Sunteți pe pagina 1din 18

Cap. 1 – Noţiuni introductive.

1.1. Regionalism, regionalizare, dezvoltare regională.


1.2. Definirea şi tipologia regiunilor de dezvoltare.
1.3. Clasificarea NUTS.
1.4. Strategii şi politici regionale. Tipologia politicilor regionale

1.1. Regionalism, regionalizare, dezvoltare regională.

Statul, conceput ca principal nivel de guvernare, traversează o perioadă de criză, fiind obligat
să-şi reconsidere rolul. El nu mai reprezintă singurul cadru pentru rezolvarea problemelor care
afectează societatea. Statul providenţă apărut după cel de al doilea razboi mondial, într-un moment în
care se punea problema reconstrucţiei şi relansării economice, era sinonim cu asigurarea unei
bunăstări, a prosperităţi generalizate. Acest concept este criticat în prezent în contextul accentuării
crizei economice, creşterii şomajului, creşterii taxelor şi impozitelor.
Pe fondul accentuării procesului de globalizare statele sunt considerate, pe de o parte, prea mici
pentru a face faţă problemelor care apar la nivel global – economice, de securitate, politică monetară,
etc. fapt ce duce la crearea de organizaţii suprastatale (de ex. Uniunea Europeană), iar pe de altă parte
ele sunt considerate prea mari pentru a răspunde în mod eficient la problemele cetăţenilor şi cărora li
se pot găsi soluţii eficiente mai ales la nivel regional sau local.
Pentru a întelege mişcările care au loc în prezent în plan regional trebuie să facem diferenţa
între regionalism şi regionalizare.
Unii autori folosesc termenul de regionalism în dublu sens: privit ca o mişcare de sus în jos şi
astfel definesc regionalizarea şi termenul regionalism şi privit ca o mişcare de jos în sus ceea ce
consideră că defineşte regionalismul.
●Regionalismul privit ca o mişcare de jos în sus, în care, regiunea este percepută de către
oamenii care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conştientizarea intereselor comune şi
aspiraţia lor de a participa la gestionarea acestor interese. În acest sens se poate vorbi de o “conştiinţă
regională” care apreciză că statul este prea îndepărtat şi prea mare pentru a rezolva problemele
regionale. Plecându-se de la această accepţiune statul e acuzat că vrea să impună un model unitar
particularităţilor regionale. În acest sens regionalismul corespunde unei dorinţe profunde a
colectivităţilor locale de a fi responsabile de rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct.
● Regionalizarea presupune o abordare de sus în jos şi vizează alte scopuri şi mijloace de
punere în aplicare faţă de cele ale regionalismului. Ca răspuns la mişcarea regionalistă statul poate să
recunoască o identitate regională – regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către
stat - şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea propriilor afaceri.
Punctul de plecare al regionalizării îl constitue dezechilibrele regionale, în fapt conştientizarea
acestora. Această conştientizare este urmată de intervenţia structurilor guvernamentale naţionale sau a
unor entităţi suprastatale care au ca scop descentralizarea sau deconcentrarea la nivel regional a unor
activităţi sau competenţe aflate anterior la nivel central. Avem de a face, în acest caz, cu acte
administrative care sunt expresia unei voinţe politice centrale în materie de structuri
locale/intermediare.
Regionalizarea se poate manifesta atât în plan naţional cât şi internaţional. În plan internaţional ca
exemple doar în Europa ar fi: cooperarea scandinavă, cea dintre statele Benelux şi mai recent Uniunea
Europeană.
Regionalizarea şi regionalismul sunt concepte ce descriu două mişcari în plan regional între
care există o interacţiune inevitabilă. Regionalizarea urmăreşte de cele mai multe ori reducerea
dezechilibrelor economice regionale şi o dezvoltare armonioasă a întregului teritoriu naţional în timp
ce regionalismul implică o oarecare putere de decizie a regiuni în ceea ce priveşte afacerile de interes
regional şi afirmarea identităţii sale (în ceea ce priveşte cultura, particularităţi lingvistice, etnice,
tradiţii, etc.). Nevoilor regiunilor li se răspunde printr-o politică de stat care la rândul ei are
repercursiuni asupra sentimentului regional şi antrenează reacţii ale regiunii.
Nu întotdeauna regionalizarea răspunde şi se mulează pe cerinţele regionalismului. Există o
mare varietate de abordari teoretice cu privire la regionalism - regionalizare. Anumite abordări sunt, de
altfel, greu de încadrat într-o anumită tipologie.
1
Regionalismul, în special în Europa, a devenit un concept tot mai larg acceptat atât ca o formă
de descentralizare care întăreşte şi democratizează puterea statală, cât şi pentru îmbunătăţirea formelor
instituţionalizate de cooperare internaţională.
Există o evoluţie în ceea ce priveşte caracterul regionalismul pe plan european care, dintr-o
„mişcare”, a devenit o „activitate normalizată şi instituţionalizată”, evoluând spre conceptul de
“regionalism pacificat”. În anii 1990 în prim plan a trecut un nou tip de regionalism care se conturează
în parte şi sub influenţa fenomenului de globalizare fiind caracterizat prin apariţia unor regiuni noi,
uneori suprastatale, care nu sunt rezultatul unei dezvoltări organice şi pentru care sunt create instituţii
noi.
Unii analişti cercetând fenomenele legate de regionalism în funcţie de dimensiune şi natura
relaţiilor stabilesc 3 categorii de bază:
regionalism în cadrul naţional;
regionalism transnaţional – în cazul unor spaţii unitare cultural şi/sau economic - cooperări de tip
euroregiune;
regionalism internaţional – manifestat prin structuri de tipul OSCE
În acelaşi timp, trebuie operată o distincţie între regionalism - termen întâlnit în discursul
politic, a cărui finalitate poate conduce la federalizare (un ansamblu teritorial construit pe baze istorice
şi culturale, care dobandeşte competenţe în materie de politici publice – este cazul landurilor germane),
şi regionalizare care este o acţiune administrativă, ce vizează crearea de spaţii mai mari de cooperare
şi, nu în ultimul rând, definirea unor noi unităţi administrativ-teritoriale.
Termenul regionalizarea este, în general, înţeles drept crearea unui nivel nou în organizarea
teritorială a unui stat; instituţiile noi pot varia în privinţa responsabilităţilor şi autorităţilor create,
acestea fiind întotdeauna supraimpuse instituţiilor locale existente.
Regionalizarea este un proces pe termen lung, prin care statul introduce un al doilea nivel de
guvernare. Regionalizarea reflectă o tendinţă crescândă de identificare a unor instituţii cu o regiune,
dar această idee şi acele instituţii fiind extrem de eterogene de la o ţară la alta.
Termenul de regionalizare a devenit mai larg şi presupune un proces prin care se creează o
capacitate sub-naţională dar supra-locală pentru acţiuni de dezvoltare a unei zone geografice specifice.
Acest proces se poate baza pe sistemul politic-administrativ existent sau poate da naştere unei
organizaţii teritoriale noi care ar putea susţine mai bine scopul creşterii socio-economice şi a
dezvoltării echilibrate.
În prezent s-a statornicit o nouă relaţie între nivelul local şi central. Administraţia centrală şi
locală nu mai rivalizează, ci au trecut la cooperare în baza unei diviziuni a muncii şi a
responsabilităţii 1 . Administraţia locală nu mai reprezintă o simplă structură de implementare, fără
voinţă proprie, ci devine entitate dinamică care, pe baza unei solidarităţi a colectivităţii, promovează
idei şi interese locale. Apare, astfel, necesitatea de a organiza o administraţie locală care să îmbine atât
elementele politice importante ale centrului, cât şi cele prin care comunităţile locale se autodefinesc.
Schimbările economico-sociale continue au condus la situaţia când structurile administraţiei
locale preiau de la administraţia centrală, tot mai multe sarcini, fiind necesare reforme administrative
succesive 2 . În această situaţie se impune o analiză comparată a centralizării şi a descentralizării.
Funcţiile statului pot fi împărţite, teoretic, în plan orizontal şi vertical.
Dimensiunea orizontală înseamnă diviziunea de responsabilităţi şi sarcini realizată între organele
centrale ale statului.
Dimensiunea în plan vertical, presupune existenţa diferitelor nivele ale administraţiei publice
pentru împărţirea puterii şi a responsabilităţilor.
Trebuie menţionată diferenţa între împărţirea puterii şi împărţirea sarcinilor, existând cazuri
când sarcinile sunt delegate la nivele inferioare fără ca responsabilitatea aferentă să fie la nivelul
respectiv. În aceste cazuri puterea centrală realizează structuri ierarhice, având posibilitatea de a
controla şi chiar anula deciziile nivelelor inferioare.

