MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra „Ştiinţe penale”

Teza de licenţă
Medicina legală a traumatismelor prin
arme de foc

A elaborat:
Dvorschi Edgar
specialitatea: Drept, zi

Conducător ştiinţific:
Petru OSTROVARI
Doctor în medicină,
Conferenţiar universitar

Chişinău 2014
 CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................3

1. ARMELE DE FOC.......................................................................................5
1.1. Noţiuni generale.............................................................................................5
1.2. Clasificarea armelor de foc.............................................................................6
1.3. Clasificarea anatomopatologică a plăgilor produse de armele de foc ...........8
1.4. Clasificarea leziunilor prin arma de foc, din punct de vedere medico-
legal.......................................................................................................................9
1.5. Caracteristica leziunilor traumatice produse de armele de foc.......................9

2. DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRIN ARMĂ DE FOC .................26

2.1. Stabilirea identităţii armei de foc.................................................................28
2.2. Examinarea la faţa locului în caz de împuşcătură........................................29
2.3. Expertiza muniţiei şi substanţelor explozibile..............................................29
2.4. Schema de descriere a leziunilor corporale..................................................30
2.5. Stabilirea distanţei de tragere.......................................................................31

3. MOARTEA PRIN ÎMPUŞCARE .............................................................33

3.1. Caracterele morfologice vitale.....................................................................36
3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale......................................38
3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane....................39
3.4. Caracterele vitale şi postmortale ale leziunilor............................................40
3.5. Identificarea obiectului vulnerant.................................................................41

4. MEDICINA LEGALĂ A LEZIUNILOR PRIN ÎMPUŞCARE............44

4.1. Problemele medico-legale ale împuşcării.....................................................49
4.2. Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare...................................51
4.3. Expertiza medico-legală în moartea produsă prin armă de foc....................53

CONCLUZII......................................................................................................57

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................58

2
 INTRODUCERE
Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor
mecanice. Aceste plăgi constituie o categorie deosebită, cu multiple
particularităţi care justifică descrierea lor separată. Ele pot fi ocazionale, produse
în scop de sinucidere sau omucidere.
Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin organelor de
anchetare, criminalisticii şi medicinii legale.
În practica medico-legală se întâlnesc mai frecvent leziuni produse prin
armele de foc de mână: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de
construcţie proprie.
Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă şi prin aceasta ridică
probleme medico-legale particulare. Caracterul leziunilor provocate prin
împuşcătură este variat şi depinde de: particularităţile armei şi cartuşului,
distanţa împuşcării, unghiului de impact al glontelui, prezenţa sau lipsa unui
obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Leziunile prin armele de foc depind de
factorii traumatizanţi care acţionează asupra corpului.
Cauza morţii în împuşcări poate fi primară, în caz de leziunea organelor
de importanţă vitală (cordul, plămânii, ficatul, splina etc.) sau secundară prin
complicaţii (hemoragii, embolii, şocul traumatic etc.).
Medicina-legală a traumatismelor prin arme de foc trebuie să elucideze
mai multe obiective: diagnosticul împuşcare, stabilirea cauzei morţii, raportului
de cauzalitate între leziunile constatate şi deces, stabilirea direcţiei de tragere,
stabilirea distanţei împuşcării, identificării armei de foc şi stabilirea formei
judiciare de deces.
Lucrarea se bazează pe metodele specifice de cercetare a literaturii
contemporane cu accent deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză
care scot cel mai bine în relief obiectivele sus-numite.
În capitolul unu se tratează apectele esenţiale caracteristice armelor de foc
şi leziunilor traumatice produse de ele. În al doilea capitol accentul cade pe
diagnosticul leziunilor prin arma de foc: stabilirea distanţei de tragere, expertiza
muniţiei şi substanţelor explozibile, stabilirea identităţii armei de foc şi
descrierea leziunilor corporale.
Un capitol aparte este consacrat exclusiv sfârşitului letal prin împuşcare.
El este suplinit printr-o tratare pe larg a caracterelor morfologice vitale şi
postmortale ale leziunilor prin armă de foc, capacitatea activităţii voluntare în
leziunile mortale, determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane.

3
 Ultimul capitol cuprinde cele mai noi date cunoscute în literatura
modernă, privind metodologiile de testare medico-legală a leziunilor prin armă
de foc, de rezolvare a problemelor medico-legale a împuşcării, examinării
medico-legale în cazurile de împuşcare şi expertizei medico-legale în moartea
produsă prin arma de foc.
Această lucrare va acoperi în bună măsură necesităţile de cunoaştere cel
puţin minimală, pe care studenţii facultăţilor de ştiinţe juridice trebuie să le aibă
într-un domeniu pe care, poate, la un moment, nu-l consideră important în
viitoarea carieră, dar de a cărui importanţă cu siguranţă vor deveni conştienţi, pe
măsură ce experienţa în profesie îşi va spune cuvântul.
Este esenţial ca această lucrare actuală să fie împărtăşită studenţilor de la
drept, exclusiv de medicii legişti şi de tinerii specialişti cu inclinaţii către munca
didactică.
Din toate aceste motive, consider că lucrarea de faţă corespunde acestor
deziderate.

4
 1. ARMELE DE FOC
1.1. Noţiuni generale
Arma de foc este definita ca un dispozitiv la care, prin aprinderea unui
material explozibil, se realizează fie proiectarea propriului înveliş (grenade,
mine, bombe, etc.), fie proiectarea printr-o teava a unuia sau mai multor
proiectile (pistolete, revolvere, pistoale mitraliera, carabine, mitraliere, tunuri,
etc.).
După utilizare si modul de construcţie se disting doua mari categorii de
arme de foc:1
- arme de foc staţionare :tunuri și obuziere
- arme de foc portabile sau de mâna (revolvere, pistoale, carabine,
pistoale, mitraliera, etc.).
Din cele două categorii, în practica medico-legală curentă se întâlnesc mai
frecvent leziuni produse de armele de foc portabile, care sunt uşor de utilizat,
permit agresiunea de la distanţă şi sunt apte să determine leziuni grave sau chiar
decesul.
Schematic, armele de foc portabile sunt alcătuite din:2
- ţeavă - care primeşte cartuşul, dirijează mişcarea proiectilului, asigură
arderea pulberii (a materialului exploziv), transmiţând energia astfel degajată la
baza glontelui (care va fi proiectat prin gura ţevii);
- închizător - aflat la extremitatea închisă a ţevii; face operaţiunile de
încărcare şi ejectare a tuburilor;
- mecanismul de alimentare - introduce cartuşul în ţeavă (în camera
cartuşului) din magazia armei (încărcător);
- mecanismul de percuţie - trăgaciul şi percutorul;
- sistemul de ochire - înălţătorul şi cătarea;
- patul armei - asigură sprijinirea şi fixarea armei în timpul tragerii.
Din puncte de vedere al muniţiei care o folosesc, armele de foc portabile se
clasifică în arme cu glonţ, arme cu alice şi (mai rar) arme mixte.
Proiectilul (glonţ sau alice) este înglobat într-un cartuş, care mai cuprinde:
- tubul - un cilindru metalic (la armele militare) sau din carton sau plastic
(la armele de vânătoare);
- capsa cu fulminant de mercur - situată la baza tubului; explodează atunci
când este lovită de percutor şi aprinde pulberea;

1
Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 1995
2
Ibidem
5
 - pulberea - este explozivul care prin ardere rapidă dega-jă gazele care vor
propulsa proiectilul prin ţeavă, imprimându-i viteza iniţială.
Deosebim:
- pulberea neagră (cu fum) - folosită pentru cartuşele de vânătoare;
- pulberea coloidală (fără fum, piroxalată) - folosită pentru cartuşele
militare.
Pulberea coloidală arde aproape complet, determinând temperatură,
presiune şi volum de gaze mult mai mari decât pulberea neagră.
Proiectilul-glonţ are formă cilindrică, este fabricat din plumb (fiind apt să
înmagazineze o energie cinetică mare într-un volum mic); poate fi învelit într-o
cămaşă de oţel sau de cupru.
Proiectilele-alice sunt sfere de plumb cu dimensiuni între 1 şi 5 mm. Mai
multe astfel de sfere sunt introduse în cartuşul de vânătoare, fiind separate de
pulbere prin intermediul unui cilindru din pâslă, carton sau material plastic,
denumit bură. Gazele rezultate prin arderea pulberii împing bura, iar aceasta
acţionează ca un piston asupra alicelor, evacuându-le în bloc prin gura ţevii.
Efectele lezionale produse de proiectile depind de energia cinetică pe care
reuşesc să o transmită (aşa-numita „forţă vie”). Aceasta este mai mare în cazul
proiectilelor-glonţ decât în cazul proiectilelor-alice, iar leziunile pe care le
produc vor fi diferite. Iată de ce vom analiza distinct cele două categorii de arme
(cele cu glonţ şi cele cu alice).

1.2. Clasificarea armelor de foc

După destinaţie:
1. Arme militare care folosesc cartuşe cu glonţ: greu, uşor, trasor,
incendiar, brizant;
2. Armede vânătoare ce folosesc cartuşe cu alice (tubul este metalic sau
din carton, cu baza metalică, nu are gât, iar proiectilele sunt separate de pulbere
printr-o bură de pâslă, de carton sau de plastic);
3. Arme sportive pentru antrenament sau pentru tragere la ţintă ce folosesc
cartuşe specifice;
4. Arme speciale, de fabricaţie proprie, cu aer comprimat, cu ţeava
retezată, de semnalizare etc., care folosesc o muniţie specială;
5. Arme deghizate: pistol-stilou, pistol-baston, pistol-cuţit etc.

6
 După modul de funcţionare:
1. Arme simple: arme de vânătoare (cu una sau cu două ţevi), arme de tir
cu un singur cartuş;
2. Arme cu repetiţie – arme cu mai multe cartuşe, la care operaţia iniţială
de încărcare se realizează manual pentru fiecare cartuş;
3. Arme semiautomate, cu percuţie manuală cu încărcare şi descărcare
automată;
4. Arme automate, la care încărcarea şi descărcarea se realizează datorită
presiunii gazelor; percuţia se realizează în serie.

După construcţia canalului ţevii:

1. Arme cu ţeava lisă, la care pereţii interiori ai ţevii sunt netezi (ex. Arme
de vânătoare cu alice, pistoale rachetă etc.);
2. Arme cu ţeava ghintuită, la care pereţii interiori prezintă un relief
reprezentat de ghinturi (goluri), iar între ele plinuri, ghinturile:3
- sunt dispuse longitudinal;
- rareori în număr de 3, de obicei între 4 şi 8;
- cu o răsucire la dreapta sau la stânga;
- sunt mărginite de două flancuri: flancul de atac (care forţează
glonţul să se rotească) şi flancul liber;
- imprimă o mişcare helicoidală proiectilului, asigură stabilitatea
acestuia pe traiectorie (ex. puşti mitralieră, arme de vânătoare cu glonţ
etc.).

După lungimea ţevii:

1. Arme cu ţeava lungă, peste 50 cm (de regulă între 50 şi 80 cm): puştile,
mitralierele, armele de tir etc.
2. Arme cu ţeava mijlocie, între 20-50 cm;
3. Arme cu ţeava scurtă, sub 20 cm: pistoale, revolvere.

După calibru:
La armele cu ţeava ghintuită (armele cu glonţ) – în ţările europene,
calibrul este mărimea în mm a diametrului dintre plinuri;
- calibru mic: sub 6,35 mm;
- calibru mijlociu: între 6,35 şi 9 mm;
- calibru mare: peste 9 mm.

3
Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980
7
 În Anglia şi Franţa, calibrul reprezintă distanţa dintre două ghinturi opuse;
autorii americani măsoară distanţa dintre două ghinturi opuse şi două plinuri
opuse şi apoi fac media.
La armele cu ţeava lisă (armele cu alice), calibrul este un număr invers
proporţional cu lărgimea interioară a ţevii: 12, 16, 18, 20 etc.
Calibrul acestor arme se calculează în funcţie de numărul sferelor de oţel
cu diametrul egal cu diametrul interior al ţevii armei, ce intră într-un pfund
(aprox. 0,5 kg); cu cât vor intra mai multe bile, cu atât calibrul va fi mai mic,
astfel încât calibrul 12 este mai mare decât calibrul 20.

După muniţia folosită:

Armele pot fi cu glonţ, cu ance sau mixte.
Armele cu ţeava ghintuită folosesc cartuşe cu glonţ, obişnuit sau special,
al cărui diametru este mai mare decât calibrul ţevii.
Armele cu ţeava lisă folosesc cartuşe cu:4
- alice – sfere mici de plumb;
- mitralii – alice mai mari, cu diametrul de peste 5,5 mm;
- poşe – alice confecţionate artizanal din diferite materiale.

1.3. Clasificarea anatomopatologică a plăgilor produse de armele de foc

Plăgile transfixiante prezintă un orificiu de intrare şi unul de ieşire a
proiectilului, orificiul de ieşire fiind de 2-3 ori mai mare ca cel de intrare. În
general orificiul de ieşire nu se suprapune (ca nivel) orificiului de intrare,
glonţul fiind deviat în aceste cazuri de planuri osoase; 
Plagile oarbe prezintă numai orificiu de intrare, proiectilul rămănând în
organism. 
Formarea cavităţii definitive  este reprezentată de traiectoria glonţului prin
organism; este produsă prin zdrobirea ţesuturilor începând de la orificiul de
intrare al glonţului până la locul unde acesta se opreşte (în plăgile oarbe) sau
până la orificiul de ieşire (în plăgile transfixiante). 

4
Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980
8
 1.4. Clasificarea leziunilor prin arma de foc, din punct de vedere
medico-legal
Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic, leziunile ce pot fi
produse de armele de foc pot fi: primare, secundare, terţiale sau reziduale,
cuaternare sau conexe.
Leziunile primare, determinate de factorii primari ai împuşcării:
proiectile sau fragmente de proiectil.
Leziuni secundare, generate de factorii secundari ai împuşcării:
- flacăra,
- gazele;
- pulberea arsă sau arzândă;
- pulberea nearsă.
Leziuni/urme terţiare sau reziduale, induse de factori/elemente
reziduale care se găsesc în interiorul ţevii şi care sunt antrenate şi transportate de
proiectil: unsoare, rugină, pulberi din tragerile anterioare, fragmente metalice
etc.
Leziuni/urme cuaternare sau conexe, datorate factorilor/elementelor
preluate de proiectil în trecerea sa prin diverse medii (nisip, făină, fulgi de pernă
etc.) sau prin ricoşare.
Leziunile secundare, terţiare şi cuaternare mai sunt denumite generic şi
leziuni sau urme suplimentare sau complementare.

1.5. Caracteristica leziunilor traumatice produse de armele de foc

Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor
mecanice. Aceste leziuni pot fi ocazionale, produse în scop de sinucidere sau
omucidere. Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin
deopotrivă organelor de anchetare, criminalisticii şi medicinei legale.
În practica medico-legală se întâlnesc mai frecvent leziuni produse prin
armele de foc: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de construcţie
proprie.
Caracterul leziunilor provocate prin împăşcătură este variat şi depinde de:
particularităţile armei şi cartuşului, distanţa împuşcăturii, unghiul de impact al
glontelui, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Deci
leziunile prin armele de foc depind de factorii traumatizanţi care acţionează
asupra corpului.

9
 Plăgile prin armele de foc, constituie o categorie deosebită, cu multiple
particularităţi care justifică descrierea lor separată.
Forţa de acţiune a proiectilului este direct proporţională cu pătratul vitezei
sale. La nivelul orificiului de intrare distrugerea tegumentară este minimă,
relativ abilă ca dimensiuni cu grosimea proiectilului. Odată pătruns în organism,
prin energia sa cinetică el produce un efect de tip exploziv deosebit de puternic.
Acesta este materializat printr-o undă de şoc, care prin proare în masa musculară
produce mari distrugeri sub forma unui "con de penetraţie" sau "de distrugere"
cu baza spre periferie şi cu vârful la locul de oprire al proiectilului.
Când acesta rămâne retenţionat în organism, plaga împuşcată este deci
unipolară, iar la locul de retenţie se pot identifica: proiectilul, fragmente telurice
şi/sau de îmbrăcăminte antrenate în profunzime. Este cazul mai ales al schijelor,
care produc plăgi anfractuoase, cu devitalizari intinse tisulare şi contaminare
microbiană importantă. Sunt întrunite în aceste cazuri principalele elemente care
concură la evoluţia gravă a unor astfel de plăgi. În parcursul său, proiectilul
străbate în funcţie de energia sa cinetică, ţesuturi moi pe o adâncime variabilă,
poate întâlni structuri osoase pe care le fracturează sau nu, ricoşând şi
schimbându-şi traiectoria. De aceea, refacerea traseului străbătut de proiectil nu
este totdeauna usoară, putând suferi deviaţii dintre cele mai imprevizibile.
Armele de foc sunt mecanisme/instrumente de atac sau de apărare, ce
acţioneaza prin intermediul unui proiectil (agent traumatic mecano-dinamic), a
cărui deplasare este indusă/determinată de arderea unei pulberi explozive.
Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic, leziunile ce pot fi
produse de armele de foc sunt:5
- leziuni primare, determinate de factorii primari ai împuşcării: proiectil
sau fragmente de proiectil;
- leziuni secundare, generate de factorii secundari ai împuşcării:
- flacăra
- gazele;
- pulberea arsă sau arzândă;
- pulberea nearsă.
- leziuni/urme terţiare sau reziduale, induse de factori/elemente reziduale
care se găsesc în interiorul ţevii şi care sunt antrenate şi transportate de proiectil:
unsoare, rugină, pulbere din tragerile anterioare, fragmente metalice etc.

