INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Răspunderea funcţionarilor publici este un concept şi o

instituţie centrală a ştiinţei şi practicii administrative, căci cheia eficienţei administrative se află
anume în domeniul ei, întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către
funcţionarii publici a normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice.
În condiţiile actuale de tranziţie este necesară o cercetare ştiinţifică şi practică, atît a
conceptului integral al răspunderii funcţionarilor publici, dar mai cu seamă a elementelor
răspunderii contravenţionale (administrative), pentru a putea lărgi orizonturile de cunoaştere a
acestui fenomen complex, dar şi pentru a oferi practicii unele soluţii legislative, îmbogăţite cu
experienţa altor state.
Multă vreme, răspunderea specifică dreptului administrativ era interpretată tradiţional prin
referire la noţiuni şi instituţii specifice dreptului civil, sau, dupa caz, dreptului muncii. De exemplu,
răspunderea cu caracter patrimonial a administraţiei publice, era calificată prin referire la
răspunderea civilă delictuală, abatarile administrative săvîrşite de personalul din administraţie
reprezentau încălcări ale dreptului muncii, sancţionate ca atare, iar din punct de vedere practic,
formele de răspundere specifice dreptului administrativ nu şi-au conturat multa vreme
identitatea, existînd şi în prezent autori care le contesta, şi controverse, la nivel doctrinar, dar uneori
şi jurisprudenţial, cu privire la existenţa lor şi regimul juridic care le guvernează.
Astfel, subiectul pe care-l propunem spre dezbatere în prezenta lucrare necesită o analiză
temeinică sub aspect doctrinar, metodologic, legal şi practic al particularităţilor răspunderii
contravenţionale a funcţionarilor publici invocînd argumente în calificarea acesteia ca formă a
răspunderii administrative, în vederea eficientizării procesului administrativ din Republica
Moldova, prin stabilirea locului şi rolului acestei instituţii.
Actualitatea răspunderii contravenţionale, dar şi a răspunderii juridice în general, a
funcţionarilor publici se justifică de asemenea, prin faptul că schimbările radicale şi procesele ce au
loc în sfera administrativă ne obligă să reevaluăm scopul, principiile teoretice şi elementele de bază
legate de răspunderea funcţionarilor publici, în ştiinţa administrativă lipsind unitatea de opinii în
privinţa definiţiei, esenţei, conţinutului, temeiurilor răspunderi contravenţionale şi
responsabilităţilor funcţionarilor publici în timpul activităţii administrative. Cu atît mai mult, că

3
sunt înaintate raţionamente diferite în privinţa calificării răspunderii contravenţionale, drept
răspundere administrativă, unele stabilind între ele o relaţie de sinonimie, altele un raport de parte -
întreg, care fiind analizate şi identificînd elementele răspunderii contravenţionale ne vor ajuta să
stabilim cea mai corectă şi oportună abordare, prin formularea propriilor viziuni.
Gradul de cercetare a temei. În scopul unei investigaţii de succes a temei propuse spre
cercetare am pornit de la studierea şi analiza suportului teoretico-ştiinţific. Utilizînd lucrările unor
doctrinari în domeniu din România, cum ar fi Corneliu Manda,1 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan
și Ion Popescu,2 Verginia Vedinaş,3 Hotcă Mihai Adrian,4 etc, de la care am aflat unele aspecte
generale privind răspunderea juridică, unele aspecte conceptuale, condiţii ce permit apariţia
răspunderii administrativ-contravenţionale a funcţionarilor publici, dar şi elementele faptei ilicite
contravenţionale.
Răspunderea contravenţională a fost studiată şi abordată şi de autori autohtoni, printre care:
Guţuleac Victor,5 Furdui Sergiu,6 Ion Creangă,7 Maria Orlov şi Ştefan Belecciu, 8 etc. Aceşti autori
au publicat o serie de lucrări făcînd referinţă la activitatea funcţionarilor publici, tratînd nemijlocit
şi răspunderea contravenţională a acestora, principiile răspunderii, expunîndu-se asupra cauzelor
care înlătură răspunderea contravenţională, precum şi asupra sancţiunilor aplicabile funcţionarilor
publici.
În efectuarea studiilor, un rol deosebit l-a jucat legislaţia contravenţionlă, adică nemijlocit
Codul contravenţional al Republicii Moldova, care ne-a ajutat să ne formăm unele păreri asupra
temei studiate, să identificăm scopul răspunderii contravenţionale, contravenţiile care pot fi săvîrşite
de funcţionrii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzele de înlăturare a răspunderii, dar şi
sancţiunile contravenţionale aplicabile ca urmare a săvîrşirii faptelor ilicite prevăzute de cod.
Scopul şi obiectivele cercetării. Scopul acestei lucrări este de a analiza răspunderea
contravenţională (administrativă) a funcţionarului public ca mecanism de eficientizare a procesului
administrativ, identificînd rolul acesteia în domeniul administrative.
Pentru realizarea scopului indicat, ne-am propus spre investigare următoarele obiective:
− identificarea şi analiza răspunderii contravenţionale în cadrul formelor de
răspundere administrativă;

1
Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001,
2
Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion, Dinică Dragoş. Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică,
2002,
3
Vedinaş Verginia.Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002,
4
Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003,
5
Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia centrală”, 2009,
6
Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005,
7
Creangă Ion, Drept administrative. Vol.I. - Chişinău: Epigraf, 2003,
8
Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. - Chişinău, 2005,

4
 − elucidarea elementelor definitorii ale contravenţiei, ca temei juridic al răspunderii
contravenţionale;
− determinarea faptelor săvîrşite de funcţionarii publici, care cad sub incidenţa legii
contravenţionale;
− stabilirea cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională a funcţionarilor publici;
− studiul sancţiunilor contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici;
− realizarea unui studiu comparativ dintre răspunderea contravenţională a
funcţionarilor publici la nivel naţional faţă de funcţionarii publici la nivel comunitar;
− implementarea aspectelor doctrinare şi metodologice ale răspunderii
contravenţionale, în practică, în activitatea funcţionarilor publici din instituţiile administrative din
Republica Moldova.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. În această lucrare au fost utilizate
mai multe metode de analiză care au permis structurarea informaţiei, dar şi formularea concluziilor
în domeniu. Printre ele, metoda structural-organizatorică, cu ajutorul căreia am abordat
răspunderea funcţionarilor publici ca structură, determinînd elementele ei componente şi
principalele tipuri distincte ale acesteia, cu referire nemijlocită la răspunderea contravenţională;
metoda comparativă a permis compararea reglementărilor răspunderii contravenţionale a
funcţionarilor publici la nivel comunitar cu cele naţionale, şi compararea particularităţilor
răspunderii contravenţionale în unele ţări europene; metoda deductivă a fost utilizată pentru
stabilirea locului răspunderii contravenţionale, în cadrul formelor de răspundere administrativă,
pornind de la răspunderea juridică în aspect general; metoda analitică folosită la dezvoltarea
conceptului de răspundere contravenţională, descompunîndu-l în diverse elemente: contravenţia
(fapta ilicită), scopul, principiile, faptele contravenţionale, cauzele care înlătură răspunderea şi
sancţiunile aplicabile; metoda coprehensivă, a permis interpretarea raţionamentelor specialiştilor
din domeniu, precum şi în mod obligator a reglementărilor legale, nemijlocit cele cuprinse în Codul
contravenţional, şi metoda sistemică, care a determinat generalizarea informaţiei acumulate şi
încadrarea ei într-un conţinut logic şi coerent, oferind posibilitatea formulării concluziilor la fiecare
etapă de cercetare;
Noutatea ştiinţifică şi valoarea aplicativă a lucrării. În lucrare se exprimă viziuni şi
opinii, concluzii şi recomandări, în scopul de a eficientiza procesului administrativ de activitate a
funcţionarului public folosind răspunderea contravenţională a acestuia în activitatea desfăşurată. De
asemenea, prin opiniile înaintate demonstrăm că răspunderea contravenţională, constituie o formă

5
distinctă a răspunderii administrative, aceste două instituţii intersectîndu-se parţial, doar în ceia ce
priveşte calitatea persoanei fizice de funcţionar public. Totodată, credem că prin faptele abordate şi
viziunile exprimate în această lucrare vom reuşi să cultivăm o atitudine atentă a funcţionarilor
publici faţă de acţiunile pe care le manifestă în timpul serviciului, evitînd săvîrşirea contravenţiilor,
şi asigurînd realizarea desfăşurării unei activităţi administrative eficiente, menite să satisfacă
intersul public general.
Volumul şi structura tezei. Volumul lucrării cuprinde 61 de pagini. Teza dată cuprinde trei
capitol, introducere, concluzii, recomandări, bibliografie şi anexe. Capitolul I este unul introductiv
şi se referă la conceptele de răspundere juridică, răspundere administrativă, şi răspundere
contravenţională ca formă a celei administrative, ulterior fiind identificate şi analizate scopul şi
principiile răspunderii contravenţinale a funcţionarilor publici. În cadrul acestui capitol, mai este
analizată noţiunea de contravenţie, ca temei de atragere la răspundere contravenţională, fiind
stabilite elementele componente ale acesteia, şi caracteristicile lor specifice.
În Capitolul II am analizat nemijlocit faptele contravenţionale, care pot fi săvîrşite de
funcţionarii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi obligativitatea survenirii
responsabilităţii, prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale stabilite de lege, pentru fiecare faptă
săvîrşită, pe care de asemenea le-am analizat în cadrul acestui capitol, alături de cauzele care
înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, identificate şi
dezvoltate în aspect teoretico-legal, în capitolul respectiv.
Capitolul III prevede un studiu asupra cazurilor de răspundere a funcţionarilor publici din
cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale din Republica Moldova şi anume din cadrul
Ministerului Justiţiei şi Ministerului Industriei Alimentare şi Agriculturi. Conform celor cinci
anexe, fiind analizate cazurile în care funcţionarii publici comit contravenţii și care sunt sancţiunile
pe care le primesc aceștia. În cadrul aceluiaşi capitol am efectuat o analiză comparativă a
răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici la nivel naţional şi funcţionarii publici din
unele ţări europene.

6
 CAPITOLUL I: CARACTERISTICA GENERALĂ A RĂSPUNDERII
CONTRAVENŢIONALE - FORMĂ A RĂSPUNDERII ADMINISTRATIVE

Instituţia răspunderii funcţionarului public este un pilon în cadrul unei instituţii publice.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, aceasta are un singur scop, de a stabili acele încălcări ce au
avut loc în cadrul unei autorităţi publice şi de a aplica sancţiunile cuvenite acelor funcţionari ce au
săvîrşit abateri în timpul activităţii publice.
Astfel, în cadrul acestui capitol ne vom referi nemijlocit la una din formele de răspundere a
funcţionarilor publici – răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative, vom
identifica principiile şi scopul acestui tip de răspundere şi vom analiza contravenţia ca unic temei
juridic al răspunderii contravenţionale.

1.1 Identificarea şi analiza răspunderii contravenţionale în cadrul formelor de răspundere

administrative
Personalul ca parte componentă a unui organ al administraţiei publice, constituie instituţia
care este elementul cel mai important în cadrul acesteia, fiind forţa vie a sistemului din care face
parte. Serviciul public în accepţiunea sa de „corp profesional” 9 îşi realizează activitatea şi sarcinile
ce îi revin printr-un personal competent, care trebuie să fie capabil de a reacţiona rapid şi eficient la
dinamica schimbărilor sociale. Acest corp profesional este alcătuit din funcţionari publci, care în
conformitate cu reglementările Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public
nr.158-XVI din 04.07.2008, sunt definite în calitate de persoane fizice numite într-o funcţie
publică.10 Astfel, un funcţionar public îndeplineşte mai multe roluri (anexa 1) în activitatea sa, care
pot fi realizate prin acumularea cunoştinţelor şi aplicării practice a acestora, în vederea satisfacerii
intereselor publice.
În acest context, în vederea eficientizării activităţii funcţionarului public, stabilim că unul
din mecanismele de bază în acest sens, este răspunderea funcţionarilor publici asupra sarcinilor de
9
Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004, p.150,
10
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, art.2 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008,

7
activitate înaintate de către autoritatea publică. Apare, astfel, răspunderea juridică (penală, civilă,
administrtivă) a funcţionarilor publici, care indiferent de ramura de drept la care ne raportăm are atît
un scop preventiv-educativ, cît şi sancţionar, înţelegînd prin acest ultim aspect şi caracterul
reparator în cazul în care s-au produs daune materiale şi/ori morale.
Profesorului M. Costin, consideră că răspunderea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit, iar
consecinţa constă în aplicarea sancţiunii juridice, reprezentînd un complex de drepturi şi obligaţii
care formează conţinutul raportului juridic de constrîngere ce se leagă între stat, ca unic subiect
activ şi autorul faptei ilicite, subiectul pasiv al raportului juridic respectiv. 11 Într-o altă opinie,
răspunderea juridică a fost definită ca fiind o situaţie juridică de avertizare expresă a anumitor
subiecte de drept despre consecinţele juridice ale încălcării sau nerespectării normelor de drept în
vigoare, de aplicare a constrîngerii de stat în modul corespunzător încălcării constatate.12
În baza acestor opinii, răspunderea juridică a funcţionarilor publici poate fi definită ca
ansamblul de drepturi şi obligaţii care se nasc în temeiul legii, ca urmare a săvîrşirii unor fapte
ilicite şi care se realizează de către stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în vederea asigurării
normalităţii raporturilor de funcţie şi a îndrumării acestora în spiritul respectării ordinii de drept.
Cu referire la activitatea administraţiei publice, stabilim că în procesul de administrare
funcţionarii publici răspund pentru activitatea şi abaterile ce le săvîrşesc, prin formele răspunderii
juridice administrative, care spre deosebire de răspunderea civilă şi de cea penală, cunoscute, în
anumite forme, încă din antichitate, este relativ tînără, avînd aproximativ două secole.
Profesorul M. Preda defineşte „răspunderea administrativă ca o formă a răspunderii juridice,
care intervine cînd, încălcîndu-se normele dreptului administrativ, s-a săvîrşit o abatere
administrativă de către funcţionarii publici”, iar după profesorul I. Iovănaş, răspunderea
administrativă poate fi definită ca fiind forma condamnării statale, ce constă în obligaţia de a
suporta şi a executa o privaţiune represivă (patrimonială sau de natură morală), care intervine atunci
cînd au fost încălcate obligaţiile ce constituie conţinutul unui raport de drept administrativ, al cărui
regim juridic de stabilire concretă este prevăzută de normele dreptului administrativ.13
Generalizînd, opiniile acestor doctrinari, conchidem că răspunderea administrativă
reprezintă o formă a răspunderii juridice a funcţionarilor publici prin care aceştia sunt sancţionaţi
pentru încălcările săvărşite în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, care poate antrena diferite forme.

11
Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion . Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.30,
12
Pogoneţ Galina. Pogoneţ Galina. Răspunderea juridică: un fenomen social // Administraţie publică- Revistă metodico-
ştiinţifică trimestrială nr.1-2(41-42). - Chişinău, 2004, p.83,
13
Orlov Maria. Drept administrativ. - Chişinău: Epigraf, 2001, p.123,

8
 În acest sens, continuăm prin a remarca că majoritatea autorilor autohtoni şi români,
menţionează că în funcţie de fapta comisă şi de consecinţele sale, identificăm trei mari forme de
răspundere, specifice dreptului administrativ:
1. săvîrşirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poartă denumirea de abatere disciplinară,
determină intervenţia primei forme de răspundere din dreptul administrativ, şi anume răspunderea
disciplinară;
2. cea de-a doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de contravenţie şi determină
intervenţia celei de-a doua forme de răspundere specifică dreptului administrativ, şi anume
răspunderea contravenţională;
3. ultima formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau morale a cărui săvîrşire
atrage ultima formă de răspundere aparţinînd ramurii dreptului administrativ, anume răspunderea
patrimonială.14
În acelaşi timp precizăm că nu toţi autorii contemporani recunosc cele trei forme de
răspundere, a căror existenţă, în doctrina actuală, a fost fundamentată de profesorul A.Iorgovan, la
al cărui concepţie ne raliem. Astfel, profesoara R.N. Petrescu analizează doar două forme de
răspundere: contravenţională şi patrimonială a autorităţilor administraţiei publice,15 fără a
recunoaşte răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, ca o formă specifică concretă, legată
direct de exercitarea atribuţiilor de serviciu a acestora, clasificare care în opinia noastră este
insuficientă şi incorectă, deoarece răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici reprezintă un
mecanism legal menit să organizeze funcţionarul public pentru a avea un comportament şi o
deontologie adecvată funcţiei publice deţinute, respectiv reieşind din raporturile de serviciu
specifice, atît în cadrul autorităţii, cît şi cu cetăţenii, din acest considerent aspectul disciplinar
reprezintă un segment important în activitatea administrativă.
O altă opinie, o găsim la Emil Bălan, care menţionează că componenta administrativă a
răspunderii juridice cuprinde următoarele forme: răspunderea administrativ-teritorială; răspunderea
administrativ-contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială.16
Ca urmare a acestor clasificări, conchidem, că răspunderea administrativă cuprinde
următoarele forme: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-
contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială. Dintre care ulterior ne vom referi
nemijlocit, la răspunderea contravenţională ca formă specifică a răspunderii administrative.