1
Prima constituţie în care se vorbeşte despre un stat unitar descentralizat este cea daneză, din 1848. Vezi: Bodớ Barna –
Politica regională şi dezvoltarea teritoriului, Editura şi Tipografia Marineasa, Timişoara 2003
2
Franţa, statul model pentru o administraţie centralizată, începând cu anii ’70, a trecut la reforme succesive, existând azi la
nivel local-teritorial competenţe şi prerogative neconforme cu principiile statului centralizat.
2
Autonomia diferitelor nivele administrative nu poate fi absolută, are ca limite generale
obligativitatea pentru orice structură de a respecta legile existente. Existând prin efectul puterii
decizionale a parlamentului, structurile administrative locale/teritoriale constituite un nou nivel de
putere, nu structuri dinafara statului unitar.
Diviziunea sarcinilor poate fi descrisă prin cuplul de concepte centralizare-descentralizare, care
pune în evidenţă alternanţa perioadelor de centralizare respectiv descentralizare. Relaţia dintre nivelul
central şi cel(e) local(e) este în continuă schimbare, schimbările fiind condiţionate prioritar de factori
de ordin practic.
În teoria politică anglo-saxonă se vorbeşte de următoarele modele şi proceduri privind
diviziunea teritorială a puterii: devoluţia, delegarea, federaţia, descentralizărea şi deconcentrarea. 3
Diferenţa dintre acestea se referă la gradul de autonomie de care se bucură nivelul local, respectiv de
modul de realizare a transferului.
Devoluţia este procesul prin care se realizează un transfer al puterii, de la centru spre nivele
inferioare. Rezultatul procesului este, în anumite cazuri, un sistem federal, dar poate fi şi unul
descentralizat – cu conţinut democratic.
Delegarea se referă la transferul unor sarcini, în contexte şi condiţii date, prescrise, fără
competenţe decizionale pentru structurile create.
Federaţia este modelul cu cea mai mare autonomie, dincolo de cea decizională şi politică, în care
caz nu există subordonare faţă de centru, relaţia este de cooperare între părţi, bazată pe dialog
constructiv.
Descentralizărea înseamnă o împărţire a puterii şi a responsabilităţilor între structurile centrale şi
locale ale puterii. Nu avem de-a face cu o subordonare a localului faţă de centru, dar nici prerogativele
instituţiilor locale, în sens politic, nu au caracter de autonomie absolută. Spre deosebire de structurile
federative unde există elemente de suveranitate la nivel local, în descentralizare instituţiile locale nu
dispun de suveranitate.
Deconcentrarea instituie o putere delegată de la centru spre nivele inferioare, cu o subordonare
ierarhică între centru şi aceste nivele, structurile locale au competenţe decizionale condiţionate de o
împuternicire concretă. Astfel, structurile deconcentrate sunt, de regulă, sectoriale, cu competenţe
prescrise. Structurile deconcentrate dispun doar de autonomie executivă, faţă de cea decizional-
executivă existentă la cele descentralizate.
Atât deconcentrarea cât şi descentralizărea sunt contrapuse centralizării, chiar dacă sub forme
diferite. Există sarcini administrative care, prin natură lor, se pretează la modelul deconcentrat, datorită
informaţiei involuate, prin natura deciziei ce trebuie luată sau chiar prin cunoştinţele specifice ce se
pretind pentru soluţionarea situaţiei. Adesea se invocă motive de eficienţă în favoarea unei structuri
centralizate.
Centralizarea şi descentralizarea sunt două principii de structurare a administraţiei opuse dar şi
complementare, între care trebuie găsit un echilibru optim. Sunt cazuri când descentralizarea este o
metodă – camuflată – a centralizării, un astfel de exemplu citat în literatura de specialitate fiind
instituţia prefectului 4 .

Tipuri de regionalizare
Din punct de vedere al statutului juridic, termenul de regiune ca şi cel de regionalizare acoperă
realităţi politice şi administrative extrem de diferite dacă ne gândim la statele europene.
Există 5 tipuri de cadre instituţionale în procesul de regionalizare 5 :
regionalizare administrativă
regionalizare prin intermediul colectivităţilor locale
descentralizăre regională
regionalizare politica sau autonomie regională (regionalism instutuţional)
regionalizare prin intermediul autorităţilor federale

3 Scruton, Roger: A Dictionary of Political Thought, Macmillan Press, London, 1982.


4 Vezi: Dupoy, F.-Thoenig, J.C.: Sociologie de l’administration francaise, Armand Colin, Paris, 1983.
5
La régionalisation en Europe, Gerard Marcou, Parlement Européen, L-2929 Luxembourg, p. 17-34
3
Regionalizarea administrativă
Prin regionalizare administrativă se înţelege delegarea de către stat a unor sarcini către
autorităţile subordonate guvernului sau către organismele care se constituie la nivel local, care, deşi
sunt înzestrate cu o anumită autonomie juridică, totuşi acţiunile lor sunt controlate de către stat; prin
funcţiile şi atribuţiile pe care le deţin, acestea au ca scop promovarea dezvoltării economice regionale
şi se bazează, în final, pe mobilizarea colectivităţilor locale şi a organizaţiilor economice.

Caseta nr.1
O situaţie asemănătoare se regăseşte în Luxemburg, unde guvernul a delimitat patru asemenea
regiuni, dar suprafaţa mică a statului nu face necesară înzestrarea acestora cu instutuţii proprii.
In Franţa a existat, mai întâi, o regionalizare administrativă, caracterizată prin instituirea
prefecturilor de regiune. Colectivităţile locale şi interesele lor economice şi sociale erau reprezentate printr-o
comisie consultativă, care funcţiona pe lângă prefectul regiunii; în anumite regiuni au fost introduse structuri de
mobilizare a dezvoltării economice cu scopul de a promova interesele economice ale regiunii. Logica era,
totuşi, aceea a centralizarii, iar dezvoltarea era condusă de către stat. Situaţia a început să se schimbe o dată cu
evoluţia economică din cursul anilor’70 şi prin reforma descentralizării care a început în 1982. Dintre toate
acestea a continuat să funcţioneze doar prefectul regiunii, care era însărcinat cu punerea în practică a politicii
naţionale şi comunitare ce privea dezvoltarea economică şi socială şi amenajarea teritoriului.
Deşi Germania este un stat federal, landurile care o compun sunt adesea asimilate regiunilor, putându-
se vorbi, într-o oarecare măsură, de o regionalizare administrativă internă în landurile cele mai întinse.
În Grecia, administraţia descentralizată a statului este însărcinată cu dezvoltarea regională în
cele 13 regiuni administrative. Secretarul general al regiunii este asistat de un consiliu regional
consultativ care este format din reprezentanţii colectivităţilor locale. Acestea sunt, în mod egal,
reprezentate în consiliul de administraţie al Casei Regionale de Dezvoltare.
În Suedia, dezvoltarea regională se caracterizează prin faptul că există un guvernator de district care
are o serie de atribuţii, dar interesele locale sunt reprezentate în consiliul de administraţie care îl asistă.
În Scoţia şi Ţara Galilor din Marea Britanie, regionalizarea este administrativă. În 1994 au fost
introduse nouă birouri regionale ale guvernului cărora li s-au adăugat în aprilie 1999 cele nouă agenţii de
dezvoltare regională.
În Portugalia, crearea regiunilor administrative, constituite ca noi colectivităţi teritoriale, a fost
respinsă prin referendumul din 8 noiembrie 1998. În schimb, există cinci comisii regionale de
coordonare, organe descentralizate însărcinate cu punerea în aplicare a planului de dezvoltare regională sub
autoritatea ministrului echipamentelor, amenajării şi administrării teritoriului.
În Slovacia, reforma din 1996 a împarţit teritoriul în opt regiuni şi, cu aceasta ocazie, s-a mărit
numarul circumscripţiilor administrative de la 26 la 79. Este de remarcat prezenţa birourilor
administrative regionale care sunt organizate după modelul birourilor administrative ale circumscripţiilor.
Biroul administrativ regional este însărcinat să coordoneze activitatea colectivităţilor locale în ceea ce
priveşte dezvoltarea regională.
În Ungaria, divizarea teritorială în opt regiuni administrative, care fusese introdusă în 1990, a fost
abandonată în 1994. Atribuţiile regiunilor au fost preluate la nivel provincial de biroul administrativ
public al provinciei, iar legea a sporit în 1996 rolul provinciilor (colectivităţi locale) în materie de
dezvoltare regională, ceea ce corespunde în fapt descentralizării.
În ceea ce priveste Estonia, politica de dezvoltare regională nu a modificat organizarea
teritorială a ţării. În 1995 au fost create două organisme centrale: Consiliul consultativ de politică
regională pentru coordonarea interministerială a dezvoltării regionale şi Agenţia Estoniană de Dezvoltare
Regională. Politica statului este pusă în aplicare la nivelul a cincisprezece circumscripţii de către un
guvernator.
O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în Lituania, unde punerea în aplicare a politicii de
amenajare a teritoriului şi de dezvoltare regională este condusă de un guvernator la nivelul unităţilor
administrative superioare provincii/departamente).

Din analiza situaţiilor prezentate în Caseta nr.1 se desprind o serie de concluzii:


- în primul rând, regionalizarea administrativă nu corespunde neapărat situaţiei în care
colectivităţile locale au o putere mult diminuată. Astfel, autorităţile locale din Portugalia şi Marea
Britanie dispun de reale mijloace de acţiune;
- în al doilea rând, regionalizarea administrativă este centrată pe dezvoltarea regională,
fiind completată, în unele cazuri, cu descentralizarea anumitor funcţii administrative;
4
- în al treilea rând, regionalizarea administrativă necesită instutuţii sau mecanisme care
implică, într-o anumită măsură, colectivităţile locale în politica de dezvoltare regională, deşi acestea
rămân sub controlul puterii centrale;
- în ultimul rând, regionalizarea administrativă reprezintă, în toate cazurile (exceptând Suedia
şi Marea Britanie), un răspuns la nevoia de a pune în aplicare politicile comunitare de coeziune. În
Slovenia, acest tip de regionalizare este susţinut de instanţele centralizate: Consiliul de dezvoltare
regională care funcţioneaza pe lângă guvern şi Agenţia de dezvoltare regională.

Regionalizarea pe baza cooperării între colectivităţile locale


Regionalizarea se realizeaza prin intermediul colectivităţilor locale existente, ce dispun
de atribuţii extinse şi de un câmp larg de acţiune, care să le permită astfel îndeplinirea
obiectivelor şi cooperarea într-un cadru mai larg. Aceasta formă de regionalizare diferă de cea
administrativă prin faptul că regionalizarea se infăptuieşte prin intermediul instutuţiilor
descentralizate care acţionează într-un cadru de putere propriu.
Acest tip de regionalizare se întâlneşte frecvent în statele Uniunii Europene: Germania,
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Ungaria.

