REFERAT

PROBLEMA REFORMELOR ÎN POLITICA

GUVERNAMENTALĂ A LUI ALEXANDRU I.
REFORMA SAU STAGNAREA – EVOLUȚIA SAU
REVOLUȚIA

INTRODUCERE.....................................................................................................2

1. Urcarea la tron a împăratului Alexandru I.......................................................3

2. Politica reformelor în timpul domniei împăratului Alexandru I....................
5
3. Proiectele de reforma a lui Mihail Speranski...................................................9

CONCLUZII..........................................................................................................13
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................14
 CHIȘINĂU 2021
INTRODUCERE

Dezvoltarea Imperiului Rus în secolul al XIX-lea a fost strâns legată de fenomenul

modernizării, care în ultimele cinci secole a fost nucleul dezvoltării civilizației umane. Problema
alegerii corecte a vectorului de modernizare a fost de mult rezolvată de viață. Numai
transformându-și stilul vechi de viață în conformitate cu provocările militar-tehnologice, socio-
culturale ale noii ere, Rusia ar putea deveni una dintre puterile cheie ale erei moderne.
Dezvoltarea Imperiului Rus în secolul al XIX-lea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu
lumea Europei. Un apel la experiența istorică a interacțiunii țării cu lumea exterioară și influența
acesteia din urmă asupra destinului țării pare important și urgent astăzi, când Rusia alege noi
repere.
La începutul secolului al XIX-lea, Rusia deţinea un teritoriu vast de peste 17 milioane
km2 acoperind Europa orientală, nordul şi Asiei până la Marea Ohotsk şi strâmtoarea Bering, cu
peste 35 milioane de locuitori (un sfert din populaţia Europei), fiind cea mai mare putere militară
terestră a continentului. Cu toate acestea, în Rusia au interacţionat o serie de factori care au
împiedicat progresul general al societăţii. Caracterul inflexibil al monarhiei, clasa de mijloc
extrem de firavă şi structura socială au descurajat progresul. Apoi, presiunea demografică,
infrastructura precară, solul sărac şi clima vitregă au mărit discrepanţele. De asemenea,
mentalitatea populaţiei, cu peste 80% rurală, şi influenţa spirituală a Bisericii ortodoxe au
contribuit decisiv la înapoierea generală din Rusia.
Această eră este asociat cu o figură istorică, ca împăratul Alexandru I. Ce fel de om? Este
greu de răspuns, pentru că chiar și pentru contemporanii care l-au cunoscut toate sau aproape
toată viața lui, a rămas un mister. Nu e de mirare se numește" Sfinxul de Nord": cineva era un
fel, cineva este crud; în unele situații lovit hotărârea de, în altele - frică. Pe scurt, un om de
mister. Cu toate acestea, Alexandru I - o piatra de hotar foarte important în istoria Rusiei.