14
Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. III. Ediţia a III-a, restructurată, revăzută şi adăugită. –
Bucureşti: All Beck, 2002, p.360,
15
Vedinaş Verginia. Drept administrativ. Ediţia a V-a. Revăzută şi actualizată. – Bucureşti: Editura Universul Juridic,
2009, p.248,
16
Bălan Emil. Instituţii administrative. – Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008, p.196,

9
 Pentru început, vom menţiona că unii doctrinari invocă opinia conform căreia răspunderea
contravenţională nu reprezintă o formă tipică a răspunderii administrative (represive), ci forma
atipică, imperfectă, specificînd că folosirea uneori a atributului de “administrativ” pentru
răspunderea contravenţională este total neadecvat, deoarece sancţiunile contravenţionale nu se
aplică numai de către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti şi atunci termenul de
sancţionare administrativă nu mai are semnificaţia corespunzătoare. Din punct de vedere al
sinonimiei dintre răspunderea administrativă şi cea contravenţională părerile sunt diferite, există în
schimb unanimitate de opinie în sensul că temeiul răspunderii contravenţionale, faptul ilicit care o
declanşează, îl constituie contravenţia.17
Cu referire la această opinie, considerăm că totuşi răspunderii contravenţionale îi poate fi
folosit atributul de administrativ, din considerentul că funcţionarului public în afară de persoană
fizică ca subiect al răspunderii contravenţionale, îi pot fi atribuite săvîrşirea unor contravenţii ce ţin
de atribuţiile de serviciu, şi aici are loc comasarea celor două componente şi calificarea răspunderii
la care este atras funcţionarul drept una administrativ-contravenţională, deoarece a apărut în baza
raporturilor administrative, în urma săvîrşirii unei/unor contravenţii.
În aspect comparativ, într-o altă opinie este înaintat raţionamentul conform căruia
răspunderea contravenţională intervine pentru comiterea contravenţiei, pe cînd cea administrativă se
fundamentează pe încălcarea unui raport administrativ, iar constrîngerea aplicabilă contravenţiilor,
în principiu, se manifestă sub formă de sancţiuni contravenţionale ce pot fi privative de libertate, în
timp ce în cazul abaterilor administrative au o formă mai diluată, cu un grad de severitate mai redus
şi urmăresc nu sancţionarea vinovatului, ci constrîngerea acestuia la respectare şi executarea actului
administrativ pe care, prin conduita sa, l-a încălcat. 18 În acest context, nu negăm faptul caracterului
distinct al răspunderii contravenţionale ca o formă a răspunderii juridice, însă remarcăm că aceasta
poate fi în acelaşi timp calificată ca o formă a răspunderii administrative, în aspectele în care
funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor administrative, este subiectul care comite o
contravenţie şi este pasibil de ai fi aplicată o sancţiune contravenţională. În susţinerea acestei păreri,
vom expune mai jos unele aspecte ale acestui raţionament.
Subiect al răspunderii contravenţionale poate fi: statul, organele administraţiei publice,
funcţionarii publici şi particularii, persoanele fizice sau persoanele juridice, pentru săvîrşirea de

17
Ţiclea Alexandru, Tărăcilă I.D., Stan I.N., Rujoiu C., Corbu M. Răspunderea contravenţională / Citat după Cravcenco
Tatiana. Răspunderea contravenţională ca formă distinctă a răspunderii juridice // Materialele simpozionului ştiinţific
studenţesc universitar „Dreptul contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept”, 3 septembrie 2010. –
Chişinău: „Notograf Prim” SRL, 2011, p.207 ,
18
Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Ala, Furdui Sergiu, Stella Bleşceaga. Administrarea cauzelor de
contencios administrativ. Administrarea cauzelor contravenţionale. Suport de curs. Cartea a VIII-a. – Chişinău: ELAN
POLIGRAF S.R.L., 2009, p.112,

10
fapte administrative ilicite sau, într-o exprimare specifică dreptului administrativ, prin săvîrşirea
unor fapte contravenţionale ilicite.19 Drept urmare, răspunderea contravenţională în cazul
funcţionarului public, intervine atunci cînd, în timpul executării funcţiei sale, acesta săvîrşeşte o
contravenţie administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte defectuos o funcţie, iar
sancţiunile administrative pot fi aplicate pentru săvîrşirea contravenţiilor cum ar fi: încălcarea
legislaţiei muncii, încălcarea legislaţiei funciare, încălcarea regulilor şi a normelor sanitaro-igienice
şi sanitaro-antiepidemice, încălcarea legislaţiei cu privire la petiţii etc.20
De asemenea, răspunderea contravenţională ca formă a celei administrative se angajează fie
prin adoptarea ori emiterea de acte administrative prin care se vatămă drepturile, recunoscute de
lege, ale particularilor, fie prin neemiterea unor acte în termenul prevăzut de lege, fie prin săvîrşirea
de fapte administrative ilicite prevăzute şi sancţionate de actele normative prevăzute de lege.
Un ultim aspect prevede că, răspunderea contravenţională este o varietate a răspundeii
juridice, care apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă prin
aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia
contravenţională. Această caracteristică se referă la toate categoriile de bază ale răspunderii
juridice: penale, disciplinare, civile, dar şi administrative, 21 respectiv în baza acestei opinii putem cu
uşurinţă califica răspunderea contravenţională ca o formă distinctă a răspunderii administrative.
Ca urmare a acestor aspecte, dorim să facem referire la scopul răspunderii contravenţionale,
precum şi la principiile care guvernează această instituţie, motiv pentru care facem trimitere la
normele Codului Contravenţional, unde se stipulează că: “scopul legii contravenţionale constă în
apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţiii, ordinii publice, a
altor valori ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea
săvîrşirii de noi contravenţii.”22 În acest fel, bazîndu-ne pe reglementările respective observăm că
scopul răspunderii contravenţionale, ca formă a răspunderii administrative constă în apărarea
drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţiii, ordinii publice, a altor valori
ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea săvîrşirii de noi
contravenţii de către funcţionarii publici, în timpul şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, avînd
drept obiectiv creare unui corp de funcţionari profesionişti pentru sporirea eficienţei administrative.
În realizarea scopului, răspunderea administrativ-contravenţională, determină sarcini
specifice, definindu-le prin elemente ce realizează calificarea faptelor la timp şi sub toate aspectele,

19
Prisăcaru Valentina. Actele şi faptele de drept administrativ. - Bucureşti: LuminaLex, 2001, p. 383,
20
Osoianu Tudor, Osoianu Ion. Statutul juridic al funţionarului public. - Chişinău: Unversitatea de Criminologie, 2003,
p. 60,
21
Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: ULIM, 2006, p.105,
22
Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din
16.01.2009,

11
cercetarea deplină şi obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz, soluţionarea lui în strictă conformitate
cu legislaţia, asigurarea îndeplinirii hotărîrii adoptate, precum şi stabilirea cazurilor şi condiţiilor
care au contribuit la comiterea contravenţiilor administrative, prevenirea contravenţiilor respective,
educarea cetăţenilor în sprijinul respectării legilor, întăririi legalităţii.23 Evidenţiem însă, că
existenţa sarcinilor, ce ajută la realizarea scopului răspunderii contravenţionale, nu este de ajuns
pentru garantarea unei proceduri perfecte de realizare a lor, de aceea răspunderea contravenţională
se bazează pe nişte idei fundamentale şi reguli diriguitoare, numite principii, în concordanţă cu care
se vor desfăşura cerinţele şi realizarea optimă a scopului.
Astfel, răspunderea contravenţională se bazează pe două tipuri de principii: principii
generale şi principii specifice.
Principiile generale, reprezintă prescipţiile fundamentale, diriguitare aplicabile tuturor
tipurilor de răspundere juridică, şi anume: legalităţii, egalităţii, dreptăţii, umanismului, garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi neretroactivităţii legii. Respectarea acestor principii
asigură echilibrul întregului sistem de drept, fiind aplicate în toate ramurile atît a dreptului privat,
cît şi a celui public, ele garantînd survenirea corectă a tuturor formelor de răspundere: civilă, penală,
dar şi contravenţională, rolul lor constînd în cazul celei din urmă în asigurarea protecţia celor
nevinovaţi, dar şi sancţionarea celor vinovaţi în conformitate cu normele contravenţionale.
Principiile specifice răspunderii contravenţionale sunt acele idei directoare şi reguli de drept
care îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii contravenţionale, şi guvernează
această instituţie juridică în materia corectitudinii aplicabilităţii ei. Astfel, spre deosebire de
principiile generale, principiile specifice sunt direcţionate nemijlocit spre realizarea scopului
răspunderii contravenţionale, prin sancţionarea obiectivă a acelor vinovaţi. Anume aceste principii
vor fi analizate de noi mai detaliat în continuare.
Principiul răspunderii contravenţionale personale, prevede că atît obligaţia ce decurge
dintr-o normă juridică de a avea o anumită conduită, cît şi răspunderea ce decurge din nesocotirea
acestei obligaţii revin numai persoanei care nu şi-a respectat obligaţia şi a săvîrşit o fată interzisă de
lege.24
Principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale, care
presupune că răspunderea contravenţională trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea
contravenţiei, şi de persoana vinovatului, pentru a asigura atît sancţionarea corectă a
contravenientului, cît şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.25

23
Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.309,
24
Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia centrală”, 2009, p.32,
25
Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.105,

12
 Principiul: contravenţia - unic temei al răspunderii contravenţionale, specifică că
răspunderea va exista numai dacă va fi săvîrşită o contravenţie, o încălcare asupra unei valori
sociale reglementate de normele juridice contravenţionale, ceea ce determină că numai săvîrşirea
unei contravenţii, care se deosebeşte de alte fapte ilicite, prevede atragerea la răspundere
contravenţională şi aplicarea sancţiunii în conformitate cu caracterul şi componentele acesteia,
aspect pe care le vom trata ulterior în cercetare.
Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale, care presupune că oricine comite o
contravenţie trebuie să suporte răspundere contravenţională, care, la rîndul ei, este o consecinţă
inevitabilă a comiterii contravenţiei, sancţionarea vinovatului nefiind facultativă, cu atît mai mult că
pedeapsa este finalul procedurii contravenţionale care începe de la încălcarea unei valori sociale,
care îşi are justificarea în necesitatea restabilirii odinii sociale care a fost perturbată de contravenţia
săvîrşită, repararea pagubei pricinuite, educarea persoanei care a comis contravenţia, prevenirea
comiterii unor noi contravenţii.
Principiul celerităţi tragerii la răspundere, presupune asigurarea finalităţii răspunderii
contravenţionale – cu cît activitatea de tragere la răspundere contravenţională se realizează la un
moment mai apropiat de descoperirea contravenţiei şi a persoanei vinovate, cu atît valorile sociale
vor fi mai asigurate şi mai curînd restabilite – finalităţi legate de eficienţa răspunderii
contravenţionale,26 prin realizarea scopului general al acesteia.
În literatură mai sunt identificate şi alte principii aplicabile răspunderii contravenţionale,
printre care prescriptibilitatea răspunderii contravenţionale, interdicţiei dublei sancţionări
contravenţionale, unicităţii răspunderii contravenţionale, aflării adevărului obiectiv,
contradictorialităţii, garanţiei dreptului de apărare, folosirii limbii materne şi principiul publicităţii.27
Drept urmare, menţionăm că răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice
are un scop clar determinat, menit de a asigura buna funcţionare a adminstraţiei şi funcţionarilor
publici, care este garantat prin respectarea unor sarcini şi principii folosite în descoperirea şi
sancţionarea faptelor contravenţionale săvîrşite, astfel, devenind unul din instrumentele de
eficientizare a activităţii administrative, deoarece prin mecanismele legale folosite tinde să
disciplineze funcţionarul public prin educarea, prevenirea, sancţionarea acestuia prin atragerea la
răspunderea contravenţională cu aplicarea pedepsei corespunzătoare.
Astfel, concluzionăm, că trăsătura caracteristică a răspunderii administrative constă în faptul
că în funcţie de fapta comisă şi de consecinţele sale, ea îmbracă trei forme clasice de răspundere
specifică dreptului administrativ: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-

26
Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.106,
27
Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.310,

13
contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială. În acest context, apare necesitatea de a
remarca că răspunderea contravenţională reprezintă o formă a răspunderii administrative, între ele
fiind imposibilă relaţia de sinonimie (întîlnită greşit în literatură, unde adesea răspunderea
contravenţională se identifică cu răspunderea administrativă), ci doar de interdependenţă reciprocă,
prin săvîrşirea de contravenţii în dreptul administrativ, nemijlocit în activitatea administrativă a
funcţionarului public. În fine, putem formula că răspunderea contravenţională ca componentă a
răspunderii juridice, se poate manifesta distinct ca o formă a răspunderii administrative ce se
angajează în cazul în care funcţionarii publici au săvîrşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu
sarcinile de servicu exercitate.

1.2 Temeiul juridic al răspunderii contravenţionale – contravenţia

Răspundere juridică decurge în mod obiectiv, din savîrşirea unei fapte ilicite care naşte
dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de actul normativ înălcat şi obligaţia făptuitorului
de a suporta consecinţele juridice ale faptei comise. Aşa de exemplu, încalcarea unei norme de drept
penal va atrage răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse prevazută de legea penală, pe cînd
încalcarea unei norme juridice de drept administrativ va determina răspunderea administrativă a
făptuitorului şi aplicarea unei sancţiuni administrative.
În literatura juridică, uneori se pune semnul egalităţii între răspunderea administrativă şi cea
contravenţională, alte ori răspunderea contravenţională este considerată o formă a răspunderii
administrative, contravenţia fiind o formă de manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai
gravă, iar regimul său juridic este în mod preponderent un regim al dreptului administrativ.Este
necesară în acest sens o analiză a definiţiilor date de literatura de specialitate şi a încadrării juridice
a contravenţiei în Codul Contravenţional al Republicii Moldova.
Profesorul Dumitru Brezoianu defineşte contravenţia, ca o faptă antisocială, stabilită de lege,
săvîrşită cu vinovăţie, de către o persoană fizică sau o persoană juridică, 28 concept care în opinia
doctrinarului Corneliu Manda este tratat mai larg, stabilind că contravenţia reprezintă orice faptă
contrară ordinii de drept, ce constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizate în societate,
adică în ansamblul de acte ale omului sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Definiţie continuată prin
concretizarea că, caracterul illicit al faptei contravenţionale există numai atunci cînd subiectul
acţiunii umane, a avut în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfăţişează ca o acţiune
social negativă, în raport cu ordinea de drept.29 O definiţie mai amplă este oferită de profesorul V.
28
Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2002,
p.184,
29
Manda Corneliu. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p.339-341,

14
Guţuleac, care susţine următoarele: ”contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea), ilicită, cu un
pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale
ocrotite de normele contravenţionale materiale şi pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa
contravenţională”30
În raport cu această definiţie reproşăm faptul că instituţia contravenţiei nu trebuie privită în
comparaţie cu infracţiunea, care este fapta ilicită prevăzută de normele dreptului penal, şi suntem de
părerea că formularea potrivit căreia contravenţia prezintă un pericol social mai redus decît
infracţiunea, prezintă o abordare neştiinţifică, deoarece în această exprimare ar rezulta, în esenţă că
cea mai gravă contravenţie prezintă, avînd în vedere aspectul teoretic, un pericol social mai redus
decît cele mai uşoare infracţiuni, aspect cu care nu suntem de acord.
Menţinînd aceiaşi părere facem trimitere şi la reglementările Codului Contravenţional al
Republicii Moldova, care de asemenea utilizează aceiaşi sintagmă, care în opinia noastră nu este
corectă, stipulînd: “Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de
pericol mai redus decît infracţiunea săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite
de lege, care este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.” 31 În
urma acestei norme, observăm suprapunerea apoximativ totală între definiţia dată de profesorul
V.Guţuleac şi legiuitorul Republicii Moldova, şi putem determina că în mare parte normele legale
fiind interpretate de doctrinarii din Republica Moldova, duc la apariţia noţiunilor bazate pe
reglementările acestora. Cu toate aceastea trebuie de remarcat, că noţiunea oferită de acutualul Cod
contravenţional, caracterizează în mod deplin conceptul de contravenţie, luînd în consideraţie, atît
aspectul vinovăţiei, cît şi pe cel al culpabilităţii, ca elemente constitutive ale componenţei
contravenţionale, spre deosebire de reglementările din codul anterior
În rezultatul acestor opinii şi raţionamente, după părerea noastră contravenţia poate fi
definită ca o faptă ilicită, antisocială, prevăzută expres de legislaţie, săvîrşită cu vinovăţie, care
prezintă un pericol social şi este constatată şi sancţionată de un şir de autorităţi ale administraţiei de
stat şi de persoane cu funcţii de răspundere.
Contravenţia, ca fenomen social distinct şi ca specie a faptei ilicite se caracterizează prin
anumite aspecte:
1. material, deoarece este o manifestare exterioară obiectivă a persoanei, aptă să producă
modificări în realitatea obiectivă;

30
Solomon Elena. Contravenţia ca unicul temei al răspunderii contravenţionale. – Chişinău: „Notograf Prim”SRL //
Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar din 3 decembrie 2010. Dreptul contravenţional ca ramură
distinctă a sistemului de drept, p.58,
31
Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.10 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din
16.01.2009,

15
 2. social, deoarece este o activitate periculoasă pentru valorile sociale şi generează raporturi
conflictuale dintre subiectele raportului contravenţional;
3. moral – politic, deoarece este expresia atitudinii etice şi celei civile faţă de valorile social –
juridice;
4. juridic, deoarece reprezintă o încălcare a obligaţiei de confirmare înserată în norma de
stabilire şi sancţionare a contravenţiei, încălcare ce produce efecte juridice.32
Ca urmare a definiţiilor elementelor citate anterior putem constata următoarele trăsături ale
contravenţiei: caracterul antisocial al faptei, caracterul ilicit, vinovăţia, prevederea de către legislaţie
a răspunderii pentru fapta dată. 33 În mod logic, în lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta
nu poate fi calificată drept contravenţie, aceste elemente reprezentînd garantul depistării
contravenţiilor şi sancţionării persoanei vinovate pentru săvîrşirea acestora. Din acest considerent,
acestea vor fi analizate în continuare:
a) Caracterul antisocial al faptei contravenţionale presupune că fapta care a fost savîrşită,
aduce atingere valorilor sociale care sunt ocrotite de legea contravenţională. Potrivit savantului
român Marin Preda, pericolul social se apreciază, în primul rînd, în funcţie de acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului, iar în al doilea rînd, pericolul social vizează o atingere adusă valorilor
sociale. Pe de altă parte, gradul de pericol social al unei fapte este determinat de importanţa
valorilor sociale încălcate prin săvîrşirea contravenţiei.34
Observăm, că cunoaşterea gradului de pericol social al faptei, reprezintă un aspect important
atît pentru legiuitor cît şi pentru cel chemat să aplice legea. Se consideră că odată stabilită
contravenţia, existenţa pericolului social nu mai trebuie dovedită. În mod concret, se va aprecia
gradul de pericol social al faptei de către cel chemat să aplice legea.
b) Caracterul ilicit este o altă trăsătură caracteristică contravenţiei. Contravenţia este o faptă
ilicită, adică o faptă care contravine prevederilor legale. Stabilind sau interzicînd o anumită
conduită, normele juridice urmăresc realizarea sau apărarea unor interese personale sau generale.
Toţi membrii societăţii sunt obligaţi să se conformeze acestor norme, orice acţiune contrară fiind
calificată drept ilicită, iar persoana vinovată va fi sancţionată.
c) Vinovăţia. Ca orice altă faptă ilicită, contravenţia are relevanţă juridică, doar dacă este
săvîrşită cu vinovăţie. În materie contravenţională, prin vinovăţie se înţelege starea de conştiinţă a
făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale prevăzute de legea contravenţională.35

32
Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. –
Chişinău: Elena V.I, 2005, p.150,
33
Guţuleac Victor.Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.P.”Tipografia centrală”, 2009, p.99,
34
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.270,
35
Ţiclea Alexandru. Reglementarea contravenţiilor. Ediţia a II–a, revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina Lex, 2003,
p.8,

