Sunteți pe pagina 1din 5

Şcoala constructivistă

Note definitorii: - urmăreşte realizarea învăţării prin înţelegere, adică capacitatea de explicare a
unui concept prin referire la alte concepte; - învăţarea se produce când elevii îşi construiesc
propriul sens, de obicei, pe baza experienţelor anterioare de învăţare şi a propriilor experienţe; -
învăţarea este un proces activ; - este o teorie a învăţării bazată pe concepte care descrie modul în
care cel care învaţă, îşi construieşte cunoştinţele; în momentul când elevul a înţeles, abia atunci
va putea să opereze, să rezolve, să îndeplinească sarcinile - principiile învăţării din perspectiva
şcolii constructiviste sunt (după G. Petty, 2007, p. 14-15): o profesorii trebuie să fixeze sarcini de
lucru la nivel înalt; (asta înseamnă analiză, sinteză, evaluare, ceea ce conduce la cunoştinţe
funcţionale); o competenţele de nivel înalt pot fi învăţate; o stabilirea de trepte ale sarcinilor
(stabiliţi sarcini de lucru care treptat urcă, care asigură trecerea de la simplu şi concret la
complex şi abstract); Strategiile constructiviste presupun (după G. Petty, 2007) - “predarea prin
întrebări; - utilizarea răspunsurilor greşite pentru a explora şi corecta neînţelegerile; - sarcini de
explicare care cer elevilor să prezinte propria înţelegere - activitatea în grupuri mici cere elevilor
să discute asupra materialului, deci se construiesc concepte şi are loc inter-evaluarea; - crearea de
hărţi mentale şi rezumate care să identifice punctele cheie şi cum acestea se leagă de întreg” (p.
14-15)

Complexitatea contextului actual pune in faţa educaţiei probleme serioase de reconcepere


si realizare,încât vocile care vorbesc despre o „stare critică a pedagogiei”sau despre „criza
pedagogiei”( Bîrzea, 1995) par a fi îndreptăţite, iar soluţiile nu întărzie să apară.
Una dintre acestea ar fi abordarea constructivistă a educaţiei, corelată cu viziunea
postmodernistă asupra pedagogiei, ca o altă paradigmă ce câştigă teren, nu numai in plan
pedagogic.(Wilson, 1997).
Chiar C. Bîrzea consideră, după inventarierea mai multor opinii asupra acestui aspect, că
pedagogia „a sărit”peste modernitate, intrând deja în postmodernism.Nu pot fi neglijate
dificultăţile care alimentează starea critică : dominarea încă în curriculum a practicilor
behavioriste, relativa susţinere a activizării reale a elevilor, restricţiile în utilizarea
tehnologiilor actuale de informare, formarea deficitară a educatorilor, relativa corelare
formal-nonformal, ş.a. Pedagogia este încă terenul disputelor între orientări diverse privind
educaţia.
În comparaţie cu tradiţionalismul şi modernismul, curentul postmodernist, din ce în ce mai
prezent,s-ar caracteriza (Beck)prin: căutarea şi acceptarea de alternative de predare-
învăţare şi educaţionale, renunţarea la graniţa între ştiinţe,
descentralizare,toleranţă,incertitudine, interculturalitate,
globalism,individualism,umanizarea tehnologiei,diversificarea comunicării.
În plan educaţional, acestea s-ar concretiza în promovarea noilor educaţii, în reforma
curriculară, în descentralizarea managerială, în abordarea personalizată a
strategiilor,utilizarea surselor alternative de informare, pluralitatea modelelor de instruire ..
Acest demers inovativ de primă importanţă în educaţie, aflat sub egida „învăţării centrate
pe elev”, pleacă de la perspectivele constructiviste majore reprezentate de Jean Piaget si
L.S.Vîgotski.

1.CONSTRUCTIVISMUL COGNITIV
Fundamentat pe teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget, conform căreia individul
trebuie să-şi construiască propria cunoaştere prin experienţă, aceasta îi permite să-şi
creeze scheme mentale care se modifică prin două procese complementare:asimilare şi
acomodare.În acest proces rolul care îi revine educatorului este limitat la acela de a asigura
un context ambiental pentru activitatea exploratorie a elevului.
În viziunea constructivismului piagetian, cognitivist sau psihologic,învăţarea este un
demers individual:elevii vin la lecţie cu idei, credinţe şi opinii care trebuie modificate,
dezvoltate de educator; în acest scop, profesorul formulează sarcini şi probleme-
dilemă.Construirea cunoaşterii apare ca rezultat al activităţii depuse pentru rezolvarea
acestor sarcini.Practicile caracteristice includ „învăţarea prin descoperire”, operarea cu
obiecte, sarcini care solicită operarea cu conceptele existente, precum şi tehnicile de
dialogare socratică.
Implicaţii: Invăţarea este un proces activ; pentru asimilare şi acomodare sunt vitale
experienţa directă, erorile, căutarea soluţiilor.
Instruirea:elevului trebuie să i se ofere oportunităţi de construire a cunoaşterii prin
experienţă proprie.Cunoaşterea nu poate fi „spusă” de educator.Tehnologiile moderne
oferă o gamă largă de posibilităţi.De utilizat:bănci de date, simulatoare, microlumi.