Caseta nr. 2
În Irlanda şi în Finlanda regionalizarea este organizată pe întreg teritoriul ţării pe baza
cooperării între colectivităţile locale.
În Irlanda au fost create în 1994 opt autorităţi regionale, dar, cu toate acestea, numeroase probleme
ale dezvoltării regionale sunt în sarcina unor agenţii specializate. Autorităţile regionale acţionează pe
întreg teritoriul ţării fiind administrate de un consiliu şi joacă un rol important în executarea programelor
comunitare.
În Finlanda există douăzeci de consilii regionale pe întreg teritoriul ţării, ca urmare a aplicării legii din
1994 privind dezvoltarea regională. Pe lângă acestea, sunt prezente şi aşa-numitele sindicate ale comunelor,
create prin acordul unanim al comunelor care le compun. Membrii consiliilor regionale sunt aleşi de către
consiliile municipale.
În Danemarca, situaţia este puţin diferită deoarece dezvoltarea regională intră în competenţa
celor paisprezece comune provinciale (amtskommun).
În Germania acest tip de regionalizare se caracterizează prin cooperarea dintre colectivităţile locale
din landuri.
În Ungaria, legea din 1996 privind amenajarea teritoriului a încredinţat provinciilor
responsabilitatea dezvoltării regionale. Acestea au ca scop stabilirea unui plan de dezvoltare şi, de
asemenea, crearea de asociaţii intercomunale de dezvoltare regională. Dezvoltarea regională poate să dea
naştere unei cooperări voluntare între provincii, care stabilesc în această situaţie un consiliu de
dezvoltare regională (la ora actuală există două: Budapesta şi Lacul Balaton).

Concluzii:
- situaţia cea mai des întâlnită este cea în care regionalizarea se bazează pe crearea instutuţiilor
comune colectivităţilor locale. Aceasta demonstrează ca circumscripţiile colectivităţilor locale, de la al
doilea ca şi de la primul nivel, nu răspund bine regionalizării;
- oraşele şi cooperarea intercomunală pot să-şi asume funcţiile regionalizarii, precum în
Ungaria şi Germania;
- toate instutuţiile prin care se realizeaza regionalizarea pe baza cooperarii intre colectivităţile
locale au ca scop protejarea drepturilor şi a autonomiei colectivităţilor pe care le regrupează: resursele
provin de la colectivităţile asociate şi sunt relativ putin importante, competenţele lor sunt limitate, iar
instutuţiile regionalizarii sunt o forma de cooperare intercomunală;
- într-o oarecare măsură, acest tip de regionalizare este limitat, mai ales că respectivele
colectivităţi locale nu dispun de instutuţii puternice şi de competenţe suficiente.
Descentralizarea regională
Descentralizarea regională se referă la constituirea unei noi colectivităţi teritoriale la
nivel superior nivelului colectivităţilor teritoriale existente, aceasta fiind considerată regiune.
Regiunea capată expresie instutuţională specifică, ce se caracterizează prin aplicarea regimului
general al colectivităţilor teritoriale. Ea formează o nouă categorie de colectivităţi teritoriale,
care au aceeaşi natură juridică ca şi colectivităţile teritoriale existente, dar care se disting
5
printr-o circumscripţie mai largă şi prin competenţele lor, prin care se urmareşte dezvoltarea
economică. Deşi acest tip de regionalizare modifică organizarea teritorială, ea se înscrie în ordinea
constituţională a statului unitar.
Printre statele UE, Franţa este singura care a pus în practică pe deplin această concepţie.
Prin aplicarea legii din 2 martie 1982 şi după alegerile regionale din 1986, Franţa număra 25
de regiuni. Acestea beneficiază de principiul liberei administrări a colectivităţilor teritoriale,
care fusese consacrat de Constituţie, mai întâi pentru districte, departamente şi alte teritorii. Principiul
liberei administrări nu reprezintă prin el însusi o sursă de putere. El nu implică exercitarea unei
anumite puteri legislative într-o măsură mai mare. Din punct de vedere al competenţelor, puterea
normativă a regiunii este, de fapt, mai redusă decât cea a districtelor şi departamentelor şi decât cea a
primarului. Regiunile nu pot exercita şi nu-si pot atribui tutela asupra colectivităţilor locale de pe
teritoriul lor.
Caseta nr. 3
Descentralizărea regională se întâlneşte azi în Ţara Galilor din Marea Britanie, în Suedia, Polonia,
Cehia, Slovacia.
În ceea ce priveşte Ţara Galilor, aceasta dispune de o adunare regională aleasă prin sufragiu direct şi
de atribuţii administrative extinse, dar, prin instutuţiile sale, prin absenţa puterii legislative şi prin dependenţa
financiară de puterea centrală, ea are toate caracteristicile unei autorităţi locale britanice, stabilită pentru un
teritoriu vast, Ţara Galilor în ansamblu, în limitele sale istorice.
În Suedia, organizarea teritorială a ţării este în discuţie începând cu 1992, făcând loc unor rapoarte şi
dezbateri numeroase. Este de subliniat faptul că, în lipsa unei reorganizari teritoriale în ansamblu, în 1995
s-a dezvoltat foarte mult cooperarea regională între districte.
Polonia şi Cehia s-au orientat, de asemenea, către descentralizarea regională. În Polonia, prin reforma
din 1998 au fost create şaisprezece provincii în locul celor 49 care existau din 1975. Provincia este una dintre
colectivităţile teritoriale a carei constituire este permisă prin Constituţie. Administraţia teritorială a statului
este organizată la nivelul provinciei sub autoritatea conducătorului acesteia, care, exercită controlul asupra
colectivităţii teritoriale respective.
Pentru Cehia, o lege constituţională adoptată în 1997 prevedea constituirea colectivităţilor
teritoriale de nivel superior, prevăzute de Constituţie, sub forma a trei regiuni, capitala Praga fiind plasată la
acelaşi nivel.

Toate exemplele de descentralizăre regională prezentate au numeroase trăsături comune,


în ciuda eterogenităţii contextelor instutuţionale:
- regiunile sunt administrate de un consiliu ales prin sufragiu universal, direct. Acestea
nu exercită nici o putere normativă. Ele dispun de competenţe administrative extinse în domenii
esenţiale ale vieţii economice şi sociale, dar legea orientează politica lor către dezvoltarea regională.
Aceasta se observă, în special, în legile franceze şi poloneze;
- descentralizarea regională presupune adoptarea unor dispoziţii de natură să protejeze
autonomia colectivităţilor locale existente: interdicţii privind tutela unei colectivităţi teritoriale
asupra alteia în Franta, participarea comunelor la formarea consiliilor regionale conform dispoziţiilor
constituţiei portugheze. Regiunile nu au, în general, competenţe privind organizarea teritoriului, decât
dacă este vorba de propriile lor servicii administrative. Totuşi, Ţara Galilor are dreptul de a face
propuneri de lege în Parlamentul englez. Autonomia financiară a regiunilor este limitată, cu
excepţia Franţei şi Suediei, unde regiunea sau districtul exercită o putere fiscală semnificativă.

Regionalizarea politică sau autonomia regională (regionalismul instutuţional)


Acest tip de regionalizare este prezentat ca un model, ca o bună practică, fiind adesea
idealizat. El se întâlneşte doar în anumite state din UE, dar sub forme extrem de diferite.
Din punct de vedere juridic, regionalizarea politică se caracterizează, în comparaţie cu
descentralizarea regională, prin atribuirea puterii legislative unei adunări regionale, care dispune
de competenţe vaste, al căror conţinut este definit şi garantat prin Constituţie sau cel puţin printr-un
text de natură constituţională, iar pentru exercitarea competenţelor se constituie un executiv, care
prezintă caracteristicile unui guvern regional.
Faţă de descentralizarea regională, regionalizarea politică afectează structura statului şi îi
modifică Constituţia.
6
Regionalizarea politică domină organizarea teritorială a statului în Spania, în Italia şi în Belgia,
deşi aceasta din urmă are începând cu 1993 o alcătuire federală. Acest tip de regionalizare este prezent
şi în alte state, dar numai în anumite parţi ale teritoriului, precum în Marea Britanie şi Portugalia.
Regionalizarea politică se diferenţiază de statul federal sub diferite aspecte:
- regiunile nu reprezintă state, iar alcătuirea rămâne, în principiu, cea a statului unitar. Este de
remarcat ca în Spania există teama că îmbinarea dintre federalism şi regionalizare să nu ameninţe
integritatea teritorială;
- în comparaţie cu statul federal, regionalizarea politică nu se caracterizează printr-o dublă
putere constituantă: regiunile au statut de „regii”, dar nu au o constituţie, aşa cum au cele din statul
federal;
- deşi există forme multiple de cooperare instutuţională între stat şi regiuni, acestea din urmă nu
participă la exercitarea puterii legislative naţionale prin reprezentare proprie. În principiu, puterea
judiciară este unică, fiind organizată de către statul central. Aceasta regulă nu este însă absolută. De
exemplu, Scoţia poseda o organizare judiciară şi un sistem juridic distinct sub numeroase aspecte faţă
de cel al Angliei, deşi acesta este supus controlului Camerei Lorzilor.
- federalismul implică egalitatea în drepturi a statelor membre în timp ce regionalizarea politică
presupune, în general, asimetria instutuţiilor şi a competenţelor;
- regionalizarea politică poate afecta, în anumite state, doar o parte a teritoriului, în timp ce în
altele ea caracterizează întreg teritoriul, cum este cazul Italiei şi al Spaniei.

Regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale


Statul federal este, adesea, perceput printr-o serie de idei false, care constituie un obstacol
în înţelegerea raporturilor pe care acesta le are cu regionalizarea. Statul federal este, deseori, considerat
ca fiind opus statului-naţiune şi este prezentat drept un răspuns la regionalism, pentru că el permite
concilierea uniunii respective, dar cu respectarea particularităţilor. El este, de multe ori, înţeles ca fiind
tipul de stat caracterizat printr-o descentralizare sporită, funcţionând pe principiul garantării
autonomiei unităţilor care îl compun.
Federalismul are, în fapt, raporturi complexe cu regionalismul şi regionalizarea:
- statul federal nu se opune statului-naţiune. În anumite contexte istorice el reprezintă chiar un
mod de integrare naţională. Nu se poate nega faptul ca SUA, Elveţia, Germania reprezintă naţiuni,
deşi organizarea lor politică admite anumite concepţii despre legislaţie şi despre suveranitate care
diferă de cele instituite în Franţa sau în Anglia. În aceste ţări construcţia statului modern se
realizează prin intermediul federalismului. Din păcate nu există nici un exemplu de stat naţional
pe care federalismul sa-l fi protejat de tensiunile care îi marchează existenţa.
- un stat federal poate fi afectat de regionalism sau de regionalizare ca oricare alt tip
de stat. Aceasta deoarece statele federale se nasc dintr-o uniune de state, care reprezintă de fapt entităţi
politice, acestea prezentând ele însele o serie de particularităţi regionale şi etnice.

Caseta nr.4
În Belgia, regionalismul este cel care a condus la federalizarea statului, în scopul de a mări autonomia
unităţilor componente, un exemplu fiind cazul Flandrei, şi, de asemenea, în scopul de a permite constituirea
unei structuri capabile să accepte această autonomie sporită. În această situaţie, soluţia era cea de stat
federal, care să permită entităţilor care revendică autonomie sporită să acceadă, în mod progresiv, la calitatea
de stat.
În ceea ce priveşte Germania şi Austria, acestea se caracterizează prin îmbinarea revendicării privind o
mai mare participare la afacerile europene cu dorinţa de promovare a unei reforme federale care să întărească
poziţia landurilor. Landurile au început să se teamă de posibilitatea diminuarii competenţelor lor, situaţie care ar
fi putut rezulta ca urmare a integrării europene şi, în special, a Actului Unic. Ele au fost împotriva acestei
evoluţii şi chiar au căutat să o oprească.
Prin promovarea principiului subsidiarităţii în landurile germane, la mijlocul anilor’80, prin
stabilirea unui Comitet al Regiunilor, în special la insistentele lor, prin articolul 203 din Tratatul
Comunităţii Europene care permitea tuturor statelor membre să fie reprezentate în Consiliu printr-o personalitate cu
rangul de ministru în organizarea internă, landurile urmareau să-şi îndeplinească obiectivele prezentate anterior.
În Germania landurile au avut mult de câştigat o dată cu adoptarea articolului 23 din Legea
fundamentală, iar revizuirea constituţională din 1994 n-a modificat, decât într-o mică măsura, repartizarea
competenţelor între federaţie şi landuri.
În Austria însă, landurile au obţinut o îmbunatăţire doar în ceea ce priveste situaţia resurselor, în timp ce
transferul anumitor responsabilităţi federale către autorităţile locale este, întotdeauna, un subiect de dezbatere. 7
În concluzie:
- federalismul nu este expresia instutuţională a regionalismului sau a regionalizării.
Statul federal nu este ferit de presiunile regionaliste, el este adesea supus tendinţei de regionalizare;
- în anumite situaţii, structurile federale au permis reducerea tensiunilor datorate
regionalismului, dar în altele nu au putut împiedica dislocarea statului;
- în măsura în care regionalizarea răspunde evoluţiilor socio-economice, ea provoacă adaptări
funcţionale în sistemul federal, fie la nivelul relaţiilor dintre Federaţie, Landuri şi Comunitatea
europeană, fie la nivelul colectivităţilor locale. Această regionalizare a statului federal sau a
colectivităţilor locale este uşor absorbită de structurile federale, a căror stabilitate nu reuşeşte să o
afecteze.
În legatură cu aceste cinci forme ale regionalizării se impun câteva precizări:
- trebuie subliniat faptul că federalismul nu este o formă de regionalizare. Dimpotriva,
statul federal reprezintă acel mod de organizare a statului în care structurile şi sistemul său de
funcţionare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme;
- regionalizarea nu este întotdeauna omogenă. Un stat poate să cunoască, pe întreg teritoriul
său, mai multe forme de regionalizare, în funcţie de problemele la care trebuie să raspundă şi
de particularităţile pe care trebuie să le ia în considerare. În Marea Britanie se regăsesc trei
forme diferite de regionalizare;
- un stat poate cunoaşte, în mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare. De exemplu, în
Franţa a existat o regionalizare administrativă înainte de introducerea descentralizării regionale
actuale. Anumite state din Europa Centrală şi Orientală ar putea avea o evoluţie asemănătoare. Pe de
alta parte, formele pe care le cunoaşte regionalizarea într-un stat depind nu numai de problemele de
ordin socio-economic, ci şi de o serie de alţi factori, specifici fiecărei ţări, cum ar fi concepţia despre
stat (a societăţii şi a elitelor politice), circumstanţele politice, gradul de integrare naţională. De
menţionat însă că regionalizarea implică limite şi riscuri care variază de la o ţară la alta şi care pot fi
apreciate în mod diferit;
- dacă cele cinci tipuri de regionalizare se disting prin poziţia pe care o ocupă puterea
centrală şi administraţiile de stat, trebuie precizat că acestea nu sunt niciodată absente, chiar
dacă ele pot fi limitate în statele în care autonomia regională este puternică. Indiferent de modul în
care se prezintă situaţia, regionalizarea nu trebuie să conducă la omiterea rolului pe care îl joacă statul
în dezvoltarea regională.

Conceptul de dezvoltare regională derivă din cel de dezvoltare economică şi se focalizează


pe aspectele teritoriale, zonale sau locale ale acestei dezvoltări. Dezvoltarea regională „presupune
utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale, dar şi a celor atrase din mediul naţional şi
internaţional) pentru creşterea competitivităţii generale a teritoriului, creşterea gradului de
adaptabilitate a componentelor de producţie şi funcţionale la necesităţile de ajustare structurală (pentru
satisfacerea nevoilor regionale şi naţionale) şi, în ultimă instanţă, din prespectivă macroeconomică,
pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spaţiului economic naţional 6 ”.
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea
activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi
nu în cele din urma să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.

1.2. Definirea şi tipologia regiunilor de dezvoltare

Deşi regionalizarea (împărţirea pe regiuni) este larg răspândită în organizarea teritorială a


ţărilor europene nu se poate defini un concept de bază comun pentru regiunile existente:
- în unele ţări, (Italia), regiunile au devenit imediat funcţionale, în alte ţări regiunile servesc
drept un mijloc de acţiuni cu caracter economic pentru guvernarea centrală (Franţa şi al Marea
Britanie). Reformele sau tentativele de reformare (în Belgia, Spania, Franţa şi Portugalia) din perioada
anilor 70 au propulsat regionalizarea în centrul dezbaterilor politice;

6
Jula, D., Economie regională, Editura Estfalia, Bucureşti, 2002
8
- multe state nu recunosc regiunea ca pe un nou nivel al guvernului, alte ţări diferă din punct de
vedere al naturii şi rolului regiunii, având elaborate diferite concepte asupra regiunii;
- activităţile de regionalizare a noilor ţări membre şi a ţărilor care au aderat în ultimul val -
2004-2007 - au contribuit la diversificarea termenului de regiune.
Din aceste motive există o tendinţă de a ezita între două concepte despre regiune.
Primul concept este bazat pe o definire pur descriptivă: regiunea este entitatea situată imediat
sub nivelul guvernării centrale, cu o putere politică de reprezentare, prin consiliul ales.
Al doilea concept se bazează pe reprezentarea regiunii prin intermediul unei asociaţii sau
organ creat la nivel regional din autorităţile nivelului imediat inferior (după cum este definit în statutul
Reuniunii Regiunilor Europene.)
La definirea unei regiuni trebuie să fie luate în considerare următoarele elemente:
să permită identificare problemelor teritoriale;
să permită identificarea unor spaţii adecvate pentru anumite tipuri de acţiuni, pentru alocarea de
fonduri, aplicarea diferenţiată a taxelor, cooperare sau parteneriate etc.;
să aibă la bază fundamentarea făcută de specialişti în dezvoltare regională, decidenţi şi cetăţeni de
la nivelul regiunilor.
Parlamentul European consideră că o regiune de dezvoltare este”un teritoriu care formează din
punct devedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate,
în care populaţia posedă anumite elemente comune, dorind să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată,
dar şi să se dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic.”
„O regiune poate fi definită ca o zonă a unui teritoriu având un ansamblu de caracteristici
interne (proprii) distincte şi consistente (acestea putând fi fizice sau umane) care îi conferă o anumită
unitate semnificativă şi care o distinge de zone învecinate” 7 .
Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu, delimitată după anumite criterii economice,
administrative, geografice, sociale, culturale, istorice, ecologice care îi conferă o oarecare
omogenitate şi o particularizează în raport cu spaţiul economic naţional.
- Din punct de vedere politic, termenul de regiune este utilizat uneori şi în context transnaţional.
În teoria şi practica dezvoltării regionale apectele transnaţionale ale noţiunii de regiune pot să
apară în legătură cu programe de dezvoltare economică transfrontaliere.
- Din perspectivă practică regiunea presupune o anumită delimitare administrativă, care poate
face ca regiunile de dezvoltare să coincidă sau nu cu unităţile administrativ teritoriale.