5
Scripcaru G., Medicina şi drept, Işi, 1979
10
 - leziuni/urme cuaternare sau conexe, datorate factorilor/elementelor
preluate de proiectil în trecerea sa prin diverse medii (nisip, făina, fulgi de pernă
etc.) sau prin ricoşare.
Leziunile secundare, terţiare şi cuaternare mai sunt denumite generic şi
leziuni sau urme suplimentare sau complementare.
Când proiectilul are suficientă energie şi străbate toate structurile întâlnite
în cale, la poarta de iesire, orificiul tegumentar este mult mai mare sl mai
anfractuos ativ cu orificiul de intrare. Calibrul solutiei tegumentare de "iesire\"
este de circa 5-6 ori mai mare decat cel de intrare.
O astfel de plagă, cu un orificiu de intrare si altul de iesire, se defineste ca
fiind bipolara. O forma particulara este aceea in care proiectilul, intre orificiul de
intrare si cel de iesire, strabate doar tesuturi superficiale, supra-aponeotice,
realizand asa-numita plaga "in seton".
Glonţul, ca proiectil unic, poate produce aşa numită plagă prin împuşcare
formată din: orificiul de intrare, canal şi orificiul de ieşire ce se formează (în
situaţia în care glonţul părăseşte corpul victimei).
Orificiul de intrare ("rana balistica") - leziune de impact în împuşcare
apare sub forma unei soluţii de continuitate cu "lipsa de ţesut".
În jurul orificiului de intrare pot fi constatate aşa-numitele inele (centuri
sau gulerase):
inelul de contuzie (sinonime: inelul de excoriaţie, inelul de eroziune sau inelul
traumatic);
inelul de ştergere - inelul de depozitare a "murdăriei" aflată pe glonţ
(elementele terţiare);
inelul de metalizare.
Orificiul de ieşire (plaga de ieşire), apare sub forma unei soluţii de
continuitate fără "lipsa de ţesut".
Canalul sau canalul-traiect este drumul parcurs de proiectil de la orificiul
de intrare până la orificiul de ieşire, caz în care se numeşte canal transfixiant,
sau până unde se opreşte în corp, caz în care este denumit canal perforant
sau "canal orb" ori "un deget de mănuşă".
Factorii secundari ai împuşcării pot produce:6
a) flacară - pe lângă efectul luminos şi efect termic, inexistent la pulberea
fără fum (deoarece durata flăcării este foarte mică), dar care în cazul pulberii
negre va determina arsuri ale hainelor, părului, tegumentului (epidermului).
6
Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978
11
 b) gazele pot avea trei tipuri de acţiuni: mecanică, termică şi chimică.
c) fumul (funinginea sau pulberea arsă):
trasează în jurul orificiului de intrare o zonă circulară sau ovalară, cu
diametrul de 3-8 cm, numită "mansonul de fum";
participă la formarea zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare.
d) pulberea nearsă sau arzândă este reprezentată prin granule de pulbere,
veritabile mici proiectile ce pătrund în piele;
participă la formarea zonei de tatuaj;
Zona de tatuaj este dispusă în jurul orificiului de intrare, pe o arie mai
mare, de ordinul centimetrilor. Este determinată de pulberea nearsă, arsă sau
arzând (factori secundari); uneori, la formarea zonei de tatuaj pot participa şi
elementele terţiare (fragmentele metalice) aruncate din canalul ţevii sub
presiunea mare a gazelor şi încrustate în piele. Se formează prin pătrunderea
microparticulelor de pulbere în piele (epiderm), nu se spală sub jet de apă. Are o
formă rotundă sau ovalară, în funcţie de unghiul de tragere. Apare ca o zonă
(negricioasă sau cenuşie) de aspect pulverulent, presărată cu încrustaţii (granule
de pulbere arzând), cu o regiune centrală mai densă (mai intens colorată) şi cu
margini mai deschise la culoare.
Zona de pseudotatuaj se găseşte în jurul orificiului de intrare pe o arie
mică (cu raza de 2-3 mm), sub forma unui lizereu negricios. Este determinată de
depunerea elementelor reziduale (factori terţiari preluaţi de glonţ) pe tegument;
se spală sub acţiunea jetului de apă. Are o formă rotundă sau ovalară în funcţie
de unghiul de tragere. Stabilirea distanţei de tragere în cazul împuşcării cu glonţ
se face în funcţie de prezenţa pe hainele sau pe corpul victimei a
urmelor/leziunilor determinate de factorii secundari ai împuşcării;
Se pot deosebi trei situaţii:7
împuşcarea cu ţeava lipită (descarcarea absolută sau împuşcarea de la
distanţă nulă);
împuşcarea în limita de acţiune a factorilor secundari (împuşcarea de la
distanţă mică sau apropiată, descărcarea relativă);
împuşcarea în afara limitei de acţiune a factorilor secundari (împuşcare
de la distanţă mare sau îndepărtată).
Leziunile produse de proiectilul-glonţ depind, în primul rând, de forţa vie
restantă la impactul cu corpul. Aceasta, la rândul său, este determinată de masa
proiectilului (cea a glonţului fiind mai mare decât a alicelor) şi, mai ales, de
7
Panaescu V., Metode de investigaţie în practica medico-legală, Bucureşti, 1984
12
viteza imprimată la gura ţevii (care depinde de tipul de armă) şi de viteza
proiectilului de-a lungul traiectoriei (care scade o dată cu distanţa, datorită
frânării produse de frecarea cu aerul). Aspectul leziunii este influenţat şi de
unghiul sub care acţionează proiectilul asupra corpului, precum şi de
particularităţile segmentului corporal sau organului lezat.
În funcţie de factorii amintiţi mai sus, glonţul poate acţiona diferit asupra
locului de impact, producând rupere (zdrobire), perforare, înfundare sau
contuzie.
Acţiunea de rupere se produce când forţa vie este foarte mare (de regulă, în
tragerile de la distanţă mică). La locul de impact apar plăgi cu lipsă de substanţă
marcată, având margini franjurate şi dimensiuni mai mari decât ale proiectilului.
În profunzime pot apare explozii ale organelor (în special ale organelor cavitare
în stare de plenitudine - stomac plin, inimă, vezică urinară etc.), datorate undei
de şoc hidrodinamic generate de trecerea proiectilului. În mod asemănător se pot
produce fracturi multiple ale cutiei craniene, mergând până la aspect de explozie
craniană.
Ruperea poate fi determinată şi de cămaşa glontelui, desprinsă sau
deformată, precum şi de o traiectorie neregulată a proiectilului (arme atipice,
ricoşare etc.).
Acţiunea de perforare este cea care se manifestă în mod obişnuit,
determinând leziunile clasice pe care le vom descrie în continuare. Forţa vie a
glonţului este suficient de mare pentru a determina lipsă de substanţă la nivelul
orificiului de intrare; glontele va pătrunde în profunzime, realizând un canal şi,
eventual, un orificiu de ieşire.
Acţiunea de înfundare are loc atunci când forţa vie nu este suficientă pentru
a realiza perforarea. Glonţul are doar o acţiune de pană (întinde şi despică pielea
şi ţesuturile subiacente), rezultând un orificiu de intrare atipic, fără lipsă de
substanţă, în formă de fantă, cu un aspect care îl apropie de cel realizat de
obiectele înţepătoare.
Acţiunea contuzivă este manifestă atunci când forţa vie este extrem de mică
(trageri de la mare distanţă) sau când unghiul de impact este mai mic de 15º.
Glonţul se va comporta ca un corp contondent, fiind apt să determine doar
leziuni uşoare ale părţilor moi (echimoze, excoriaţii, plăgi contuze superficiale).
În raport cu aceste modalităţi de acţiune ale proiectilului, plaga împuşcată
poate fi:

13
 - transfixiantă (proiectilul străbate corpul sau un seg-ment
corporal);
- perforantă sau oarbă (proiectilul pătrunde în corp, însă nu
mai are suficientă energie cinetică pentru a realiza un orificiu de ieşire,
rămânând în interiorul corpului);
- contuză (proiectilul nu are suficentă forţă vie pentru a
pătrunde în corp).
Plaga împuşcată este alcătuită dintr-un orificiu de intrare, un canal şi un
orificiu de ieşire.
Orificiul de intrare îmbracă aspecte diferite, în funcţie de tipul de acţiune
al proiectilului, după cu am văzut mai sus. În cazul perforării (situaţia tipică),
orificiul va fi rotund (dacă pătrunderea glonţului este pe direcţie perpendiculară)
sau ovalar (în cazul pătrunderii oblice). Marginile sale sunt netede (proiectil cu
vârf ascuţit) sau uşor franjurate (proiectil bont).
Caracteristica sa principală este lipsa de substanţă („minus ţesut”), care îl
diferenţiază net de orificiul de ieşire, care nu prezintă lipsă de substanţă.
Diametrul său este mai mic decât cel al proiectilului, datorită retracţiei tisulare,
astfel încât nu oferă indicii despre calibrul armei. Localizarea sa poate fi extrem
de variată; când este situat în zone ascunse (în interiorul orificiilor naturale -
gură, ureche - sau la nivelul plicilor - ceafă, gât) poate fi greu evidenţiabil.
Diagnosticul diferenţial cu orificiul de ieşire se face şi pe baza inelelor
caracteristice:
- inelul de ştergere, de culoare negricioasă, localizat chiar în buzele
orificiului; este determinat de ştergerea proiectilului de tegument, lăsând la acest
nivel particule fine aflate pe glonte (vaselină, rugină, resturi de pulbere arsă sau
nearsă etc.);
- inelul de metalizare este alcătuit din particule metalice (plumb) provenite
de la proiectil; evidenţierea sa se face radiologic şi/sau stereoscopic;
- inelul de contuzie (de eroziune, de pergamentare) este reprezentat de o
zonă dezepitelizată, cu o lăţime între 1 şi 5 mm, produsă prin acţiunea mecanică
de frecare a proiectilului de tegument, care desprinde şi antrenează spre interior
epidermul de la marginea orificiului de intrare. Iniţial are culoare roşie vie; în
caz de supravieţuire se acoperă cu o crustă brună, iar la cadavru se
pergamentează brun-roşietic. Acest inel este complet (în cazul pătrunderii
perpendiculare a glonţului) sau incomplet, semilunar (dacă proiectilul pătrunde

14
oblic); în acest ultim caz, localizarea inelului indică direcţia din care a venit
glonţul;
- inelul de imprimare apare doar în cazul tragerilor cu ţeava lipită de
tegument, fiind determinat de impactul realizat de gura ţevii (în cadrul
reculului); se prezintă ca o zonă echimotică roşie-albăstruie, lată de circa 2-5
mm, situată în afara orificiului de intrare; inelul poate fi complet (când ţeava
este lipită în totalitate) sau incomplet, semilunar (când ţeava este înclinată, lipită
parţial de tegument).
Canalul este reprezentat de drumul parcurs de proiectil prin organism. În
cazul plăgilor transfixiante, uneşte orificiul de intrare şi cel de ieşire; în situaţia
plăgilor oarbe, canalul se întinde de la orificiul de intrare până la glonţul oprit în
corp (cu o singură excepţie: cazul proiectilului pătruns endovascular, care poate
migra, ca un embol, antrenat fiind în circulaţia sangvină).
Direcţia canalului este, de regulă, rectilinie, indicând direcţia de tragere;
rareori găsim canale frânte (ricoşare pe os; modificarea poziţiei anatomice a
organelor la trecerea din ortostatism în clinostatism etc.).
Dimensiunile canalului nu dau relaţii despre calibrul armei decât în cazul în
care sunt interesate oase late (calotă craniană, stern, scapulă, coxal). Mai ales în
cazul pătrunderii perpendiculare prin os, măsurarea diametrului fracturii
orificiale permite stabilirea dimensiunilor proiectilului şi, implicit, a calibrului
armei.
Examinarea fracturilor orificiale ale oaselor permite, de asemenea,
stabilirea direcţiei din care s-a tras, datorită formei lor de trunchi de con cu baza
mică spre direcţia din care vine proiectilul.
Conţinutul canalului poate fi reprezentat de sânge lichid sau coagulat,
fragmente din organele străbătute, eschile osoase, corpi străini (îmbrăcăminte,
fire de păr, factori suplimentari ai împuşcării etc.); localizarea acestora din urmă
permite aprecieri asupra direcţiei din care s-a tras (ei fiind situaţi în porţiunea
incipientă a canalului).
Orificiul de ieşire se formează prin acţiunea proiectilului dinspre interiorul
spre exteriorul corpului, care realizează o despicare (acţiune de pană) şi nu o
perforare. Forma orificiului de ieşire va fi, aşadar, de fantă (stelat, în cruce etc.),
cu margini neregulate, cu aspect răsfrânt înspre afară a buzelor plăgii, cu
posibilă prezenţă de fisuri adiacente. Nu se constată lipsă de substanţă
(afrontarea buzelor plăgii este posibilă). Uneori, atunci când tegumentul este