2.CONSTRUCTIVISMUL SOCIAL
Criticând teza pedagogiei contemporane cu privire la independenţa dezvoltării faţă de
activitatea de învăţare, Vîgotski promovează teza conform căreia învăţarea raţional
construită se situează în fruntea dezvoltării şi o trage după sine, lărgindu-i posibilităţile şi
perspectivele;
„procesele dezvoltării nu coincid cu procesele învăţării,....procesele dezvoltării merg în
urma proceselor învăţării care creează zona proximei dezvoltări”, „este satisfăcătoare
numai acea învăţare care împinge înainte dezvoltarea”.
Pentru Vîgotski dezvoltarea mentală este indisolubil legată de cea motivaţională, în
terminologia sa afectivă, fapt pentru care în lucrările sale el susţine principiul unităţii
„intelectului şi afectivului”.
Ideile promovate de Vîgotski au fost preluate, susţinute şi dezvoltate de colaboratorii şi
discipolii săi, precum şi de specialiştii occidentali.
Implicaţii: rolul tehnologiilor moderne constă în a-i pune în legătură pe elevi pentru
colaborare.Rolul educatorului nu este acela de a asigura contextul pentru o învăţare
individualizată, ci de a-l ajuta pe elev să abordeze problema, de a-l încuraja să lucreze în
grup pentru a analiza soluţiile, precum şi de a-l sprijini cu un sfat când are nevoie. Modul
în care se desfăşoară instruirea în viziune vîgotskiană variază foarte mult, dar fiecare
activitate respectă următoarele principii:
-învăţarea şi dezvoltarea reprezintă o activitate socială, colaborativă;
-zona proximei dezvoltări poate servi drept ghid pentru planificarea curriculară şi a
lecţiilor;
-învăţarea şcolară trebuie să se realizeze într-un context semnificativ şi nu trebuie să fie
separată de învăţarea şi cunoaşterea pe care copiii le realizează în lumea reală;
-experienţele din afară trebuie relaţionate cu experienţa şcolară a elevului

