cea a bijuteriilor (mai ales de aur) este apreciata la justa ei valoare abia după
descoperirea, în 1922, a mormântului lui Tutankamon.

A treia perioadă intermediară

Stelă din Perioada Târzie (Muzeul Luvru)

Perioada târzie
Regii puternici ai dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a şi din prima parte a dinastiei a XX-a sunt
succedaţi de monarhii mai puţin autoritare care nu reuşesc să menţină unitatea Egiptului. Ultimul
mare faraon, Ramses al III-lea, construieşte un mare templu funerar pe malul vestic al Nilului, la
Medinet-Habu, lângă Theba. Pe zidurile acestuia sunt înfaţişate artistic diverse evenimente
politice, precum victoria acestui faraon împotriva popoarelor mării, dar şi desfăşurarea unor
ceremonii religioase.

Ca încercare de revenire la vechile tradiţii, în Perioada Târzie se înregistrează o aparentă


înviorare morală şi artistică în peisajul istoric al Egiptului, aflat în epoca declinului său. Se
copiază statuile din perioada Regatului Vechi, basoreliefurile caută să se inspire din cele care
împodobesc anticele mastabale. Dar ultima licărire a artei egiptene, nu va regăsi forţa şi vigoarea
vremurilor străvechi. În aceasta perioadă, geniul civilizaţiei egiptene a apus definitiv, mistuindu-
se în decadenţă.

Suveranii kuşiţi (veniţi din Napata) ai celei de-a XXV-a dinastii, acceptă religia şi obiceiurile
locale, printre care şi modul egiptean de înhumare. Ei construiesc în continuare edificii religioase
inspirându-se din motivele şi temele monumentelor anterioare.

Domnia kuşită este întreruptă de năvălirea asirienilor. Toate formele de artă, mai ales sculptura şi
prelucrarea bronzului devin adevărate industrii. Se stabilesc contacte cu grecii şi evreii, care
conduc la propagarea artei egiptene.
Statuie din bazalt negru a reginei Cleopatra (secolul I î.Hr.)

Perioada Greco-Romană
A XXVI-a dinastie saită se încheie cu invazia persană, moment din care Egiptul antic îşi pierde
definitiv independenţa. Totuşi, ulterior, sub Dinastia Ptolemeică, ca şi sub cea romană, modul de
construire al templelor rămâne fidel arhitecturii tradiţionale egiptene.

În 332/331 î.Hr., Alexandru cel Mare întemeiază oraşul Alexandria. Ulterior, aici construieşte
Farul din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

După cucerirea de către romani, Egiptul, prin artă şi cultură, avea să impresioneze Imperiul
Roman, exercitând o puternică influenţă asupra civilizaţiei acestuia. Astfel la Roma, se dezvoltă
cultul lui Osiris şi Isis. Romanii bogaţi din Egipt îşi conservau trupurile, după moarte, în mumii.
Artiştii pictau portretul persoanei decedate şi îl ataşau sicriului, la fel ca măştile din Egiptul
Antic.

Importanţa
Arta antică egipteană a exercitat o influenţă considerabilă asupra tuturor civilizaţiilor cu care a
venit în contact. Artiştii greci îi datorează foarte mult, ca şi cei romani, influenţaţi de diversele
opere şi obiecte de tezaur egiptene aduse la Roma.