2
 1. Urcarea la tron a împăratului Alexandru I
Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, și
al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru urcă la tron odată cu asasinarea
tatălui său Pavel I. Curând după nașterea sa, pe 23 decembrie 1777, Alexandru a fost luat de la
tatăl său, Pavel I al Rusiei, de către bunica sa, Ecaterina cea Mare, care îl ura pe Pavel și nu
dorea ca acesta să aibă vreo influență asupra educației viitorului împărat. Unele surse susțin
faptul că ea pusese la cale să-l elimine pe Pavel din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l
folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost nevoit să se împartă din punct de vedere
emoțional între bunică și tată, moștenitorul la tron. Aceasta l-a învățat de foarte devreme pe
Alexandru cum să-i manipuleze pe cei care îl iubeau, și a devenit un "cameleon", schimbându-și
principiile și personalitatea în funcție de cine îl însoțea. Crescut în atmosfera de gândire liberă de
la curtea Ecaterinei, împărtășea acum principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele său
elvețian, Frédéric-César de La Harpe, și tradițiile autocrației rusești de la guvernantul său
militar, Nikolai Saltikov. Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl
alesese pentru educația sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia
și care îi învățase pe Alexandru și pe fratele său, Constantin, foarte multă engleză. Tânărul
Alexandru simpatiza cu revoluționarii francezi și polonezi, totuși, tatăl său părea că-i insuflase o
iubire teoretică pentru rasa umană, odată cu un dispreț pentru om. Aceste tendințe contradictorii
l-au însoțit pe tot parcursul vieții și s-au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice și
militare.
Pe 9 octombrie 1793, când Alexandru avea încă 15 ani, s-a căsătorit cu Louise de
Baden (Elisabeta Alexeievna), pe atunci de 14 ani. Între timp, moartea Ecaterinei din noiembrie
1796, înainte să apuce să-l numească pe Alexandru succesor, l-a adus pe Pavel pe tron.
Încercările de reformă ale lui Pavel au fost întâmpinate cu ostilitate, iar mulți dintre sfătuitorii
apropiați, printre care și Alexandru erau împotriva schimbărilor. Pavel I a fost asasinat în martie
1801.
Odata cu asasinarea lui Pavel la tronul Rusiei a veniut fiul acestuia, Alexandru I. Insa
Alexandru I era foarte diferit de tatal sau, avand parte de o educatie mult mai liberala, fiind
numit « Hamlet incoronat » sau « inger ».1 Alexandru I a urcat pe tron la 23 martie 1801 și a fost
încoronat la Kremlin pe 15 septembrie în același an. Încă mai există dezbateri între istorici cu
privire la rolul lui Alexandru în legătură cu asasinarea tatălui său. Cea mai cunoscută opinie este
1
RIASANOVSKY, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul european, 2001, p. 312

3
aceea că i-a fost dezvăluit secretul conspiratorilor și era dispus să ocupe tronul, însă a insistat ca
tatăl său să nu fie omorât. Se pare că preluarea puterii de către Alexandru prin uciderea tatălui
său i-a imputat remușcări și sentimentul de rușine, ceea ce explică accentuarea religiozității sale
după războaiele napoleoniene. Urcarea pe tron a nepotului Ecaterinei, Alexandru I (1801-1825) a
trezit speranţe în rândul ruşilor ca acesta va continua politica bunicii sale. „Un rus inteligent pe
tron”, cum spunea Berdiaev, Alexandru I şi-a început domnia în cel mai liberal mod. Chiar la
începutul domniei lui Alexandru au fost făcuți câțiva pași notabili, inclusiv acordarea libertății de
exprimare editurilor, descurajarea activității serviciilor de informații și interzicerea torturii. În
câțiva ani, Mihail Speranski a devenit unul dintre cei mai apropiați consilieri ai țarului și a
întocmit multe planuri pentru reforme elaborate. Țelurile reformatorului depășeau cu mult
posibilitățile vremii și, chiar după ce au fost ridicate la rangul de dispoziții ministeriale, puține
dintre acestea au putut fi puse în aplicare. Imperiul Rus nu era pregătit pentru o societate
mai liberală; iar Alexandru, discipolul profesorului progresist Laharpe, era (după cum el însuși a
afirmat) doar un „accident fericit” pe tronul țarilor. El vorbea, într-adevăr, cu amărăciune despre
„starea de barbarism în care fusese lăsată țara de către traficul de carne vie”.
Se crede că secolul al XIX-lea în Rusia a început odată cu urcarea pe tron a lui Alexandru
I. În literatura istorică, personalitatea sa și politica dusă de acesta au provocat diverse aprecieri.
Istoriografia rusă conservatoare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (M.I.Bogdanovich,
N.K. Schilder)2, pornind de la inviolabilitatea principiului monarhic de guvernare, au susținut că
Alexandru I, încă de la începutul domniei sale, a stat pe poziții conservatoare și a folosit ideile
liberale ca mijloc de întărire a puterii personale. NK Schilder a împărțit domnia lui Alexandru I
în două perioade - reformistă (până în 1815) și reacționară (1816-1825). Istoricul, Marele Duce
Nikolai Mihailovici, credea că împăratul Alexandru I nu a fost niciodată un reformator și liberal,
ci doar îi plăcea să vorbească despre asta3. Istoricii cu mentalitate liberală (AN Pypin) au susținut
că planurile și acțiunile reformiste ale lui Alexandru I nu au fost întâmplătoare, ci naturale,
decurgând din întreaga dezvoltare anterioară a Rusiei în secolul al XVIII-lea, în special din
ultimii ani ai domniei Ecaterinei a II-a și ai lui Pavel I4.
În istoriografia sovietică, a fost stabilit conceptul de „flirt cu liberalismul”, care neagă
capacitatea autocrației de a urma în mod conștient calea reformelor constituționale. Alexandru I
părea a fi un politician viclean și deștept, deghizat în liberalism ostentativ, dar urmărind de fapt
scopul de a atinge cea mai mare întărire a puterii sale absolute.