3.DEZVOLTĂRI RECENTE
Dacă viziunile piagetiană şi vîgotskiană reprezintă componenta clasică a
constructivismului,
în ultimele două decenii tot mai mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia asupra procesului
de învăţare ;centrarea pe elev nu reprezintă decât flamura pe care o poartă deschizătorii
unui drum la care trudesc specialişti formaţi la şcoli de gândire diferite, cu reprezentări
teoretice, ipoteze şi obiective uneori foarte distanţate.
Cercetările s-au îndreptat spre răspunsurile la întrebările:
Ce este învăţarea? Ce reprezintă procesul de învăţare? Care este rolul educatorului în
procesul de învăţare? Ce poate face profesorul pentru a indeplini acest rol?
Invăţarea: Cunoaşterea este construită de oameni şi nu există în afara minţii umane.Elevii
îşi construiesc înţelegerea. Ei caută sensul şi încearcă să descopere regularitatea şi ordinea
chiar în absenţa unei informaţii complete.Învăţarea este un proces activ.Informaţia poate fi
impusă din exterior, dar nu şi înţelegerea; aceasta trebuie să vină din interior.Învăţarea
este determinată de o interacţiune complexă între cunoaşterea existentă a subiecţilor,
contextul social şi problema de rezolvat.Instruirea se referă la asigurarea subiecţilor cu o
situaţie de colaborare în care ei să aibă atât mijloacele, cât şi oportunitatea de a construi o
nouă înţelegere.
În acest proces o atenţie deosebită se acordă problemei de rezolvat, elementul căruia i se
cere să stimuleze explorarea şi reflecţia necesare pentru construirea cunoaşterii.Se
consideră că o problemă corespunzătoare ar trebui să dispună de următoarele atribute:
-să solicite construirea şi testarea unor predicţii
-să poată fi rezolvată fără echipamente costisitoare
-să aibă o complexitate realistă
-să fie relevantă şi interesantă pentru subiecţi
A doua caracteristică a procesului de învăţare este interacţiunea dintre subiecţi; lucrul în
comun pentru rezolvarea problemei îi oferă fiecăruia posibilitatea de a-şi testa şi ameliora
înţelegerea pe parcursul interacţiunii.
Rolul educatorului: Constructivismul are nevoie de un profesor care să-i ajute pe elevi să
devină participanţi activi în învăţare.Educatorul trebuie să stimuleze dezvoltarea subiecţilor
oferindu-le sarcini pe care ei să le poată îndeplini numai cu ajutor, adică în zona proximei
dezvoltări
Ce poate face educatorul: Într-o sinteză a bogatei literaturi dedicate acestei probleme se
menţionează următoarele atribute ale educatorului constructivist:
-încurajează şi acceptă autonomia şi iniţiativa elevilor
-foloseşte o mare varietate de materiale, inclusiv date brute, surse primare, materiale
interactive şi îi încurajează pe elevi să le utilizeze
-se interesează de cunoaşterea de către elevi a conceptelor, înainte de a le împărtăşi
cunoaşterea proprie
-îi încurajează pe elevi să angajeze dialogul cu educatorul sau cu ceilalţi colegi
-încurajează tentativele elevului de explorare a cunoaşterii şi de a pune întrebări colegilor
-îi angajează pe elevi în experienţe care pun în lumină contradicţii cu informaţia iniţială,
stimulând apoi discuţia.
-le asigură elevilor timp pentru construirea relaţiilor şi crearea metaforelor
-apreciază nivelul de cunoaştere prin aplicaţii şi rezultatele la sarcini „deschise”
În esenţă, sarcina educatorului este să creeze şi să menţină un context în care elevii să-şi
construiască propria lor cunoaştere, avându-l pe acesta drept ghid.
In ultimul deceniu se constată o apropiere tot mai accentuată a cercetării de problemele
cheie ale procesului educativ, realizându-se o apropiere treptată între cercetarea
tradiţională,fundamentală şi cea aplicată.Presiunile în favoarea unor astfel de investigaţii
sunt determinate de atenţia cu care statele dezvoltate urmăresc studiile comparative
internaţionale.
O parte a cercetătorilor nu consideră constructivismul drept o teorie pedagogică, dar cu
siguranţă acesta poate reprezenta o referinţă utilă pentru educaţie
Una dintre ideile cele mai promiţătoare în acest moment pentru practica şcolară în viziune
constructivistă este accea a clasei-workshop, pe care H.Daniels o caracterizează drept
întruchipare pedagogică a teoriei constructiviste: clasele nu mai reprezintă locul unde
informaţia este transmisă, ci devin laboratoare sau studiouri unde se generează
cunoaşterea, unde elevii şi profesorii reinventează împreună domeniul de studiu în care s-
au angajat.
Este de la sine înţeles că orientarea spre o abordare constructivistă a educaţiei nu poate şi
nici nu îşi propune să rezolve toate problemele acesteia.Cercetările din acest domeniu
încearcă să ducă mai departe cunoaşterea umană şi să sugereze căi de a ameliora practica
şcolară.
Este de interes să menţionăm faptul că multe institute de cercetare şi-au definit poziţia de
pe care îşi vor desfăşura investigaţiile în prima perioadă a acestui secol.Astfel, cunoscutul
Institute for Learning Technologies( Columbia University) îşi precizează într-un material
programatic –„Pedagogy for the 21 st Century”- punctele de plecare şi jaloanele orientative
ale demersului investigativ pe care îl va întreprinde în anii care vin.
Specialiştii în domeniu converg spre ideea că pentru secolul XXI o şcoală de dimensiuni
mici, în care activitatea educativă poate fi structurată în raport cu nevoile şi interesele
elevilor, va fi mai eficientă şi mai competitivă; activitatea elevilor trebuie să fie orientată de
proiecte la definirea cărora ei au participat şi să-i implice într-o reală experienţă
intelectuală, nu în exerciţii de memorare.
Constructivismul ramâne o abordare a pedagogiei actuale, insă el nu poate reprezenta un
panaceu pentru problemele educaţiei; în acelaşi timp, nu lipsesc limitele .Astfel, este dificil
de realizat activităţi şcolare constructiviste, in condiţiile în care evaluările sunt susţinute de
standarde „naţionale”.Proiectarea şi realizarea unui astfel de demers pentru un întreg ciclu
de instruire ar presupune resurse umane cu o pregătire specială.Sunt necesare, de
asemenea, resurse materiale şi financiare considerabile pentru realizarea mediilor prin
explorarea cărora elevul să-şi poată construi cunoaşterea.
Lipsa acestor condiţii nu-l poate însă opri pe educatorul interesat de modul în care se
produce învăţarea să utilizeze proceduri constructiviste; unele caracteristici ale
constructivismului îl pot pune pe gânduri, îi pot trezi curiozitatea şi îl pot determina să
facă un prim pas-pasul cel mai greu pe drumul dezvoltării profesionale-cel de cercetător.
Resurse bibliografice
1.Joiţa,Elena, 2006 Instruirea constructivistă-o alternativă:fundamente, strategii
Editura Aramis, Bucureşti
2.Joiţa, Elena,2008 Formarea pedagogică a profesorului;Instrumente de învăţare
cognitiv-constructivistă,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
3.Jonassen,D.H,1999 Designing Constructivist Learning Environments
http://www.soe.ecu.edu/etdi/colaric/KB/CLEsJonassen.html
4.Marsh,G.E.1999 Instructivism.Constructivism
http://www.healthnet.org.np/software/WW.190.192.htm

S-ar putea să vă placă și