16
 Vinovăţia implică un act de conştiinţă, care presupune înţelegerea consecinţelor săvîrşirii
unei fapte sancţionată de lege (factor intelectiv), şi în al doilea rînd, acceptarea şi urmărirea
producerii consecinţelor negative, deci actul de voinţă (factor volitiv). În cazul în care fapta a fost
săvîrşită fără vinovăţie, în stare de iresponsabilitate, în condiţiile extremei necesităţi, legitimei
apărări, constrîngerii fizice şi/sau psihice, riscului întemeiat şi cazului fortuit, nu poate fi vorba
despre o contravenţie.36
d) Răspunderea legal prevăzută. Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic
contravenţional, drept urmare apare o ultimă trăsătură a contravenţiei şi anume prevederea de către
legislaţie a răspunderii pentru fapta dată. În partea specială a Codului contravenţional al Republicii
Moldova sancţiunile tuturor normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale
pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvîrşirea contravenţiilor, legea
contravenţională îşi realizează scopul.
Menţionăm însă, că trăsăturile esenţiale ale contravenţiei oferă doar criteriile generale de
diferenţiere ale acesteia de alte forme ale ilicitului juridic (infracţiuni sau abateri), dar ele nu pot
servi la deosebirea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce compun contravenţia.
De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată sub aspectul conţinutului ei.
Prin conţinutul contravenţiei se înţelege totalitatea elementelor şi trăsăturilor caracteristice,
stabilite în normele de drept contravenţional, de existenţa cărora depinde calificarea faptei ilicite ca
contravenţie.37
În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o importanţă deosebită
o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu
aceste elemente constitutive ale unei anumite contravenţii, respectiv: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă. Drept urmare afirmăm, că pentru a fi în prezenţa unei contravenţii
trebuie ca toate aceste elemente să fie întrunite cumulativ. Lipsa unuia dintre ele determină
inexistenţa contravenţiei şi, implicit, imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.38
Obiect al contravenţiei îl constituie cele mai diverse raporturi sociale, care sunt ocrotite prin
normele de drept. Însă nu toate raporturile reglementate prin norme juridice, sunt ocrotite prin
sancţiuni juridice, astfel în calitate de obiect al contravenţiei administrative, pot fi numai acele
raporturi care sunt ocrotite prin sancţiuni administrativ – contravenţionale. Aşadar, obiectul reflectă
acele valori şi relaţii sociale la care a atentat subiectul. Pentru a stabili mai corect obiectul fiecărei
fapte ilicite, însemnătatea acestuia, pentru a califica obiectiv fiecare faptă şi a alege pedeapsa

36
Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.19-31 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din
16.01.2009,
37
Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Op.cit., p.160,
38
Vedinaş Verginia. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 594,

17
potrivită, este nevoie de o clasificare a obiectului contravenţiei. Obiectul faptei contravenţionale
poate îmbrăca diverse forme: obiect juridic şi obiect material.39
1. Obiectul juridic, la rîndul său, se poate prezenta sub mai multe forme: obiect general,
obiect generic, obiect nemijlocit (specific) şi obiect complex, toate astea vizînd valorile sociale
ocrotite de normele contravenţionale. În literatura de specialitate se afirmă că ar mai exista şi un
obiect juridic multiplu care constă în lezarea mai multor obiecte juridice printr–o singură acţiune şi
care întruneşte elementele constitutive ale unei contravenţii unice.40
2. Obiect material al faptei contravenţionale îl constituie un lucru fizic sau persoana
împotriva căreia se îndreaptă consecinţele negative ale contravenţiei. Acest obiect nu există la orice
tip de contravenţie, ci doar la acele contravenţii, la care valoarea socială ocrotită se exprimă într–o
entitate materială. În cazul contravenţiilor formale, obiectul material nu există, ci doar putem
constata obiectul juridic.
Latura obiectivă constituie acţiunea sau inacţiunea generatoare de urmări socialmente
periculoase sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime, fiind
prevăzută în actul normativ de stabilire şi sancţionare a faptelor considerate contravenţii.41
Ca element al contravenţiei, latura obiectivă este alcătuită din următoarele semne
componente: elementul material (fapta cu pericol social ce se poate manifesta prin acţiune sau
inacţiune); rezultatul periculos (lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei
prin comiterea faptei cu pericol social şi se manifestă prin vătămare efectivă sau stare de pericol);
raportul de cauzalitate (legătura care apare între fapta săvîrşită şi rezultatul social periculos) şi
unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări (condiţiile în care se săvîrşesc unele contravenţii,
care au mai mult un caracter facultativ, stabilirea cărora au importanţă pentru calificarea juridică
corectă a contravenţiilor şi pentru stabilirea unei pedepse adecvate).
Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu noţiunea de subiect al
dreptului contravenţional, deoarece aceasta din urmă formează un tot întreg, iar noţiunea de subiect
al contravenţiei constituie parte componentă a acestuia. Astfel, în dreptul contravenţional, putem
deosebi în calitate de subiect, persoana fizică şi persoana juridică, inclusiv persoana cu funcţii de
răspundere.
Persoana fizică ca subiect al contravenţiei. Subiecţii contravenţiei sunt persoanele trase la
răspundere contravenţională sau contravenientul – subiect activ şi victima – subiect pasiv (doctrina
românească acordă o atenţie deosebită anume subiectului pasiv al contravenţiei).

39
Negruţ Vasilica. Drept administrativ. Ediţie revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p.335,
40
Furdui Sergiu. Drept contravenţional. - Chişinău: Editura Cartier, 2005, p.92,
41
Negruţ Vasilica. Op.cit., p.335,

18
 Subiect activ al contravenţiei reprezintă persoana fizică care săvîrşeşte o faptă prevăzută de
legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. 42 Deci, poate
deveni contravenient persoana fizică care a participat la comiterea unei fapte ilicite în calitate de
autor, instigator sau complice, cu condiţia ca această faptă să fie consumată.
Putem deosebi subiect activ general şi subiect activ special.
Pentru ca o persoană să poată deveni subiect activ general al unei contravenţii, ea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. Vîrsta – făptuitorul trebuie să aibă la momentul săvîrşirii faptei ilicite vîrsta de 18 ani, iar
pentru anumite fapte care sunt prevăzute expres de legea contravenţională, făptuitorul poate avea
între 16 şi 18 ani.
2. Responsabilitatea adică capacitatea persoanei de a judeca caracterul faptelor sale, de a
înţelege semnificaţia lor socială şi de a prevedea consecinţele acestor fapte.
3. Libertatea de acţiune şi de voinţă adică făptuitorul să nu fie supus vreunui tip de
constrîngere (fizică sau psihică) la momentul săvîrşirii faptei contravenţionale.
Subiectul activ special al contravenţiei, pe lîngă condiţiile obligatorii pentru subiectul activ
general, trebuie să întrunească şi o condiţie suplimentară – să aibă o anumită calitate şi anume să fie
o persoană cu funcţie de răspundere (art.16, alin.(6), din Codul Contravenţional al Republicii
Moldova), să fie posesor al permisului de conducere, al permisului de posesor de armă individuală
etc. Anume aici, la categoria de subiect activ special putem atribui şi funcţionarul public, însă cu
privire la contravenţiile săvîrşite în afara serviciului şi fară legătură cu sarcinile de serviciu,
menţionăm că acestea nu sunt supuse regimului juridic al răspunderii administrative a funcţionarilor
publici, deoarece pentru savîrşirea celorlalte contravenţii funcţionarii publici răspund ca orice
persoană fizică.
Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu
material sau moral prin săvîrşirea unei contravenţii. Acesta de obicei reprezintă victima sau
persoana vătămată.
Persoana juridică ca subiect al contravenţiei. Codul contravenţional al RM, stabileşte că
subiect al răspunderii contravenţionale poate fi şi persoana juridică. Art.17, alin.(1) al acestui cod
stipulează că este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor
publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de prezentul cod, pentru contravenţiile săvîrşite
în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de reprezentanţii acestora dacă aceasta
corespunde condiţiilor.

42
Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003, p.124,

19
 Latura subiectivă a contravenţiei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta
săvîrşită şi consecinţele ei. Această trăsătură se referă doar la persoana fizică, în cazul aplicării
sancţiunii contravenţionale, faţă de persoana juridică, acest element al contravenţiei nu poate exista.
Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei, intenţia şi imprudenţa.
Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea
pedepsei contravenţionale.
Legea contravenţională defineşte formele vinovăţiei astfel: contravenţia se consideră
săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod
conştient survenirea acestor urmări, şi respectiv contravenţia se consideră săvîrşită din imprudenţă
dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate,
ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.43
Generalizînd, cu referire la funcţionarul public, putem afirma că contravenţia în noţiunea
generică de faptă antisocială, reprezintă o atingere adusă unor relaţii sociale, care se stabilesc în
sfera activităţii executive a statului, avînd un grad de pericol mediu, fiind prevăzută şi sancţionată
prin norme de drept administrativ şi contravenţonal, iar stabilirea elementelor constitutive ale
contravenţiei are o semnificaţie deosebită deoarece anume aceste elemente stau la baza răspunderii
contravenţionale. De asemenea, acestea constituie criteriul de delimitare a contravenţiei de alte
fapte antisociale (infracţiunea, abaterea disciplinară şi abaterea administrativă). Doar prin stabilirea
acestor elemente se poate efectua o calificare juridică obiectivă a contravenţiei, se poate determina
categoria, gradul de pericol social şi limitele sancţionării acesteia. Totodată constatarea
contravenţiilor este necesară pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei,
apărarea proprietăţii, ordinii publice şi a altor valori ocrotite de legea contravenţională.
Cu titlu de concluzie a acestui capitol, afirmăm că răspunderea contravenţională este o formă
a răspunderii juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui
suport juridic de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei,
în cazul nostru al funcţionarului public, şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor
juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea
contravenţiilor, şi fiind guvernată de principiile diriguitoare menite să garanteze aplicabilitatea
corectă a responsabilităţii contravenţionale.

43
Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.14, alin.(2), (3) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.3-6 din 16.01.2009,

20
1.3 Funcţionarul public - subiect al răspunderii contravenţionale
Personalul angajat în autorităţile administraţiei publice prezintă o deosebită însemnătate,
deoarece activitatea acestora nu este altceva decît ansamblul activităţilor desfăşurate în scopul
realizării serviciilor publice, iar în ultimă instanţă a interesului general. De calitatea activităţii
funcţionarilor publici depinde însăşi calitatea activităţii administraţiei publice în ansamblu.
De multe ori în cadrul exercitării atribuţiilor funcţionarii publici săvîrşesc acţiuni sau
inacţiuni care încalcă legea şi duc la apariţia răspunderii juridice, la baza căreia stă săvîrşirea unor
fapte ilicite, care cad sub incidenţa legii contravenţionale.
Personalul ca parte componentă a unui organ al administraţiei publice, constituie instituţia
care este elementul cel mai important în cadrul acesteia, fiind forţa vie a sistemului din care face
parte. Serviciul public în accepţiunea sa de „corp profesional”44 îşi realizează activitatea şi sarcinile
ce îi revin printr-un personal competent, care trebuie să fie capabil de a reacţiona rapid şi eficient la
dinamica schimbărilor sociale.
Astfel, personalul din serviciul public constituie factorul uman primordial în procesul de
democratizare, în realizarea misiunii şi obiectivelor autorităţilor publice. Totodată personalul şi
statutul juridic al acestuia constituie o garanţie pentru buna funcţionare a serviciilor publice prin
instituirea funcţiilor publice şi a calităţii de funcţionar public pentru persoanele care le exercită.
„Funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe stabilite potrivit legii,
din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent, de
către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale societăţii.”45
Statutul juridic al funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea
funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională. La rîndul său, conceptul de
funcţie publică este strîns legată de noţiunea de activitate desfăşurată de un funcţionar public, numit
într-o funcţie publică, şi de autoritatea publică în care a fost instituită funcţia publică, autoritatea
care este constituită, de regulă de trei elemente: competenţă, mijloace materiale şi personal, iar
acesta din urmă este structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii. Din acestea, numai unele
sunt desemnate ca funcţii publice, iar titularul acestora este funcţionarul public investit în cadrul
unui serviciu public, cu atribuţii stabilite prin lege, prin numire ori alegere, în vederea realizării în
mod continuu şi permanent, a unui interes general. Din cele relatate mai sus reiese că funcţia în
cadrul organelor administraţiei publice poate fi definită ca un ansamblu de atribuţii stabilite prin
44
Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004, p.150,
45
Prisăcaru Valentin I. Tratat de drept administrativ // Citat după: Platon Mihai. Administraţia publică. – Chişinău:
Universul, 2007, p.530,

21
lege sau prin actele juridice emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o
persoană fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are abilitatea legală de a
îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice.46
Pornind de la cele menţionate, în legătură cu funcţia publică, accentul îl vom pune asupra
legalităţii calităţii celor care acţionează în numele administraţiei publice. Astfel, în conformitate cu
legea persoanele fizice care ocupă funcţiile publice din cadrul serviciilor publice, se numesc
funcţionari publici. Deci, funcţionarii publici, constituie personalul serviciului public sau cum
întîlnim în prezent expresia de resurse umane. Aceste resure umane fiind foarte importante pentru
serviciul public, deoarece de profesionalismul şi gradul lor de pregătire depinde în mare parte
eficienta serviciului public.
Funcţionarul public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie de decizie sau de
execuţie din structura unei autorităţi publice.47 El îşi desfăşoară activitatea în baza unui statut, unui
regulament, unei legi care stabileşte drepturile şi obligaţiile acestuia în virtutea îndeplinirii
sarcinilor funcţiei publice.
Profesorul Ion Creangă, cu referire la această noţiune stabileşte 2 sensuri de definire:
În sens larg, prin funcţionar public înţelegem persoana ce deţine în condiţiile legii o funcţie
în organele autorităţilor publice. Acest sens cuprinde toate atribuţiile şi sarcinile pe care le au cei ce
lucrează în organele autorităţilor publice centrale şi locale.
În sens restrîns, noţiunea de funcţionar public determină la modul concret funcţia respectivă
instituită de actul juridic respectiv. Deja în acest sens, persoana ce tinde să ocupe o funcţie publică
trebuie să îndeplinească cerinţele funcţiei pretinse. Cu alte cuvinte, în fiecare caz concret putem
determina noţiunea funcţionarului public concret. Pentru a ocupa o funcţie publică în cadrul
serviciului public, persoana ce tinde a se numi funcţionar public trebuie să corespundă unor
parametri stabiliţi de lege, pentru funcţia concretă, pornind de la ocupaţie, studii, vîrstă, cetăţenie,
cunoaşterea limbii oficiale etc.48
Însă continuarea aceleiaşi idei menţionăm, că nu orice persoană care lucrează în
administraţia de stat face parte din categoria funcţionarilor publici, astfel că persoanele angajate în
organizaţii nestatale vor fi pur şi simplu funcţionari, deoarece aceştia sunt specialişti în economie,
sferă social-culturală şi nu sînt implicaţi în activitatea gestionară de stat, aceasta reprezentînd
diferenţa dintre serviciul public şi celelalte servicii prezente.

46
Negoiţă Alexandru. Drept administrativ // Citat după: Negruţ Vasilica. Drept administrativ. - Bucureşti: Lumina Lex,
2000, p.95,
47
Orlov Maria, Negru Boris. Quo vadis Moldova? Administraţia publică. - Chişinău: F.E.P. „ Tipografia centrală”,
2002, p.87,
48
Creangă Ion. Curs de drept administrativ. Vol.II. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.183,

22
 Drepturile, obligaţiile, îndatoririle şi toate aspectele ce ţin de funcţia publică şi statutul
funcţionarului public sunt reglementate prin Legea cu privire la funcţia publică şi statutul
funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, care defineşte funcţionarul public, persoana fizică
numită într-o funcţie publică.49 Astfel, legea organizează funcţia cu atribuţiile stabilite pentru
aceasta şi oricare persoană care întruneşte condiţiile legii poate aspira la accesul şi exercitarea
funcţiei respective, şi avea calitatea de funcţionar public.
În conformitate cu reglementările acestei legi, funcţionarului public i se instituie registrul şi
dosarul personal, care este completat de serviciul de cadre al autorităţii publice, care conţine
informaţii despre acesta şi despre modalităţile în care acesta îşi exercită atribuţiile, acces la care are
dreptul funcţionarul.
Observăm că resursele umane, alături de celelalte resurse ale serviciului public, joacă un rol
important în cadrul autorităţilor administraţiei publice. Drept urmare, rezultă că un funcţionar public
îndeplineste mai multe roluri (anexa 1) în activitatea sa, care pot fi realizate prin acumularea
cunoştinţelor şi aplicării practice a acestora.
Se înţelege faptul că rolul funcţionarului public se schimbă mereu, ca urmare a schimbărilor
statale, sociale, economice etc. Schimbarea însă, trebuie să decurgă în limitele logicii evoluţiei şi în
dependenţă de interacţiunea celor două noţiuni cardinale: durabilitatea şi flexibilitatea. În această
privinţă scopul este clar: administraţia trebuie să devină maleabilă, fără a pierde nimic din
stabilitatea sa. Este posibil ca dezvoltarea să ducă la divizarea ei în 2 straturi:
- stratul dependent de politică : funcţionari superiori de stat;
- stratul dependent de cercurile largi ale consumatorilor : funcţionari de diferite ranguri.50
Iată de ce este necesar de a asigura succesul muncii funcţionarului, prin înlăturarea
barierelor interioare din structura administraţiei. Afirmăm că calitatea serviciului public depinde de
mijloacele materiale sau financiare, însă în mai mare măsură de potenţialul său uman, adică de
personalul în domeniu, care trebuie să fie cel mai calificat, cel mai competent şi profesionist,
deoarece cum afirma O.Bismark: „Cu legi rele şi funcţionari buni administrarea mai este încă
posibilă, dar cu funcţionari răi nu vor ajuta nici un fel de legi.”
În continuarea acestei idei menţionăm că un sistem de administrare, oricît de bun şi eficient
ar fi, necesită perfecţionare permanentă, dat fiind faptul că viaţa înaintează necontenit noi exigenţe
faţă de organele administraţei publice. Exigenţele noi sunt generate de apariţia firească a
problemelor cauzate, la rîndul lor, de evoluţia permanentă a vieţii sociale şi de progresul societăţii. 51

49
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, art.2 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.18.2008,
50
Platon Mihai. Administraţia publică. - Chişinău: Universul, 2007, p.558,
51
Sîmboteanu Aurel. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. - Chişinău: Museum, 2001, p.15,