Se poate aprecia că termenul „regiune” are un sens diferit în dependenţă de contextul


discuţiei:
9 din perspectiva globală înseamnă aria geografică care include mai multe state (Regiunea
Balcanilor, Regiunea Orientului Apropiat, etc.).
9 alteori, termenul este folosit pentru asocierea regiunilor ţărilor vecine, constituită în vederea
atingerea unui sau mai multor obiective şi interese comune (Euro - regiuni).
9 din perspectiva politicii dezvoltării regionale, regiunea este o zonă în interiorul ţării,
omogenă geografic, cu trăsături comune sau similare a tradiţiilor, culturii,
caracteristicilor etnice.
Cel mai important aspect pentru crearea unor regiuni de dezvoltare sunt factorii care permit
creşterea socio-economică a zonei respective.
De aceea factorii care urmează a fi luaţi în consideraţie pentru a avea un sistem de regiuni
funcţionale şi cu un potenţial de succes pentru evoluţia regiunilor sunt:
factori istorici, ce ţin de tradiţie, cultură;
factorul geografic;
dimensiune adecvată pentru o activitate socio-economică reală şi eficientă;
un număr de centre de dezvoltare/creştere potenţială (oraşe cu capacitate de creştere şi cu o
dinamică bidirecţională socială şi economică în raport cu periferia).
Deşi economiile regiunilor se aseamănă în multe privinţe cu economiile naţionale, există o
serie de diferenţe, semnificative, între regiuni şi naţiuni, diferenţe ce nu pot fi ignorate:

7
M. Profiroiu, A. Profiroiu, I. Popescu – Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti 2008,pag.423
9
- economiile regionale sunt mult mai deschise decât economiile naţionale în cadrul cărora sunt
localizate, comerţul interregional este scutit de taxe şi alte bariere comerciale, toate regiunile unei ţări
utilizează aceeaşi moneda;
- forţa de munca şi capitalul au un grad mai mare de mobilitate între regiuni decât între ţări;
- gradul ridicat de interdependenţă între regiunile din cadrul graniţelor unui stat joacă un rol
important în analiza regională.
Carta Comunitară a Regionalizării defineşte regiunea „ca un teritoriu care formează, din
punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate,
în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.
Regiunea reprezintă un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă pe o
poziţie imediat inferioară nivelului central.

Delimitarea regiunilor indiferent care ar fi criteriul utilizat - economic, administrativ,


geografic, cultural, istoric etc. - nu este o sarcină uşoară întrucât nu există metodologii întru-totul
satisfăcătoare.
Dimensiunea internaţională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendinţe de
globalizare şi integrare, a impus şi necesitatea găsirii unor modalităţi relativ omogene de structurare a
regiunilor din diverse spaţii naţionale. În acest sens Oficiul de Statistică al Uniunii Europene a elaborat
Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare
uniformă a unităţilor teritoriale pentru statistica regională a Uniunii.
Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge trei tipuri de regiuni:
1. Regiuni omogene prin prisma unor caracteristici comune ale unor criterii cheie, cum ar fi:
- criteriul economic (ex.: venit/locuitor apropiat, sector industrial dominant comun, rate ale
şomajului relativ uniforme etc.);
- criteriul geografic;
- criteriul social-politic (o anumită “identitate” regională, o dezvoltare istorică comună).
2. Regiuni nodale (polarizate) când interesul pentru uniformitate este minim iar coeziunea este
rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei către un anumit
domeniu (nod).
3. Regiuni pentru planificare (programare) unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru
instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională.
În cazul în care se urmăreşte stabilirea unui sistem clar de competenţe pe plan administrativ-
instituţional, când se are în vedere defalcarea programelor economice naţionale în programe la nivel
regional, un criteriu foarte important este cel al vecinătăţii, care presupune ca regiunile sistemului
naţional să acopere întreaga suprafaţă a tării, fără a exista suprapuneri.
Pe lângă grupările bazate pe structura administrativ-teritorială s-au cristalizat şi anumite
grupări tipologice menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare economico-socială, la
câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional. Utilitatea lor este evidenţiată
de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative
ale regiunii.
Experienţa internaţională a dus la conturarea de grupări tipologice cu grade diferite de
detaliere. Totuşi în cadrul lor se poate distinge existenţa câtorva categorii de regiuni a căror
probleme se situează în centrul atenţiei politicilor regionale din diferite ţări:
• Regiuni agricole aflate în dificultate care au, în general, o poziţie periferică în raport cu o
regiune centrală, ocupă o suprafaţă relativ întinsă dar populaţia lor este mai puţin numeroasă sau este
dispersată. Lor li se pot adăuga regiunile izolate (ex.: unele regiuni montane) ce nu dispun de o
infrastructură corespunzătore.
Rămânerea în urmă a acestor regiuni poate fi explicată prin lipsa de resurse, prin condiţii mai
puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scăzut, gradul de
subocupare şi rata şomajului sunt ridicate, sursele de venituri fiscale sunt extrem de reduse,
productivitatea muncii scăzută. Adesea populaţia migrează mai întâi de la sate spre marile centre
urbane, înainte de a părăsi regiunea respectivă. Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni
sunt, uneori, într-o puternică dependenţă de sectorul primar, ceea ce le diminuează supleţea în
10
adaptare, în timp ce producţia lor principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate în raport cu
veniturile.
• Regiunile industriale aflate în declin sau “abandonate” sunt caracterizate prin scăderea
ratei de activitate, creşterea lentă a veniturilor pe locuitor, emigraţie ridicată. În cadrul lor se constată
frecvent existenţa unor infrastructuri învechite şi a unei populaţii active îmbătrânite, au un grad de
poluare ce poate descuraja noile investiţii, un climat social nesatisfăcător. Cauzele se pot regăsi în
efectul de “situare” (unele sectoare tind să se degradeze mai mult în anumite regiuni decât în altele
rezultând un deficit global), efectul “structural” (firmele dintr-o regiune sunt specializate în sectoare
aflate în regres în raport cu rezultatele înregistrate pe plan naţional).
• Regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide sunt cele în care resursele şi
infrastructurile (reţele de transport, locuinţe)cunosc o exploatare foarte intensă, cererea de forţă de
muncă este excesivă. Cu toate că situaţia ocupării, veniturilor sau impozitelor este favorabilă apare o
disfuncţionalitate socială, care se traduce prin lungimea excesivă a traseului locuinţă - loc de muncă,
poluare sub diferite aspecte etc. În aceste regiuni creşterea economică antrenează randamente
descrescătoare şi, în final, costurile marginale devin superioare avantajelor marginale.
Repartizarea competenţelor între regiuni şi statul central este una dintre problemele cele
mai importante şi mai delicate ale organizării regionale a statului:
- în statul unitar, unităţile de autoguvernare locală primesc, prin Constituţie, dar mai ales prin
legi, acele competenţe pe care puterea centrală doreşte să le delege lor;
- în federaţie, repartizarea competenţelor trebuie realizată exclusiv prin Constituţia statului
federal, în mare parte prin enumerarea competenţelor statului federal, restul competenţelor aparţinând
unităţilor federale;
- în cazul statului regional competenţele regiunilor trebuie definite prin Constituţie, însă
experţii nu au ajuns la un consens în privinţa acordării competenţei implicite de partea statului central
sau a regiunilor.
Caseta nr. 5
Pe parcursul ultimilor ani au fost efectuate multe studii asupra caracteristicilor care denotă succesul sau eşecul în
performanţa regiunilor. Cercetări ale specialiştilor arată că descentralizărea guvernării în regiuni nu este de ajuns
pentru a garanta succesul economic. Ei au descoperit ca regiunile prospere ale UE:
• demonstrează un grad înalt de coeziune socială şi participare;
• ating relaţii de cooperare în domeniul industriei, care demonstrează flexibilitate şi în egală măsură
securitate;
• se bucură de cooperarea între companii, inclusiv constituirea unei reţele de cooperare;
• „încorporează” investiţiile interne, care prezintă o înaltă valoare adăugată în economia regională;
• urmează strategii pentru a spori inovaţiile şi transferul de tehnologii;
• au instituţii de guvernare eficiente;
• maximizează potenţialul sinergiilor transfrontaliere.

În statele Uniunii Europene, organizarea administrativă şi gradul de descentralizare sunt


rezultatul unui proces care combină evoluţiile istorice cu necesitatea existenţei unui nivel administrativ
inferior celui naţional, dar superior celui local. În statele UE, acest nivel fie dispune de o mare
autonomie în statele federale (Germania, Austria, Belgia) şi regionalizate (Spania, Italia, Marea
Britanie), fie constituie o structură subordonată statului naţional care există doar din raţiuni
administrative ca în cazul statelor unitare (Grecia, Irlanda). Fenomenul de descentralizare a statului
naţional se manifestă şi în Europa de Est în care sens ţările din regiune care au aderat la UE după 2004
şi-au creat regiuni de dezvoltare economică pentru a permite implementarea asistenţei financiare, unele
mergând chiar spre o anume formă de regionalizare politică cum este cazul Cehiei.

1. 3. Clasificarea NUTS.

Politica regională a UE este considerată punctul de plecare în apariţia zonelor statistice şi


dezvoltarea statisticii regionale. În acest sens, statisticile regionale trebuie să permită atât măsurarea
situaţiei economice regionale, cât şi fundamentarea criteriilor de intervenţie ale UE.

