Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe

planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion).
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica
vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu). Ţăranul
este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de
posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean
de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este dublată de tema
iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea autorului că nu te poţi
sustrage destinului, iar cei care încearcă
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei
din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale
transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta,
hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea

austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu
apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică
sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile
tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite,
care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o
parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai
departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii
fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge
prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea
aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă
prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu
zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă
la Florica, devenită nevasta lui George.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan
secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între
Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în
sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii
şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, dintre voinţa
acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce
se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un

drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-
și face loc printre dealurile strâmtorate (...), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea

buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (...) o cruce
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată
de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului omniscient care
poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative, romanul
,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu Rebreanu
încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și profundă a
satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii naratorului omniscient
care exprimă un punct de vedere obiectiv.