RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Răspunderea juridică, parte integrantă a răspunderii

sociale.

În societatea contemporană, răspunderea socială a omului

primeşte o semnificaţie deosebită.
Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl
aleg membrii societăţii din multiplele variante posibile în cadrul
determinismului social, raportat la interesele generale ale
societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Acest
comportament, în funcţie de respectarea sau nerespectarea
normelor sociale, constituie temeiul antrenării unor reacţii, a unor
consecinţe, pe plan social. Răspunderea socială presupune o
atitudine conştientă, activă, concretizată într-un comportament
care corespunde în cel mai înalt grad cerinţelor, necesităţilor
sociale obiective, atitudine care rezultă dintr-o hotărâre, act de
conştiinţă şi voinţă a individului. Răspunderea socială îmbracă
diferite forme specifice. Astfel se poate vorbi de o răspundere
religioasă, juridică, morală, etică, civică şi politică.
Răspunderea socială cuprinde întreaga sferă a realizării
normelor: atât realizarea obligaţiilor prevăzute în dispoziţiile
normei cât şi realizarea sancţiunii în caz de nerespectare a
dispoziţiei.
Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte
forme ale răspunderii sociale, constă în faptul că ea se referă la
obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept.
Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea
prevederilor normelor legale. Încălcarea normelor juridice
antrenează şi răspunderea juridică fixată de ele.

2. Noţiunea răspunderii juridice.

Urmărind caracterizarea instituţiei răspunderii juridice,

observăm că nici un text de lege nu dă o definiţie vreuneia dintre
formele răspunderii juridice. Legiuitorul stabileşte numai condiţiile
în prezenţa cărora persoana fizică sau juridică poate fi trasă la
răspundere: principiile răspunderii, limitele în care poate opera
una sau alta din formele sale, natura şi întinderea sancţiunii
juridice susceptibile de aplicare.
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii
conexe care - potrivit legii - se nasc ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de
stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii
în spiritul respectării ordinii de drept.

3. Principiile răspunderii juridice.

Răspunderea juridică îmbracă o varietate de forme concrete,

fiecare dintre ele având o serie de particularităţi. Cu toate acestea,
ea are un fond de reguli comune, o serie de principii generale
aplicabile tuturor acestor forme. Principiile răspunderii juridice, la
fel ca şi principiile generale ale dreptului, sunt anumite idei
călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul instituţiei şi răspunderii
juridice. Aceste principii sunt următoarele:
 a) Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept poate fi
sancţionat numai atunci când este vinovat şi numai în limitele
vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervine pentru că un
anumit subiect de drept nu a respectat conduita prescrisă; pentru
că din mai multe conduite posibile a ales tocmai pe cea care
încalcă interesele generale ocrotite prin norma de drept.
b) Principiul răspunderii personale
Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a
săvârşit fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcţie de
circumstanţele personale ale autorului.
În cadrul principiului răspunderii personale întâlnim şi regula
exprimată prin adagiul din limba latină non bis in idem, care
înseamnă că cel care a comis încălcarea legii este pasibil de
răspundere, deci de a i se aplica o sancţiune juridică, numai o
singură dată pentru aceeaşi faptă. Esenţa acestui principiu constă
în excluderea posibilităţii aplicării faţă de aceeaşi persoană şi
pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe sancţiuni identice ca
natură - fie penale, fie administrative, întrucât după cum am
arătat, o singură violare a unei norme juridice poate atrage după
sine o singură sancţiune juridică.
c) Principiul justeţei sancţiunii
Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în necesitatea
existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi
sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.
Acest principiu presupune corecta alegere şi aplicare a normei
juridice sub incidenţa căreia intră fapta ilicită şi care constituie
singurul temei pentru care intervine tragerea la răspundere.
 d) Principiul celebrităţi tragerii la răspundere.
În esenţă acest principiu pretinde că tragerea la răspundere
să se facă la timpul potrivit. Aplicarea sancţiunilor, reprezentând
reacţia societăţii prin forţa de constrângere a Statului faţă de
faptele ilicite trebuie să intervină cât mai rapid după săvârşirea
faptelor respective, pentru a putea produce efectele dorite, atât
faţă de făptuitor, cât şi faţă de societate.