11
Uniunea Europeană a conceput Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică prin
Oficiul European de Statistică (Eurostat) încă din anul 1988, cu scopul de a crea o structură unitară,
logică şi coerentă a distribuţiei teritoriale la nivelul Uniuni Europene şi de a elabora un sistem regional
de statistică pentru analize economice, precum şi pentru aplicarea politicii de dezvoltare regională la
nivelul fiecărei ţări.
Din 1988, Comisia Europeană publică periodic (din trei în trei ani) un raport privind situaţia
socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS din ţările membre, de la nivelul NUTS 1 la nivelul
NUTS 3, iar pentru nivelul NUTS 4 şi NUTS 5, sunt utilizate unităţile administrativ naţionale ale
fiecărui stat denumite LAU 1 pentru NUTS 4 şi LAU 2 pentru NUTS 5.
Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS) a fost înfiinţat pentru a oferi un cadru
comun pentru colectarea datelor statistice la nivel regional în cadrul Comunităţii Europene. Prima
referire la clasificarea NUTS este făcută în textul Regulamentului 2054/1988 care stă la baza
Fondurilor Structurale, având în vedere criteriile privind acordarea de sprijin prin Fondurile
Structurale.
De-a lungul timpului, NUTS a fost permanent actualizat, iar un regulament propriu a fost
adoptat de Parlament şi de Consiliu abia în 2003. În regulament se defineşte împărţirea teritorială
pentru statele membre ale UE şi este organizat pe trei nivele statistice (Nivelul NUTS, Nivelul NUTS
2 şi Nivelul 3 NUTS 3).
NUTS este utilizat pentru colectarea, îmbunătăţirea şi armonizarea statisticii regionale la
nivelul întregii Uniuni Europene, pentru analiza economico-socială a regiunilor, dar şi pentru aplicarea
politicilor de dezvoltare.
Analiza economico-socială a regiunilor se realizează la toate cele trei nivele teritorial-statistice
şi urmăreşte identificarea problemelor regionale ale UE (prin analiza comparativă a regiunilor de nivel
NUTS 1), a problemelor regionale ale statelor membre şi candidate (prin analiza comparativă a
regiunilor de nivel NUTS 2), precum şi a problemelor locale ale acestora (prin analiza comparativă a
regiunilor de nivel NUTS 3).
Statisticile regionale la nivelurile NUTS 2 şi NUTS 3 sunt folosite de Comisia Europeană
pentru stabilirea eligibilităţii regiunilor de a primi sprijin financiar din Fondurile Structurale.
Astfel, cea mai mare parte a acestor fonduri este alocată regiunilor Obiectiv 1 / Convergenţă,
regiuni clasificate numai la nivelul teritorial-statistic NUTS 2.
Nivelul teritorial-statistic NUTS 2 reprezintă cel mai important element al politicii de
dezvoltare regională fiind esenţial pentru ţările membre ale UE deoarece criteriile de alocare a
Fondurilor Structurale se bazează pe indicatori statistici calculaţi la acest nivel.
În afara celor trei nivele NUTS, Eurostat a definit două nivele statistice locale, organizate la
nivelul unităţilor administrative locale (LAU – Local Administrative Units).
Nivelul LAU 1 cuprinde fostele regiuni ale UE clasificate ca nivel NUTS 4.
Nivelul LAU 2 cuprinde fostele regiuni ale UE clasificate ca nivel NUTS 5 şi este întâlnit în
toate statele membre.
Pentru a asigura colectarea, prelucrarea şi diseminarea statisticilor regionale într-un mod
armonizat la nivelul întregii Uniuni Europene, Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat,
în data de 26 mai 2003, Regulamentul (CE) Nr. 1059 privind stabilirea unei clasificări comune a
unităţilor teritorial-statistice. În calitate de act normativ, regulamentul caută atât să gestioneze
posibilele schimbări ale teritoriilor unităţilor administrative ale statelor membre, cât şi să minimizeze
impactul acestor modificări asupra disponibilităţii şi comparabilităţii statisticilor regionale. Acest
regulament a înlocuit „Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice” şi a încorporat toate modificările
înregistrate la nivelul structurilor teritorial - statistice ale statelor membre începând cu anul 1999.
Totodată, Regulamentul 1059/2003 introduce o serie de criterii de clasificare a unităţilor
teritorial-statistice. Astfel, în cazul în care unitatea teritorială are o structură administrativă, acesta
reprezintă criteriul primordial de clasificare a unităţii teritorial-statistice.
Trebuie subliniat faptul că, pentru implementarea politicii de dezvoltare regională a UE,
existenţa acestor nivele teritorial – statistice este obligatorie, dar nu este obligatoriu ca aceste zone să
fie şi unităţi teritorial – administrative. Totuşi, cele mai multe state membre au realizat o suprapunere a
celor două tipuri de unităţi, obţinând astfel o mai bună eficienţă în implementarea programelor de
dezvoltare.
12
Indiferent de structura administrativă, regulamentul defineşte nivelurile NUTS pe baza
criteriului populaţiei.

Reglementarea NUTS stipulează limitele minime şi maxime de populaţie pentru regiunile NUTS.

Nivel Minim Maxim


NUTS 1 3 milioane 7 milioane
NUTS 2 800 000 3 milioane
NUTS 3 150 000 800 000
În cazul în care un stat membru nu dispune de unităţi teritorial-statistice corespunzătoare celor
trei nivele de mai sus, acesta trebuie să realizeze o agregare a structurilor teritoriale de dimensiuni mici
având în vedere condiţiile geografice, socio-economice, istorice, culturale, problemele de mediu etc.
Evident, dacă populaţia unui stat este inferioară unuia dintre aceste praguri, regiunile de nivel
superior sunt însuşi statul.
De menţionat că NUTS este o clasificare ierarhică care subdivizează fiecare stat membru într-
un număr de regiuni de nivel 1 NUTS. Fiecare din acestea este apoi subdivizată în regiuni de nivel 2
NUTS, şi acestea, la rândul lor – în regiuni NUTS de nivel 3.
Lăsând deoparte nivelul local (municipalităţile), structura internă administrativă a Statelor
Membre este în general bazată pe două din aceste trei nivele regionale superioare. Structura
administrativă naţională existentă poate fi, de ex. , la nivelele NUTS 1 şi NUTS 3 (Länder şi Kreise în
Germania, respectiv) sau la nivel NUTS 2 şi NUTS 3 (régiunile şi departamentele în Franţa,
Comunităţile autonome şi provinciile în Spania).
A pune la dispoziţie o divizare completă la toate nivelele NUTS, înseamnă identificarea unui
nivel regional pentru fiecare stat membru, adiţional celor două nivele superioare menţionate mai sus.
Acest nivel adiţional corespunde unei structuri regionale, mai puţin utilizată extensiv pentru scopuri
administrative – sau care poate fi potenţial instituită doar pentru acest scop statistic, fără a avea funcţie
administrativă. În dependenţă de nivelele existente deja, nivelele adiţionale pot fi create pentru oricare
din cele trei nivele NUTS. Deoarece Franţa, de ex. are unităţi administrative funcţionale de nivel 2 şi 3,
un nivel adiţional este introdus la nivelul NUTS 1, la fel şi în cazul Italiei, Greciei şi Spaniei, în vreme
ce în cazul Germaniei şi a Marii Britanii nivelele adiţionale „non-administrative” sunt la nivelul
NUTS 2 iar în cazul Belgiei la nivelul NUTS 3.
La un nivel mai detaliat sunt districtele şi municipalităţile. Acestea sunt numite „Unităţi
administrative locale” (LAU) şi nu constituie subiect a Reglementării NUTS.
Scopul NUTS
a) pentru colectarea, elaborarea şi armonizarea statisticilor regionale ale Comunităţii
b) pentru analizele socio-economice ale regiunilor
c) pentru schiţarea politicilor regionale ale Comunităţii

Caseta nr. 5 Nivelele de guvernare NUTS II şi Intermediar în Ţările ECE


Ţara NUTS II Nivelul Intermediar sau Tipul regionalizării
superior de guvernare
Bulgaria 6 28 Regionalizarea administrativă
Republica Cehă 8 14 Descentralizarea regională
Estonia 1 15 Regionalizarea administrativă
Ungaria 7 19 judeţe+22 oraşe cu Regionalizarea administrativă
statut de judeţ+Budapesta +regionalizarea prin intermediul
guvernelor locale existente
Letonia 1 26 districte cu drepturi de Regionalizarea prin intermediul
autoguvernare+7 oraşe cu guvernelor locale existente
drepturi de district
Lituania 1 10 Regionalizarea administrativă
Polonia 16 16 Descentralizarea regională
România 8 41+Bucureşti Regionalizarea prin intermediul
guvernelor locale existente
Slovenia 1 58 Regionalizarea administrativă
Slovacia 4 8 Descentralizarea regională

13
1.4 Strategii şi politici regionale. Tipologia politicilor regionale.