15
sprijinit pe un plan dur (tabacheră, paftaua centurii militare etc.), marginile
orificiului de ieşire pot prezenta modificări care imită inelul de contuzie.
Deşi de multe ori orificiul de ieşire este mai mare decât cel de intrare
(deformarea proiectilului, antrenarea de eschile osoase, pătrundere
perpendiculară şi ieşire pe direcţie oblică etc.), dimensiunile orificiului de ieşire
nu sunt un criteriu de diagnostic diferenţial cu orificiul de intrare, pentru că:8
- cele două orificii pot fi egale (viteză mare de străbatere a corpului,
străbaterea unor ţesuturi de consistenţă moale etc.) sau
- orificiul de ieşire poate fi mai mic decât cel de intrare (proiectilul intră
oblic şi iese perpendicular; tragere de aproape, cu acţiune distructivă marcată la
orificiul de intrare; antrenare de corpi străini la orificiul de intrare, abandonaţi
apoi pe canal - de ex. nasturi etc.).
Alături de leziunile primare (determinate de acţiunea proiectilului) se
descriu şi leziuni secundare, produse sub acţiunea aşa-numiţilor factori
suplimentari (secundari) ai împuşcării (gazele, flacăra, funinginea şi pulberea).
Aceştia apar la gura ţevii împreună cu proiectilul în cadrul tragerii,
manifestându-şi efectele pe o distanţă variabilă în funcţie de tipul de armă.
Prezenţa lor atestă o tragere de aproape sau cu ţeava lipită; în cazul tragerilor de
la distanţă mai mare, factorii suplimentari nu vor fi decelaţi.
Gazele determină modificări lezionale prin acţiunea lor mecanică, chimică
sau termică.
Acţiunea mecanică determină rupturi radiare, cu aspect exploziv, la
marginile orificiului de intrare; dacă ţeava este lipită, se produce un veritabil
crater în părţile moi, datorită presiunii mari a gazelor. Acţiunea termică (gaze
fierbinţi) produce arsuri mai mult sau mai puţin caracteristice. Acţiunea chimică
se datorează bogatului conţinut în monoxid de carbon (40-50%), care determină
formarea de carboxihemoglobină (tradusă prin coloraţie roşie vie a sângelui) în
părţile moi adiacente (până la 3-5 cm de orificiul de intrare).
Aceste modificări lezionale sunt prezente doar în tragerile de foarte aproape
sau cu ţeavă lipită, deoarece gazele îşi manifestă acţiunea doar la o distanţă de
până la 8-10 cm de la gura ţevii.
Flacăra produce leziuni diferite în cazul pulberii negre faţă de pulberea
coloidală.
Pulberea neagră arde cu flacără mai mare, iar durata de acţiune este, de
asemenea, mai îndelungată; se produc arsuri ale îmbrăcămintei, ale firelor de păr
8
Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006
16
şi ale tegumentului din jurul orificiului de intrare. Această acţiune se manifestă
până la 20-50 cm, în funcţie de tipul de armă.
Pulberea coloidală, deşi determină o flacără de temperatură superioară,
produce arsuri minime, deoarece durata de acţiune a flăcării este mult mai
scurtă.
Funinginea (fumul) este alcătuită din particule micro-scopice de pulbere
arsă sau parţial arsă, care se depun pe tegumentul şi pe firele de păr din jurul
orificiului de intrare, sub forma „manşonului de fum/funingine”. În tragerile de
aproape (sub 5 cm) acesta este perfect vizibil, prezentând o zonă externă (intens
colorată) şi o alta externă (mai palidă). În trageri de la 7-15 cm manşonul este
mai greu de decelat, fiind palid, cu margini estompate. Culoarea sa este
negricioasă (în cazul pulberii negre), respectiv gri-verzuie sau gălbuie (pentru
pulberea coloidală).
În cazul tragerilor cu ţeavă lipită, funinginea va fi găsită doar în interiorul
calanului.
Manşonul este vizibil doar pe tegumentul descoperit; dacă tragerea s-a
efectuat asupra unei zone acoperite cu îmbrăcăminte, particulele de funingine
sunt reţinute pe haine, fiind necesară evidenţierea lor prin examenul preliminar
al îmbrăcămintei.
Raza de acţiune a funinginei este de maximum 30 cm de la gura ţevii, în
funcţie de tipul de armă.
Atât pulberea coloidală, cât mai ales cea neagră ard doar parţial.
Particulele de pulbere nearsă se comportă ca nişte mici proiectile, care se
dispersează de la gura ţevii sub formă de con. Ele pot fi găsite pe îmbrăcăminte,
lipite de firele de păr sau la nivelul tegumentului neacoperit de haine. Aspectul
morfologic este de mici punte de culoare neagră, respectiv gri-verzuie sau
gălbuie, dispuse în jurul orificiului de intrare sub formă circulară (trageri
perpendiculare) sau ovalară (trageri oblice). Zona de dispersie are dimensiuni
direct proporţionale cu distanţa de la care s-a tras. În cazul tragerilor cu ţeava
lipită pulberea va fi găsită în prima porţiune a canalului; uneori poate fi
inclavată subperiostal la nivelul oaselor subiacente orificiului de intrare.
Punctele realizate prin pătrunderea pulberii în tegument nu dispar la spălare
(de aici şi denumirea de „zonă de tatuaj”), putând fi decelate macroscopic sau cu
lupa după îndepărtarea sângelui şi/sau funinginei. Pentru evidenţierea zonei de
dispersie periorificială a pulberii se pot utiliza şi reacţii chimice de culoare; de

17
asemenea este posibilă decelarea particulelor de pulbere pe preparatele
histologice (vezi „Examinările complementare în medicina legală”).
Distanţa până la care acţionează pulberea este, în medie, de 20-100 cm de la
gura ţevii (chiar 100-150 cm pentru armele cu ţeavă lungă). Raza de dispersie a
particulelor de pulbere nearsă este specifică fiecărei arme şi constituie un
important element pentru calcularea distanţei de la care s-a tras (în cazul
tragerilor din interiorul distanţei de acţiune a factorilor suplimentari). În funcţie
de dimensiunile zonei de tatuaj, prin trageri experimentale se poate stabili destul
de precis distanţa de la care s-a tras cu o anumită armă, folosind o anumită
muniţie.
Leziunile traumatice produse de armele de foc cu proiectile alice
În cazul armelor de foc ce folosesc cartuşe cu alice, pose sau mitralii,
leziunile traumatice sunt asemănătoare cu cele produse de proiectilul unic
(glonţ), cu specificarea ca, în prima situaţie, în raport cu distanţa de tragere, pe
corpul victimei se vor constata mai multe orificii mici.
Atât în cazul armelor de foc cu glonţ, cât şi al celor cu alice, din punct de
vedere medico-legal trebuie stabilit:9
-  dacă leziunile traumatice constatate sunt consecinţa împuşcării; uneori,
plaga de intrare poate fi confundată cu o plagă înţepată (înjunghiată), dar
prezenţa "inelelor" este suficientă pentru transarea diagnosticului;
-  direcţia de tragere; aceasta depinde de dispoziţia celor 3 elemente
specifice împuşcării: orificiul de intrare, canalul, orificiul de ieşire;
-  distanţa de la care s-a tras:
la armele cu glonţ - în funcţie de existenţa urmelor determinate de
factorii secundari;
la armele cu alice - în funcţie de conul de împrăştiere.
Numărul şi succesiunea împuşcăturilor - în cazul împuşcării cu mai multe
proiectile se vor căuta cu atenţie urmele terţiare;
-  dacă împuşcarea a avut loc în timpul vieţii (şi a determinat sau nu
moartea) sau postmortem;
-  în ce circumstanţe se puteau produce leziunile/moartea persoanei
respective (crimă, sinucidere, accident sau disimularea unei alte cauze de deces).
Leziunile produse de proiectilele-alice au caractere morfologice deosebite
faţă de cele determinate de acţiunea glonţului. Armele de vânătoare folosesc, de
regulă, muniţie specială de acest tip, alicele având dimensiuni între 1 şi 5 mm.
9
Dragomirescu V., Problematică şi metodologie medico-legală, Bucureşti, 1990
18
Există însă şi arme de vânătoare care utilizează poşuri (mitralii) - care au
dimensiuni de peste 5 mm, după cum există şi arme de vânătoare cu glonţ.
Energia cinetică a alicelor este mai redusă decât a gloanţelor, astfel încât la
distanţe mari nu realizează efecte lezionale grave. Doar în cazul tragerilor de la
distanţe mai mici se produce efectul de penetrare. Dispersia alicelor se
realizează sub forma unui trunchi de con, cu baza mică la gura ţevii.
Datorită acestor aspecte particulare, leziunile primare determinate de alice
au caracteristici diferite, în funcţie de distanţa de tragere şi, implicit, de gradul
de dispersie:10
- în cazul tragerilor de aproape (sub 0,5 m distanţă) alicele, fiind grupate „în
snop”, vor produce un orificiu de intrare unic, mare, crateriform, cu margini
neregulate;
- între 0,5-2,5 m, alicele încep să se disperseze, realizând un orificiu central
mare şi multiple orificii mai mici, satelite (adiacente);
- în tragerile de la circa 2,5-3 m, orificiul central nu se mai constituie,
decelându-se multiple orificii grupate pe o zonă restrânsă;
- tragerile de la circa 5 m determină dispersia alicelor pe o suprafaţă cu un
diametru de 15-20 cm, distanţa dintre orificiile individuale fiind de aproximativ
1 cm;
- dacă tragerea are loc de la circa 10 m, alicele se dispersează pe o arie de
20-40 cm diametru, iar distanţa dintre orificiile de intrare creşte la aproximativ 2
cm.
Cifrele prezentate mai sus sunt orientative. Practic, gradul de dispersie al
alicelor este specific fiecărei arme şi fiecărui tip de încărcătură. Aşa se face că,
dacă se cunoaşte arma şi muniţia cu care s-a tras, prin trageri experimentale se
poate stabili distanţa de la care s-a executat focul, având ca element de
comparaţie suprafaţa pe care sunt dispersate orificiile de intrare pe corpul
victimei.
Proiectilele-alice au o forţă vie mai mică decât a gloanţelor; de aceea
plăgile pe care le produc sunt, de regulă, oarbe (penetrante), fără orificiu de
ieşire. Chiar dacă există orificii de ieşire, numărul lor este mai mic decât al
orificiilor de intrare. Adeseori, la examenul necroptic decelăm alicele în
organele parenchimatoase sau inclavate la nivelul oaselor (ex. scapulă, coxal),
deoarece nu au mai avut energie cinetică suficientă pentru a învinge rezistenţa

10
Solohin A., Atlas sudebnoi mediţine, Moscova, 1981
19
ţesutului osos. La persoana în viaţă examenul radiologic (cu cel puţin două
incidenţe) stabileşte poziţia alicelor în organism.
Leziunile traumatice secundare
Leziunile secundare (produse de factorii suplimentari ai împuşcării) sunt
bine exprimate, deoarece majoritatea armelor de vânătoare folosesc cartuşe cu
pulbere neagră. Limitele de acţiune ale acestor factori suplimentari variază
foarte mult (în funcţie de armă, de distanţa de tragere, de muniţia folosită), astfel
încât se recomandă efectuarea de trageri experimentale pentru a preciza arma cu
care s-a tras şi distanţa de la care s-a executat focul.
Factorii secundari ai împuşcării, în ordinea cronologică a acţiunii lor, sunt:
flacăra, fumul şi pulberea.
Flacăra sau reziduul incandescent al pulberii, care are:11
- efect luminos;
- efect termic, inexistent la pulberea fără fum (deoarece durata flăcării este
foarte mică), dar care în cazul pulberii negre va determina arsuri ale hainelor,
părului, tegumentului (epidermului); regiunea de piele arsă ce se prezintă ca o
zonă pergamentată, negricioasă, cu firele de păr scurtate şi îngroşate la
extremitatea arsă este dispusă în jurul orificiului de intrare pe o arie de 0,5-1
cm2.
Gazele pot avea trei tipuri de acţiuni: mecanică, termică şi chimică.
Acţiunea mecanică se manifestă prin:
- ruperea îmbrăcămintei – de regulă se constată o ruptură în formă de
cruce;
- deformarea orificiului de intrare, ce poate căpăta formă stelară, în cruce
etc., de asemenea, în jurul orificiului de intrare se pot observa uneori mici fisuri
radiale ale pielii;
- distrugerea părţii iniţiale a canalului, prin rupturile ţesuturilor moi
(fascii, muşchi, ţesut adipos etc.)
- rupturi ale firelor de păr de la emergenţă;
- plăci sau pete pergamentate de culoare gălbuie şi formă rotundă sau
ovală, dispuse în jurul orificiului de intrare pe o rază de 0,2-0,5 cm, ce devin
vizibile în câteva ore de la deces.
Apariţia acestor pete este pusă fie pe seama acţiunii mecanice, fie a celei
termice a gazelor (părerile sunt diferite în funcţie de autori).

11
Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993
20
 Puternica acţiune mecanică a gazelor poate determina chiar decesul
victimei în cazul împuşcării cu cartuşe „oarbe» (fără glonţ), dar cu ţeava lipită
într-o zonă vitală a corpului. Este cunoscut cazul actorului Ogarev care, în
timpul unei piese de teatru, s-a împuşcat mortal cu un glonţ «orb”.
Acţiunea chimică este consecinţa reacţiilor la care ia parte oxidul de
carbon (ce reprezintă aproximativ 12% din totalul gazelor în cazul pulberii negre
şi aproximativ 38% la pulberile fără fum), cu formarea carboxihemoglobinei în
sângele din ţesutul adiacent orificiului de intrare . Ţesuturile moi capătă astfel o
coloraţie roşu-carmin, rozacee, evidentă mai ales în prima porţiune a canalului.
Fumul (funinginea sau pulberea arsă)
- distanţa de acţiune a acestui factor secundar este de regulă de 10-20 cm
(ea variind în funcţie de armă şi de tipul pulberii folosite), cu menţiunea că, în
cazul armelor de mare calibru, poate ajunge şi la 50-60 cm;
- trasează în jurul orificiului de intrare o zonă circulară sau ovalară, cu
diametrul de 3-8 cm, numită manşonul de fum şi alcătuită dintr-un cerc intern,
mai dens şi mai închis la culoare şi un cerc extern, mai deschis la culoare, între
ele descriindu-se un cerc intermediar; manşonul de fum se formează prin
pătrunderea în tegument (pe o distanţă mai mare sau mai mică , în funcţie de
distanţa de la care s-a tras) a microparticulelor de funingine, deci nu prin simpla
depozitare a acestora pe piele, fapt confirmat prin rezistenţa la spălare a stratului
pulverulent obiectivat;
- culoarea manşonului de fum diferă în funcţie de tipul pulberii: neagră –
dată de pulberea neagră sau cenuşie, verzuie, uneori gălbuie, când se foloseşte
pulbere fără fum;
- participă la formarea zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare.
Pulberea nearsă sau arzândă este reprezentată prin granule de pulbere,
veritabile mici proiectile ce pătrund în piele (pe o distanţă mai mare sau mai
mică, în funcţie de distanţa de la care s-a tras) în jurul orificiului de intrare,
generând un relief characteristic – incrustaţii sau arsuri punctiforme.
- participă la formarea zonei de tatuaj;
- distanţa de acţiune este de 40-50 cm, până la 100-150 cm, ca regulă
generală, pulberea nearsă rămâne pe tegument dacă s-a tras de la o distanţă egală
cu lungimea ţevii.

Zona de tatuaj:12
12
Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară Danubius, 2008
21
 1. este dispusă în jurul orifiului de intrare, pe o arie mai mare, de ordinul
centimetrilor;
2. este determinată de pulberea nearsă, arsă sau arzând (factori secundari),
uneori la formarea zonei de tatuaj pot participa şi elementele terţiare
(fragmentele metalice) aruncate din canalul ţevii sub presiunea mare a gazelor şi
incrustate în piele;
3. se formează prin pătrunderea microparticulelor de pulbere în piele
(epiderm); nu se spală sub jet de apă;
4. are o formă rotundă sau ovalară, în funcţie de unghiul de tragere;
5. în raport de tipul pulberii poate avea o coloraţie negricioasă (pulberea
cu fum) sau cenuşie, verzuie, gălbuie (pulberea fără fum);
6. apare ca o zonă negricioasă sau cenuşie de aspect pulverulent, presărată
cu incrustaţii (granule de pulbere arzând), cu o regiune centrală mai densă (mai
intens colorată) şi margini mai deschise la culoare.
Leziunile determinate de elementele terţiale
Aşa cum s-a specificat, factorii terţiari sunt reprezentaţi de elementele
reziduale aflate în canalul ţevii armei de foc: unsoare, pulberi rămase de la
tragerile anterioare, fragmente metalice (provenite din canalul ţevii, glonţ sau
învelişul său, din resturile capsei), rugină etc. Aceste elemente :
1. pot fi preluate , în trecerea forţată a acestuia prin canalul ţevii, caz în
care vor trasa, indiferent de distanţa de tragere:
- inelul de ştergere (de depozitare) a murdăriei, plasat în partea internă a
inelului de contuzie;
- inelul de metalizare care, de cele mai multe ori, se suprapune peste inelul
de ştergere (apare separat când glonţul străbate pielea aflată imediat deasupra
unui plan osos; în această situaţie, inelul de metalizare se evidenţiază pe os).
2. pot fi antrenate de presiunea mare a gazelor şi, atunci când tragerea s-a
realizat în limita de acţiune a factorilor secundari, determină zona de metalizare
(impregnările metalice) din jurul orificiului de intrare, care va concura la
realizarea zonei de tatuaj.