23
Aceste exigenţe impunîndu-se anume corpului de funcţionari ce activează în instituţiile publice, în
vederea creării unui proces eficient de administrare a cetăţenilor.
După cum am evidenţiat anterior, unul din mecanismele de bază ale eficientizării activităţii
administraţiei publice este răspunderea funcţionarilor publici asupra sarcinilor de activitate înaintate
de către autoritatea publică. În lupta cu diverse încălcări ale funcţionarilor publici este importantă
nu doar certitudinea aplicărei pedepselor, ci şi preîntîmpinarea lor, inclusiv profilaxia, scop urmărit
de răspunderea juridică în ansamblul.
Răspunderea juridică, în mod tradiţional, este analizată ca o instituţie fundamentală a
dreptului, instituţie care tinde să ocupe centrul dreptului. Ea se regăseşte în fiecare materie, în toate
direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în
domeniul persoanelor sau a familiei, cît şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor şi a
tuturor situaţiilor, răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre.52
Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm are drept scop
preventiv-educativ, cît şi sancţionar, înţelegînd prin acest ultim aspect şi caracterul reparator în
cazul în care s-au produs daune materiale şi/ori morale. Prin oricare dintre formele răspunderii se
restabileşte ordinea încălcată ca urmare a săvîrşirii faptei ilicite, iar aplicarea sancţiunii şi stabilirea
despăgubirii îl face pe autorul faptei să conştientizeze consecinţele faptei săvîrşite şi să nu mai
săvîrşească astfel de fapte.53 Funcţionarul public avînd datoria de a avea un interes pentru
sadisfacerea necesităţilor cetăţenilor, adică un interes public, ce cere responsabilitate, transparenţă,
integritate, fidelitate şi bună- credinţă,54 nu ar trebui să săvîrşească abateri disciplinare ce ar duce la
răspunderea acestuia.
Răspunderea juridică nu are în vedere doar omul social, ci şi colectivităţile şi unităţile
economico-sociale, prin cei care îi conduc şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor, şi însuşi statul,
răspunderea fiecăreia din cele trei puteri ale statului, cu toate instiuţiile existente şi funcţionarii
acestora. În urma stabilirii că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice
administrative, vom stabili că răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici reprezintă o
formă a răspunderii sociale particularizată prin faptul că intervine în urma încălcării normelor
contravenţionale.
Elementul esenţial în antrenarea acestei răspunderi este săvîrşirea de către funcţionarul
public a unui fapt illicit - contravenţia, a unei conduite contrare reglementărilor Codului
contravenţional de către personalul din cadrul autorităţilor administraţiei publice. Acestă răspundere

52
Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.255,
53
Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion . Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.294,
54
Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. //Administraţie publică- Revista metodico-
ştiinţifică trimestrială nr. 2-3 (66-67) aprilie-septembrie 2010. - Chişinău: Universul, 2010, p.30,

24
este un mecanism extraordinar care reglează pulsul societăţii, menţinîndu-l în limitele normalului
sau restabilind normalitatea,55 alături de celelalte forme de răspundere caracteristice funcţionarului
public. Prin urmare, putem defini răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici drept acea
formă a răspunderii administrative ce constă în complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care se
nasc ca urmare a săvîrşirii unor contravenţii şi care constituie cadrul în care se realizează sancţiunile
contravenţionale menite să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate.
Observăm că funcţionarul public poate fi subiect al răspunderii contravenţionale, ca urmare
a săvîrşirii unei contravenţii în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu neexercitarea acesteia.
Prin urmare contravenţia săvîrşită în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu aceasta constituie
temeiul răspunderii contravenţionale a funcţionarului public.
În concluzie, considerăm că instituţia răspunderii contravenţionale a funcţionarului public
este una pe cît de complexă, pe atît de necesară, deoarece prin intermediul acesteia sunt stabilite
nişte forme legale de constrîngere a funcţionarului public în modul corespunzător încălcărilor
săvîrşite de ei, şi duce la stabilirea echilibrului social şi pedepsirea celor vinovaţi, în funcţie de
contravenţia săvîrşită. Astfel, prin intermediul răspunderii juridice în general, dar şi a celei
contravenţionale în mod particular aplicabile funcţionarului public, se încearcă de a crea un corp de
funcţionari publici profesionişti, responsabili, loiali autorităţii publice şi societăţii, care prin
comportamentul lor atît în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cît şi în afara acestuia să fie corecţi
în acţiuni şi să respecte reglementările legale.

CAPITOLUL II: SPECIFICUL RĂSPUNDERII CONTRAVENŢIONALE A

FUNCŢIONARILOR PUBLICI

55
Zaharia T. Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor I., Alexandrescu Tudor. Drept administrativ. - Iaşi:
Junimea, 2002, p.354,

25
 De multe ori în cadrul exercitării atribuţiilor specifice funcţiei publice deţinute, funcţionarii
publici săvîrşesc acţiuni sau inacţiuni care contravin unor reglementări legale, care în rezultat duc la
apariţia răspunderii juridice, la baza căreia stă săvîrşirea unor fapte ilicite, care în cazul cercetării
noastre cad sub incidenţa legii contravenţionale, pe care le vom analiza în acest capitol, împreună
cu determinarea şi studiul sancţiunilor aplicabile funcţionarului pentru săvîrşirea contravenţiilor.
Totodată pentru a asigura obiectivitatea şi corectitudine procedurii de sancţionare a
funcţionarilor publici, se ţine cont şi de unele condiţii atenuante, cunoscute sub formă de cauze care
înlătură caracterul contravenţional, care au impus funcţionarul să acţioneze într-un mod ilicit, care
de asemenea vor fi analizate de noi în cadrul acestui capitol.

2.1 Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii contravenţionale
Răspunderea contravenţională o regăsim reglementată în Codul Contravenţional al
Republicii Moldova, care menţionează la art.16, alin.(6) că „Persoana cu funcţie de răspundere
(persoana căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, autoritate publică centrală sau
locală, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin lege, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţiilor publice sau a
acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice sau economice) este pasibilă de răspundere
contravenţională pentru săvîrşirea unei fapte prevăzute de prezentul cod” 56. În cadrul aceluiaşi
articol, sunt menţionate cazurile în care funcţionarii publici sunt traşi la răspundere
contravenţională, şi anume: folosirea intenţionată a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu,
depăşirea vădită a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, precum şi neîndeplinirea sau
îndeplinrea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, iar la art.32 fiind menţionate sancţiunile
contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici ca măsuri de constrîngere statală şi reeducare ce se
aplică în numele legii persoanei ce a săvîrşit o contravenţie.
În acest context facem trimitere la capitolul XVI din Codul Contravenţional al Republicii
Moldova, care stabilişte în mod expres contravenţiile care pot fi săvîrşite de funcţionarii publici în
exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care afectează activitatea autorităţilor publice.
Astfel, funcţionarii publici răspund contravenţional pentru abuzul de putere sau abuzul de
serviciu, ceea ce semnifică folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine
intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, 57

56
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
3-6, din 16.01.2009,
57
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.312 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

26
cu condiţia ca acestă faptă ilicită să nu întrunească elementele constitutive ale infracţiunii, adică să
aibă un pericol social cu efect mai redus, deoarece cunoaştem că legislaţia penală de asemenea
prevede această faptă ca temei de atragere la răspundere penală a funcţionarului public, dar în alte
condiţii decît legea contravenţională. Cu privire la acestă faptă, specificăm că în conformitate cu
reglementările legale funcţionarului public îi este aplicată sanţiunea contravenţională, doar în cazul
săvîrşirii cu intenţie a abuzului de putere sau de serviciu, respectiv, în cazul în care autorul ei a
acţionat cu vinovăţie. Indiferent de formele pe care le îmbracă, vinovăţia reprezintă o atitudine a
subiectului activ al faptei faţă de ilicitul comis şi urmările pe care acesta le are sau ar putea să le
aibă. Ea relevă faptul că subiectul de drept (cu excepţia neglijenţei) este conştient că fapta sa este
contrară legii, că ea produce anumite urmări periculoase pentru societate şi, dar totuşi el o comite.
În acest caz, ca şi în cazul infracţiunii, vinovăţia constituie latura subiectivă a contravenţiei.58
Observăm, că vinovăţia este atitudinea psihică a unui funcţionar public faţă de fapta ilicită
săvîrşită de acesta, precum şi faţă de urmările acestei fapte. În situaţia în care funcţionarul public
prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea faptei, avem de a face cu
intenţia directă, iar cînd producerea urmărilor a fost numai admisă, acceptată, intenţia este indirectă,
dar în ambele cazuri ea poate atrage răspunderea contravenţională a acestuia, dacă a fost săvîrşit
orice acţiune de abuz de putere sau abuz de serviciu
Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, reprezintă altă contravenţie ce poate
fi săvîrşită de funcţionarii publici, care prevede că săvîrşirea unei acţiuni care depăşeşte în mod
vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege şi care contravine intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, şi care de asemenea nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii,59 constituie o faptă a funcţionarilor publici ce
cade sub incidenţa legii contravenţionale.
Pe baza acestor reglementări remarcăm că acţiunea constituie cea mai frecventă modalitate
de realizare a conduitei ilicite. În cazul în care un funcţionar public proferează injurii la adresa unui
cetăţean, acesta are o conduită ilicită exprimată printr-o acţiune. Acţiunea este voinţa conştientă,
exteriorizată a omului, mişcarea lui voluntară către un scop, încălcarea unei norme de drept cu
caracter prohibitiv. De exemplu, atunci cînd se încheie un act fără să se respecte condiţiile legii,
funcţionarul public atentează la cinstea, onoarea şi integritatea corporală a cetăţeanului, prin
comiterea unei fapte pe care norma juridică o interzice. 60 Observăm că excesul de putere sau

58
Vedinaş Verginia.Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 600,
59
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.313 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,
60
Pogoneţ Galina. Op. cit., p. 85,

27
depăşirea atribuţiilor de serviciu apar doar ca urmare a săvîrşirii unei acţiuni, inacţiunea fiind
inoportună şi imposibilă de a fi realizată în acest caz.
Cu referire la acestă faptă ilicită contravenţională, completăm menţionînd că presupune nişte
implicaţii legale, care i-au forma concretă al unor acţiuni, şi anume: protecţionismul, nedeclararea
conflictului de interese şi excesul de putere privind actele permisive.
Protecţionismul, vizează sprijinul la soluţionarea problemelor persoanelor fizice sau juridice
neprevăzut de actele normative, indiferent de motive, care nu conţin elemente de infracţiune,
acordat în exerciţiul funcţiunii de către persoana care activează în cadrul unei autorităţi publice,
instituţii publice, întreprinderi de stat sau municipale, ori în cadrul unei societăţi comerciale cu
61
capital de stat majoritar În opinia noastră, protecţionismul poate viza fie un interes propriu direct
funcţionarului public care activează în toate instituţiile enumerate mai sus pentru a obţine un avantaj
personal sau pentru membrii familiei, rude, prieteni, fie un interes propriu indirect, prin obţinearea
unor avantaje în urma soluţionării problemelor unor persoane fizice sau juridice care sunt străine
funcţionarului public, de cele mai dese ori de ordin material.
Nedeclararea conflictului de interese de către persoana care activează în cadrul unei
autorităţi publice, instituţii publice, întreprinderi de stat sau municipale ori în cadrul unei societăţi
comerciale cu capital majoritar de stat, reprezintă o altă formă a excesului de putere sau depăşirii
atribuţiilor de serviciu. În acest context observăm că funcţionarul public este obligat să informeze
imediat, dar nu mai tîrziu de trei zile de la data constatării, în scris, şeful ierarhic sau organul
ierarhic superior despre interesul, al său ori al persoanelor apropiate, legat de decizia pe care trebuie
să o ia personal sau la luarea căreia trebuie să participe, ori de acţiunea pe care trebuie să o
întreprindă în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu sau despre calitatea, a sa ori a persoanelor
apropiate, de fondator, acţionar, asociat, membru al consiliului de administraţie, membru al
comisiei de control sau de revizie a unei persoane juridice (comerciale sau necomerciale), dacă
această persoană juridică a primit de la organizaţia publică în care activează bunuri, inclusiv
mijloace băneşti, credite garantate de stat ori de autoritatea administraţiei publice locale sau o
comandă de achiziţie publică,62 în caz contrar prin neexecutarea acestor reglementări funcţionarul
public este tras la răspundere contravenţională, după cum am menţionat iniţial fiindu-i aplicată
sancţiunea prevăzută de legea contravenţională. Remarcăm că prin această faptă contravenţională se
urmăreşte scopul respectării interesul general al societăţii, ca persoanele care deţin funcţii publice să

61
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.313 1 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,
62
Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, art.9, alin.(1) // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008,

28
ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii imparţiale şi legitime, satisfăcînd interesul
public şi nu realizînd interesele personale, servind societatea.
În ceea ce priveşte excesul de putere privind actele permisive, atunci acesta se referă
nemijlocit la tergiversarea nemotivată şi/sau depăşirea perioadei de timp stabilite pentru eliberarea
actului permisiv, precum şi eliberarea actului permisiv pe un termen de valabilitate mai mic decît
termenul prevăzut de Nomenclatorul actelor permisive, precum şi cererea de a deţine şi/sau
eliberarea unui act permisiv care nu este inclus în Nomenclatorul actelor permisive, stabilirea şi/sau
aplicarea unei plăţi pentru eliberarea actului permisiv într-un cuantum mai mare decît plata
prevăzută de Nomenclatorul actelor permisive, refuzul nemotivat de eliberare a actului permisiv,
invocarea şi aplicarea unor cerinţe şi proceduri de eliberare a actelor permisive care nu corespund
legii, precum şi retragerea nemotivată a actului permisiv.63
Avînd la bază aceste prevederi legale, vom specifica că prin act permisiv se înţelege un
document sau înscris constatator, prin care autoritatea emitentă constată unele fapte juridice şi/sau
învesteşte solicitantul cu o serie de drepturi şi obligaţii pentru iniţierea, desfăşurarea şi/sau încetarea
unor activităţii sau a unor acţiuni aferente acestei activităţi. Actul permisiv avînd formă de:
autorizaţie, permis, certificat, aviz, aprobare, coordonare, brevet, de atestat de calificare. De
asemenea cu titlu de specificare remarcăm că prin Nomenclatorul actelor permisive se are în vedere
listă oficială a actelor permisive, stabilită de lege, în care se specifică termenul lor de valabilitate,
taxa ce urmează a fi încasată, precum şi autorităţile emitente abilitate cu dreptul de eliberare a
acestor acte.64
Această faptă prevăzută de Codul contravenţional are scopul de a disciplina funcţionarul
public şi de al determina să acţioneze în mod obiectiv, evitînd orice abuz legat de actele permisive,
garantînd eliberarea lor în baza condiţiilor legale prevăzute. Ţinînd cont de cele identificate şi
analizate mai sus, generalizăm prin a menţiona că excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de
serviciu, împreună cu cele trei forme prevăzute de legea contravenţională, reprezintă fapte ilicite
pentru săvîrşirea cărora, în cazul în care nu întrunesc elementele infracţiunii, li se aplică sancţiuni
contravenţionale specifice.
O altă faptă care determină apariţia răspunderii contravenţionale pentru funcţionarul public
se referă la tăinuirea unui act de corupţie ori a unui act conex acestuia sau neluarea măsurilor de
rigoare, faţă de funcţionarii din subordine care au săvîrşit astfel de acţiuni, şi totodată nesigurarea
măsurilor de protecţie a funcţionarului public care informează cu bună-credinţă despre comiterea

63
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.313 3 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,
64
Legea Republicii Moldova nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător,
art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-175 din 14.10.2011,

29
actelor de corupţie şi a celor conexe, a faptelor de comportament corupţional, despre nerespectarea
regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii şi despre încălcarea obligaţiilor legale
privind conflictul de interese.65
Cu referire la acestă contravenţie, vom specifica în mod necesar că prin act de coruţie, se are
în vedere coruperea activă, coruperea pasivă, traficul de influenţă, luarea de mită, darea de mită,
primirea de recompensă ilicită, iar ca acte conexe de corupţie se prevede abuzul de putere sau
abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, legalizarea veniturilor
obţinute din acte de corupţie, împiedicarea înfăptuirii justiţiei, însuşirea de bunuri, cauzarea de
daune materiale prin înşelăciune sau prin abuz de încredere, distrugerea sau deteriorarea de bunuri,
protecţionismul şi falsificarea rezultatelor votării.66
De asemenea, menţionăm că în statele postsovietice, de rînd cu formele tradiţionale de
mituire a persoanelor oficiale, sunt folosite şi altele noi: achitarea călătoriilor peste hotare, credite
avantajoase, oferirea diverselor servicii, funcţii înalt plătite după eliberarea din aparatul de stat,
includerea în componenţa consiliilor structurilor comerciale ori în calitate de cofondatori.67
Observăm, conform acestor reglementări că funcţionarii publici care i-au cunoştinţă de un
act de corupţie sau un act conex, trebuie să informeze superiorul sau organele abilitate în acest sens,
fiindui asigurată protecţia, toate aceste acţiuni, împreună cu prevederea lor de către Codul
contravenţional au drept scop de a disciplina funcţionarul şi de a omite orice forme de influenţare a
acestuia în luarea deciziilor, asigurînd imparţialitatea, corectitudinea, respectarea normelor legale şi
a interesului public în activităţile desfăşurate.
Următoarea faptă ilicită a funcţionarului public care cade sub incidenţa legii
contravenţionale la care vom face trimitere, este strîns legată de cea anterioară analizată şi prevede
primirea de recomensă nelegitimă sau de folos material,68 în exerciţiul funcţiunii, care nu este
altceva decît un act de corupţie direct săvîrşit de funcţionarul public care este în contradicţe cu rolul
funcţionarului public, de a se afla în serviciul cetăţeanului.
Ţinînd cont de contextul dat apelăm la normele legale care stabilesc interdicţia pentru
funcţionarul public de a solicita sau a accepta cadouri servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt
avantaj, destinate personal acestuia sau familiei sale, stabilind în acelaşi timp excepţia în cazul

65
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.314, art.3141 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,
66
Legea Republicii Moldova nr.90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, art.16 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 103-105 din 13.06.2008,
67
Borşevski Andrei, Istrati Andrei. Bazele de contracarare a corupţiei. Recomandării metodice. – Chişinău: Pontos,
2008, p.28,
68
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.315 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