În decursul istoriei ţările nu au cunoscut o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere
geografic fapt pentru care majoritatea ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu
probleme regionale şi, în consecinţă, aplică strategii şi politici de dezvoltare regională:
- anumite părţi din teritoriile naţionale au primit o atenţie mai redusă sau au acuzat o anumită
întârziere în raport cu dezvoltarea generală, aşa cum este cazul sudului Italiei sau vestului Irlandei;
- există regiuni în declin în raport cu restul ţării ca urmare a unor modificări a condiţiilor
economice, cum este, de exemplu, cazul unor regiunii din Marea Britanie;
- în unele ţări (Germania, Franţa) creşterea economică puternică a avut tendinţa de a se
concentra în anumite regiuni şi a lăsa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă;
- în alte ţări (Norvegia, Suedia), regiunile relativ slab populate sau cu producţie concentrată în
sectoarele primare nu au putut să menţină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel
considerat satisfăcător;
- după cel de-al doilea război mondial, ţările din Europa au înregistrat o dinamică economică
remarcabilă însoţită de importante schimbări sectoriale, în cadrul cărora noi industrii prelucrătoare s-au
dezvoltat şi altele vechi au intrat în declin;
- pe fondul unei creşteri demografice susţinute au avut loc importante deplasări de populaţie,
evoluţii care au dus la intensificarea urbanizării şi relativa depopulare a zonelor rurale;
- apariţia sau persistenţa în anumite zone a unui nivel al şomajului sau al subocupării mai
ridicat, condiţiile sociale şi de mediu mai puţin satisfăcătoare şi, în general, condiţiile de viaţă mai
puţin atragătoare decât în alte zone au avut consecinţe importante pe plan social şi politic.
În momentul in care aceste disparităţi au atins un nivel considerat inacceptabil, sau când
dezechilibrele deja existente au fost percepute la nivel naţional sau local ca fiind periculoase,
autorităţile publice au căutat, prin diferite mijloace, să neutralizeze atât cauzele cât şi efectele.
Politicile adoptate au urmărit, în principal, aplicarea unor măsuri în favoarea regiunilor în dificultate.
În acest context, s-a acordat o atenţie particulară identificării regiunilor confruntate cu probleme
speciale şi adoptării unei serii de măsuri în domeniul cheltuielilor publice, al infrastructurii fizice, al
dezvoltări urbane şi al dezvoltării activităţilor economice.
Carta Europeană a Amenajării Teritoriului 8 defineşte, pentru prima dată pe plan european,
principiile comune şi marile obiective care ar trebui să orienteze strategiile de dezvoltare
regională şi de organizare a activităţilor umane în spaţiul fizic al continentului nostru, pentru a se
ajunge la reducerea disparităţilor teritoriale şi la construirea unei mai bune concepţii generale a
utilizării spaţiului, a repartizării activităţilor, a protecţiei mediului şi a ameliorării calităţii vieţii.
În această accepţiune, amenajarea teritoriului are următoarele caracteristici dominante:
• este democratică, deoarece ţine seama de opţiunile colectivităţilor locale, asigurând participarea
populaţiei şi a reprezentanţilor săi politici la dezbaterea, adoptarea şi aplicarea măsurilor
proprii acestui domeniu;
• este globală, deoarece vizează o abordare sintetică şi o coordonare a politicilor sectoriale;
• este funcţională, întrucât, pornind de la realităţile constituţionale ale diferitelor ţări, de la
existenţa unor particularităţi regionale bazate pe tradiţii, cultură, interese comune şi o situaţie
social-economică dată, se concretizează în măsuri şi acţiuni specifice;
• este prospectivă, deoarece trebuie să abordeze tendinţele pe termen lung ale fenomenelor care
se manifestă în acest domeniu şi să fundamenteze intervenţiile în sfera economică, socială,
culturală, tehnologică, ecologică etc.
Obiectivele fundamentale ale strategiilor regionale sunt:
9 reducerea dezechilibrelor teritoriale indezirabile prin încurajarea dezvoltării regiunilor
care prezintă o anumită întârziere, adoptarea infrastructurilor pentru zonele în declin şi
controlul creşterii în regiunile care cunosc o evoluţie prea rapidă;
9 ameliorarea calităţii vieţii prin îmbunătăţirea cadrului de viaţă cotidian, crearea de noi
locuri de muncă şi de echipamente economice, sociale şi culturale;

8
Carta de la Torremolinos - adoptată la cea de-a 6-a Conferinţă a miniştrilor din Europa responsabili cu amenajarea teritoriului, ţinută la Torremolinos,
Spania, 20 mai 1983
14
9 gestionarea resurselor naturale şi protecţia mediului prin promovarea unor strategii care să
reducă conflictele dintre cererea de resurse naturale şi necesitatea conservării acestora,
prin protejarea patrimoniului natural, cultural şi istoric;
9 utilizarea raţională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a centrelor urbane şi rurale
prin localizarea complexelor industriale şi a unor mari elemente de infrastructură astfel
încât să se asigure protecţia terenurilor agricole şi forestiere.
Având în vedere dezechilibrele regionale dintre Nord şi Sud, între zonele centrale şi periferice,
precum şi faptul că uniunea vamală realizată pe teritoriul comunitar a contribuit parţial la accentuarea
dezechilibrelor regionale, favorizând concentrarea economică în zonele ce deţin avantaje naturale,
Uniunea Europeană, a iniţiat o serie de acţiuni şi de politici de acompaniere în scopul garantării unei
repartiţii echitabile a beneficiilor pieţei unice vizând alocarerea unor importante mijloace financiare în
favoarea ţărilor şi regiunilor sărace.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în parteneriat cu diverşi agenţi economici în scopul
asigurării unei creşteri economice dinamice şi durabile, prin valorificarea potenţialului regional şi local,
în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.
Politica de dezvoltare regională reprezintă „ansamblul de măsuri pe care autorităţile
guvernamentale centrale, le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate”.
Politica de dezvoltare regională poate avea însă forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul
general de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia.
În ţările Europei Occidentale obiectivele şi instrumentele specifice acestei politici au cunoscut
schimbări şi evoluţii notabile.
Pentru a justifica existenta unei politici regionale separate la nivelul UE sunt oferite patru
argumente importante:
- UE consideră ca eficienţa politicilor regionale ale statelor membre poate fi îmbunatăţită,
asigurându-se concentrarea fondurilor disponibile acolo unde acestea sunt cel mai necesare, adica la
nivelul celor mai defavorizate regiuni ale Europei;
- UE îndeplineşte şi un rol de coordonare a politicilor regionale ale statelor membre, pentru a
preveni concurenţa "exterioară" excesivă între ţările europene în privinta investiţiilor străine;
- este utilizat argumentul "interesului comun" - pentru asigurarea unităţii sociale în interiorul
Uniunii, considerandu-se inacceptabilă existenţa unor dezechilibre majore, în ceea ce priveşte nivelul
şomajului sau al veniturilor;
- cea mai importantă justificare pentru o politică regională separată la nivelul UE este
argumentul care afirmă ca dezechilibrele regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii
integrării.
Principalele domenii care pot fi vizate de politica regională sunt regăsite în domeniul
economic, social, cultural şi ecologic şi pot viza dezvoltarea firmelor, atragerea de investiţii,
dezvoltarea întrepriderilor mici şi mijlocii, protecţia mediului, reabilitarea infrastructurii, refacerea
obiectivelor de învăţământ, cultură, sănătate, combaterea şomajului etc. Aplicarea politicilor de
dezvoltare regională se realizează în concordanţă cu obiectivele şi priorităţile generale de dezvoltare
ale unei ţări.
Transpunerea în practică a politicilor de dezvoltare regională într-un mediu concurenţial, dat de
economia de piaţă, face necesară proiectarea unor strategii de dezvoltare regională.
Strategia reprezintă modalitatea prin care se formulează principiile şi obiectivele pe termen
mediu şi lung, se stabilesc priorităţile şi resursele necesare realizării obiectivelor.
Strategia reprezintă în general‚ „arta de a combina diferite operaţii în vederea atingerii unui
obiectiv”.
Strategia de dezvoltare regională presupune un ansamblu de obiective, priorităţi şi mijloace
pentru realizarea obiectivelor, este un cadru de lucru care ajută la alegerea celei mai bune soluţii.
Elaborarea unei strategii regionale presupune parcurgerea anumitor etape 9 , după cum urmează:
1. analiza-diagnostic economico - socială a regiunii analizate;
2. stabilirea obiectivelor strategice;

9
Constantin, D. L., Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000
15
3. construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice propuse;
4. selectarea unei variante, pe baza comparării performanţelor şi avantajelor pe care le
prezintă fiecare variantă.
În faza de diagnosticare economico-socială a regiunii se urmăreşte o evaluare a stării
prezente a regiunii, a decalajelor existente, a resurselor de care dispune, a posibilităţii de valorificare a
acestora şi a oportunităţilor induse de mediul extern.
În faza de stabilire a obiectivelor se urmăreşte delimitarea şi definirea unor scopuri ce trebuie
atinse în perioada viitoare.
În faza de construire a variantelor de realizare a obiectivelor sunt identificâte căile şi
mijloacele necesare înfăptuirii obiectivelor. Obiectivele pot fi grupate în :
• obiective fundamentale, care concretizează viziunea de ansamblu asupra principalelor
direcţii de evoluţie;
• obiective derivate, ce decurg din obiectivele fundamentale ;
• obiective specifice, care sunt legate de factorii obiectivi şi subiectivi ce influenţează
dezvoltarea teritoriului avut în vedere.
Reducerea disparităţilor regionale în domeniul producţiei, şomajului şi veniturilor constituie,
pentru multe ţări din lume, un obiectiv politic major şi condiţionează coerenţa naţională sau, cel puţin
contribuie la aceasta.
Reducerea disparităţilor nu este unicul, nici măcar principalul obiectiv al politicii regionale. Tot
mai multe studii de specialitate consideră că timpurile în care creşterea economică mergea de la sine şi
în care politica regională trebuia doar să orienteze această creştere sunt astăzi depăşite. Politica
regională este chemată în prezent să promoveze creşterea economică în întreg teritoriul prin
încurajarea competitivităţii şi a capacităţii regiunilor de a se dezvolta prin ele însele.
Noua abordare a politicii de dezvoltare regională consideră că ar trebui să se acorde un sens
mai larg conceptului de disparităţi regionale, disparităţi care, în accepţiunea actuală privesc numai
nivelul producţiei, a veniturilor sau a şomajului. În condiţiile economice şi sociale actuale apar noi
tipuri de dezechilibre, în special în ceea ce priveşte calitatea mediului, dotarea cu elemente de
infrastructură, posibilităţile de educaţie, disponibilităţile de capital, accesul la competenţe ş.a. care se
referă la disparităţi în amonte, ce afectează contextul în care operează întreprinderile şi autorităţile
locale. Reducând aceste disparităţi se permite întreprinderilor şi autorităţilor locale să concureze de pe
poziţii egale cu administraţiile şi instituţiile similare din alte regiuni naţionale sau internaţionale.
De altfel, se consideră că prin abordarea acestor disparităţi în amonte se dispune de un mijloc
de a elimina riscurile de incompatibilitate între reducerea disparităţilor clasice şi promovarea creşterii
economice regionale.
O altă idee care apare în noile abordări privind politica regională este aceea că disparităţi în
dezvoltarea economică există nu numai între diverse regiuni, dar chiar în cadrul aceleiaşi regiuni. În
politica regională nu se poate porni de la premisa că există regiuni prospere care ar putea fi neglijate şi
regiuni în dificultate care au nevoie de sprijin în dezvoltare.
În realitate, există zone în dificultate în majoritatea regiunilor prospere şi zone relativ prospere
în multe regiuni în dificultate. De fapt, diferenţele cele mai marcante sunt adesea înregistrate într-o
aceeaşi zonă şi se citează, în acest context, în special cazul marilor oraşe. În consecinţă, politica
regională trebuie să devină de multe ori sub-regională şi nu ar trebui să fie disociată de politica
urbană şi rurală.
Politicile regionale răspund cerinţelor strategiilor economice naţionale pe termen mediu şi lung
şi urmăresc, în principal, realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională 10 ,
în condiţii de eficienţă şi prin eliminarea unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării.
Cu alte cuvinte, politicile regionale nu presupun de obicei, iniţierea unor intervenţii pe termen
scurt, ci se reflectă în ameliorarea pe termen lung a condiţiilor economice regionale pentru a permite
mecanismelor de piaţă să funcţioneze eficient. Sprijinul regional indus prin aplicarea acestor politici
este destinat creării unor condiţii favorabile pentru investiţiile private şi nu pot fi concepute ca o
subvenţie permanentă.