Zona de pseudotatuaj:13
13
Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară Danubius, 2008
22
 1. se găseşte în jurul orifiului de intrare pe o arie mică (cu raza de 2-3
mm), sub forma unui lizereu negricios;
2. este determinată de depunerea elementelor reziduale (factorii terţiari
preluaţi de glonţ) pe tegument, se spală sub acţiunea jetului de apă;
3. are o formă rotundă sau ovalară în funcţie de unghiul de tragere.
Zona de tatuaj se confundă cu zona de pseudotatuaj când tragerea se
realizează în limita de acţiune a factorilor secundari.
Cele două zone pot fi diferenţiate în tragerile de la distanţă mai mare (în
afara limitei de acţiune a factorilor secundari), astfel:
- tatuajul, fiind rezultatul acţiunii mecanică şi termică ale factorilor
secundari, se însoţeşte de ruperea firelor de păr, a fibrelor îmbrăcămintei şi de
arderea părului, tegumentului, hainelor, acest aspect nu se întâlneşte la
pseudotatuaj (depunerea elementelor terţiare fiind superficială);
- pseudotatuajul se grupează concentric în jurul orificiului de intrare, pe o
rază de 2-3 mm, în timp ce tatuajul are o rază mai mare de distribuţie, de ordinul
centimetrilor (astfel, la o tragere de la o distanţă de 5 cm tatuajul va avea o rază
de 3-8 cm, iar la o tragere de la o distanţă de 7-15 cm, tatuajul va avea forma
unui cerc mare cu marginile puţin vizibile).
Leziunile determinate de elementele conexe
Elementele conexe sunt reprezentate de totalitatea particulelor sau
fragmentelor antrenate de proiectil în traiectoria sa de la retezătura dinaintea
ţevii până la orificiul de intrare în corpul uman; aceste elemente, ce pot proveni
fie din mediul străbătut de glonţ (nisip, fulgi de pernă, sticlă etc.), fie din
materialul care a ricoşat (lemn, zid, metal etc.), se vor depune:
- pe haine;
- la nivelul orificiului de intrare, caz în care trebuie diferenţiate de tatuaj;
- în prima porţiune a canalului.
Decelarea unor astfel de urme poate oferi anchetatorului elemente
sugestive pentru circumstanţele în care s-a produs omorul; de multe ori, pentru a
orienta mersul anchetei într-o direcţie greşită, criminalul interpune între armă şi
corpul victimei diverse corpuri moi (pernă, fular, cârpe etc.) care, reţinând
elementele secundare, nu vor mai permite stabilirea corectă (reală) a distanţei de
tragere.

Leziunile produse prin cartuşe oarbe

23
 Există cazuri când se cere de soluţionat problema posibilităţii formării
unor leziuni grave sau mortale produse prin împuşcături cu cartuşe oarbe. În loc
de glonte în cartuşe se introduce bucăţele de hârtie. Drept factori traumatizanţi
devin gazele explozibile, care în trageri de la distanţe foarte mici dispun de o
forţă distructivă considerabilă. Astfel de accidente adesea au loc pe scenele
teatrale la imitarea împuşcăturii, considerându-se, că în lipsa gloanţelor această
acţiune nu prezintă pericol pentru viaţă. Nu sunt excluse leziunile periculoase în
caz de manevră sau semnalizare în cadrul unor acţiuni militare.
La tragerea cu ţeava lipită se pot forma leziuni imense ale ţesuturilor moi,
rupturi de organe cavitare şi fracturi de oase. În profunzimea canalului de rănire
se pot depista depuneri de funingine şi particule de pulbere. În trageri de la
distanţe relativ mai mari de 5-10 cm leziunile sunt neînsemnate.
Examinarea acestor cazuri trebuie efectuată cu participarea expertului
criminalist, cu efectuarea cercetărilor complimentare de laborator a leziunilor pe
cadavru şi haine.
Leziuni produse prin arme de construcţie proprie
Astfel de arme, de obicei, sunt confecţionate de persoane incompetente,
drept ţeavă fiind utilizate diferite tuburi. În calitate de exploziv se folosesc
gămălii de chibrituri, peliculă de fotografie, iar proiectile – diferite obiecte
metalice mici.
Proiectilele lansate din armele de construcţie proprie au o viteză iniţială
mică. Plăgile, de regulă, vor fi oarbe. Orificiile de intrare pot avea cele mai
diverse forme. Armele şi proiectilele de confecţionare proprie dau naştere la
plăgi atipice nestandarde.
La impactul glonţului cu ţesuturile dure (osoase) se pot produce
următoarele fenomene:14
- fragmentarea glonţului, cu mărire a suprafeţei de distrucţie tisulara;
- apariţia de „proiectile secundare" (fragmente osoase care prin transfer de
energie cinetică actionează ca adevarate proiectile).
Cavitatea temporară reprezintă extinderea (prelungirea) radială a plăgii
pornind de la pereţii traiectului iniţial (cavitaţia definitivă) - ea depinde de
poziţia proiectilului în momentul impactului (undele sunt cu atât mai mari cu cât
poziţia proiectilului este mai îndepărtată de cea perpendiculară pe planul de
intrare), dar şi de viteza acestuia (glonţul cu o viteză mai scazută produce o
plagă mai severă în ţesuturi elastice).
14
Minovici M., Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1978
24
 În plăgile prin împuşcare mai intervin şi alte elemente patogenice: 15
- potenţialul infectant cu risc tetanigen (proiectilul nu se sterilizează prin
tragere sau caldură, fiind contaminat cu fum rezultat din ardere, cu germeni din
ţeava armei şi din aer);
- alte mecanisme: embolii cu alice, etc. 
Moartea prin împuşcare se poate produce:
1. în mod direct:
- prin distrugerea unui organ vital (dilacerare cerebrală, ruptură cardiacă
etc.);
- prin hemoragie internă (ruptură de aortă) sau externă.
2. în mod indirect, prin complicaţii: infecţioase (peritonită cu septicemie
după o plagă împuşcată abdominală), embolice (cu grăsime în cazul fracturilor
de oase lungi prin împuşcare).
Întrebările principale la care poate da răspuns expertiya medico-legală în
cazul leziunilor prin arma de foc:
1. Dacă leziunile stabilite sunt produse prin arma de foc sau sunt cauzate
prin explozie.
2. Dacă este cazul unei împuşcături, atunci cu ce fel de proiectil a fost
produsă leziunea?
3. Unde sunt localizate orificiul de intrare şi cel de ieşire? Care este
direcţia canalului?
4. Din ce fel de armă s-a efectuat împuşcătura?
5. De la depărtare s-a tras?
6. Care sunt numărul şi succesiunea împuşcăturilor?
7. Care a fost poziţia victimei în timpul împuşcăturii, faţă de locul unde s-
a tras?

2. DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRIN ARMĂ FOC

15
Ibidem
25
 Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor
mecanice. Aceste leziuni pot fi ocazionale, produse în scop de sinucidere sau
omucidere. Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin
deopotrivă organelor de anchetare, criminalisticii şi medicinei legale.
În practica medico-legală se întâlnesc mai frecvent leziuni produse prin
armele de foc de mână: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de
construcţie proprie.
Caracterul leziunilor provocate prin împuşcătură este variat şi depinde de:
particularităţile armei şi cartuşului, distanţa împuşcăturii, unghiul de impact al
glontelui, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Deci
leziunile prin armele de foc depind de factorii traumatizanţi care acţionează
asupra corpului.
Leziunile prin arma de foc pot fi condiţionate de ţeavă, proiectil şi factorii
secundari ai împuşcăturii (flacără, gaze explozibile, funingine, pulbere).
Mecanismul acţiunii factorilor traumatizanţi la etapa iniţială a
împuşcăturii este observat mai bine la tragerea cu ţeava lipită.
Factorii traumatizanţi ai împuşcăturii sunt:16
1. Proiectilul armei de foc sau părţile lui componente:
- glonte obişnuit sau special;
- eschilele glontelui explodat;
- alice sau şrapnel, bura şi alte componente ale armei de vînătoare;
- proiectil atipic.
2. Factorii secundari la împuşcătura de la distanţă apropriată:
- factorii secundari la împuşcătura de la distanţă apropriată;
- gazele şi aerul din ţeavă;
- pulberea la împuşcarea cu ţeava apropriată;
- particule de praf;
- particule metalice.
3. Arma de foc sau particulele ei:
- orificiul ţevii;
- părţile mobile ale armei;
- patul armei;
- eschilele ţevii şi ale altor părţi ale armei.
4. Proiectilele secundare:
- eschile şi particulele proiectului;
16
Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006
26
 - particulele de haine;
- eschile osoase.
Proiectilul poate străbate corpul uman, producându-i o plagă transfixiantă,
care are un orificiu de intrare, un canal şi un orificiu de ieşire, cu particularităţile
pe care le reprezintă.
Orificiul de intrare se caracterizează printr-un defect al ţesuturilor
(pierderea de substanţă) la nivelul pielii de formă ovală sau rotundă, cu margini
fin dinţate, înconjurat de o zonă îngustă (1-3 mm) dezepitelizată, de culoare
roşie-întunecată, care se pergamentează după un timp şi este numită inelul de
excoriaţie (guleraşul de contuzie). Pe marginea internă a acestui inel se formează
altul – inelul de ştergere sau de mânjire, de culoare negricioasă, format prin
depunerea unsorii şi a fumului vehiculat de proiectil. Tot aici se poate observa
un inel de metalizare, care se depistează la examenul stereoscopic sau
radiologic.
În regiunea orificiului de intrare se pot stabili urmele acţiunii factorilor
secundari. Acţiunea flăcării se prezintă sub formă de arsuri de diferite grade,
care apar la tragerile până la 3-5 cm. Acţiunea gazelor se proiectează în jurul
orificiului de intrare, iar dacă ţeava este alipită, acestea pătrund în canal; apare
în trageri până la 8-10 cm sub forma unei zone pergamentate a pielii. Acţiunea
pulberii contribuie la formarea zonei de tatuaj, mai ales cu particulele nearse.17
Aplicarea ţevii direct pe piele duce la formarea inelului de imprimare
(ştanţmarche). Dacă ţeava este semilipită, se formează un semiinel de
imprimare. Imprimările şi urmele acţiunii factorilor traumatizanţi ai împuşcăturii
cu ţeava lipită pot fi observate atât pe haine, cât şi pe piele.
Proiectilul rupt poate da naştere la două sau mai multe orificii de intrare.
Izbindu-se de obiecte dure din buzunarul victimei (monede, ceas), acestea pot
leza corpul ca proiectile secundare.
Se va ţine cont că uneori orificiile de intrare pot fi ascunse, spre exemplu,
la împuşcarea în cavităţi: naturale, axile, sub glandele mamare tec.
Canalul plăgii transfixiante uneşte orificiul de intrare cu orificiul de ieşire,
iar în plăgile oarbe – până în locul unde s-a oprit proiectilul. Aspectul canalului
variază în funcţie de viteza şi forma proiectilului şi consistenţa organului pe
care-l străbate. Dacă proiectilul trece printr-un organ cavitar cu lichid, organul
se rupe datorită acţiunii forţei hidrodinamice, iar canalul nu poate fi identificat.

17
Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 1972
27
 Pe oasele plate (craniu, bazin) canalul are forma unui con cu baza mai
mare orientat spre orificiul de ieşire.
La o plagă oarbă conţinutul canalului (proiectil, particule de haine, nasturi
etc.) poate indica asupra producerii leziunii prin arma de foc.
Orificiul de ieşire are o formă stelată sau triunghiulară, fără pierderea de
substanţă. El poate fi egal, mai mare sau mai mic decât orificiul de intrare. În
jurul orificiului de ieşire nu se constată inelele expuse la orificiul de intrare şi va
lipsi urma factorilor suplimentari. Un singur proiectil poate provoca mai multe
orificii de ieşire prin fragmentarea lui. În alte cazuri un proiectil poate realiza
mai multe orificii de intrareşi ieşire în poziţii particulare ale corpului: poate trece
prin glandele mamare, mână, braţ, membrul inferior îndoit etc., înainte de a
atinge corpul victimei.

2.1. Stabilirea identităţii armei de foc

Aprecierea armei cu care s-a tras este o problemă de interes criminalistic,
la rezolvarea căreia contribuie şi expertiza medico-legală în colaborare cu
organele de anchetă penală. Identitatea armei de foc poate fi stabilită după: 18
1. rămăşiţele cartuşului, proiectilului, alicelor, burei, particulelor
substanţelor explozibile, eschilele şi membranele proiectilului;
2. particularităţile leziunii: numărul, dimensiunile, forma orificiilor de
intrare pe haine, piele, oase, situarea lor reciprocă, după amprenta ţevii,
specificul depunerii funinginii şi a pulberii, canalului de rănire, proprietăţile
leziunilor organelor interne.
În procesul autopsiei se recomandă ca glontele şi alicele să fie înlăturate
cu mâinele, fără a le lua cu pensa sau cu alt instrument metalic, pentru evitarea
formării unor leziuni suplimentare pe ele, care vor complica expertiza
criminalistică ulterioară. Proiectilul, alicele, bura şi alte rămăşiţe ale cartuşului
se vor ridica şi vor fi trimise la o cercetare specială.

2.2. Examinarea la faţa locului în caz de împuşcătură

18
Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993
28
 Scopul examinării la faţa locului a leziunilor prin arma de foc constă în:
căutarea, descoperirea şi interpretarea urmelor materiale balistice şi
criminalistice la locul faptei.
Victima decedată constituie obiectul central de examinare la faţa locului.
Căutarea urmelor materiale se face în funcţie de examenul efectuat asupra
poziţiei victimei, modul cum s-a produs împuşcătura, distanţa de la care s-a tras,
tipul de armă şi muniţiile întrebuinţate. Corpul victimei se va examina în poziţia
în care se găseşte iniţial.
Pe cadavru se va identifica existenţa orificiului de intrare şi de ieşire a
proiectilului, raportul dintre aceste orificii şi orificiile de pe haine. Dacă arma se
găseşte în mâna victimei sau în aproprierea ei, se va fixa într-o fotografie
metrică. Numai după ce au fost fixate toate datele necesare, se poate trece la
ridicarea armei şi la întoarcerea cadavrului.
Examinarea armei este o problemă ce ţine de laboratorul criminalistic, iar
ridicarea şi transportarea ei – una dintre preocupările ce necesită cea mai mare
atenţie din partea organelor de cercetare. La locul faptei se face numai un
examen sumar al armei vizând depistarea urmelor papilare digitale sau palmare,
a urmelor de sânge sau a altor urme ce s-ar afla pe suprafaţa armei.
În cazul leziunilor transfixiante ale corpului pe obiectele de la faţa locului
se pot găsi diferite semne de acţiune a proiectilului (alicelor). Este necesară
compararea locului unde acestea au fost găsite cu traiectul canalului de rănire pe
cadavru, reconstituirea poziţiei posibile a victimei în timpul împuşcării şi
determinarea direcţiei din care s-a tras.

2.3. Expertiza muniţiei şi substanţelor explozibile

Volumul şi caracterul leziunilor produse în urma exploziei depind de
particularităţile constructive ale muniţiei, calitatea, cantitatea, dimensiunile şi
forma substanţei explozibile, distanţa de la locul exploziei, prezenţa
obstacolelor, poziţia victimei în timpul accidentului etc.
Leziuni cauzate de explozii se înregistrează nu numai pe timp de război,
dar şi pe timp de pace. În majoritatea lor aceste cazuri sunt accidentale,
survenite în urma neglijării regulilor securităţii, a îndeplinirii incorecte a
lucrărilor în mine, la construcţia drmurilor etc. Principalul factor traumatizant
pentru cei ce se află în aproprierea locului exploziei îl constituie undele
explozibile ale gazelor.

29
 Presiunea considerabilă şi temperatura înaltă a gazelor explozibile
acţionează mecanic, termic şi chimic asupra corpului. În aceste cazuri se produc
leziuni imense şi are loc dezmembrarea corpului, aruncarea lui la distanţe
considerabile, aprinderea hainelor şi formarea arsurilor pe piele. Pentru explozii
sunt caracteristice leziunile grave ale organelor interne.

2.4. Schema de descriere a leziunilor corporale

Examinarea şi descrierea leziunilor corporale depistate se efectuează după
o anumită schemă, care prevede indicarea localizării, formei, dimensiunilor,
marginilor, suprafeţei şi aspectului ţesuturilor învecinate (adiacente).
Localizarea – se indică regiunea anatomică şi distanţa în centimetri de la
punctele sau locurile proeminente şi liniile delimitatoare ale corpului. Pentru
unele forme de leziuni (cu arma de foc, traumatismele de trafic rutier etc.) se
cere indicată şi distanţa lor de la lina mediană a corpului sau de la suprafaţa
plantară.
Forma leziunii, de obicei, este descrisă liniar sau se compară cu figurile
geometrice (rotundă, triunghiulară, ovală, stelară) şi cu literele alfabetului.
Formele plăgilor se notează până şi după aproprierea marginilor lor. În mod
obligatoriu se consemnează dacă există sau lipsesc defecte ale ţesuturilor.
Dimensiunile generale ale leziunii se determină pe două linii reciproc
perpendiculare. Plăgile stelare se măsoară lungimea fiecărei rupturi din centrul
ei.
Caracterul marginilor şi colţurilor se determină la toate leziunile. La
excoriaţii şi eschimoze sunt indicate particularităţile de limiatre a lor. La plăgi –
specificul marginilor (festonate, drepte, neregulate), prezenţa echimozelor,
excoriaţiilor şi altor proprietăţi specifice. Este indicată forma colţurilor
(unghiurilor) plăgii.
Suprafaţa – este arătată culoarea, relieful, depunerea în straturi. La plăgi
se notează conţinutul ei, prezenţa unor corpuri eterogene.
Aspectul ţesuturilor adiacente – se atrage atenţia la urmele şi direcţia
petelor de sânge. Prezenţa altor leziuni şi murdării. La rănile prin armele de foc
se descriu urmele împuşcăturilor de la o distanţă apropriată.
Schema de descriere a leziunilor se recomandă a fi respectată şi la
completarea documentelor medicale (fişele de observaţie clinică, carnetele din
policlinici). Deseori medicii curanţi nu prezintă descrierea completă a leziunilor,

30
a particularităţilor specifice, limitându-se doar la notarea diagnosticului, ceea ce
creează unele dificultăţi la expertiza medico-legală ulterioară.