30
cadourilor simbolice, celor oferite din politeţe sau primite cu prilejul anumitor acţiuni de protocol şi
a căror valoare nu depăşeşte limitele stabilite de Guvern.69
Totodată, pentru a evita aplicarea sancţiunii contravenţionale pentru primirea de recompensă
nelegitimă sau de folos material, funcţionarul public trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi
asigura protecţia, prevăzute nemijlocit de lege, şi anume:
1. să refuze avantajul necuvenit, acesta nu trebuie acceptat pentru a fi folosit ca probă;
2. să se asigure cu martori, inclusiv dintre colegii de serviciu;
3. să înscrie detaliat aceste acţiuni într-un registru special;
4. să raporteze imediat această tentativă autorităţilor competente;
5. să-şi desfăşoare activitatea corespunzător, în special cea pentru care i s-a oferit avantajul
necuvenit.70
Drept urmare, cu referire la această faptă prevăzută de legea contravenţională, conchidem că
urmăreşte prestarea unor servicii publice şi realizarea activităţilor administrative în modul cel mai
corect şi legal posibil acordate beneficiarilor, iar pentru a evita răspunderea contravenţională pe
baza săvîrşirii acestei contravenţii funcţionarului public nu-i rămîine decît să respecte normele
legale din domeniu.
Vom mai identifica următoarele fapte ale funcţionarului public care cad sub incidenţa legii
contravenţionale şi sunt pasibile de răspundere contravenţională, conform aceluiaşi capitol din
Codul contravenţional: neîndeplinirea cerinţelor legitime ale deputatului în Parlament (art.316);
neexecutarea obligaţiilor prevăzute de Codul de executare (319); încălcarea modului de folosire a
simbolurilor de stat (art.322); divulgarea datelor despre măsurile de securitate (art.325); încălcarea
regulilor de păstrare, de completare, de evidenţă şi de folosire a documentelor de arhivă (art.328);
încălcarea termenelor de declarare a veniturilor şi a proprietăţii sau a intereselor personale
(art.3302); alte fapte prevăzute în cadrul acestui capitol al Codului contravenţional.
Referindu-ne la contravenţiile ce pot constitui temei de atragere la răspundere
contravenţională a funcţionarilor publici, menţionăm că şi alte capitole din Codul contravenţional,
prevăd fapte ilicite ce constituie temei al sancţionării contravenţionale a funcţionarilor publici. Din
aceste considerente, vom viza în mod obligator capitolul VI, care prevede contravenţiile ce
atentează la drepturile politice, de muncă şi la alte drepturi constituţionale ale persoanei fizice, unde
subiecţi ai răspunderii contravenţionale, în cazul comiterii cu vinovăţie a faptelor ilicite încadrate în
acest capitol sînt şi persoanele cu funcţie de răspundere (art.47, 49, 52, 55, 56, 57 etc.); capitolul
VII ce stabileşte contravenţiile ce atentează la sănătatea populaţiei, sănătatea persoanei, la starea
69
Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, art.23, alin.(1), (2), (3) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008,
70
Ibidem, art.23, alin.(5),

31
sanitar-epidemiologică, şi unde persoanele cu funcţie de răspundere pot fi subiecte a răspunderii
contravenţionale în condiţiile prevăzute (art.79, 80, 81, 82, 83, 84, 86, 87, 90, 91); capitolul VIII
privind contravenţiile ce atentează la drepturile reale, conform cărora persoana cu funcţii de
răspundere, de asemenea, poate fi subiect al răspunderii (art.92, 95, 96, 97, 100, 102; art. 107 alin.
(1), (2)); şi capitolul IX, contravenţii în domeniul protecţiei mediului, unde funcţionarul public
răspunde conform legii, la fel ca şi în cazul celorlalte tipuri de fapte contravenţionale prevăzute în
cod care pot fi aplicate funcţionarului public în calitate de subiect al răspunderii contravenţionale şi
care pot fi săvîrşite de acesta în exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor de serviciu.
Este necesar de remarcat că în lipsa condiţiilor speciale prevăzute pentru funcţionarii
publici, în cazul în care aceştia sunt vinovaţi de săvîrşirea unei contravenţii, ei răspund conform
dispoziţiilor generale a legii contraveţionale.
Generalizăm, prin a menţiona că Codul contravenţional stabileşte în mod expres faptele
săvîrşite de funcţionarii publici care cad sub incidenţa reglementărilor din domeniu, reieşind din
calitatea specială a acestor subiecţi ai răspunderii contravenţionale şi din atribuţiile de serviciu
exercitate, în toate celelalte cazuri funcţionarii publici răspund ca orice persoană fizică.

2.2 Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională

a funcţionarilor publici
Codul Contravenţional al Republicii Moldova, după cum am mai menţionat, stipulează
expres trăsăturile esenţiale pe care trebuie să le întrunească o faptă, săvîrşită de către o persoană,
pentru ca aceasta să aiba caracter contravenţional, şi condiţiile pe care aceasta trebuie să le
întrunească ca să poată fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Prezenţa acestor trăsături este strict
obligatorie, iar absenţa oricărei din ele conduce la excluderea caracterului contravenţional al faptei,
iar ca urmare duce şi la dispariţia răspunderii contravenţionale.
În acest context, facem din nou referire la unul din principiile răspunderii contravenţionale –
inevitabilităţii răspunderii şi a pedepsei contravenţionale – care prevede că sancţionarea
contravenţională a persoanei vinovate pentru comiterea unei contravenţii este obligatorie, însă cu
unele excepţii prevăzute de legislaţie. În acest sens apare un element component al răspunderii
juridice în general, şi în cazul celei contravenţionale în special, ce constă în cauzele care înlătură
caracterul contravenţional al faptei săvîrşite.

32
 Astfel, cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele stări,
împrejurări, situaţii, cazuri, condiţii prevăzute de lege a căror existenţă în timpul comiterii faptei
face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale contravenţiei.71
Cu privire la aceste cauze, menţionăm că în doctrina administrativă, diferiţi autori prevăd
diferite cauze. În acest sens, Ion Corbeanu evidenţiază următoarele cauze: legitima apărare, cazul
fortuit, starea de extremă necesitate, constîngearea fizică şi psihică, beţia involuntară completă,
eroarea de fapt, iresponsabilitatea, infirmitatea, minoritatea, ordinul autorităţii ierarhice, acordul
unităţii şi prescripţia, care după cum susţine autorul este de 6 luni, pentru aplicarea amenzii
contravenţionale, şi în cazul contravenţiei continue, începe să decurgă de la data constatării faptei.72
Eroarea de fapt, beţia accidental, voluntară, completă, ocazională şi cronică, legitima
apărare, starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică şi psihică, cazul fortuit, iresponsabilitatea,
infirmitatea şi minoritate, în opinia lui Mircea Preda sînt toate cauzele care înlătură caracterul
contravenţional al faptei,73 iar cu referire la autorii autohtoni vom face referire la juristul Ion
Creangă, care enumeră următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei: extrema
necesitate, legitima apărare, iresponsabilitatea, constrîngerea fizică şi psihică, eroarea de fapt,
infirmitatea, cazul fortuit şi beţia accidentală completă.74
Astfel, observăm că în unele cazuri distincte răspunderea contravenţională şi caracterul
contravenţional al faptei pot fi înlăturate, avînd la bază condiţii obiective, care dacă nu ar fi
intervenit, subiectul nu ar fi săvîrşit abaterea contravenţională respectivă
Ca urmare a acestor categorii de cauze, ne vom referi nemijlocit la cele care înlătură
caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, prevăzute în art.19 din Codul
contravenţional al Republicii Moldova, şi anume: starea de iresponsabilitate; legitima apărare;
starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică şi/sau psihică; riscul întemeiat şi cazul fortuit.
Bazîndu-ne pe prevederile legale, vom analiza succint fiecare dintre cauze, prima dintre care
fiind starea de iresponsabilitate, care prevede că “este în stare de iresponsabilitate persoana care
săvîrşeşte o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a conştientiza sau de a dirija acţiunile sale din
cauza unei boli psihice cronice, unei tulburari temporare a activităţii psihice, a alienării mintale sau
a unei alte stări psihice patologice.”75
Astfel, iresponsabilitate înseamnă incapacitatea unor persoane de a-şi da seama de sensul şi
de urmările faptelor lor sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvîrşirii acţiunii sau

71
Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.99,
72
Corbeanu Ion. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p.201,
73
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex,2002, p.279,
74
Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.315,
75
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.20 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

33
incţiunii ilicite. Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională,
întemeiată pe lipsa de vinovăţie din partea persoanei care a săvîrşit contravenţia. Această stare de
incapacitate poate fi constatată numai pe cale medicală, medicii specialişti fiind cei care se pronunţă
asupra capacităţii persoanei de a-şi dirija acţiunile sau incţiunile în împrejurări concrete. Nu trebuie
să confundăm iresponsabilitatea cu starea de afect, care este considerată drept circumstanţă
atenuantă, la care poate ajunge şi o persoană perfect sănătoasă sub aspect psihic.76
Remarcăm că pentru iresponsabilitate se cer întrunite, cumulativ, patru condiţii: să existe
starea de incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să nu-şi poată da seama de acţiunile
(inacţiunile) sale sau să nu le poată stăpîni; incapacitatea psihică să existe la momentul săvîrşirii
contravenţiei, cît şi la momentul aplicării sancţiunii contravenţionale; starea de incapacitate psihică
să fie determinată de alienaţie mintală sau de alte anomalii care nu permit receptivitate psihică şi o
ultimă condiţie prevede ca fapta comisă să fie prevăzută de legea contravenţională.77
Menţionăm cu referire la funcţionarii publici care se află într-o situaţie de iresponsabilitate,
că în momentul săvîrşirii faptei ilicite, aceştia nu conştientizează pericolul social al acesteia,
respective nu sunt receptivi la ameninţarea sancţiunilor contravenţionale, iar teama de sancţionare
nu are influenţă asupra comportării lor, motiv pentru care săvîrşesc faptele ilicite contravenţionale.
Legitima apărare este o altă cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei.
Trăsătura esenţială care lipseşte fapta săvîrşită în stare de legitimă apărare este vinovăţia, lipsa
căreia duce la absenţa pericolului social necesar pentru existenţa contravenţiei.
Legea contravenţională consideră că fapta a fost săvîrşită în legitimă apărare, numai dacă
sunt îndeplinite următoarele cerinţe: să existe un atac care să provină din partea unei persoane fizice
responsabile; atacul să fie material, respectiv, să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau
verbală susceptibile a fi percepute pe cale senzorială; atacul să fie direct, adică să provină din partea
celui împotriva căruia se îndreaptă riposta persoanei în stare de legitimă apărare; atacul să fie
imediat, adică în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se produce; să fie injust, adică să se
realizeze printr-un fapt ilicit; atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale ori
împotriva unui interes obştesc; să fie periculos, adică să pună în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori un interes public, în sensul că produce urmări ireparabile sau greu de remediat;
riposta să fie necesară, înţelegînd prin aceasta că finalitatea actelor de apărare urmăreşte înlăturarea
atacului; riposta să fie spontană.78
Deci, în legitimă apărare apare funcţionarul public care săvîrşeşte fapte pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unei interes
76
Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: E.F.-P. “Tipografia centrală”, 2009, p.118,
77
Furdui Sergiu. Dreptul contravenţional. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, p. 101,
78
Creangă Ion. Op. cit., p. 317,

34
public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public şi dacă în
aceste cazuri n-au fost depăşite limitele legitimei apărări.
O altă condiţie ce înlătură răspunderea juridică a funcţionarilor publici este starea de
extremă necesitate, care există atunci cînd funcţionarul public, pentru a-şi apăra propria viaţă în faţa
unui pericol imitent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei
persoane, pentru apărarea bunurilor sale, atunci cînd în mod natural nu există altă soluţie.
Starea de necesitate, spre deosebire de legitima apărare, priveşte un pericol creat de diferite
întîmplări sau evenimente neprevăzute, cum ar fi un cutremur, o inundaţie, un incediu etc. iar
funcţionarul public trebuie să acţioneze ilicit. În acest caz pericolul trebuie să îndeplinească
cumulativ, următoarele condiţii: să fie imitent (pe punctul de a produce un rău); să fie îndreptat
contra unei valori sociale ocrotite de lege (viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altora sau
un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc), avîndu-se în vedere atunci cînd ne
referim la un bun, natura, destinaţia, raritatea, valoarea şi indispensabilitatea sa, dar şi diferenţa de
valoare dintre bunul salvat şi bunul distrus sau deterioarat în urma acţiunii de salvare; să fie
inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat altfel, justificînd în acest fel fapta săvîrşită în scop de
salvare, ţinînd seama de împrejurările concrete în care sa ivit pericolul şi starea psihologică a
persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.79
Menţionăm cu privire la această cauză, că dacă funcţionarul public care în momentul
săvîrşirii faptei, şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat, fapta nu se consideră comisă în stare de necesitate. De
remarcat este şi faptul că, de regulă, starea de necesitate înlătură numai caracterul contravenţional al
faptei, nu şi consecinţele juridice de altă natură.
O altă condiţie ce înlătură răspunderea funcţionarilor publici este constrîngerea fizică şi
psihică. Autorii din domeniu consideră că nu este considerată fapta săvîrşită de o persoană, în cazul
în care au fost exercitate asupra făptuitorului presiuni, acţiuni coercitive spre a-l obliga să
săvîrşească contravenţia, deoarece funcţionarul public pus într-o asemenea situaţie nu-şi mai
dirijează singur voinţa, făcînd-ul în acest fel nevinovat pentru fapta săvîrşită.
Constrîngerea se poate realiza fie sub aspect fizic, făptuitorul neputînd rezista acesteia, fie
sub aspect moral, prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altei persoane, ce nu
putea fi înlăturat în alt mod decît prin săvîrşirea contravenţiei. Constrîngerea fizică trebuie să existe
sub forma unei forţe străine, ca să exercite o constrîngere asupra fizicului celui ce se consideră
constrîns, iar acesta să se afle în situaţia de a nu putea reacţiona sau opune rezistenţă., iar

79
Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Drept administrativ. - Iaşi: Junimea,
2002, p. 363,

35
constîngerea morală trebuie să evidenţieze faptul că s-a acţionat asupra psihicului persoanei în
cauză, prin ameninţare, aceeasta fiind expusă la un pericol grav, care a produs asupra sa o puternică
temere (frică) ce a determinat-o să săvîrşească fapta contravenţională, pericolul neputînd fi înlăturat
în alt mod (denunţarea în timp util, chemarea altor persoane în ajutor etc.).80
Menţionăm, că între răul cu care se ameninţă şi consecinţa săvărşirii contravenţiei trebuie să
existe o anumită proporţie, în sensul că valoarea socială vătămată prin săvîrşirea contravenţiei, în
cazul nostru de către funcţionarul public, să nu fie mai mare decît valoarea socială ocrotită prin acea
faptă.
Riscul întemeiat, reprezintă o altă condiţie care exonerează funcţionarii publici de
răspunderea contravenţională şi înlătură caracterul contravenţional al faptei, presupunînd o acţiune
cu posibile consecinţe dăunătoare şi în privinţa căruia Codul contravenţional, în art.24 prevede că
“nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.”
Tot în acelaşi articol se menţionează că riscul se v-a considera întemeiat numai în cazul în
care scopul socialmente util nu putea fi atins fară acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc, iar persoana
care a riscat, a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de
legea contraventională. Drept urmare considerăm că v-a înlătura caracterul contravenţional al faptei
şi răspunderea contravenţională doar acea acţiune (inacţiune), autorul căreia nu a găsit altă
modalitate de a atinge scopul socialmente util.
Ultima condiţie ce înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională este cazul fortuit, care există atunci cînd acţiunea sau inacţiunea funcţionarului
public are loc datorită unor împrejurări străine neprevăzute, neaşteptate (forţa majoră), adică
acţiunile au fost întreprinse la intervenţia unei împrejurări ce în condiţiile concrete nu putea fi
prevăzută sau înlăturată.81
După cum menţionează şi alţi autori, cazul fortuit poate fi pus în discuţie atunci cînd
acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public a produs un rezultat neurmărit şi neacceptat de acesta
şi ca urmare a unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazurile fortuite cel mai adesea întîlnite
sunt fenomenele naturii, accidentele tehnice, schimbările bruşte intervenite în starea de sănătate a
funcţionarului public, însă momentul producerii rămîne neprevăzut, cel puţin la nivelul ştiinţei
actuale. Totodată, între împrejurarea fortuită şi rezultatul acţiunii sau inacţiunii funcţionarului
public, este necesar să existe o legătură de cauzalitate, adică împrejurarea fortuită să fi contribuit la
producerea rezultatului neprevăzut al faptei. În aceste condiţii, funcţionarul public este exonerat de

80
Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Op.cit., p.364,
81
Creangă Ion. Op. cit., p.319,

36
răspundere, deoarece nu a avut posibilitatea să prevadă factorul extern care a determinat producerea
rezultatului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public nu a prevăzut rezultatul, care putea fi
prevăzut în mod obişnuit de orice persoană.
În aceiaşi ordine de idei, cu privire la cauzele care înlătură caracterul contravenţional al
faptei şi răspunderea contravenţională, încheiem prin a menţiona că aceastea prevăd nişte situaţii
concrete, stări şi condiţii care prin ele însele au presupus săvîrşirea unei contravenţii. Bazîndu-ne pe
aceată ideie, ne dăm seama că nu ar fi uman ca legea să nu admită posibilitatea apărării şi deci
exonerării de răspunderea contravenţională pentru o faptă săvîrşită ca urmare a unor condiţii
obiective neprevăzute, dar care în acelaşi timp trebuie aplicate şi utilizate cu cel mai înalt grad de
corectitudine şi oportunitate.
Cu titlu de concluzie, afirmăm că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii
juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui suport juridic
de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă
prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia
contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea contavenţiilor şi fiind guvernată de principii diriguitoare
menite să garanteze aplicabilitatea corectă a responsabilităţii contravenţionale.