2
Богданович М.И. Первая эпоха преобразований императора Александра I (1801-1805). // Вестник Европы
1886, № 1 С.155-210
3
Вел. кн. Николай Михайлович. Граф Строганов (1774-1817). Спб., 1902-1903. С. I-ХХ
4
Пыпин А.Н.Общественное движение при Александре I. Спб., 1871. С.1-113
4
 În anii 80. secolul XX o serie de istorici (N.V. Minaeva, S.V. Mironenko, M.M.
Safonov5), recunoscând regularitatea obiectivă a acțiunilor puterii supreme, au început să ia în
considerare încercările de reformă la începutul secolului al XIX-lea ca o alegere conștientă, deși
forțată, de guvernare, cu scopul de a adapta un sistem politic învechit la noile condiții și relații
sociale. Ei au susținut, cu anumite rezerve, că este legitim să se vorbească despre reforme
liberale în timpul domniei lui Alexandru I.
Domnia lui Alexandru I s-a caracterizat prin liberalism si reforma, tarul aducand in viata
politica ruseasca idei umaniste, la baza carora se afla demnitatea si libertatea umana. Astfel o
serie de reforme au fost facute in prima perioada de domnie a lui Alexandru I: cenzura a fost
limitata, abrogarea restrictiilor de a calatori in strainatate, interzicerea torturii. Aceste schimbari
au fost benefice, insa principala problema era serbia, autocratia si sistemul corupt. Perioadele
liberale din timpul lui Alexandru I se impart in doua etape: 1801 – 1805, 1807 – 1812, ambele
fiind urmate de razboaie cu Franta.
Perioada din 1801 – 1805 a fost cea mai indrazneata, tarul dorind sa schimbe radical
Rusia. Tarul dorea sa desfiinteze serbia si autocratia, insa societatea ruseasca din acea vreme nu
era pregatita pentru reforme atata de radicale. Desi proiectul de reforma nu a fost pus in aplicare
s-au luat unele masuri importante: reinfiintarea Senatului, desfiintat de catre Pavel; reforme
sociale prin “legea privind agricultorii liberi” – eliberarea voluntara a serbilor de catre stapanii
lor, asigurandu-le pamant celor eliberati; s-a pus accentul pe educatie: infiintarea de universitati,
scoli secundare.
Planurile reformiste ale lui Alexandru I ca cel mai luminat monarh rus al secolului al
XIX-lea și politica reală a guvernului său de-a lungul întregii domnii au rămas sub două linii
(„secrete” și „explicite”), care au fost rareori interconectate. Căutarea intensă a unor noi căi de
dezvoltare, întreruptă de situația de război din 1812-1815, a continuat aproape 20 de ani.