10
Pleeter, S. - Economic Impact Analysis, Haga, 1980
16
Cap. 1 – ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA FINALĂ

1. Ce este regionalizarea?
2. Ce este regionalismul?
3. Care este diferenţa între regionalizare şi regionalism?
4. De ce se impune distincţia între împărţire puterii şi împărţirea sarcinilor?
5. Care sunt în teoria politică anglo-saxonă modelele şi procedurile privind diviziunea teritorială a
puterii?
6. Care sunt tipurile de regionalizare?
7. Ce presupune regionalizarea administrativă, unde şi cum se manifestă?
8. Ce concluzii se desprind din regionalizarea administrativă?
9. Ce presupune regionalizarea pe baza cooperării între colectivităţile locale
10. Unde şi cum se manifestă regionalizarea pe baza cooperării între colectivităţile locale?
11. Ce concluzii se desprind din regionalizarea pe baza cooperării între colectivităţile
12. Ce presupune descentralizarea regională?
13. Unde şi cum se manifestă descentralizarea regională?
14. Ce concluzii se desprind din descentralizarea regională?
15. În ce constă regionalizarea politică sau autonomia regională (regionalismul instutuţional)?
16. Unde şi cum se manifestă regionalizarea politică sau autonomia regională?
17. În ce constă regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale?
18. Unde şi cum se manifestă regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale?
19. Ce precizări se impun în legătură cu cele cinci forme de regionalizare?
20 Ce este dezvoltarea regională?
21. Ce sunt regiunile?
22. Care sunt factorii luaţi în consideraţie pentru a avea un sistem de regiuni funcţionale şi cu un
potenţial de succes pentru evoluţia regiunilor?
23. Cum defineşte „Carta Comunitară a Regionalizării” regiunea?
24. Care sunt, conform metodei clasice de conceptualizare a regiunilor, cele trei tipuri de regiuni?
25. Care sunt categoriile de regiuni a căror probleme se situează în centrul atenţiei politicilor regionale
din diferite ţări?
26. De ce repartizarea competenţelor între regiuni şi statul central este una dintre problemele cele mai
importante şi mai delicate ale organizării regionale a statului?
27. Ce este Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS)?
28. În ce constau cele două nivele statistice locale, (LAU – Local Administrative Units), definite de
Eurostat?
29. Care sunt principalele prevederi ale Regulamentului (CE) Nr. 1059 din 26 mai 2003, privind
stabilirea unei clasificări comune a unităţilor teritorial-statistice?
30. De ce spunem că NUTS este o clasificare ierarhică?
31. care sete scopul NUTS?
32. Care sunt obiectivele fundamentale ale strategiilor regionale?
33. Ce este politica de dezvoltare regională?
34. Care sunt principalele domenii care pot fi vizate de politica regională?
35. Ce sunt şi ce presupun strategiile de dezvoltare regionale?

17
DECLARAŢIA PENTRU EUROPA A COMITETULUI REGIUNILOR

Noi, membrii Comitetului Regiunilor, reprezentanţii aleşi ai teritoriilor, localităţilor, oraşelor şi regiunilor
europene, recunoaştem aportul inestimabil al Uniunii Europene la pace, democraţie şi prosperitate în decursul
ultimilor 50 de ani şi suntem mândri de contribuţia noastră.
Datorită construcţiei europene:
cetăţenii Uniunii beneficiază permanent de un vast spaţiu fără frontiere de stabilitate politică, economică şi
monetară, în care au posibilitatea de a circula, a studia, a se forma, a lucra şi a consuma în libertate şi siguranţă;
progresul democraţiei, extinderea să şi dezvoltarea modelului social european oferă posibilităţi incomparabile de
împlinire personală şi colectivă, în viaţa familială, profesională şi socială;
integrarea europeană, bazată pe principiile cooperării şi parteneriatului şi pe statul de drept, permite cetăţenilor să
beneficieze de condiţii de viaţă sigure, care respectă mediul şi care reprezintă un exemplu pentru lumea întreagă;
politica de coeziune economică şi socială, expresie modernă a solidarităţii europene, a contribuit la îmbunătăţirea
nivelului de viaţă şi a permis cetăţenilor accesul la servicii de calitate în domeniul educaţiei, sănătăţii şi
transportului, în mod progresiv în toate colectivităţile locale şi regionale;
cetăţenii beneficiază de respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi de recunoaşterea identităţii locale şi
regionale.
Dorind să răspundem într-un mod ambiţios aşteptărilor europenilor, mai ales aşteptărilor tinerilor, în privinţa
construcţiei europene, considerăm că reprezintă priorităţi:
promovarea valorilor europene, printre care se numără respectarea fiinţei umane, a libertăţilor sale, a drepturilor
şi a demnităţii sale, principiile solidarităţii şi responsabilităţii, statul de drept şi egalitatea în faţa legii, diversitatea
culturală, consolidarea modelului social european, dezvoltarea autonomiei locale şi regionale, precum şi a
societăţii civile. aceste valori constituie fundamentele unui contract de încredere între Uniune, diferitele sale
niveluri de guvernanţă şi cetăţeni şi fixează reperele unei identităţi colective europene;
desăvârşirea pieţei interne prin crearea condiţiilor necesare pentru o dezvoltare durabilă, echitate şi incluziune şi
pentru a beneficia mai mult de bogăţia şi diversitatea teritorială europeană;
consolidarea democratică a vieţii politice a Uniunii prin alegeri europene bazate pe un program şi un buget clare
şi prin strângerea relaţiilor dintre autorităţile alese democratic la toate nivelurile;
adaptarea competenţelor comunitare, în domeniile în care cetăţenii înţeleg clar şi apreciază valoarea adăugată a
unei abordări europene, cu respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
coeziunea Uniunii Europene pentru a răspunde mai bine provocărilor globalizării.
În calitate de reprezentanţi ai primelor niveluri se pune în aplicare democraţiei, ai locurilor în care se exercită
solidaritatea locală şi ai spaţiilor în care se realizează proiecte şi se pun bazele formării şi identităţii culturale, suntem
convinşi că descentralizărea şi guvernanţa la mai multe niveluri constituie unele dintre cele mai bune moduri de a
progresa spre integrarea europeană.
Suntem pregătiţi să ne unim eforturile pentru ca Europa să devină o entitate politică puternică, la care
cetăţenii noştri vor fi mândri să aparţină, care le va da încredere în viitor şi în relaţiile lor cu restul lumii.
În această perspectivă, suntem hotărâţi:
să continuăm să contribuim la crearea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, respectând în
acelaşi timp diversitatea, identitatea şi autonomia regională şi locală;
să continuăm un dialog direct cu concetăţenii noştri privind realizările Uniunii şi provocările viitoare, şi să
afirmăm rolul Comitetului Regiunilor în procesul decizional comunitar;
să ne aducem contribuţia prin mijloace financiare şi resurse umane la sprijinirea politicilor europene în domenii
de interes fundamental pentru cetăţenii Uniunii şi generaţiile viitoare, precum protecţia mediului şi încălzirea
climatică, în scopul de a elabora abordări comune eficiente, solide şi durabile;
să valorificăm şi să împărtăşim experienţa pe care am acumulat-o cu privire la noi forme de participare
cetăţenească, de valorificare culturală şi economică a potenţialului teritorial, de gestionare a diversităţii şi de
cooperare între teritoriile Uniunii, cu teritoriile învecinate şi cu restul lumii;
să susţinem şefii de stat şi de guvern pentru finalizarea rapidă a procesului constituţional şi a indispensabilei
reforme a tratatelor, fără să se revină asupra rezultatelor obţinute de şi pentru colectivităţi, în special în ceea ce
priveşte controlul subsidiarităţii şi coeziunea teritorială a Uniunii Europene.

Roma, 23 martie 2007

18