2.3 Sancţiunile contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici

Răspunderea administrativă intervine atunci cînd, în timpul executării funcţiei sale,
funcţionarul public săvîrşeşte o contravenţie administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte
defectuos una sau mai multe sarcini. Această răspundere se angajează fie prin adoptarea ori
emiterea de acte administrative prin care se vatămă drepturile, recunoscute de lege, ale
particularilor, fie prin neemiterea unor acte în termenul prevăzut de lege, fie prin săvîrşirea de fapte
administrative ilicite prevăzute şi sancţionate de actele normative prevăzute de lege. Apare în acest
context, noţiunea de sancţiune administrativă aplicabilă funcţionarului public.
Menţionăm, cu referire la răspunderea contravenţională ca formă a celei administrative, că
numărul prea mare de sancţiuni nu contribuie în mod inevitabil la eficienţa acesteai şi în general la
eficienţa activităţii sistemului administrativ, dat fiind faptul, că unele din ele produc un efect
minimal, avînd, în acelaşi timp, o procedură anevoioasă (de exemplu, ridicarea contra echivalent).
Sancţiunile contravenţionale sunt de natură represivă şi au ca scop lichidarea contravenţiilor şi
educarea funcţionarilor publici în spiritul respectării normelor de drept, conţinutul lor constituindu-l

37
pedeapsa. Pedeapsa, însă nu poate fi considerată drept scop, ci doar o funcţie a răspunderii
administrative, în particular, şi a constrîngerii administrative în general.82
Conform opiniei autorilor Maria Orlov şi Ştefan Belecciu, sancţiunea contravenţională „este
o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării funcţionarului public, care a comis o
contravenţie administrativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni
comiterea unor noi contravenţii”.83
În acelaşi context, profesorul Victor Guţuleac defineşte sancţiunea contravenţională drept o
măsură de constrîngere statală prevăzută de legea contravenţională şi aplicată contravenientului în
modul stabilit de lege pentru săvîrşirea cu vinovăţie a contravenţiei, avînd drept scop ocrotirea
valorilor sociale, formarea unei conduite civice corecte a făptuitorului, prevenirea comiterii unor noi
contravenţii atît de către contravenientul însuşi, cît şi de către alte persoane, 84 specificînd că la baza
aplicării acesteia se află următoarele principii: legalitatea sancţiunilor contravenţionale,
individualizarea sancţiunilor contravenţionale, personalităţii, compatibilităţii sancţiunilor
contravenţionale cu morala şi concepţia juridică a societăţii.
Ca urmare, din punct de vedere al naturii lor, întîlnim două categorii de sancţiuni
contravenţionale:
1. principale: avertismentul, amenda, prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii;
2. complementare: confiscarea, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau
a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar;
suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite
operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, etc., 85 în doctrină acestea
fiind clasificate diferit ca urmare a caracterului legal diferit în diferite perioade şi în diferite ţări.
Codul contravenţional al Republicii Moldova, la art.32 stabileşte următoarele forme de
sancţiuni aplicabile funcţionarul public: avertismentul, amenda, privarea de dreptul de a desfăşura o
anumită activitate, privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie, aplicarea punctelor de
penalizare, privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de a deţine armă şi de
a purta armă), munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul contravenţional, sancţiuni care
vor fi analizate în continuare.
Avertismentul constă în atenţionarea funcţionarului asupra pericolului faptei săvîrşite şi în
recomandarea de a respecta pe viitor dispoziţiile legale. Sancţiunea avertismentului, se aplică de
către agentul constatator fără remiterea cauzei contravenţionale în instanţa de judecată.
82
Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. –
Chişinău: Elena V.I, 2005, p.141,
83
Ibidem, p.141,
84
Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: „Bons Offices”, 2006, p.114,
85
Vedinaş Virginia. Drept administrativ. Revăzut şi actualizat. – Galaţi: Universitatea „Dunărea de Jos”, 2006, p.66,

38
 În acest context, sancţiunea contravenţională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de
ocrotire a relaţiilor sociale şi de formare, a unui spirit de responsabilitate, motiv pentru care
avertismentul este, ca natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce prezintă un grad
de pericol social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută. Avertismentul este o variantă
modernă a sancţiunii mustrării, sancţiune morală aplicată în dreptul român, în dreptul canonic şi în
dreptul medieval. Avertismentul se adresează oral, atunci cînd contravenientul este prezent la
constatarea contravenţiei, şi este aplicat de agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se
socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia
corespunzătoare.86 Ţinînd cont de această opinie, vom specifica că în Republica Moldova în
conformitate cu legislaţia din domeniu, avertismentul se aplică numai în formă scrisă, evitînd
situaţia aplicării verbale a acestuia.
Totodată, avertismentul este cea mai blîndă sancţiune contravenţională principală, care de
cele mai dese ori este evitată de agenţii constatatori, care abuzează prin aplicarea de amenzi
contravenţionale chiar şi celor mai neînsemnate contravenţii, unde ar fi trebuit în mod logic să se
acorde avertismente. Astfel, s-a stabilit o exigenţă sporită în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor
contravenţionale şi se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre aplicarea
avertismentului. De aceea, se impune ca organele competente să înţeleagă că orice sancţiune
juridică, inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a
raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca
în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii, existînd şi alte forme, care pentru contravenţiile
neînsemnate întotdeauna este avertismentului.
Observăm, ca rezultat că avertismentul primit de către funcţionarul public este deci o
sancţiune fără efecte juridice, asemănătoare unei sancţiuni morale, aplicîndu-se în cazul unor fapte
de mică gravitate şi cînd se apreciază că persoana în cauză, chiar şi fără aplicarea unei sancţiuni mai
aspre, nu va săvîrţi alte contravenţii. Avertismentul se poate aplica chiar şi atunci cînd actul
normativ prin care a fost stabilită acea contravenţie nu prevede o asemenea sancţiune, lăsîndu-se la
aprecierea celui ce constată contravenţia aplicarea acestei sancţiuni.87
Amenda, reprezintă o sumă unică plătită în beneficiul statului ca urmare a săvîrşirii unui
ilicit. Ca sancţiune contravenţională este una din cea mai răspîndită măsură de influenţare şi se
aplică, practic, pentru toate contravenţiile prevăzute de legislaţie. Aceasta poartă un caracter
material, fiind o sancţiune juridică de natură administrativă, care presupune restituirea de către
făptaş a pagubei materiale şi se aplică indiferent de faptul dacă prin fapta contravenţională s-a adus

86
Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. II. – Bucureşti: All Beck, 2002, p. 409,
87
Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion. Drept administrati. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.320,

39
sau nu un prejudiciu material.88 Amenda constă în plata unei sume de bani care variază în funcţie de
natura şi gravitatea faptei. De regulă, actele normative prevăd, pentru fiecare contravenţie, o limită
minimă şi una maximă a acesteia, pentru ca amenda să poată fi aplicată ţinîndu-se seama de
împrejurările concrete în care a fost săvîrşită contravenţia, cu alte cuvinte, pentru ca sancţiunea să
poată fi individualizată. Atfel, în baza analizei normelor legale, stabilim că valoarea amenzii nu
poate depăşi 150 unităţi convenţionale pentru persoanele fizice, şi se aplică de la 10 la 500 unităţi
convenţionale în cazul persoanelor juridice şi persoanelor cu funcţie de răspundere, respectiv şi
funcţionarilor publici.
Remarcăm de asemenea, că amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o
sancţiune într-un cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza
altor criterii decît cele reglementate. Mai trebuie precizat că amenda contravenţională spre
deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele sancţionate şi nici nu
constituie antecedent care să influenţeze asupra unei eventuale sancţionări viitoare.
Pe lîngă faptul că amenda este cea mai răspîndită sancţiune contravenţională, ea este
considerată şi cea mai eficientă. Prin libertatea de mişcare între limita minimală şi cea maximă, care
este atît de mare, la stabilirea amenzii pentru o contravenţie concretă se poate ţine seama, în acelaşi
timp, de importanţa raportului juridic încălcat şi de pericolul social pe care îl prezintă.
Următoarele sancţiuni care pot fi aplicate funcţionarului public ca urmare a săvîrşirii unei
contravenţii sunt privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau de a deţine anumite
funcţii, care prevăd interzicerea temporară persoanei fizice de a desfăşura o anumită activitate,
inclusiv prin privarea acesteia de dreptul special. Sancţiunea privării de dreptul de a desfăşura o
anumită activitate poate fi aplicată în cazul în care activitatea a fost folosită la săvîrşirea
contravenţiei sau în cazul în care contravenţia reprezintă o încălcare a regulilor de desfăşurare a
acestei activităţi.89
În această ordine de idei, stabilim că prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate se înţelege un post într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat
sau a administraţiei publice locale ori o subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă, prin
numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite drepturi şi obligaţiuni în vederea
exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau
organizatorico-economice.90

88
Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. –
Chişinău: Elena V.I, 2005, p.143,
89
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.35, alin.(1) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,
90
Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, art.123, 124 // republicat Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009,

40
 Astfel, ajungem la opinia că sancţiunea privind privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii
sau de a desfăşura o anumită activitate se referă nemijlocit şi funcţionarului public, care în timpul
exercităţii atribuţiilor de serviciu a săvîrşit o faptă contravenţională, respectiv ca măsură de
pedeapsă poate fi aplicată faţă de persoanele care se află în serviciu în autorităţile de stat, teritoriale,
autonome sau în administraţia publică locală, precum şi faţă de cele care gestionează organizaţii
comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.
Anume prin aplicarea acestei sancţiuni se urmăreşte scopul de a asigura o activitate eficientă
a administraţiei publice, prin înlăturarea, dar şi interzicerea funcţionarilor publici vinovaţi de a mai
ocupa unele funcţii publice pe o anumită perioadă de timp, în acest fel oferindu-I funcţionarului
sancţionat şansa ca duă această perioadă, în urma conştientizării faptei sale contravenţionale
săvîrşite, şi a convinderii psihice de a nu mai săvîrşi contravenţii, pentru a nu rămîine din nou fără
serviciu, în opinia noastră această sancţiune ar avea rolul de precedent judiciar, atît pentru
funcţionarul pubic vinovat, cît şi pentru cei care vor lua ca exemplu cazurile respective, de aplicare
a acestei sancţiuni.
O altă pedeapsă contravenţională, care poate fi alicată funcţionarului public prevede arestul
contravenţional, care reprezintă o sancţiune contravenţională exepţională, care constă în privarea de
libertate pe un termen stabilit prin hotărîre judecătorească, ce se aplică de regulă, pentru săvîrşirea
unei fapte care ameninţă sau pune în pericol real sănătatea ori integritatea corporal a persoanei sau
în cazul neexecutării intenţionate a unei alte sancţiuni contravenţionale şi care se execută în
condiţiile prevăzute de Codul de executare. Avînd la bază aceleaşi reglementări remarcăm că durata
arestului contravenţional este de la 3 la 15 zile, iar în cazul concursului de contravenţii sau al
cumulului de hotărîri de sancţionare, pentru care, conform legii, se prevede în calitate de sancţiune
arestul contravenţional, instanţa de judecată poate aplica această sancţiune pe un termen de pînă la
30 de zile, durata reţinerii contravenţionale fiind inclusă în durata arestului contravenţional.91
De asemenea, menţionăm că legea contravenţională mai prevede şi alte sancţiuni
contravenţionale, printre care: aplicarea punctelor de penalizare, privarea de dreptul special, munca
neremunerată în folosul comuntăţii, expulzarea, care în opinia noastră nu pot fi aplicate
funcţionarului public, în calitatea sa de titular al unei funcţii publice, ci doar în calitate de persoană
fizică în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare a stabilirii sancţiunilor contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici,
evidenţiem în mod obligator că pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă scopul preventiv,
ea trebuie aplicată în raport cu fiecare contravenţie şi cu calitatea persoanei trasă la răspundere.

91
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.38 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

41
 Regulile generale de aplicare a sancţiunii sînt, potrivit art. 41 din Codul contravenţional al
Republicii Moldova, următoarele:
1. aplicarea sancţiunii numai întru atingerea scopului prevăzut de legea contravenţională;
2. aplicarea pedepsei numai în limitele sancţiunii contravenţiei comise;
3. să se ţină seama de elementele care caracterizează persoana: starea psihologică a acesteia,
modul în care s-a dezvoltat, trăieşte şi activează;
4. se ţine cont de caracterul valorilor atenuante şi agravante.
Aceste reguli generale au rolul de a ajuta organul competent de a stabili o sancţiune eficientă
şi corespunzătoare faptei ilicite, deoarece nu conţin altceva decît nişte informaţii, condiţii despre
săvîrşirea contravenţiei. Circumstanţele care vin în folosul contravenientului se referă la
circumstanţele atenuante din care fac parte: prevenirea consecinţelor prejudiciabile sau repararea
benevolă prejudiciului; contribuţia la descoperirea contravenţiei; săvîrşirea contravenţiei într-un
concurs de împrejurări personale sau familiale, ş.a.
Spre deosebire de circumstanţele atenuante există alte circumstanţe care agravează situaţia
contravenientului aşa numitele circumstanţe agravante reglementate, în art.43 al codului:
continuarea comportării ilicite, contrar somaţiei de a se pune capăt unei astfel de comportări;
săvîrşirea contravenţiei profitîndu-se de condiţiile unor calamităţi naturale sau ale altor stări
excepţionale; săvîrşirea contravenţiei în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe,
precum şi alte situaţii prevăzute de legea contravenţională.
Menţionăm, că legiutorul stabileşte şi regulile aplicării sancţiunii contravenţionale în cazul
săvîrşirii mai multor contravenţii. Astfel, în cazul în care una şi aceiaşi persoană săvîrşeşte două sau
mai multe contravenţii, se aplică cîte o sancţiune pentru fiecare contravenţie. În acelaşi context,
dacă persoana este declarată vinovată în săvîrşirea a două sau mai multe contravenţii, şi cazul este
examinat de unul şi acelaşi organ, atunci se stabileşte sancţiunea mai întîi a contravenţiei cu un grad
mai periculos pentru societate, sancţiunile celorlalte contravenţii vor fi considerate ca sancţiuni
suplimentare.
Totodată, cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale, stabilim că în conformitate cu
Codul contravenţional, aceasta poate fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni de la descoperirea ei, iar în
cazul contravenţiilor în domeniul impozitelor, taxelor, primelor de asigurare şi disciplinei
financiare, sancţiunea se aplică nu mai tîrziu de un an de la data comiterii contravenţionale.92
Observăm, că orice contravenţie atrage după sine o pedeapsă, care constă dintr-o sancţiune
ce trebuie aplicată obligatoriu, dar nu înotdeauna contravenţia atrage după sine aplicarea unei

92
Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.30 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

42
sancţiuni, căci există momente cînd ea a fost săvîrşită fără vinovăţie ( contravenţia săvîrşită în stare
de necesitate, legitimă apărare, constrîngere fizică sau psihică, etc.)
Generalizăm, stabilind că prevederile tipurilor de sancţiuni contravenţionale fac ca persoana
fizică, instituită cu statut de funcţionar public să evite încălcarea normelor legale în timpul
activităţii sale. Încercînd de a evita aplicarea acestor sancţiuni, prin activitatea disciplinată
funcţionarul public va eficientiza procesul de administrare, precum şi întregul sistem de activitate
administrativă.
Cu titlu de concluzie a acestui capitol identificăm că răspunderea funcţionarului public este
o instituţie centrală a ştiinţei şi practicii administrative, prin intermediul ei evidenţiindu-se eficienţa
administrativă, întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către funcţionarul
public a normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice, o formă distinct a căreia o
constituie răspunderea contravenţională, care apare ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite de către
funcţionarii publici care sunt sancţionate în conformitate nu normele legale. Aşa dar, diferenţa
dintre faptele ilicite presupune şi diferenţa între sancţiuni. Sancţiunea fiind măsura de constrîngere
statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică în numele legii, persoanei care a săvîrşit o
contravenţie, în cazul nostru nemijlocit funcţionarului public, legiuitorul stabilind şi excepţii în
cazul aplicării pedepselor contravenţionale, determinate sub forma unor condiţii obiective care
înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, care dacă nu s-ar fi
produs, funcţionarul public nu ar fi săvîrşit fapta ilicită guvernată de normele contravenţionale. Cele
mai eficiente dintre acestea ar fi amenda contravenţională şi privarea de dreptul de a ocupa funcţia
publică pe o anumită perioadă, deoarece acestea în opinia noastră au atît caracter de sancţionare, cît
şi de educare, prin prevenirea săvîrşirii noilor contravenţii.

CAPITOLUL III: ASPECTE DE DREPT COMPARAT ŞI PRACTICE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Răspunderea contravenţională, reieşind din specificul acesteia este tratată şi aplicată diferit
în multe state, ca urmare a tradiţiei stabilite în domeniul dreptului administrativ, în mod particular,
dar şi a instituţiei dreptului în ansamblu. Bazîndu-ne pe acest raţionament, în acest capitol ne vom
familiariza cu unele aspecte ale răspunderii contravenţionale a funcţionarului public la nivel
european, dar şi vom realiza un studiu de caz pentru a analiza contravenţiile pe care le săvîrşesc unii

43
funcţionari din cadrul unor autorităţi publice din ţară, şi sancţiunile aplicate acestora în
corespundere cu caracterul grav al faptei săvîrşite.

3.1 Particularităţile răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici la nivel eurpean

Funcţionarul public are obligaţia de a asigura un serviciu de calitate, în beneficiul
cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică. De
asemenea, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a
asigura transparenţa administrativă pentru a cîştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea,
imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, standarde specifice funcţionarilor
publici din majoritatea ţărilor. Din acest considerent ne-am propus, avînd la bază ca obiect de
cercetare răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici să cercetăm prezenţa şi specificul
acestei instituţiei răspunderii juridice în general în unele state europene, prin identificarea
specificului formei răspunderii contravenţionale în cadrul acestor ţări.
Astfel, statele europene îmbină patru forme de răspundere a funcţionarilor publici: penală,
civilă, financiară dar, mai ales disciplinară.93 Drept urmare, vom stabili că răspunderea
contravenţională în majoritatea statelor europene este dispersată în cadrul a trei forme de
răspundere: penală, sub aspectul faptelor care pot constitui contravenţii şi financiară, la nivel de
sancţiuni pecuniare aplicabile pentru săvîrşirea faptelor ilicite contravenţionale, care îmbină în final
şi unele elemente disciplinare.
Respectiv, funcţionarii publici la nivelul statelor europene pot fi traşi la răspundere în caz
de:
1. obţinere a unor materiale sau a postului vacant prin intermediul unei fraude; acţiuni
ruşionoase sau alte modalităţi ilicite;
2. tratarea inacceptabilă a unui client, cetăţean sau a oricărui alt individ al societăţii;
3. falsificare a documentelor;
4. necompetenţă, performanţă neefectivă la postul de lucru, irosire a materialelor;
5. solicitarea sau acceptare a mitei sau altor lucruri de preţ pentru a influenţa adoptarea sau
respingerea anumitor decizii;
6. folosirea postului de lucru în interese personale, cu excepţia cazurilor permise de
regulament;

93
Tofan Dana Apostol. Instituţii administrative europene. – Bucureşti: C.H.Beck, 2006, p.185,

44
 7. angajarea în activităţi care intră în conflict cu interesele autorităţii în care activează, 94
inclusiv alte cauze care atrag celelalte forme de răspundere, noi selectîndu-le doar pe cele care pot
face obiectul unei eventuale răspunderi contravenţionale dacă aceasta ar fi prevăzută în mod
implicit.
Afirmînd că răspunderea contravenţională, reprezintă în cazul Republicii Moldova o formă
distinctă a răspunderii juridice administrative, considerăm că şi procedura contravenţională, cu
referire la funcţionarul public reprezintă o procedură administrativă specială, însă făcînd trimitere la
dreptul administrativ în alte state europene, vom aprecia că aceasta nu poate fi interpretată ca o
instituţie fundamentală a dreptului administrativ, atîta timp, cît în multe din ele contravenţiile pot fi
calificate, lato sensu, ca fapte penale, aşa cum s-a statuat în practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Potrivit interpretării Curţii, pentru ca o faptă să aparţină „ materiei penale” trebuie avute în
vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului naţional, natura faptei incriminate şi natura
şi gravitatea sancţiunii. Aceste criterii nu trebuie neapărat a se aplica cumulativ, fiind suficient ca
fapta să fie una penală din punct de vedere al Convenţiei ori să fie expus făptuitorul la o sancţiune
care prin natura şi gravitatea sa aparţine sferei penale, astfel încît, chiar dacă fapta este reglementată
în dreptul intern drept contravenţie, ea poate fi calificată ca aparţinînd materiei penale datorită
naturii sale juridice şi a sancţiunii aplicate, neputîndu-se recunoaşte unui stat posibilitatea de a
sustrage anumite fapte aplicării prevederilor Convenţiei.95
Referitor la primul criteriu enunţat, C.E.D.O remarcă caracterul relativ al indicaţiilor
furnizate de dreptul intern cu privire la scoaterea de sub ilicitul penal al contravenţiilor de către
statele moderne. Statele europene au scos din sfera ilicitului penal infracţiunile considerate mai
uşoare şi mai puţin periculoase pentru societate transferîndu-le în sfera contravenţiilor pentru ca
organele administrative să le poată sancţiona, astfel degrevînd şi instanţele judecătoreşti. Trebuie
amintit aici că, în trecut, dreptul penal avea un conţinut trihotomic alcătuit din: crime, delicte şi
contravenţii. Analizînd cel de-al doilea criteriu arătat mai sus, C.E.D.O afirmă că nimic nu
împiedică statele să-şi realizeze rolul de gardieni ai interesului public prin distincţii proprii între
diferitele tipuri de infracţiuni, şi nu se opune tendinţei de dezincriminare existentă în statele
membre ale Consiliului Europei. Ar fi în contradicţie cu scopul şi obiectul art. 6 din Convenţie,
dacă o categorie de fapte ar fi excluse din sfera lui de aplicare, pe motivul că statele, prin legislaţia
lor internă, le califică drept contravenţii.