4. Conduita ilicită, cauză a declanşării răspunderii juridice

Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea

raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de
constrângere. Ea constituie un fapt juridic ilicit.
Noţiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind de la doi
factori: conduita unui subiect de drept în domeniul relaţiilor sociale
şi norma juridică încălcată prin această conduită.
În general, prin conduita umană se înţelege un ansamblu de
fapte concrete ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii
libere. Sensul cel mai larg şi general al actului de conduită este
acela de voinţă şi conştiinţă obiectivizată a omului.
Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului,
toate faptele ilicite fiind acte de conduită umană. Modalităţile
săvârşirii conduitei ilicite sunt acţiunea şi inacţiunea.
Acţiunea. Reprezintă modalitatea cea mai frecventă de
realizare a conduitei ilicite. Ea constă dintr-o manifestare efectivă
şi presupune o serie acte materiale care, raportate la normele
juridice, se dovedesc a fi contrare lor. în sens larg, prin acţiune se
înţelege voinţa obiectivizată, exteriorizată omului, cu alte cuvinte
mişcarea lui voluntară îndreptată spre un scop determinat.
 Inacţiunea. Constă dintr-o abţinere de la acţiune a persoanei
obligată să îndeplinească anumite fapte pozitive, adică să
acţioneze în modul stabilit de lege.

5. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice

Conduita ilicită, în funcţie de gradul de periculozitate socială

pe care îl prezintă, îmbracă diverse forme. În funcţie de gradul de
pericol social se stabilesc şi sancţiunile ce se aplică pentru
săvârşirea diferitelor fapte ilicite. Aceste forme sunt următoarele:
a) Infracţiunea. Dintre toate formele conduitei ilicite,
infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de antisocialitate. Potrivit
art. 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă
pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Art. 18 al Codului penal stabileşte ce trebuie înţeles prin “fapte
care prezintă pericol social”, şi anume: orice acţiune sau inacţiune
prin care se aduce atingerea statului, suveranităţii, independenţei
şi unităţii statului, proprietăţii acestuia, persoanei şi drepturilor
acesteia, precum şi întregii ordini juridice.
b) Contravenţia. Ca formă a conduitei ilicite, contravenţia
este definită în art. 1 al Legii 32, din 1968, care prevede:
“contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un
pericol social mai reduc decât infracţiunea şi este prevăzută şi
sancţionată ca atare prin legi, decrete sau alte acte normative”.
Contravenţia reprezintă o abatere de la normele dreptului
administrativ. în general, contravenţiile pot fi săvârşite numai de
către persoanele fizice. Cu toate acstea, pot exista contravenţii
care să fie săvârşite de persoanele juridice dar acest lucru numai
dacă este prevăzut expres într-o lege sau decret.
 c) Abaterea disciplinară. Această formă a conduitei ilicite se
manifestă prin încălcarea de către persoana încadrată în muncă a
obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă obligaţii care
formează în totalitatea lor, disciplina muncii.
Abaterea disciplinară presupune două condiţii: calitatea de
om al muncii şi încălcarea unei îndatoriri de serviciu.
Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana
încadrată în muncă şi care prestează munca în temeiul unui raport
juridic de muncă.
Sfera abaterii disciplinare este restrânsă numai la acele fapte
de conduită prin care se violează obligaţi legale de serviciu.
Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abaterii disciplinare
este sancţiunea disciplinară (avertismentul, mustrarea,
retrogradarea, etc.), iar ca formă a răspunderii juridice se
stabileşte, de asemenea, răspunderea disciplinară.
d) Faptele ilicite civile. Prin fapt ilicit civil se înţelege orice
faptă umană care cauzează unei persoane un prejudiciu. Acest
prejudiciu poate consta fie în violarea unui drept subiectiv
garantat prin lege altei persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii
personale legal asumată. În primul caz este vorba de delictul civil
care dă naştere răspunderii civile delictuale, iar în al doilea caz, de
faptul ilicit care dă naştere răspunderii civile contractuale.
Delictul civil apare totdeauna ca un fapt păgubitor.
Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de
persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este de regulă
obligaţia de a repara prejudiciul produs1.

1
Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a Dreptului, p. 105-110.