2.5. Stabilirea distanţei de tragere

În funcţie de prezenţa pe hainele sau pe corpul victimei a
urmelor/leziunilor determinate de factorii secundari ai împuşcării, pot fi
deosebite trei situaţii:19
1. Împuşcarea cu ţeava lipită (descărcarea absolută sau împuşcarea de la
distanţă nulă), atunci când retezătura anterioară a ţevii vine în contact cu corpul
victimei; în funcţie de modul în care gura ţevii exercită presiunea, se pot întâlni
două situaţii:
a. gura ţevii presează cu întreaga circumferinţă:
- în jurul orificiului de intrare nu se constată urme caracteristice factorilor
secundari (aceştia vor acţiona în interiorul canalului);
- dacă ţeava a fost bine presată (aplicare ermetică), circumferinţa acesteia
va genera, în jurul orificiului de intrare – la o distanţă de aproximativ 0,5-1 cm
de acesta – inelul de imprimare (inelul de ştanţare), cu diametrul de 2-3 cm şi
care poate fi regăsit sub formă de plagă, excoriaţie sau echimoyă (în funcţie de
puterea cu care a fost presată arma şi de presiunea gazelor);
- dacă gura ţevii nu a fost bine presată (aplicare neermetică), ea atingând
doar superficial pielea, este permisă pătrunderea gazelor între straturile
tegumentului şi producerea consecutivă a unor rupturi locale, nu se mai
conturează inelul de imprimare, iar orificiul de intrare capătă o formă stelată sau
în cruce;
În jurul orificiului de intrare ţesuturile moi (pielea, muşchii) au o coloraţie
roşie-deschisă (cărămizie) datorată formării locale a carboxihemoglobinei
(combinaţia dintre oxidul de carbon component al gazelor rezultate în urma
arderii pulberii şi hemoglobina în sânge);
- cu cât presiunea de apăsare a ţevii este mai mică, cu atât şansele ca în
jurul orificiului de intrare să se formeze un inel de fum – sub forma unui cerc
sau ovoid, în funcţie de unghiul realizat între armă şi corpul victimei – sunt mai
mari.
b. gura ţevii presează doar cu o porţiune din circumferinţă:
- orificiul de intrare are formă stelată sau în cruce;
19
Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993
31
 - în jurul orificiului de intrare, factorii secundari vor contura un mic ovoid
înnegrit de funingine, cu dimensiunea mai mare în direcţia de tragere;
- dacă ţeava a fost bine presată, circumferinţa acesteia va determina
apariţia unui inel de imprimare (inel de ştanţare) incomplet în jurul orificiului de
intrare;
- coloraţia roşietică –cărămizie (consecinţa formării locale a
carboxihemoglobinei) este vizibilă numai pe o latură a orificiului de intrare,
„coafând” orificiul de intrare în „semilună”.
2. Împuşcarea în limita de acţiune a factorilor secundari (împuşcarea
de la distanţă mică sau apropriată, descărcarea relativă).
În această situaţie, acţiunea factorilor secundari se soldează cu un tatuaj
mai mult sau mai puţin evident macroscopic, în funcţie de distanţa de tragere, de
multe ori, acest tatuaj se confundă cu pseudotatuajul.
3. Împuşcarea în afara limitei de acţiune a factorilor secundari (împuşcare
de la distanţă mare sau îndepărtată), situaţie în care, lipsind acţiunea factorilor
secundari, se poate evidenţia pseudotatuajul.

3. MOARTEA PRIN ÎMPUŞCARE

Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor
mecanice. Aceste leziuni pot fi ocazionale, produse în scop de sinucidere sau

32
omucidere. Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin
deopotrivă organelor de anchetare, criminalisticii şi medicinei legale.
În practica medico-legală se întâlnesc mai frecvent leziuni produse prin
armele de foc de mână: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de
construcţie proprie.
Caracterul leziunilor provocate prin împuşcătură este variat şi depinde de:
particularităţile armei şi cartuşului, distanţa împuşcăturii, unghiul de impact al
glonţului, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. deci
leziunile prin armele de foc depind de factorii care acţionează asupra corpului.20
În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Ocrotirii
Sănătăţii, prin noţiunea de cauză a morţii sunt desemnate leziunile sau bolile de
bază care, separat sau prin complicaţiile lor, sunt legate patogenic de ea şi
provoacă moartea persoanei.
Dacă moartea nu survine din leziuni, ci din complicaţiile lor, se cere
aprecierea interdependenţei dintre leziuni, complicaţii şi moarte. Deci, se
determină geneza sau tanatogeneza.
Spre exemplu, la o leziune de bază, cum este plagă tăiată a gâtului,
tanatogeneza poate fi diferită: moartea poate fi provocată de hemoragie, de
embolie gazoasă sau asfixie mecanică prin aspirarea sângelui. Complicaţia
leziunii de bază sau a bolii este numită deseori cauza nemijlocită a morţii.
Moartea poate să survină în urma leziunilor provocate nemijlocit sau peste
un anumit timp prin consecinţele lor.
Moartea într-un timp scurt, de obicei, survine din cauza leziunilor
incompatibile cu viaţa, spre exemplu, la dezmembrarea corpului, strivirea
capului etc. În alte cazuri, când sunt mai multe leziuni grave, este dificil a
evidenţia leziunea mortală şi expertul formulează concluzia despre cauza morţii
după cumulul leziunilor stabilite.
Cele mai frecvente complicaţii mortale de pe urma leziunilor sunt
hemoragiile, şocul traumatic, comprimarea organelor vitale cu sânge sau gaze,
emboliile, aspirarea sângelui, insuficienţa renală, precum şi infecţiile
intercurente.
Hemoragia acută este cea mai frecventă complicaţie a traumelor
mecanice. Hemoragia poate fi externă şi internă. Hemoragia letală este

20
Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului, Piteşti, 1998
33
considerată cea egală cu pierderea a 40-50 % din sângele aflat în organism. Deci
pierderea de către un om adult a 2-2,5 l de sânge duce la moarte.21
Survenirea morţii depinde nu numai de cantitatea sângelui pierdut, dar şi
de viteza hemoragiei. La lezarea vaselor sangvine mari (aorta, artera carotidă)
moartea se instalează la o hemoragie acută de circa un litru de sânge, fapt care
nu contribuie la apariţia anemiei organismului, cât la căderea bruscă a tensiunii
sangvine.
La hemoragiile repetate, dar lente, reanimarea omului devine reală chiar la
o hemoragie mai masivă, egală cu pierderea a 2,5-3 l de sânge. Copiii, bolnavii
şi persoanele cu o rezistenţă slabă a organismului pot muri la o hemoragie
relativ mică.
La autopsia persoanei decedate printr-o hemoragie acută se va atrage
atenţia la paliditatea tegumentelor. Lividităţile cadaverice se evidenţiază puţin,
organele interne şi muşchii sunt anemizaţi. Sub endocardul inimii se formează
nişte peteşii specifice (petele Minakov) sub forma unor dungi subţiri.
Şocul traumatic reprezintă o stare patologică gravă, condiţionată de
tulburări acute ale proceselor nervoase de reglare a activităţilor vitale, care se
manifestă prin dereglări hemodinamice, respiratorii şi metabolice.
Factorul şocogen cel mai frecvent se manifestă prin senzaţiile de durere,
cauzate de leziuni mecanice imense. Dar şocul algic poate apărea şi la
combustii, electrocutare, acţiunea toxicelor corosive etc. Şocul reprezintă în
fond o noţiune clinică, de aceea la autopsie nu se înregistrează manifestări
morfologice specifice.
Embolia reprezintă o stare patologică acută, condiţionată de pătrunderea
aerului, particulilor de ţesuturi în circuitul sangvin. Embolia aeriană apare la
lezarea venelor magistrale ale gâtului, a uterului în timpul avortului criminal etc.
Aspirarea sângelui drept cauză a morţii se înregistrează la lezarea
vaselor sangvine ale gâtului, la fracturile oaselor bazei craniene etc. Pentru
confirmarea morţii în consecinţa aspirării sângelui se va efectua cercetarea
histologică a ţesutului pulmonar.
Comprimarea organului de importanţă vitală cu sânge şi aer, ca un
mecanism al morţii, se întâlneşte la comprimarea creierului, a inimii şi
plămânilor.
În practica medico-legală adesea se înregistrează îmbinarea concomitentă
a mai multor cauze de moarte la una şi aceeaşi persoană prin acţiunea diferiţilor
21
Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1986
34
agenţi traumatici. Leziunile mecanice pot fi combinate de intoxicaţii, asfixii
mecanice, care şi separat pot provoca moartea omului.
Ca exemplu poate servi următoarele cazuri.
În scop de sinucidere o narcomană în vârstă şi-a tăiat pielea în 12 locuri
din regiunea ambelor antebraţe şi gambe. Văzând că plăgile sângerează
abundent, dar ea nu moare, a îngerat 200g de clorofos. După aceasta i-a scris un
bilet fiicei sale, în care indică cauza suicidului şi procedeele efectuate, apoi s-a
spânzurat la bucătărie.
Un bărbat tânăr, în scop de omucidere, l-a luat de picioare pe fiul său
extrafamilial, de 6 luni de zile şi l-a lovit în lipsa mamei de câteva ori cu capul
de colţul mesei. Copilul rămânea viu. Peste 2 zile după aceasta el a turnat în
sticluţa pentru lapte conţinutul unui acumulator de la maşină şi i-a dat conţinutul
să sugă. Spre sfârşitul zilei copilul a decedat. Autopsia medico-legală a
cadavrului a stabilit:22
a. hemoragie masivă în ţesuturile moi lae capului şi sub meningele
creierului, precum şi fracturi liniare ale ambelor oase temporale;
b. caractere specifice de acţiune a unui toxic corosiv pe traiectul tubului
digestiv. Toxicul a fost confirmat prin cercetarea toxicologică.
Faptele au fost recunoscute la cercetarea dosarului la şedinţa Judecătoriei
Supreme.
Între moarte şi traumatism există o legătură de cauzalitate directă sau
indirectă. Uneori această legătură este evidentă, alteori moartea survine prin
complicaţii. În cazurile, când după leziunea mecanică şi moarte trece un timp
mai îndelungat, legătura de cauzalitate este discutabilă, dar poate fi şi
demonstrată numai prin păstrarea anumitor caractere morfologice traumatice
(fracturi etc.).
Determinarea cauzei morţii poate fi complicată prin stări sau boli
preexistente care agravează traumatismul sau favorizează dezvoltarea unor
complicaţii. Pot surveni de asemenea boli intercurente independente de
traumatism. Traumatismul poate interesa un om în stare gravă din cauza unui
proces patologic neviolent.
Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile preexistente prezintă un
capitol aparte în traumatologia medico-legală. Aceasta se explică prin faptul, că
bolile (viciile, stările funcţionale) preexistente duc la complicarea evoluţiei
normale a proceselor reparatorii sau compensatorice ale organismului,
22
Baciu G., Cercetarea medico-legală a cadavrului, Chişinău, 1996
35
modificând raportul de cauzalitate dintre intensitatea traumatismului şi urmările
sale asupra organismului. În alte cazuri influenţează tanatogeneza sau servesc
drept factori favorizanţi în provocarea morţii violente (accidente, sinucidere,
chiar şi omucidere). Cele menţionate obligă medicul ligist ca astfel de cazuri să
fie analizate individual, ţinând cont în complex de toate datele medicale clinice,
morfologice, de anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi
anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi criminalistice.

3.1. Caracterele morfologice vitale

Stabilirea provenienţei vitale a leziunilor are o importanţă deosebită,
deoarece, în ultima instanţă, permite soluţionarea multor probleme de ordin
juridic. Uneori chestiunea în cauză e destul de dificilă întrucât leziunile produse
pe cadavru pot prezenta caractere vitale.
Diferenţierea leziunilor vitale de cele postmortale e relativ uşoară atunci,
când de la producerea leziunilor până la deces a trecut nu mai puţin de câteva
ore, şi este foarte dificilă, când acestea au fost provocate în perioada agonală sau
imediat după moarte.
Leziunile postmortale au originea accidentală sau voluntară. Cele
accidentale pot fi produse de către animalele carnivore sau rozătoare, de către
unele insecte, prin manopere de reanimare, în timpul transportării şi autopsiei
cadavrului etc. Cele voluntare, de regulă, sunt produse pentru disimularea unei
crime, cadavrul fiind plasat pe calea ferată, aruncat de la înălţime, spânzurat,
înecat etc.
Reacţia vitală reprezintă un complex de modificări generale şi locale care
survin în organismul viu drept răspuns la acţiunea unui agent traumatic
(mecanic, fizic, chimic). Toate aceste modificări ţin de existenţa circulaţiei
sangvine, respiraţiei, digestiei, a secreţiei şi excreţiei.
Din reacţiile locale fac parte inflamaţia, hemoragia şi infiltratul
hemoragic, coagularea sângelui, retracţia ţesuturilor, proceselor distrofice şi
necrotice, modificările hemoglobinei şi enzimatice etc.
Drept reacţii vitale generale sunt considerate: aspiraţiile pulmonare şi
ingerarea, embolia (tisulară, grăsoasă), modificările circulatorii, endocrine,
umorale, dismetabolice etc.
Unele dintre semnele vitale denotă numai că victima în momentul
agresiunii se află în viaţă, iar altele mărturisesc şi despre cauza morţii sau de

36
modificările posttraumatice mai tardive. Dintre acestea vom evidenţia:
stropiturile de sânge provenite dintr-o arteră secţionată, băltoacele de sânge
produse dintr-un vas sangvin mare lezat; prezenţa carboxihemoglobinei în sânge
şi a carboxihemoglobinei în ţesutul muscular în intoxicaţii cu CO; prezenţa
funinginii în alveolele pulmonare în caz de moarte în focare de incendii;
peteşiile subpleurale (Paltauf) şi ciuperca înecatului – în submersie; peteşiile
hemoragice pe mucoasa stomacului (Vişnevski) şi a bazinetelor renale
(Fabricantov) în moartea prin hipotermie; peteşiile hemoragice subendocardiale
(Minacov) – în cazul morţii de hemoragii acute etc.
Inflamaţia este o manifestare care cu certitudine indică despre un caracter
vital al leziunilor. Despre originea vitală mărturisesc toate modificările
macroscopice (hipermia, tumeficaţia, formarea de crustă etc.) şi microscopice
(marginaţia leucocitelor în capilare, creşterea leucocitozei locale, liza celulară
etc.) ale inflamaţiei.
Hemoragia, în formă de infiltraţie hemoragică a ţesuturilor traumatizate,
este unul dintre cele mai importante semne macroscopice ale reacţiei vitale
locale. Cantităţi mari de sânge la faţa locului, îmbibarea hainelor cu sânge,
prezenţa lui în cantităţi considerabile în cavităţile corpului (craniană,
pericardiacă, pleurale, abdominală), anemizarea organelor interne, peteşiile
hemoragice subendocardiale – toate acestea denotă caracterul vital al leziunilor.
În literatura de specialitate se menţionează posibilitatea formării
revărsatelor sangvine postmortale (primele ore după deces), aducându-se pentru
confirmare datele cercetărilor experimentale pe cadavre. Dar revărsările
sangvine şi echimozele traumatice postmortale, de regulă, sunt de dimensiuni
mici, nu formează cheaguri, numărul de leucocite este mai redus, este absent
edemul traumatic. Diagnosticul microscopic se cere confirmat prin cercetări
microscopice.
Coagularea sângelui şi retracţia ţesuturilor, de asemenea, pot fi
considerate drept fenomene ce caracterizează leziunile vitale.
Procesele distrofice, necrobiotice şi necrotice servesc drept reper în
diferenţierea leziunilor vitale de cele postmortale. Ţesuturile traumatizate se
caracterizează prin devitalizarea celulelor şi ţesuturilor. În cazul unei morţi
rapide aceste modificări nu reuşesc să apară.
Transformarea hemoglobinei poate fi considerată drept modificare cu
caracter vital. În primul rând acestea se referă la apariţia hemosiderinei şi
hematoidinii.