94
Platon Mihai. Administraţia publică. Curs universitar. – Chişinău: Editura „Universul”, 2007, p.694,
95
Ursuţa Mircea. Scurte consideraţii cu privire la caracterul autonom al răspunderii contravenţionale // Materiale ale
sesiunii de comunicări ştiinţifice „Teorii şi practici ale guvernării democratice”, 2010, 23-24 octombrie. – Chişinău:
S.n. „Tipografia Elena – V.I.” SRL, 2011, p.410,

45
 În ceea ce priveşte ,,natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate”, Curtea arată
că ,,ratio legis” a amenzii contravenţionale nu este asigurarea unei reparaţii pecuniare a unui
eventual prejudiciu, ci caracterul punitiv al acesteia. Aceasta din urmă reprezintă principala
caracteristică distinctă a sancţiunii penale. Sancţiunile contravenţionale, de regulă, nu privesc un
grup de persoane, ci au ca beneficiari toţi indivizii pentru realizarea scopului preventiv, dar şi
represiv al sancţiunii, respectiv în cazul nostrum şi a funcţionarilor publici. Astfel, se dezvăluie încă
o dată în plus caracterul de natură penală al faptei contravenţionale.
Curtea de la Strasbourg a stabilit în mai multe hotărîri pe care le-a pronunţat, o serie de
precizări ca, de exemplu:
1. cuantumul redus al amenzii nu constituie un criteriu ce poate caracteriza fapta săvîrşită ca
nepenală;
2. sub acest aspect este luată în considerare sancţiunea aplicabilă şi nu cea efectiv aplicată.
Criteriile de apreciere a unei contravenţii ce poate fi calificată drept acuzaţie în materie
penală, nu se cer a fi îndeplinite şi respectiv analizate neapărat cumulativ, dar în condiţiile în care,
analizate distinct, nu pot stabili caracterul penal sau nepenal al acuzaţiei, ele urmează a fi analizate
coroborat.96 În acest sens, vom stabili că chiar şi în prezent există legislaţii penale europene care
menţin caracterul tripartit al faptelor penale: crime, delicte şi contravenţii. Aceste state sunt: Franţa,
Belgia, Luxemburg, San-Marino, Grecia, ş.a., respectiv aplicarea sancţiunilor contravenţionale ca
urmare a săvîrşirii contravenţiilor atît de funcţionarii publici, cît şi de alte persoane fizice cad sub
incidenţa legii penale.
În acest context, observăm că la nivelul reglementărilor comunitare europene, răspunderea
contravenţională se cuprinde în cadrul celei penale, nefiind considerată o instituţie autonomă ca în
cazul Republicii Moldova, sau chiar a României, după cum vom observa ulterior, unde chiar şi
temeiurile răspunderilor sunt stabilite independent, menţionîndu-se că se consideră contravenţie,
fapta ilicită periculoasă cu un pericol social mai redus decît infracţiunea, creîndu-se în acest fel o
delimitare şi o bază obiectivă de calificare a unei abateri drept contravenţie, respectiv infracţiune.
Cu referire la sancţiunile aplicabile funcţionarilor publici europeni, care comit fapte
asemănătoare cu cele contravenţionale, stabilim că practica internaţională ne demonstrează că
sancţiunile variază în diferite sfere executive, de la sisteme care nu prevăd nici un fel de sancţiuni
specifice, în cazurile cînd funcţionarii publici comit aceste abateri (de ex. Spania), sisteme care

96
http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/argumenteinsustinerea-prezumtiei-de-nevinovatie-in-materie-contraventionala
(accesat la data de 18.03.2012),

46
prevăd sancţiuni morale şi politice (de ex. Germania), şi sisteme care aplică sancţiuni juridice
severe, inclusiv demiterea din funcţie (de ex. Franţa, Portugalia, Italia).97
La nivelul Uniunii Europene, conform Regulamentului CE Euroatom, nr. 1261/2005 din
20.08.2005, studiat şi analizat în cadrul Jurnalului Oficial al Comunităţilor Europene, funcţionarii
publici comunitari se conduc de aceleaşi reglementări, însă în unele cazuri ele diferă de la stat la
stat, şi pe diferite categorii de funcţionari publici.
Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către un funcţionar sau de către
un fost funcţionar a obligaţiilor ce îi revin, cu intenţie sau din neglijenţă, îl face pasibil de aplicarea
sancţiunilor din domeniul răspunderii din care face parte ilicitul comis, în cazul nostru fie din
domeniul penal, fie disciplinar, atunci cînd fapta poate fi calificată contravenţie. În cazul în care
autorităţilor împuternicite să facă numiri sau Oficiului European Antifraudă li se aduc la cunoştinţă
elementele de probă privind eventualitatea neîndeplinirii a obligaţiilor de serviciu, acestea pot
deschide o anchetă administrativă pentru a verifica abaterea presupusă.
De îndată ce în cadrul unei anchete conduse de Oficiul European Antifraudă reiese că există
posibilitatea implicării personale a unui funcţionar sau a unui fost funcţionar al unei instituţii într-un
caz, acest fapt este adus la cunoştinţa persoanei respective, cu condiţia ca acest lucru să nu aducă
atingere bunei desfăşurării a anchetei. La încheierea anchetei nu pot fi formulate concluzii cu
privire la un anumit funcţionar fără ca acestuia să i se fi oferit posibilitatea de a-şi prezenta
observaţile referitor la faptele care îl privesc. În concluziile anchetei se face referire la aceste
observaţii.
Vom menţona că, în cadrul Comunităţii Europene, sancţiunea aplicată funcţionarilor publici
este proporţională cu gravitatea abaterii comise. Pentru a stabili gravitatea abaterii şi pentru a decide
ce sancţiune să fie aplicată, se iau în considerare, în special: natura faptei şi circumstanţele în care a
fost comisă; importanţa prejudiciului adus integrităţii, reputaţiei sau intereselor instituţiilor ca
urmare a comiterii ilicitului; măsura în care fapta a fost comisă cu intenţie sau din neglijentă;
motivele care l-au determinat pe funcţionarul public să o comită, gradul şi vechimea în muncă a
funcţionarului public; gradul de răspundere personală a funcţionarului public; dacă funcţionarul
public se află la prima abatere sau a comis abateri în trecut; conduita funcţionarului public pe
parcursul întregii sale cariere.98 Observăm că toate aceste criterii, pot fi considerate ca principii ale
aplicării unei sancţiuni proporţionale, în cazul nostru cu contravenţia, săvîrşită.

97
Ciobanu Tatiana. Modernizarea administraţiei publice prin aplicarea principiilor deontologice a funcţionarilor publici
din sfera executivă. // Materiale ale secţiunii a treia din cadrul conferinţii ştiinţifice internaţionale „Ştiinţa politică în
Republica Moldova: realizări şi perspective” consacrată aniversării a XV- cea a FRIŞPA, 15-16 octombrie 2010. -
Chişinău: CEPUSM, 2010, p. 185,
98
Regulamentul (CE Euroatom) nr.1261/ 2005 din 20.07.2005 // Jurnalul Oficial al Comisiei Europene L 357 din
02.08.2005,

47
 În continuare, vom realiza un studiu comparativ pe baza reglementărilor legale a răspunderii
juridice le considerăm cu caracter contravenţional din unele ţări membre ale Uniunii Europene, şi
anume din România, Belgia şi Germania.
8. Consituţia Germaniei, prevede că încălcarea obligaţiilor rezultate din raportul de funcţie,
atrage răspunderea statului sau autorităţii din care funcţionarul face parte, acţiunea intentîndu-se
pentru o faptă intenţionată sau neglijenţă gravă şi nu exclude o acţiune în daune-interese. Astfel, în
Germania a fost instituiă o procedură, conform căreia sancţiunile minore, ca avertismentul, sunt
decise şi aplicate de autoritatae ierarhică, în celelate cazuri, sancţiunea cu caracter pecuniar
(amenda) şi cea de demitere fiind decisă de un corp de magistraţi profesionişti şi reprezentanţi ai
personalului, care vor stabili sancţiunea adecvată faptei comise; în egală măsură, sancţiunea poate fi
sesizată şi aplicată de un procuror disciplinar federal care are în acest caz rolul unui procuror
obişnuit în materie penală. În acelaşi sens, constituţia Belgiei, stipulează, că funcţionarii publici pot
fi traşi la răspundere “pentru fapte din administrarea lor”, printre acestea obţinere unor materiale
sau a postului vacant prin intermediul unei fraude; acţiuni ruşionoase sau alte modalităţi ilicite,
tratarea inacceptabilă a unui client, cetăţean sau a oricărui alt individ al societăţii, falsificare a
documentelor, necompetenţă, performanţă neefectivă la postul de lucru, irosire a materialelor, etc.99
În România, raportul juridic în care apare răspunderea funcţionarilor publici este un raport
juridic specific dreptului administrativ, reglementat de principiile şi normele dreptului
administrativ, respectiv raportului juridic de subordonare ierarhică superioară. Art. 65 din Legea cu
privire la statutul funcţionarului public precizează că răspunderea juridică a acestuia se atrage odată
cu încălcarea cu vinovăţiei de către funcţionarul public a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei
publice pe care o deţine şi a normelor de conduită profesională şi civică revăzute de lege. Asfel,
Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici prevede că încălcarea de către funcţionarul
public, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau
penală, după caz.100
Ca urmare observăm că, în cazul României, ca şi în cazul Republicii Moldova, răspunderea
contravenţională, nu se identifică cu cea penală, respectiv contravenţiie nu sunt considerate potrivit
dreptului intern drept fapte penale, precum în majoritatea statelor europene, acestora neaplicîndu-se
procedura penală, ci o procedură specifică contravenţională, care se completează cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă, fiind vorba în acest fel de o procedură extrapenală.
Trebuie de menţionat, în acest context, faptul că sancţionarea contravenţiilor este făcută în
anumite state după regulile procedurii penale, în timp ce în alte ţări sancţionarea acestora este

99
Tofan Dana Apostol. Op.cit., p.186,
100
Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici // Monitorul Oficial al României nr. 251 din 22.03.2004,

48
reglementată printr-o procedură specială. De asemenea, îmtîlnim şi sisteme de drept în cadrul cărora
unor contravenţii le sunt aplicabile dispoziţiile procesuale penale, în timp ce majoritatea
contravenţiilor au fost depenalizate fiind sancţionate după o procedură extrapenală, cum este cazul
Italiei.101
Generalizînd, observăm că răspunderea contravenţională a funcţionarului public este tratată
diferit în diferite state europene, aceasta fie existînd în mod autonom, cu o procedură de aplicare
proprie, fie fiind o parte componentă a celei penale.

3.2 Studiu de caz practic privind răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici din
cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale: Ministerului Agriculturii şi Industriei
Alimentare şi Ministerului Justiţiei
Pentru a identifica reperele practice de atragere la răspundere contravenţională a
funcţionarilor publici şi pentru a analiza contravenţiile care pot sta la baza emiterii actelor de
sancţionare, ne-am propus în cadrul acestui subcapitol de a efectua un studiu de caz privind
identificrae şi analiza practică a unor contravenţii săvîrşite de funcţionarii publici în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Luînd în considerarea aspectul că în autoritatea în care am desfăşurat
practica de licenţă (Primăria s.Costeşti, r-nul Ialoveni), nu au fost emise acte de sancţionare
contravenţională, vom aborda în cadrul studiului cazurile care s-au desfăşurat în Ministerul
Agriculturii şi Industriei Alimentare şi Ministerului Justiţiei.
Actualitatea studiului. Identificarea şi cunoaşterea practică a cazurilor de răspundere
contravenţională a funcţionarilor publici reprezintă o importanţă deosebită la etapa actuală,
deoarece în primul rînd contribuie la consolidarea raţionamentului apartenenţei acestei răspunderi
ca fiind una din formele răspunderii administrative, demonstrînd aplicabilitatea practică a acesteia
prin sancţionarea corespunzătoare a contravenţiilor săvîrşite de funcţionari în exercitarea
atribuţiilor, avînd scop educativ şi preventiv, şi nu în ultimul rînd contribuind la edificarea unui
serviciu public corect, eficient şi profesionist. Astfel, studiul dat este actual şi notoriu pe baza
stabilirii gradului de utilizare practică a normelor contravenţionale în activitatea administrativă din
Republica Moldova, alături de celelate forme juridice de răspundere a funcţionarilor publici (penală,
civilă, disciplinară), reflectînd cerinţa aplicării acesteia la toate nivelele de administraţie, dar mai cu
seamă, la nivel central.
Scopul studiului. În conformitatea cu utilitatea şi necesitatea cercetării particularităţilor
practice ale răspunderii contravenţionale şi a caracterelor aplicative actuale ale acesteia, ne-am
101
Ursuţa Mircea. Op. Cit., p.410,

49
stabilit ca scop identificarea şi analiza unor cazuri concrete de tragere la răspundere
contravenţională a funcţionarilor publici din cadrul a două ministere: Justiţiei şi Agriculturii şi
Industriei Alimentare.
Sarcinile studiului de caz. Tinînd cont de factorul teoretico-empiric ne-am propus să
realizăm următoarele sarcini de bază:
1. identificarea cazurilor de răspundere contravenţională din carul Ministerului Justiţiei şi
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare;
2. analiza actelor constatatoare a contravenţiilor şi aplicării sancţiunilor contravenţionale;
3. stabilirea funcţionarilor publici care au fost traşi la răspundere contravenţională şi a
perioadei în care aceştia au fost sancţionaţi;
4. determinarea naturii contravenţiilor care au fost săvîrşite cel mai des;
5. formularea concluziilor şi evaluarea rezultatelor studiului.
Obiectul investigat. Obiectul studiat îl constituie contravenţiile care au fost săvîrşite în
două autorităţi ale administraţiei publice centrale: Ministerului Justiţiei şi Ministerului Agriculturii
şi Industriei Alimentare.
Subiectul cercetării. Subiectul investigaţiei reflectă răspunderea contravenţională a
funcţionarilor publici din cadrul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Agriculturii şi Industriei
Alimentare, care au săvîrşit contravenţii, şi au fost sancţionaţi în conformitate cu reglementările
legale.
Metodologia cercetării. Drept instrumente de studiu au fost utilizate şi integrate diverse
metode de cercetare, şi anume: metoda realist-empirică, folosită în identificarea cazurilor practice
de răspundere contravenţională a funcţionarilor publici la etapa actuală, în cele două autorităţi
analizate; metoda comparativă, utilă la identificarea analogiilor dintre contravenţiile săvîrşite în
cele două autorităţi şi sancţiunile aplicate; metoda logică, prin expunerea ordonată şi sistematizată a
informaţiei analizate, precum şi observarea aplicării sancţiunilor contravenţionale, bazate pe
interpretarea normelor legale constatatoare; metoda sistemică, prezentă în stabilirea relaţiei de cauză
- efect, dintre contravenţie – sancţiune contravenţională.
Baza informaţională. Suportul informaţional al acestui studiu de caz îl constituie actele
administrative (ordine) aplicabile de sancţiuni contravenţionale, emise de miniştrii Justiţiei şi
ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare.
Structura studiului de caz. Studiul dat cuprinde un singur compartiment, în care au fost
analizate ordinele de aplicare a sancţiunilor contravenţionale, identificate contravenţiile care se
regăsesc în mai multe cazuri, de asemenea fiind stabilit caracterului sancţiunilor contravenţionale
aplicabile funcţionarilor publici sancţionaţi.