37
 Prezenţa în alveole (nu în căile respiratorii superioare) a unor particule sau
substanţe (sânge, funingine, apă, conţinut gastric etc.) este o dovadă a existenţei
respiraţiei în timpul traumei. Ingerarea unor substanţe este considerată ca reacţie
vitală convenţională, deoarece corpurile străine pot pătrunde în stomac în
anumite condiţii şi după moarte.23
Toate formele de embolie (grasă, tisulară, găzoasă) sunt fenomene vitale.
Orice vehiculare de substanţe prin vasele sangvine şi limfatice este posibilă
numai atunci când persistă circulaţia.
Pentru determinarea originii vitale şi a vechimii leziunilor corporale,
precum şi duratei perioadei postmortale în medicina legală se folosesc diferite
metode de cercetare: clinice, histologice, histochimice, biochimice, biofizice etc.

3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale

Chestiunea privind capacitatea de activitate voluntară în cazul leziunilor
absolut mortale, este foarte dificilă pentru organele de anchetă penală. Expertul
medico-legal este frecvent întrebat dacă a fost capabilă victima cu leziuni
absolut mortale să păstreze un anumit timp cunoştinţa şi dacă a putut de sine
stătător să se deplaseze la o anumită distanţă, să vorbească, să mărturisească
întâmplarea, să cheme în ajutor, să opună rezistenţă agresorului şi chiar să-l
ucidă. Aceste întâmplări apar în urma analizei celor spuse de martori referitor la
unele sau altele acţiuni ale victimei cu leziuni corporale absolut mortale.
Este suspectă posibilitatea păstrării cunoştinţei şi a mişcărilor active, de
obicei în cazul leziunilor capului cu distrugerea creierului. Mai rar aceste
suspiciuni apar în cazul traumatizării cutiei toracice, a cordului, a organelor
interne şi vaselor sangvine mari.
La rezolvarea acestor probleme se va proceda foarte atent. În practica
medico-legală sunt cunoscute cazuri, când persoanele cu leziuni extrem de
periculoase pentru viaţă, până a muri au fost capabile de acţiuni foarte mari. În
afară de aprecierea capacităţilor fizice a victimei, se vor lua în consideraţie
localizarea, caracterul şi volumul leziunilor, posibilitatea evoluării şocului
traumatic, a pierderii cunoştinţei, volumul şi viteza hemoragiei, starea de
alcoolizare etc.
Depistarea la autopsie a unor astfel de leziuni cum sunt: fractura regiunii
toracice sau a celei lombarde a coloanei vertebrale, cu distrugerea măduvei
23
Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006
38
spinării, multiple fracturi ale bazinului, fracturile bilaterale ale femurului sau
oaselor gambei, este mai mult o dovadă a faptului că victima n-a putut să se
mişte de sine stătător, ci numai a fost capabil să se târâie.
Concluzia expertului referitor la deplasarea victimei cu leziuni corporale
grave şi mortale cere de la anchetatorul penal o decizie de efectuare a unei
expertize în comisie cu participarea specialiştilor respectivi (neurochirurgi,
traumatologi etc.).

3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane

Ajutând anchetatorul penal să rezolve astfel de probleme, medicul legist
numai constată dacă a fost capabilă victima să-şi producă singură leziunile
corporale sau ele au fost provocate de alte persoane. Chiar şi la această întrebare
se poate răspunde uşor în fiecare caz. Uneori se afirmă categoric că leziunea
respectivă nu a putut fi provocată cu propria mână. Se va lua în consideraţie că
orice leziune cauzată de victimă poate fi produsă şi de altă persoană, dar
nufiecare leziune produsă de agresor poate fi produsă cu propria sa mână.
Pentru autolezări semnificative este localizarea accesibilă pentru propria
mână, cu excepţia cazurilor, când pentru formarea leziunilor nu s-au utilizat
diferite posibilităţi tehnice. În asemenea cazuri se va atrage atenţia asupra formei
şi dimensiunii plăgii. Este dificilă determinarea plăgilor tăiate pe gât, deoarece şi
în caz de sinucidere ele pot fi imense, pătrunzând până la coloana vertebrală.
Rănile tăiate din regiunea antebraţului, de obicei, indică o autoleziune.
Orificiile de intrare ale plăgilor prin arma de foc, provocate de însăşi
victima, de obicei, se localizează în regiunea temporală dreaptă sau pe partea
anterioară a pieptului din stânga.24 De regulă, aceste răni sunt caracteristice
pentru tragerea în sprijin sau de la distanţă mică. Însă astfel de leziuni pot fi
provocate şi de alte persoane, cu scopul camuflării unui omor. Sunt descrise
cazuri, când arma de foc se află la o distanţă mare de cadavrul sinucigaşului, iar
împuşcătura se efectua de la distanţă mare cu ajutorul mecanismelor adaptate.
Despre acţiunea unei persoane străine ne vorbeşte multitudinea leziunilor
grave şi mortale, situate în diferite regiuni ale corpului. Dintre exemple
incontestabile de acţiune a altei persoane pot fi sugrumarea, plăgi despicate
penetrate în cavităţile corpului şi imense după volum.

24
Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 1995
39
 Deseori este complicat de a da răspuns la întrebările privind aşa-numitele
semne de autoapărare şi agresiune. La determinarea acestor leziuni se vor lua în
considerare caracterul, localizarea, gravitatea lor etc. Rănile tăiate pe palme şi pe
suprafeţele palmare ale degetelor se înregistrează la apucarea obiectului tăietor
cu mâinele în timpul luptei şi împotrivirii. Despre o împotrivire ne indică
leziunile formate cu dinţii, excoriaţiile, echimozele şi plăgile de pe faţă şi partea
anterioară a corpului. Unele date le obţinem la cercetarea hainelor: ruperea
nasturilor, a părţilor din regiunea anterioară etc. Localizarea, forma, direcţia
petelor şi stropilor de sânge indică poziţia victimei în timpul lezării şi vorbesc
indirect despre o luptă.

3.4. Caracterele vitale şi postmortale ale leziunilor

În practica medico-legală, diferenţierea leziunilor intravitale şi
postmortalese efectuează relativ uşor, mai cu seamă, dacă de la traumatizare şi
până la deces au trecut mai mult de câteva ore. Este mai dificil de a rezolva
această problemă în cazurile în care leziunile corporale au fost produse în timpul
agoniei sau imediat după moarte.
Leziunile postmortale se pot produce la transportarea cadavrului. Se
formează nu numai excoriaţii şi plăgi, dar şi fracturi ale oaselor. Există cazuri de
fracturi ale coastelor şi sternului, rupturi ale cordului şi ficatului în timpul
procedeelor de reanimare. La leziunile postmortale se referă şi cele cauzate de
animale şi insecte.
Principalele caractere ale leziunilor intravitale sunt: procesele inflamatorii
din regiunea leziunilor, hemoragiile externe şi interne masive, hematoamele din
regiunea traumată, pătrunderea eritrocitelor în ganglionii limfatici regionali,
aspirarea şi ingerarea sângelui, toate formele de embolii, prezenţa funinginii în
căile respiratorii şi carboxihemoglobinei în sângele cadavrului găsit după
incendiu etc.25
Hemoragii imense pot avea loc numai în timpul vieţii. Depistarea la faţa
locului a unei cantităţi de sânge (1-2 l), îmbibarea hainelor cu sânge, iar la
autopsia cadavrului constatarea sângelui în cavităţile corpului şi a petelor
(Minakov) sub endocard – toate acestea indică evident prezenţa leziunilor
intravitale.

25
Iftenie V., Pistol Ş., Infirmitatea post-traumatică, conotaţii medico-legale şi juridice,
Bucureşti, 2007
40
 În literatura de specialitate se accentuează posibilitatea formării
hemoragiilor postmortale (primele ore după deces). Acest fapt poate fi confirmat
şi prin cercetările experimentale pe cadavre. În comparaţie cu cele intravitale,
echimozele şi hemoragiile din ţesuturile moi postmortale, de obicei, sunt de
dimensiuni mici, în ele nu se formează cheaguri de sânge, numărul de leucocite
este mai redus, în regiunea lezată nu se manifestă edemul traumatic specific.
Diagnosticarea vizuală se confirmă prin cercetări microscopice.
Aspirarea şi ingerarea sângelui pot servi ca un semn al leziunii intravitale,
dacă sângele aspirat pătrunde până în bronhiile mici, iar cel înghiţit pătrunde nu
numai în stomac, dar şi în intestine. Pătrunderea postmortală a unei cantităţi
mari de sânge în căile respiratorii şi stomac este imposibilă.

3.5. Identificarea obiectului vulnerant

Una dintre cele mai importante sarcini ale expertizei medico-legale
constituie identificarea obiectului vulnerant şi aprecierea originii leziunilor
stabilite la victime sau pe cadavre. Această problemă este de primă importanţă şi
pentru organele de anchetă penală în aprecierea circumstanţelor de evoluare a
faptei şi la descoperirea infracţiunii.
Toate urmele ce caracterizează obiectele vulnerante se împart în semne de
grup şi semne individuale. Semnele de grup sunt specifice unui anumit gen sau
tip de obiecte, în timp ce semnele individuale sunt caracteristice numai pentru
un singur obiect. Instrumentele care formează urme se numesc obiecte creatoare
de urme, iar cele pe care se formează urma – obiecte purtătoare de urme.
Leziunile ţesuturilor moi, de regulă, reflectă doar semnele de grup ale
obiectelor vulnerante şi pot fi folosite numai pentru determinarea apartenenţei de
grup a obiectului dat. Leziunile oaselor şi cartilajelor pot reflecta şi semnele
individuale ale obiectului vulnerant şi prin urmare sunt utilizate pentru
identificarea exemplarului concret prin care au fost produse leziunile.
Particularităţile exterioare ale obiectelor vulnerante sau ale unor părţi ale
lor se reflectă sub forma diferitelor urme, mai mult sau mai puţin specifice,
depistate pe leziuni şi în regiunile adiacente. În medicina legală sunt aprobate
trei principii de bază, conform cărora se efectuează identificarea obiectelor
vulnerante:
1. după caracterele morfologice ale leziunilor mecanice de pe corpul
victimei (cadavrului);

41
 2. după specificul urmelor sau a particulelor obiectului vulnerant, rămase
în locurile traumatizate;
3. după prezenţa diferitelor ţesuturi ale organismului (sânge, piele, resturi
de organe, fire de păr) pe obiectul vulnerant, care coincide cu circumstanţele
faptei, particularităţile leziunilor etc.
În afară de cele trei principii enumerate, în scopul identificării obiectului
vulnerabil se pot utiliza diferite probe de laborator. Dintre ele evidenţiem:26
a. metoda radiologică;
b. metodele stereoscopică şi stereografică;
c. fotografierea în razele infraroşii direct şi cu dispozitive speciale;
d. metode chimice etc.
În majoritatea cazurilor identificarea obiectului vulnerant se bazează pe
leziunile primare (plăgi contuze, tăiate, înţepate, împuşcate etc.). Specificul
leziunilor primare face posibilă recunoaşterea obiectului vulnerant şi rezolvarea
problemelor puse de ancheta penală referitor la mecanismul traumei.
Excoriaţiile de formă semilunară pe gât indică comprimarea lui cu
unghiile degetelor; un obiect contondent alungit (de ex. Un băţ) lasă pe corp o
echimoză (excoriaţie), care reflectă forma lui; un orificiu de intrare a plăgii prin
arma de foc mărturiseşte incontestabil despre o împuşcătură; plăgile tăiate sau
înţepate, de asemenea, caracterizează instrumentul şi particularităţile lui etc.
În identificarea obiectului vulnerant o deosebită importanţă le revine
fracturilor oaselor, chiar şi peste un timp îndelungat după deces.
Aspectul unei leziuni mecanice nu depinde numai de specificul agentului
vulnerant, ci şi de o serie de factori secundari, cum sunt: intensitatea loviturii,
direcţia de acţiune etc.
Mult mai exact caracterizează particularităţile obiectului vulnerant urmele
specifice lăsate pe corp sau haine. Dintre ele se pot evidenţia: urme-imprimări
(amprentele roţilor de maşină), urme-traseu (la târâirea corpului), lăsate de
anumite obiecte vulnerante pe oase şi multe altele.
În regiunile traumatizate se pot găsi rămăşiţele obiectului vulnerant: eschil
de sticlă, pojghiţă de vopsea de la o maşină, o bucăţică de lamă a unui brici,
cărămidă, piatră, proiectil, alice etc. Acestea reprezintă materiale obiective şi
concrete, care indică direct asupra unui anumit obiect vulnerant, prin care s-a
produs leziunea dată.

26
Belis V., Medicina legala – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Bucureşti, 1995
42
 La faţa locului sau în alte locuri organele de anchetă penală adesea găsesc
diferite instrumente suspecte, pe care se află urme asemănătoare cu cele de
sânge, resturi de organe interne, fire de păr etc. În scopul confirmării faptului că
anume acest obiect a fost folosit de infractor la producerea leziunilor corporale
se cere efectuarea unor cercetări de laborator a urmelor depistate.
O anumită contribuţie la verificarea obiectelor poate aduce şi examinarea
îmbrăcămintei de pe victimă sau agresor. Pe haine se pot depista diferite urme
sau leziuni. Starea hainelor (umede, cu rupturi, corpuri străine aderente, pete cu
un miros specific etc.) poate indica despre formele de violenţă asupra persoanei
respective şi poate furniza unele date preţioase referitoare la circumstanţele
faptei. Uneori pe obiectele vulnerante se pot găsi fibre din hainele victimei etc.

4. MEDICINA-LEGALĂ A LEZIUNILOR PRIN ÎMPUŞCARE

Volumul şi caracterul leziunilor produse în urma exploziei depind de
particularităţile constructive ale muniţiei, calitatea, cantitatea, dimensiunile şi
forma substanţei explozibile, distanţa de la locul exploziei, prezenţa
obstacolelor, poziţia victimei în timpul accidentului etc.

43
 Leziuni cauzate de explozii se înregistrează nu numai pe timp de război,
dar şi pe timp de pace. În majoritatea lor aceste cazuri sunt accidentale,
survenite în urma neglijării regulilor securităţii, a îndeplinirii incorecte a
lucrărilor în mine, la construcţia drumurilor etc. Principalul factor traumatizant
pentru cei ce se află în aproprierea locului exploziei îl constituie undele
explozibile ale gazelor.
Presiunea considerabilă şi temperatura înaltă a gazelor explozibile
acţionează mecanic, termic şi chimic asupra corpului. În aceste cazuri se produc
leziuni imense şi are loc dezmembrarea corpului, aruncarea lui la distanţe
considerabile, aprinderea hainelor şi formarea arsurilor pe piele. Pentru explozii
sunt caracteristice leziunile grave ale organelor interne. Întrebările principale la
care poate da răspuns expertiza medico-legală în cazul leziunilor prin arma de
foc:27
1. Dacă leziunile stabilite sunt produse prin arma de foc sau sunt cauzate
prin explozie.
2. Dacă este cazul unei împuşcături, atunci cu ce fel de proiectil a fost
produsă leziunea?
3. Unde sunt localizate orificiul de intrare şi cel de ieşire? Care este
direcţia canalului?
4. Din ce fel de armă s-a efectuat împuşcătura?
5. De la ce depărtare s-a tras?
6. Care sunt numărul şi succesiunea împuşcăturilor?
7. Care a fost poziţia victimei în timpul împuşcăturii, faţă de locul unde s-
a tras?
Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă şi prin aceasta ridică
probleme medico-legale particulare. Acţiunea armelor de foc depinde de mai
mulţi factori, printre care:
Viteza glontelui. La viteze supersonice şi la presiuni de 2-3 mii
atmosfere, glontele declanşează forţe cinetice puternice, capabile a produce
distrucţii tisulare marcante. La viteze subsonice (ex.la 50 m/sec.), glontele
produce leziuni minime sau alteori nici nu perforează tegumentele;
Materialul din care este construit glontele şi care permite fragmentarea
sau deformarea sa, cu producerea unor leziuni atipice. Prin mărirea, compoziţia,
stabilirea şi îndeosebi viteza sa, aşa cum s-a menţionat, glontele este apt a
realiza leziuni tipice sau atipice. Funcţie de material, glontele mai acţionează şi
27
Dermengiu D., Medicina legală note de curs, Bucureşti, 1999
44
prin căldura sa, producând leziuni de metacromazie, aşa cumm ar fi bazofilia
celulelor de la orificiul de intrare;
Unghiul de impact al abordării tegumentelor de către glonte permite
realizarea unor plăgi perforante (la unghiuri de impact de 90º) sau a unor simple
plăgi excoriate, tangenţiale (la unghiuri de impact sub 10º);
Densitatea ţesuturilor conferă o rezistenţă diferită la acţiunea glontelui.
Astfel, împuşcarea în ţesuturi dense sau bogate în lichide (creier, cord în
diastolă, ficat de stază, stomac plin cu alimente, la viteze ale glontelui peste
300m/sec. realizează leziuni explozive, presiunea glontelui prin intermediul
acestor lichide producând unde de şoc laterale şi un efect de cavitaţie (vid) care
transmiţându-se la pereţii organelor produce adevărate eclatări (explozii).
Morfologia plăgilor balistice include cunoaşterea leziunilor de la intrarea
glontelui în organism (orificiul de intrare), de la ieşirea glontelui din organism
(orificiul de ieşire) şi a canalului ce uneşte aceste două tipuri de leziuni.
Leziunile susmenţionate sunt produse de acţiunea glontelui cu precădere (a
factorilor primari sau principali) dar la ele contribuie şi acţiunea factorilor
secundari (suplimentari) adică a pulberii nearse, funinginii (pulberii arse),
gazelor şi mai rar a flăcării consecutive.
Orificiul de intrare se prezintă ca o plagă, ca o soluţie de continuitate, în
situaţiile cele mai frecvente şi la care se vor stabili următoarele caracteristici.
Forma orificiului de intrare depinde, în mod major, de distanţa de
împuşcare şi de unghiul de impact. În împuşcările cu ţeava lipită de corp se
produc efecte hidrodinamice (glontele şi gazele pătrunzând sub mare presiune în
cavităţi închise şi prin intermediul undelor de şoc create ca şi a lichidelor din
aceste organe, transmiţând această presiune la pereţii organelor) cu realizarea
unor leziuni distructiv-explozive, de eclatare, în care, deseori, nu se mai poate
individualiza un orificiu de intrare. Astfel, la viteza de peste 1000 m/sec., graţie
factorilor menţionaţi, leziunile de eclatare devin aproape o regulă, fiind
cunoscute sub numele de efect de cavitaţie (de lezare la distanţă prin efectul
undei de şoc ce depinde de energia cinetică declanşată de glonte).
Fenomenul de undă poate atinge 2500 m/sec. şi se calculează după
formula Owen-Smith, fenomen posibil de relizat şi în alte ţesuturi cum ar fi
masivul facial în împuşcarea sub bărbie cu hiperextensia capului. În alte situaţii
de împuşcare cu ţeava lipită de corp (torace, abdomen, membre etc.) se
realizează orificii de intrare de formă stelată, ca o consecinţă a pătrunderii
gazelor la mare presiune sub tegumente (mai precis între tegumente şi o

45
suprafaţă dură ca osul), unde realizează o adevărată cameră de explozie cu
strivirea retrogradă a tegumentelor de gura ţevii şi astfel cu formarea unui
orificiu stelat. 28
În împuşcările din apropiere de corp se realizează, de asemenea, orificii
stelate sau rotunde, atunci când unghiul de impact cu suprafaţa corpului este de
90º sau orificii ovalare, în împuşcările sub un astfel de unghi. În împuşcăturile
de la distanţă, orificiile de intrare apar rotunde, ovalare sau se produc leziuni
tangenţiale, în raport de unghiul de lovire a corpului de către glonte. Ori de câte
ori glontele a fost deformat prin ricoşare prealabilă la lovirea cu un obiect dur
(perete, masă, etc.) se realizează orificii de formă total neregulată.
O altă caracteristică a orificiului de intrare o constituie pierderea de
substanţă (minusul tisular) produsă ca o consecinţă a contuziei tegumentelor sub
acţiunea glontelui, cu atriţia (pierderea) ţesuturilor distruse. Pierderea de ţesut,
caracteristică orificiului de intrare, a fost explicată prin diferenţa de elasticitate a
ţesuturilor în abordarea succesivă a tegumentelor şi straturilor subiacente de
către glonte la intrare, în sensul că abordarea epidermului, mai rigid, pe dermul
mai elastic, duce la strivirea şi fragmentarea sa. Fenomenul pierderii de
substanţă şi al atriţiei se evidenţiază prin imposibilitatea apropierii marginilor
orificiului de intrare fără cutarea tegumentelor cât şi prin existenţa particulelor
de epiderm pe prima porţiune a canalului.
Caracteristic orificiului de intrare este apoi fenomenul de inverted, de
răsfrângere către interior (în deget de mănuşă) a marginilor plăgii balistice.
În ceea ce priveşte diametrul orificiului de intrare, acesta poate fi mai mic
decât diametrul glontelui (prin retracţia ţesuturilor) sau mai mare, ori de câte ori
glontele a abordat tegumentele după deformarea sa prin ricoşare.
Elemente caracteristice conferă orificului de intrare şi existenţa unor inele
care, de regulă, se află numai în jurul acestui orificiu. Cel mai bine exprimat este
inelul (guleraşul) de contuzie consecutiv contuziei tegumentelor de către glonte
(care realizează concomitent şi pierderea de substanţă) şi care se pergamentează
facil după moarte. În interiorul acestui inel, pe versantul dintre tegumentele
distruse şi canal, se află un inel de ştergere (a glontelui de particulele de
funingine, uleiuri sau substanţe străine antrenante prin ricoşare) şi care s-a putut
realiza şi experimental, în împuşcăturile prin intermediul unor coloranţi. Alteori,
când împuşcarea se face cu ţeava total sau parţial lipită de corp, se mai poate
realiza un inel de ştanţare (de imprimare) a gurii ţevii pe tegumente, consecutiv
28
Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978
46
acţiunii gazelor (a factorilor secundari) ce comprimă în mod retograd
tegumentele de gura ţevii.
În sfîrşit, caracteristică orificiului de intrare este prezenţa factorilor
secundari la nivelul său, în tragerile de la o distanţă de la care rămâne prezenţa
lor pe haine sau pe tegumente. Pulberea nearsă se impregnează în tegumente
realizând o imagine de tatuaj propriu zisă şi care se evidenţiază necropsic sau
prin microscopie optică ori în baleiaj, atunci când macroscopic nu este vizibilă.
Pulberarea nearsă, ce formează un adevărat proiectil secundar, în tragerile cu
ţeava lipită pătrunde în canal sau tatuează periostul (semnul Benasi) iar în
tragerile de la o distanţă egală cu lungimea ţevii armei, se dispersează pe o zonă
mai mare sau mai mică în jurul orificiului de intrare, în raport de distanţa de
împuşcare. 29
În împuşcările de la distanţe mai mari decât lungimea ţevii armei,
pulberea nearsă şi cu atât mai vârtos ceilalţi factori secundari, se pierd în
atmosferă, datorită greutăţii lor mai reduse. Funinginea se depune pe tegumente
sub forma unui tatuaj estompat (ce dispare la spălare) sau în tragerile cu ţeava
lipită de corp pătrunde în canal sau se depune pe oase. Gazele produc modificări
locale (carboxihemoglobină locală) iar flacăra, la pulberile mai vechi, negre,
produce arsuri ale tegumentelor, hainelor etc. Pulberile actuale, albe, nu produc
flacără abundentă. Factorii secundari dacă nu sunt vizibili macroscopic, sunt
susceptibili de investigaţii complimentare clasicesau moderne, printre care,
reacţia Cstelanos-Plasencia de evidenţiere a urmelor de nitraţi din pulbere cu
ajutorul brucinei sau difenilaminei sau prin probe de activare cu neutroni.
Pe oase, orificiile de intrare dau imagini de fractură caracteristice,
totdeauna la ieşire glontele detaşând eschile osoase. Astfel, pe oasele lungi se
produc fracturi „în fluture”, aripile fluturelui fiind eschilele detaşate de glonte
către ieşire iar pe oasele late se produc imagini de trunchi de con, totdeauna cu
bază mică la intrare şi baza mare, prin eschilele detaşate, la ieşirea glontelui.
Nu se va uita că uneori orificiile de intrare pot fi ascunse prin împuşcarea
în cavităţi naturale, axile, fante palpebrale etc. după cum, alteori, un singur
glonte poate realiza multiple orificii (glontele ce traversează membrele
superioare şi trunchiul).
Orificiul de ieşire are particularităţi şi caracteristici opuse orificiul de
intrare.

29
Pellegrini R., Tratat de medicină legală, Padovo, 1996
47
 Forma orificiului de ieşire este, de regulă, mai neregulată datorită fie
deformării glontelui care a întâlnit în corp rezistenţe osoase, fie antrenării de
fragmente osoase fracturate o dată cu glontele, luând uneori o formă curioasă în
fantă, cu colţuri etc.
Orificiul de intrare nu reprezintă o pierdere de substanţă, deoarece, la
ieşire, complexul dermo-epidermic este abordat în sens invers ca la intrare,
abordarea dermului înaintea epidermului permiţând despicarea acestuia din urmă
de către glonte.
Orificiul de ieşire oferă apoi aspectul de răsfrângere a ţesuturilor către
exterior, fenomen de everted, opus intrării.
Diametrul orificiului de ieşire este, de regulă, mult mai mare decât cel al
glontelui, datorită fenomenelor expuse la forma sa.
În jurul orificiului de ieşire nu se constată inelele expuse la orificiul de
intrare, decât în mod excepţional, se poate constata un inel de contuzie dacă la
ieşire glontele contuzionează epidermul pe un portmoneu, curea, perete (când
victima era lipită de acesta) şi când se putea produce un astfel de inel.
În jurul orificiului de ieşire sau pe canal, la ieşire, va lipsi urma factorilor
secundari.
Pe oase, orificiile de ieşire sunt caracteristice, deoarece, totdeauna, numai
la ieşire se detaşează eschile osoase care îi conferă dimensiuni mai mari, funcţie
de tipul oaselor (lungi sau late).
În unele situaţii (forţe cinetice reduse ale glontelui, devieri în corp prin
întâlnirea oaselor sau curentului sanguin etc.) orificiul de ieşire poate lipsi şi ne
vom afla în faţa unor plăgi oarbe.
Canalul plăgii balistice poate fi direct (la forţe cinetice ale glontelui mai
mari) sau deviat (la forţe cinetice reduse) şi întâlnirea rezistenţelor osoase sau a
curentului sanguin (gloanţe migratorii, magice) ce realizează adevărate embolii
prin glonte (în asasinatul lui Kennedy un aşa zis glonte vrăjit ar fi realizat 7
orificii fără a se deforma sau sfărâma). Astfel, în împuşcăturile inimii, glontele
poate fi antrenat prin aortă în iliace şi mai jos, unde realizează astfel de leziuni
(embolii). Atari migrări curioase (în canalul rahidian, în creier etc.) au făcut pe
M.Minovici să afirme că „un glonte poate intra prin cap şi ieşi prin călcâi”.

4.1. Problemele medico-legale ale împuşcării

48
 Diagnosticul pozitiv de plagă balistică rezultă din caracteristicile sus-
menţionate. În lipsa lor, o plagă împuşcată s-ar putea confunda cu o plagă
înţepată de o formă sau alta, dar retenţia glontelui în corp, urma factorilor
secundari dau caracter peremptoriu diagnosticului de plagă balistică. Evaluarea
şi corelarea tuturor elementelor menţionate reuşesc în final şi în cazuri litigioase
să tranşeze diagnosticul.
Direcţia de tragere decurge din diagnosticul de orificiu de intrare şi ieşire.
Direcţia de tragere, sub aspect medical, se va afirma cu prudenţă, poziţia
victimei faţă de cea a agresorului fiind extrem de variată.
Distanţa de tragere este o problemă de carefur în expertiza medico-legală
a împuşcării, deoarce, de ea depinde diagnosticul de formă medico-legală şi
judiciară a morţii sau vătămării corporale (crimă, sinucidere, accident). Sub
aspect medico-legal se pot distinge trei situaţii:30
- de împuşcare cu ţeava lipită de corp şi cu efecte hidro-dinamice, cu
factori secundari pe canal etc.; împuşcarea din interiorul zonei de acţiune a
factorilor secundari, constatarea lor în jurul orificiului de intrare atestând
împuşcarea din apropriere (de la o distanţă egală cu lungimea ţevii armei), fapt
ce nu exclude siucidul, de exemplu: împuşcarea din afara zonei de acţiune a
factorilor secundari, când aceştia lipsesc pe haine sau tegumente, atestă o
împuşcare de la distanţă şi lasă loc interpretării ca fiind un act de omucidre sau
un accident şi excepţional, prin manipularea trăgaciului cu o sfoară, un băţ etc.,
putându-se realiza o sinucidre, evident disimulată.
Numărul de împuşcări rezultă din diagnosticul corect al orificiului de
intrare şi ieşire. În împuşcările cu arme automate în caz de suicid, prin
declanşare automată sau spasm al degetului victimei pe trăgaci se pot realiza mai
multe orificii de împuşcare cu aceeaşi armă (până la 4-5 orificii prin gloanţe
diferite). Mai greu este de admis ca prin acelaşi orificiu să pătrundă mai multe
gloanţe în caz de suicid cu arme automate.
Caracterul vital sau post vital al împuşcării decurge din prezenţa reacţiilor
vitale la nivelul leziunilor balistice, afluxul leucocitar fiind precoce la acest
nivel.
Cauza morţii în împuşcări poate fi primară (prin leziuni tanatogeneratoare
din partea organelor vitale) sau secundară (prin complicaţii). În caz de
supravieţuire se evaluează prejudiciile medicale posibile.

30
Iftenie V., Medicina legală, Bucureşti, 2006
49
 Forma medico-legală a decesului decurge din totalitatea probelor
administrate în cauză. Sub aspect medico-legal, împuşcarea cu ţeava lipită de
corp sau din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari existenţa acestor
factori pe mâna victimei (susceptibili de aceleaşi investigaţii complimentare),
existenţa plăgilor în zone accesibile victimei etc. – pledează pentru suicid. În
sinucideri disimulate, se va da atenţie nerealizării acestor caracteristici prin
manipularea trăgaciului unor arme cu ţeavă lungă cu degetul de la picior şi
plasarea ţevii în gură etc. (ex. sinuciderea banzai). 31 În omor, împuşcarea are loc
în zone inaccesibile victimei, se face şi de la distanţă etc., iar în accidente,
situaţiile devin foarte polimorfe şi obligă la afirmaţii circumspecte. În sprijinul
formei medico-legale de moarte vin cercetările la faţa locului ca şi tragerile
experimentale cu arma găsită sau bănuită, urmate de compararea striurilor de pe
glontele găsit în corpul victimei sau lângă victimă cu striurile produse de
glontele din tragerile experimentale şi care oferă elemente indicative, cu
valoarea unui test de fiabilitate, privind arma utilizată. Cercetarea se
completează cu evidenţierea urmelor de pulbere de pe mâna celor bănuiţi că au
utilizat arma, cu evidenţierea „ciupiturii” interdigitale etc.
Armele de vânătoare prin particularităţile lor obligă la o semnalare
medico-legală aparte. De regulă, utilizând alice, acestea, în împuşcările de la o
distanţă sub 50 cm de corp, vor acţiona în bloc şi vor produce un orificiu de
intrare mare, neregulat, zdrenţuit, cu retenţia eventuală a alicelor în corp. Între
50 cm şi 2 m, alicele periferice încep să se disperseze, realizând pe tegumente un
orificiu central mai mare şi neregulat (prin alicele nedispersate) şi orificii
multiple în jur (prin alicele dispersate). Peste 2 m distanţă de alicele împuşcate,
ele se dispersează în totalitate pe o suprafaţă corporală mai mare sau mai mică,
funcţie de distanţa de tragere.32
Astfel, într-o împuşcare de la 50 m, alicele se vor dispersa pe o suprafaţă
corporală de 1m2. Cunoaşterea acestei realităţi este esenţială în aprecierea
distanţei de tragere şi în soluţionarea unor situaţii litigioase de anchetă
(accidente de vânătoare prin confuzie, pretinse legitime apărări etc.). Câteva
alice încrustate într-un os restant al bazinului au permis astfel a stabili vârsta,
sexul victimei, suferinţele sale anterioare, realitatea împuşcării cu o armă de
vânătoare, distanţa de împuşcare, data decesului, caracterul vital al leziunii,

31
Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 1972
32
Kapita L., Experiment, teorie, practică, Iaşi, 1983
50
cauza morţii, oferind elemente peremptorii anchetei în sprijinul problemelor mai
sus-enunţate.
Alte tipuri de vătămări balistice (explozii de mine, grenade, explzibili
etc.), în raport de distanţă, produc leziuni contuze grave până la fragmentarea
corpului, cu depuneri abundente sau cu lipsa depunerii de factori secundari.
Dificultatea rezolvării unor probleme medico-legale în împuşcare atestă
necesitatea fundamentării ştiinţifice a concluziilor elaborate, sau acolo unde
datele medicale nu sunt suficiente, la exprimarea îndoielii care, stenică fiind, va
deveni o adevărată propedeutică a cunoaşterii ştiinţifice. Sub acest aspect, nu
constituie nici o umilinţă faptul de a arăta că uneori nu se poate răspunde tuturor
problemelor, în caz contrar, un răspuns nefundamentat ştiinţific, creând o
mentalitate de fetişizare a posibilităţilor medicinei şi venind în contradicţie cu
spiritul epistemologic de probaţiune.