50
 Conţinutul studiului de caz. Orice sistem administrativ cunoaşte unele deficienţe. În
autorităţile publice din Republica Moldova, atît conducătorii cît şi funcţionarii publici de execuţie
încearcă să sporească buna funcţionare a autorităţilor şi în special a funcţionarilor publici care se
abat de la normele legale. Pentru aceasta în cadrul fiecărei instituţii publice au loc diferite proceduri
de sancţionare a funcţionarilor publici ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite, în cazul nostru a
săvîrşirii unor contravenţii, avînd ca scop prevenirea, pedepsirea şi educarea acestora, prin tragerea
la răspundere contravenţională. Pentru a demonstra aceasta ne-am propus să venim cu nişte repere
analitice a unor cazuri de răspundere contravenţională a funcţionarilor publici din cadrul a două
autorităţi administrative de nivel central, iar ca obiect de cercetare am ales Ministerului Justiţiei şi
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, pe perioada anilor 2009- 2011.
Pe parcursul perioadei analizate, în instituţiile respective au fost sancţionaţi cinci funcţionari
publici, din cadrul diferitor direcţii, contravenţiile săvîrşite fiind diverse, ca şi sancţiunile aplicate,
după cum putem observa din anexele prezentei lucrări. Astfel, în cadrul Ministerului Agriculturii şi
Industriei Alimentare au fost sancţionaţi trei funcţionari publici pentru săvîrşirea contravenţiilor în
exercitarea sarcinilor de serviciu, şi anume: d-na Cristina Grigoriţă (specialist coordinator, Direcţia
în lucrul cu petiţiile), a fost sancţionată pentru nerespectarea reglementărilor şi a normelor tehnice
din domeniul tehnologiilor informaţionale; d-nul Victor Lungu (specialist principal, Direcţia
îmbunătăţiri funciare şi fond funciar), pentru primirea recompensei nelegitime şi d-nul Iurie Dulap
(consultant superior, Direcţia siguranţa alimentelor de origine animală şi vegetală) pentru
neprezentarea raportului privind epizootiilor care au avut loc în republică pe parcursul anului 2009,
pe baza rapoartelor primite de la direcţiile raionale. (anexa 2, 3, 4).
Toate aceste contravenţii au fost săvîrşite în perioada 2009-2010, de atunci în minister nu
au mai fost emise ordine de sancţionare contravenţionale, doar unele cu caracter disciplinar. De
asemenea, vom menţiona stabilind că contravenţiile care au fost săvîrşite de funcţionarii publici de
mai sus sunt cuprinse în Capitolele XIV şi XVI al Codului contravenţional, nemijlocit la art. 250 -
nerespectarea reglementărilor şi a normelor tehnice din domeniul tehnologiei informaţiei, art.315 –
primirea de recompensă nelegitimă sau folos material şi art.327 – încălcarea termenelor de
prezentare a dărilor de seamă Agenţiei Rezerve Materiale. Legea contravenţioală stabileşte pentru
fiecare contravenţie o pedeapsă proporţională cu prejudicial estimate cauzat, respectiv pentru
încălcarea art.250, ca sancţiuni se apică avertismentul sau amenda în valoare de la 50 la 70 unităţi
convenţionale, art.315 - se sancţionează cu amendă de la 100 la 500 de unităţi convenţionale
aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu destituirea din funcţie şi cu privarea de dreptul de a
ocupa funcţii în serviciul public pe un termen de la 3 luni la un an, iar pentru încălcarea art.327 – se

51
aplică sancţiunea amenzii de la 10 la 20 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de
răspundere.
Analizînd cazurile de mai sus în parallel cu normele legale am ajuns la concluzia că toate
dintre ele au ca temei contravenţii diferite, respectiv şi sancţiunile aplicabile au fost diferite, şi
anume: avertismentul, care a fost aplicat d-nei Cristina Grigoriţă; amenda în valoare de 10 unităţi
convenţionale, d-nului Iurie Dulap; şi destituirea din funcţie cu privarea dreptului de a ocupa funcţii
publice pe un termen de 6 luni, aplicabilă dnului Victor Lungu. Pe baza acestora observăm, că dacă
în primele două cazuri, sancţiunile au mai mult un caracter simbolic, avînd ca scop educarea
funcţionarilor publici care au săvîrşit contravenţiile respective, atunci în cel de-al treilea caz
sancţiunea are un caracter definitiv, avînd urmări grave pentru contravenient, care încetează să mai
exercite funcţia deţinută pînă la comiterea contravenţiei, dar şi este privat de dreptul de a mai ocupa
oricare altă funcţie publică pentru o perioadă de 6 luni. Putem trage concluzia, că această ultimă
sancţiune este prevăzută ca pedeapsă pentru un act de corupţie, şi ne face să observăm tendinţa prin
aplicarea acesteia de a înlătura acest fenomen vicios din cadrul activităţii funcţionarilor publici din
cadrul ministerului.
În cazul celei de-a doua autorităţi analizate, Ministerul Justiţiei, am depistat două ordine de
tragere la răspundere contravenţională, şi anume: d-nului Ion Axentie (consultant superior în cadrul
Direcţiei economico-financiare), pentru tăinuirea unui act de corupţie de care a luat cunoştinţă în
timpul exercitării funcţiei sale, aplicîndu-i-se o amendă în valoare de 100 unităţi convenţionale şi d-
nei Valentina Gurău (specialist principal, Direcţia apostilă), pentru obţinerea recompensei
financiare nelegitime, care a fost sancţionată prin destituirea din funcţie.(anexa 5, 6)
Menţionăm, că ambele cazuri de sancţionare contravenţională depistate în cadrul
Ministerului Justiţiei sunt prevăzute la art.314 şi respectiv art.315 al Capitolul XVI a Codului
contravenţional, fiind săvîrşite în anul 2011, în lunile martie şi septembrie, adică ultimul chiar
recent, unul din ordine fiind emis de fostul ministru Alexandru Tănase, iar cel de-al doilea de
actualul ministru al justiţiei Oleg Efim.
Pe baza acestor cazuri, observăm că ambele sancţiuni au fost aplicate pentru actele de
corupţie, ca şi în cazul d-nului Victor Lungu, din cadrul Ministerului Agriculturii şi Industriei
Alimentare, doar că sancţiunile aplicabile sunt diferite, în cazul dnului Ion Axintie, avînd un rol
educativ şi disciplinîndu-l pe viitor de a nu săvîrşi şi el acte de corupţie, iar în cazul d-nei Valentina
Gurău, sancţiunea avînd un character mai moderat decît în cazul dnului Victor Lungu, rezumîndu-se
doar la destituirea din funcţie, cu menţinerea posibilităţii ulterioare de angajare.
Astfel, observăm că din cinci acte aplicabile a răspunderii contravenţionale, trei au la bază
contravenţia privind recompensa financiară ilicită, două persoane fiind implicate activ, în final fiind

52
demise, iar cea de-a treia pasiv, prin luarea la cunoştinţă a recompensei respective însă
nedenunţarea cazului cunoscut. Drept urmare vom stabili faptul că organele ierarhic superioare şi
funcţionarii responsabili de sancţionarea funcţionarilor publici din cadrul Ministerul Justiţiei şi
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, au încercat pe parcursul perioadei 2009-2011,
care a fost analizată de noi, să înlăture acele lacune ce îi impiedică pe funcţionarii publici să
activeze conform legii, sancţionîndu-i pe acei funcţionari care au dat dovadă de incapacitate în
exercitarea atribuţiilor de serviciu. Fiind un exemplu bun şi pentru alte autorităţi publice atît
cebtrale, cît şi locale. De asemenea, susţinem, în acest sens, programul de activitate a Guvernului
pentru anii 2011-2014, care are stabilit la una din priorităţi: întărirea responsabilităţii personale a
deţinătorilor funcţiei publice prin introducerea contractelor de performanţă, precum şi asumarea de
către demnitari a responsabilităţilor pentru cazurile grave de corupţie din instituţiile statului în care
îşi desfăşoară activitatea pînă la demisia din funcţie.102 Deorece majoritatea cazurilor de abatere a
funcţionarilor publici este în special acceptarea recompensei ilicite în autorităţile publice, ambele
ministere vizate de noi în prezenta lucrare, dar şi celelate autorităţi publice, care se ciocnesc cu
acest fenomen, trebuie să se bazeze pe ideea formării unui corp de funcţionari publici profesionist,
integru şi motivat pentru garantarea calităţii activităţilor desfăşurate.
Concluzia studiului. Ca urmare a identificării şi analizei unor cazuri practice a răspunderii
contravenţionale a funcţionarilor publici, vom stabili că acestea sunt puţine la număr, în autorităţile
publice funcţionarilor fiindu-le mai des aplicate sancţiuni disciplinare Cu toate acestea vom
generaliza că într-un final, am reuşit să depistăm cinci ordine de sancţionare contravenţională, două
din Ministerul Justiţiei şi trei din Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, în urma analizei
cărora am observat că prevalează contravenţiile ce prevăd primirea de recompensă ilicită (trei la
număr), una legată de nerespectarea reglementărilor şi normelor tehnice din domeniul tehnologiilor
informaţionale, şi ultima vizînd neprezentarea raportului Agenţiei rezervelor materiale, toate aceste
fapte ilicite fiind sancţionate în conformitate cu prevederile codului contravenţional.
Cu titlu de concluzie, a respectivului capitol vom menţiona că răspunderea contravenţională
a funcţionarului public are caracter diferit în diferite state europene, în majoritatea din care fiind
tratată ca o formă / parte componentă a răspunderi penale (Franţa, Belgia, Luxemburg, Grecia, etc.),
ca şi în cazul comunităţii europene, pe cînd în alte state aceasta este privită ca o instituţie distinctă
(Republica Moldova, România, Italia, etc.), respectiv şi sancţiunile aplicabile sunt de natură penală,
şi administrtaiv-contravenţionale. Cu referire nemijlocită, la aspectul practic al răspunderii
contravenţionale a funcţionarului public, am observat că cazurile în domeniu, atît la nivel central,

102
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova, Integrare Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare,
2011-2014, Chişinău, 2011 // www.gov.md (accesat la data de 21.02.2012).

53
dar mai cu seamă la cel local, sunt reduse ca număr, fiind bazate mai mult pe contravenţiile cu
conotaţie financiară.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În procesul tratării răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici din Republica

Moldova s-au conturat o serie de viziuni asupra sensului şi esenţei acesteia. La baza divizării sau
ramificării acestor concepţii stă abordarea diferită a esenţei conţinutului răspunderii administrative a
funcţionarilor publici. Motiv pentru care această instituţia este una pe cît de complexă, pe atît de
necesară, deoarece prin intermediul acesteia sunt stabilite nişte forme legale de constrîngere a
funcţionarului public, în modul corespunzător încălcărilor contravenţionale săvîrşite de el, ducînd la
stabilirea echilibrului social şi pedepsirea celor vinovaţi, în funcţie de caracterul faptei ilicite

54
săvîrşite. Astfel, prin intermediul răspunderii juridice funcţionarului public, în ansamblu, se
încearcă de a crea un corp de funcţionari publici profesionişti, responsabili, loiali autorităţii publice
şi societăţii.
Aşa dar, putem concluziona, că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii
juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui suport juridic
de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei, în cazul
nostru al funcţionarului public, şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice
corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea
contravenţiilor, şi fiind guvernată de principiile diriguitoare menite să garanteze aplicabilitatea
corectă a responsabilităţii contravenţionale.
În acelaşi context, identificăm că răspunderea funcţionarului public este o instituţie centrală
a ştiinţei şi practicii administrative, prin intermediul ei evidenţiindu-se eficienţa administrativă,
întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către funcţionarul public a
normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice, o formă distinct a căreia o constituie
răspunderea contravenţională, care apare ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite de către funcţionarii
publici care sunt sancţionate în conformitate nu normele legale. Aşa dar, diferenţa dintre faptele
ilicite presupune şi diferenţa între sancţiuni. Sancţiunea fiind măsura de constrîngere statală şi un
mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie,
în cazul nostru nemijlocit funcţionarului public, legiuitorul stabilind şi excepţii în cazul aplicării
pedepselor contravenţionale, determinate sub forma unor condiţii obiective care înlătură caracterul
contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, care dacă nu s-ar fi produs, funcţionarul
public nu ar fi săvîrşit fapta ilicită guvernată de normele contravenţionale.
Cu referire la nivelul reglementărilor comunitare, dar şi la legislaţia unor ţări europene în
domeniu, stabilim că răspunderea contravenţională se cuprinde în cadrul celei penale, cu unele
excepţii (Italia, România), nefiind considerată o instituţie autonomă ca în cazul Republicii Moldova,
unde chiar şi temeiurile răspunderilor sunt stabilite independent, menţionîndu-se că se consideră
contravenţie, fapta ilicită periculoasă cu un pericol social mai redus decît infracţiunea, creîndu-se în
acest fel o delimitare şi o bază obiectivă de calificare a unei abateri drept contravenţie, respectiv
infracţiune. Totodată, la capitolul răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici Republica
Moldova cunoaşte o bogată reglmentare legislativă, ce reprezintă garantul unei activităţi a
funcţionarului public corecte şi eficiente, cu toate că deficienţele în respectarea acestor norme au
fost şi continuă să fie.
Bazîndu-ne pe cercetările problemelor doctrinare, metodologice şi aplicative ale răspunderii
contravenţionale a funcţionarului public, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile

55
democratizării statului şi care ne-au servit drept obiectiv al investigaţiei noastre, venim cu
următoarele recomandări:
1. Considerarea răspunderii contravenţionale, pe lîngă caracterul distinct, ca formă a
răspunderii administrative, în aspectele în care funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, este subiectul care comite o contravenţie şi este pasibil de ai fi aplicată o sancţiune
contravenţională, în afara serviciului acesta răspunzîndîn calitate de persoană fizică;
2. Modificarea definiţiei legale a contravenţiei din: “Constituie contravenţie fapta – acţiunea
sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie,
care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, care este prevăzută de Codul şi este pasibilă de
sancţiune contravenţională” în “Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită,
care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la
valorile sociale ocrotite de lege, care este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune
contravenţională”;
3. Desfăşurarea cursurilor de instruire a funcţionarilor publici, în vederea conştientizării esenţei
şi naturii răspunderii contravenţionale, formării unui corp de funcţionari publici profesionist,
integru şi motivat pentru calitatea activităţilor desfăşurate;
4. Întărirea responsabilităţii personale a deţinătorilor funcţiei publice prin introducerea
contractelor de performanţă, precum şi asumarea de către funcţionarii publici a responsabilităţilor
pentru cazurile grave de corupţie din instituţiile statului în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce ar
duce la micşorarea numărului de abateri ale funcţionarilor publici;
5. Crearea unei reţele informaţionale interne a fiecărei instituţii publice în vederea asigurării
transparenţei cazurilor de răspundere contravenţională (inclusiv şi a celorlalte tipuri de răspundere
juridică) a funcţionarilor publici, precum şi a modalităţilor prin care acestora le vor fi aplicate
sancţiuni disciplinare, cu scopul de a crea precedente pentru ceilalţi funcţionari, evitînd ulterior
săvîrşirea de noi contravenţii, dar şi sporind gradul de încredere al societăţii în autorităţile publice.
În final, împărtăşim părerea că domeniul de cercetare al răspunderii contravenţionale a
funcţionarilor publici este unul puţin valorificat în Republica Moldova, prezenta lucrare încercînd
să contribuie la acoperirea golului informaţional în acest sens, atît din punct de vedere metodologic,
cît şi practico-aplicativ, şi tindem să credem că pe viitor se va crea o structură viabilă în cadrul
administraţiei publice capabilă de a activa corect în domeniul aplicării răspunderii contravenţionale
şi creării unui corp de funcţionari publici profesionist, în vederea eficientizării procesului
administrativ în Republica Moldova.

56
 BIBLIOGRAFIE

Acte normative internaţionale:

1. Regulamentul (CE Euroatom) nr.1261/ 2005 din 20.07.2005 // Jurnalul Oficial al
Comisiei Europene L 357 din 02.08.2005;
2. Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici // Monitorul Oficial al
României nr. 251 din 22.03.2004.

Acte normative naţionale:

57
 3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994; (cu modificările ulterioare);
4. Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,
5. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, art.123, 124 // republicat
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009,
6. Legea Republicii Moldova nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizare
a activităţii de întreprinzător // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-175 din 14.10.2011;
7. Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008;
8. Legea Republicii Moldova nr.90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea
corupţiei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 103-105 din 13.06.2008;
9. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din
04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008;
10. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.6-8 din 24.03.2003;
11. Hotărîrea de Guvern nr.201 privind punerea în aplicare aprevederilor Legii nr.158-XVI
din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public din 11.03.2009 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.55-56 din 17.03.2009;
12. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova, Integrare Europeană:
Libertate, Democraţie, Bunăstare, 2011-2014, Chişinău, 2011 // www.gov.md (accesat la data de
21.02.2012).
Literatură de specialitate:
13. Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion. Drept administrativ. - Bucureşti:
Editura Economică, 2002;
14. Bălan Emil. Instituţii administrative. – Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008;
15. Borşevski Andrei, Istrati Andrei. Bazele de contracarare a corupţiei. Recomandării
metodice. – Chişinău: Pontos, 2008;
16. Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Editura
Universităţii Titu Maiorescu, 2002;
17. Corbeanu Ion. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002;
18. Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003;

58
 19. Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Ala, Furdui Sergiu, Stella Bleşceaga.
Administrarea cauzelor de contencios administrativ. Administrarea cauzelor contravenţionale.
Suport de curs. Cartea a VIII-a. – Chişinău: ELAN POLIGRAF S.R.L., 2009;
20. Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005;
21. Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: „Bons Offices”, 2006;
22. Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia
centrală”, 2009;
23. Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003;
24. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. II. – Bucureşti: All Beck, 2002;
25. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. III. Ediţia a III-a, restructurată,
revăzută şi adăugită. – Bucureşti: All Beck, 2002;
26. Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001;
27. Manda Corneliu. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002;
28. Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004;
29. Negruţ Vasilica. Drept administrativ. Ediţie revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2004;
30. Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
al Republicii Moldova. – Chişinău: Elena V.I, 2005;
31. Orlov Maria. Drept administrativ. - Chişinău: Epigraf, 2001;
32. Osoianu Tudor, Osoianu Ion. Statutul juridic al funţionarului public. - Chişinău:
Unversitatea de Criminologie, 2003;
33. Platon Mihai. Administraţia publică. Curs universitar. – Chişinău: Editura „Universul”,
2007;
34. Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000,
35. Prisăcaru Valentin. Actele şi faptele de drept administrativ. - Bucureşti: LuminaLex,
2001;
36. Sîmboteanu Aurel. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. - Chişinău:
Museum, 2001;
37. Tofan Dana Apostol. Instituţii administrative europene. – Bucureşti: C.H.Beck, 2006;
38. Ţiclea Alexandru. Reglementarea contravenţiilor. Ediţia a II–a, revăzută şi adăugită. -
Bucureşti: Lumina Lex, 2003;
39. Vedinaş Verginia. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. - Bucureşti:
Lumina Lex, 2002;

59
 40. Vedinaş Verginia. Drept administrativ. Ediţia a V-a. Revăzută şi actualizată. –
Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2009;
41. Vedinaş Virginia. Drept administrativ. Revăzut şi actualizat. – Galaţi: Universitatea
„Dunărea de Jos”, 2006;
42. Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Drept
administrativ. - Iaşi: Junimea, 2002.

Publicaţii periodice:
43. Ciobanu Tatiana. Modernizarea administraţiei publice prin aplicarea principiilor
deontologice a funcţionarilor publici din sfera executivă. // Materiale ale secţiunii a treia din cadrul
conferinţii ştiinţifice internaţionale „Ştiinţa politică în Republica Moldova: realizări şi perspective”
consacrată aniversării a XV- cea a FRIŞPA, 15-16 octombrie 2010. - Chişinău: CEPUSM, 2010;
44. Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. // Administraţie
publică- Revista metodico-ştiinţifică trimestrială nr. 2-3 (66-67) aprilie-septembrie 2010. -
Chişinău: Universul, 2010;
45. Pogoneţ Galina. Pogoneţ Galina. Răspunderea juridică: un fenomen social //
Administraţie publică- Revistă metodico- ştiinţifică trimestrială nr.1-2(41-42). - Chişinău, 2004;
46. Solomon Elena. Contravenţia ca unicul temei al răspunderii contravenţionale. –
Chişinău: „Notograf Prim”SRL // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar din 3
decembrie 2010. Dreptul contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept;
47. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă I.D., Stan I.N., Rujoiu C., Corbu M. Răspunderea
contravenţională / Citat după Cravcenco Tatiana. Răspunderea contravenţională ca formă distinctă a
răspunderii juridice // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar „Dreptul
contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept”, 3 septembrie 2010. – Chişinău:
„Notograf Prim” SRL, 2011;
48. Ursuţa Mircea. Scurte consideraţii cu privire la caracterul autonom al răspunderii
contravenţionale // Materiale ale sesiunii de comunicări ştiinţifice „Teorii şi practici ale guvernării
democratice”, 2010, 23-24 octombrie. – Chişinău: S.n. „Tipografia Elena – V.I.” SRL, 2011.

Surse electronice:
49. www.gov.md (accesat la data de 22.03.2012);
50. www.justice.md (accesat la data de 09.04.2012);
51. www.justice.gov.md (accesat la data de 09.04.2012);
52. www.maia.gov.md (accesat la data de 09.04.2012);

60
 53. http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/argumenteinsustinerea-prezumtiei-de-nevinovatie-
in-materie-contraventionala (accesat la data de 18.03.2012).

61