4.2. Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare

Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare urmăreşte obiectivele
generale ale examinărilor traumatologice la persoana în viaţă sau la cadavru.
Există, însă, şi obiective specifice, referitoare la distanţa de la care s-a tras,
direcţia de tragere, caracterul autoprodus al leziunilor, decelarea de date care să
ajute la identificarea armei etc.
Se vor avea în vedere următoarele aspecte:
- precizarea diagnosticului de plagă împuşcată - pe baza caracterelor
morfologice prezentate mai sus; în cazurile atipice se va realiza un diagnostic
diferenţial riguros cu plăgile înţepate şi cu cele contuze;
- diferenţierea orificiului de intrare de cel de ieşire şi, implicit, stabilirea
direcţiei din care s-a tras;
- aprecierea distanţei de la care s-a tras; în acest sens distingem:
a) tragere cu ţeava lipită („descărcare absolută”) - prezenţa inelului de
imprimare, factori suplimentari în prima porţiune a canalului (inclusiv a burei -
în cazul armelor de vânătoare), rupturi largi ale îmbrăcămintei, orificiu de
intrare crateriform, culoare roşie vie a ţesuturilor din jurul orificiului de intrare
(datorată carboxihemoglobinei) etc;
b) tragere din zona de acţiune a factorilor supli-mentari al împuşcării
(„descărcare relativă”) - se recomandă efectuarea de trageri experimentale,
folosind arma suspectă şi muniţie asemănătoare;

51
 c) tragere din afara zonei de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcării
(„descărcare de departe”) - nu se decelează aceşti factori secundari.
- stabilirea caracterului vital sau postmortal al leziunilor (hemoragia,
retractibilitatea buzelor plăgii, coagularea sângelui, afluxul leucocitar, formarea
locală de carboxigemoglobină etc.);
- demonstrarea caracterului autoprodus al leziunilor - localizare precordială
sau temporală a orificiului de intrare, prezenţa factorilor suplimentari (nu doar la
nivelul orificiului de intrare, ci şi pe mâna, faţa sau îmbrăcămintea victimei),
leziuni în spaţiul dintre police şi index, analiza amprentelor etc.
- stabilirea numărului şi eventual a succesiunii împuş-căturilor - prin
precizarea numărului orificiilor de intrare, respectiv prin aprecierea intensităţii
reacţiei vitale pentru fiecare leziune sau prin analiza fracturilor (liniile de
fractură produse ulterior se opresc în liniile produse anterior) etc.;
- date privitoare la calibrului armei - găsirea glonţului în corp, măsurarea
diametrului fracturilor orificiale la nivelul oaselor late etc;
- stabilirea gravităţii leziunilor (durata îngrijirilor necesare pentru
vindecare) - în caz de supravieţuire;
- precizarea cauzei morţii - dilacerare cerebrală, hemoragii interne/externe
consecutive leziunilor vasculare sau viscerale, complicaţii septice, şoc traumatic
şi hemoragic etc.;
- stabilirea legăturii de cauzalitate între leziunile pro-duse prin împuşcare şi
survenirea unor consecinţe grave sau a decesului; se vor preciza inclusiv factorii
condiţionali interni/externi care au contribuit la deces.
Pentru rezolvarea tuturor acestor obiective nu este suficientă doar
examinarea persoanei vii sau a cadavrului, ci se impune, adeseori, cercetarea la
faţa locului (locul unde a avut loc împuşcarea, locul unde a fost găsit cadavrul
etc.). Examinările medico-legale sunt frecvent completate cu trageri
experimentale balistice, examinări traseologice şi examinări dactiloscopice,
menite să identifice arma cu care s-a tras şi, eventual, persoana care a acţionat
trăgaciul.
Din punct de vedere judiciar, plăgile împuşcate se produc în mod frecvent
accidental (accidente de vânătoare, manipulare imprudentă a armei, glonţ uitat
pe ţeavă, accidente în mediu militar etc.).
Sinuciderea prin împuşcare este o eventualitate încă rară (mai ales în
mediul militar, la poliţişti, la cei care posedă arme de vânătoare), dată fiind

52
accesibilitatea scăzută la acest mijloc suicidar. În SUA, unde accesul la armele
de foc este facil, împuşcarea este cea mai frecventă metodă suicidară.

4.3. Expertiza medico-legală în moartea produsă prin armăde foc

Expertiza medico-legală trebuie să elucideze mai multe obiective:33
a. Diagnosticul de împuşcare se bazează pe morfologia leziunilor şi
cercetarea factorilor secundari ai împuşcării;
b. Stabilirea cauzei morţii şi a raportului de cauzalitate între leziunile
constatate şi deces. Cauzele cele mai frecvente de deces în împuşcare sunt
reprezentate de leziunile grave ale organelor vitale (creier, inima, plamâni),
hemoragii externe şi interne masive, prin lezarea organelor parenchimatoase şi a
vaselor mari, şoc traumatic şi complicaţii septice (peritonite).
c. Stabilirea direcţiei de tragere - se realizează prin identificarea orificiului
de intrare şi ieşire şi stabilirea direcţiei canalului.
d. Stabilirea distanţei de tragere. În acest sens expertiza va preciza dacă
este vorba de o împuşcare cu ţeava lipită (descărcare absolută), de împuşcare în
limitele zonei de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcării (descărcare
relativă), sau de o împuşcare în afara limitei de acţiune a factorilor suplimentari
(descărcare de departe). În împuşcarea cu ţeava lipită vom întâlni inelul de
imprimare şi factorii suplimentari în prima porţiune a canalului. În tragerile în
limitele zonei de acţiune a factorilor suplimentari apar modificări produse de
acţiunea factorilor secundari în jurul orificiului de intrare, constând în arsuri
(produse de flacără), manşon de fum, tatuaj şi prezenţa HbCO. Foarte
importante sunt metodele de laborator pentru cercetarea prezenţei factorilor
secundari, respectiv a particulelor de pulbere. Cele mai utilizate reacţii pentru
identificarea pulberii sunt reacţiile cu difenilamina - în care particulele de
pulbere se colorează în albastru şi reacţia cu brucina - prin care pulberea se
colorează în roşu. Uneori pentru stabilirea distanţei de tragere se practică trageri
experimentale.
e. Stabilirea numărului şi succesiunii împuşcăturilor. Numărul tragerilor
se apreciază prin numărul orificiilor de intrare. Această apreciere poate fi uneori
dificilă, în situaţiile când proiectilul se fragmentează sau când glonţul

33
Matrîşeva A., Osmotr trupa na meste ego obnarujeniia, Leningrad, 1999

53
traversează mai multe segmente anatomice. Succesiunea se poate stabili prin
aprecierea intensităţii reacţiei vitale a fiecărei leziuni.
Pe tegumente orificiul de intrare este ceva mai mic decât calibrul real al
glontelui, datorita retractiei tisulare.
g. Identificarea armei se face prin examinări criminalistice respectiv prin
constatarea urmelor tragerii pe ţeavă şi examinarea urmelor ghinturilor pe
proiectil.
h. Stabilirea formei judiciare de deces. Referitor la acest aspect expertiza
va stabili dacă este vorba de omucidere, sinucidere sau accident. În sinucidere
plaga împuşcată se localizează în locuri accesibile autoproducerii (mai frecvent
în regiunea temporală şi precordială). Descărcarea se face cu ţeava lipită sau de
la distanţă foarte mică, în limita zonei de acţiune a factorilor secundari. Pe mâna
victimei se pot evidenţia factorii suplimentari ai împuşcării iar pe armă se pot
identifica amprentele digitale ale victimei.
Determinarea caracterului intravital al plăgii se utilizează elementele
reacţiei vitale; acestea pot fi mult atenuate dacă decesul s-a produs imediat după
împuşcare
Determinarea distanţei de la care s-a tras:34
În cazul armelor cu glonţ, se pot preciza doar:
- tragere cu teava lipita;
- împuşcare in raza de acţiune a factorilor secundari;
- împuşcare in afara razei de actiune a factorilor secundari;
- în cazul armelor cu alice, alicele au traiectorie progresiv divergenta iar
distanţa de la care s-a tras se poate determina în funcţie de gradul de
dispersie a alicelor:
- împuşcare de la 0,5-1m - este prezent un singur orificiu de intrare cu
margini dantelate;
- de la 2,5-3m - un orificiu central cu margini dantelate în jurul căruia se
găsesc orificiile date de alicele satelite;
- de la 5m - nu există orificiul central ci un cerc cu raza de 15-20 cm
care conţine orificiile date de alicele dispersate.
Stabilirea direcţiei de tragere:35
- se face exclusiv având cadavrul ca sistem de referinţă;

34
Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului, Piteşti, 1998
35
Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993
54
 - după unghiul făcut de glonţ cu suprafaţa pielii (apar modificari de
formă ale orificiului de intrare, inelului de ştergere, inelului de
escoriere).
Diferenţierea leziuni autoproduse / heteroproduse:36
- plaga este localizată în anumite zone anatomice de electie (accesibile
victimei):
- gura;
- tâmpla;
- regiune precordială;
- există factori circumstanţiali;
- orificiul de intrare prezintă caracterele tragerilor cu ţeava lipită sau ale
tragerilor în raza de acţiune a factorilor secundari care pot evidenţia
prin test cu brucina (la contactul cu resturi de fum sau particule de
pulbere nearsă, se colorează în roşu) sau sulfat de difelinamină (se
colorează în albastru);
- acţionează şi factori psihologici (cei care se împuşcă în inima işi
desfac hainele la piept pentru a putea avea precizie mai mare).
Stabilirea numărului şi succesiunii împuşcăturilor:
- se stabileşte numărul proiectilelor;
- teoretic, intensitatea fenomenelor vitale în cazul plăgilor împuşcate
multiple scade cu apropierea de momentul morţii;
- în cazul împuşcăturilor în cap, de la nivelul primei împuşcături
iradiază traiecte de fisură a oaselor craniului; în cazul următoarelor
împuşcături, traiectele de fisură se opresc în primele traiecte.
Stabilirea legăturii de cauzalitate dintre împuşcare şi deces. Moartea se
poate produce prin:
- lezarea unui organ vital;
- hemoragie importanta;
Identificarea armei cu care s-a tras:
- pe baza stabilirii diametrului orificiului de intrare; se apreciază
diametrul glonţului;
- recuperarea glonţului din cadavru este uneori foarte dificilă;
- la nivelul proiectilului se observă amprenta ţevii (care este absolut
specifică pentru arma cu care s-a tras); se poate compara glonţul extras
cu un glonţ obţinut prin tragere experimentală cu arma suspectă;
36
Ibidem
55
 - pe cartuş se observă urme caracteristice lăsate de percutor şi (în cazul
revolverelor) de extractor.
Sunt obligatorii:
- recuperarea proiectilului şi conservarea sa;
- păstrarea hainelor victimei (sau cel puţin a locului de intrare a
proiectilului);
- păstrarea plăgii de intrare;
- în general, in cazul decesului in spital, cadavrul este lasat nemodificat
(nu se îndepartează aparatura medicală).

CONCLUZII

Pe parcursul ultimilor decenii odată cu acutizarea conflictelor armate,

creşterea continuie a nivelului criminalităţii şi a terorismului, utilizarea în abuz a
alcoolului şi a substanţelor narcotice, creşte substanţial nivelul traumatismului
prin armă de foc în general şi a fracturilor prin armă de foc în particular: gloanţe,

56
alice de vânătoare. Dat fiind faptul seriozităţii complicaţiilor ce survin în urma
acestor traumatisme, indicele avansat al invalidizării şi nu în ultimul rând,
tratamentul costisitor, ridică rezolvarea acestor probleme în vederea respectării
celor mai stricte reguli ale chirurgiei: iniţial, cu acordarea primului ajutor şi
determinarea capacităţii de muncă şi, în cele din urmă întoarcerea în societate a
omului sănătos.
Medicina-legală a traumatismelor prin arme de foc trebuie să elucideze
mai multe obiective: diagnosticul împuşcare, stabilirea cauzei morţii, raportului
de cauzalitate între leziunile constatate şi deces, stabilirea direcţiei de tragere,
stabilirea distanţei împuşcării, identificării armei de foc şi stabilirea formei
judiciare de deces.
Lucrarea s-a bazat pe metodele specifice de cercetare a literaturii
contemporane cu accent deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză
care scot cel mai bine în relief obiectivele sus-numite.
Lucrarea respectivă vine cu o analiză a rezultatelor tratamentului
leziunilor prin armă de foc a locomotorului reieşind din viziunea respectării
principiilor de tratament: chirurgical (indicaţii stricte), administrarea
antibioticelor de ultima oră şi respectarea consecutivă a tacticii de tratament
postoperator cu soluţionarea restabilirii maximale a funcţiei
membrului/organului lezat şi reabilitarea precoce a pacientului.
Fracturile prin armă de foc prezintă un mare interes atât pentru natura
agentului vulnerant şi şocul antrenat de forţa proiectilului, cât şi pentru riscul
aproape cert de infecţie secundară prin antrenarea particulelor vestimentare şi
particulelor metalice în focarul de fractură supus deseori unui tratament tardiv.
Aceşti factori favorizanţi locali, deopotrivă cu factorii favorizanţi generali
(şocul traumatic, şocul hemoragic, pierderea de lichide şi electroliţi etc.) sporesc
riscul sigur de dezvoltare a complicaţiilor dintre care cea mai gravă poate fi
infecţia anaerobă, şi osteita fracturilor prin armă de foc.

BIBLIOGRAFIE
1. Belis V., Medicina legala – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice,
Bucureşti, 1995
2. Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului,
Piteşti, 1998

57
 3. Dragomirescu V., Problematică şi metodologie medico-legală,
Bucureşti, 1990
4. Dobrescu I., Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti, 1987
5. Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006
6. Iftenie V. Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau
a sănătăţii, Bucureşti, 2002
7. Iftenie V., Medicina legală din perspectiva juridică, Bucureşti, 2006
8. Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980
9. Panaescu V., Metode de investigaţie în practica medico-legală,
Bucureşti, 1984
10. Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară
Danubius, 2008
11. Kapita L., Experiment, teorie, practică, Iaşi, 1983
12. Săceanu A., Hematoamele intracraniene traumatice, Dacia, 1982
13. Smoleaninov M., Sudebnaia medicina, Moscova, 1982
14. Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 1995
15. Iftenie V., Medicina legală, Bucureşti, 2006
16. Iftenie V., Pistol Ş., Infirmitatea post-traumatică, conotaţii medico-
legale şi juridice, Bucureşti, 2007
17. Belis V., Îndreptar de practică medico-legală, Bucureşti, 1990
18. Dermengiu D., Medicina legală note de curs, Bucureşti, 1999
19. Dima T., Între prudenţă şi eroare, Iaşi, 1978
20. Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 1972
21. Minovici M., Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1978
22. Moraru I., Medicina legală, Bucureşti, 1977
23. Pellegrini R., Tratat de medicină legală, Padovo, 1996
24. Scripcaru G., Medicina şi drept, Işi, 1979
25. Solohin A., Atlas sudebnoi mediţine, Moscova, 1981
26. Popov B., Sudebnaia medicina, Leningrad, 1985
27. Matrîşeva A., Osmotr trupa na meste ego obnarujeniia, Leningrad,
1999
28. Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978
29. Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1986
30. Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993
31. Baciu G., Cercetarea medico-legală a cadavrului, Chişinău, 1996

58
59