2. Politica reformelor în timpul domniei împăratului Alexandru I

Rusia a intrat în secolul al XIX-lea. nu numai pentru a păstra intact sistemul autocratic,
dar, de asemenea, cu organizarea de putere, care nu mai îndeplinesc cerințele timpului. În
structura organismelor guvernamentale dominate de funcții confuzie și incertitudine. Apărut
pentru o lungă perioadă de timp și fără nici un plan clar instituțiile publice nu au avut un scop
clar definit și măsură precisă a competențelor lor. Structura lor internă nu a fost uniformă, ci mai
degrabă, a fost haotic. Până la sfârșitul domniei lui Paul I, persoanele implicate în gestionarea

5
Сафронов М.М. Проблема реформ в правительственной политике на рубеже XVIII-XIX вв. Л., 1988
5
țării, a fost clar că într-o astfel de mașină de stat nu poate continua să lucreze. Și apoi există pe
scena politică tânărul împărat Alexandru I.
Unul dintre paradoxurile politicii interne a lui Alexandru a fost faptul că încearcă să
faceți upgrade statului rus a fost însoțită de stabilirea unui regim polițienesc, cunoscut mai târziu
ca "Arakcheyev." Simbolul său a devenit așezări militare în care Alexandru însuși, cu toate
acestea, a văzut una din căile de Eliberare a țăranilor din dependență personal, dar care a
provocat ura dintre cele mai largi cercuri ale societății.
În 1817, în loc de Ministerul Educației a stabilit Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
Publice, condus de procurorul șef al Sfântului Sinod și șeful Bible Society AN Golitsyn. Sub
conducerea sa, a fost de fapt realizat înfrângerea din universități rusești, a domnit puternic
cenzurat. În 1822 Alexandru a interzis în loji masonice Rusia și alte societăți secrete și Senatul a
aprobat o propunere care a permis proprietari pentru" fapte rele" a alunga țăranii lor în Siberia.
Cu toate acestea, împăratul era conștient de activitățile primelor organizații decembriste,
dar nu a luat nicio acțiune împotriva membrilor acestora, având în vedere că ele erau iluzia
tinereții sale.
Reforma sistemului juridic
Codificarea legilor inițiată în 1801 nu a fost terminată niciodată în timpul domniei sale;
nimic nu a fost făcut pentru a îmbunătăți statutul intolerabil al țărănimii rusești; constituția
elaborată de Mihail Speranski, și aprobată de către împărat, a rămas nesemnată. El a modificat
structura guvernamentală, înlocuind colegiile înființate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a
desemna și un prim-ministru coordonator al întregii activități. Strălucitul om de stat Mihail
Speranski, care fusese principalul sfătuitor al țarului în primii ani de domnie, i-a propus
suveranului reforme constituționale ample, dar intrigile plănuite de rivalii politici ai lui Speranski
au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui Alexandru și la demiterea ulterioară din
martie 1812 iar Alexandru și-a pierdut interesul pentru reforme. Alexandru a organizat în anul
1805 Comitetul pentru rezolvarea treburilor poliției, transformat 2 ani mai târziu în Comitetul
pentru apărarea securității statului. Jocul cu liberalismul a încetat curând și cursul spre o politică
reacționară deschisă s-a conturat treptat tot mai sensibil.6
Alexandru, care, fără să fie în mod conștient tiranic, dispunea în totalitate de specifica
neîncredere în oameni a unui tiran și de o judecată independentă, era lipsit astfel de prima
calitate a unui suveran reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat în provinciile
periferice ale imperiului său; iar rușii au remarcat cu voce tare că, nemulțumit de guvernarea prin

6
Almaș Dumitru, Camil Muresan, Al. Vianu, Istoria moderna universala vol II, Bucuresti, 1975, p. 165
6
intermediul instrumentelor străine, el a oferit Poloniei, Finlandei și guvernoratelor baltice
beneficii care nu existau pe teritoriul Rusiei.
Reforma organelor administrative
În perioada 1801 – 1803, acest așa-numit „Comitet Secret” a dezvoltat proiecte de
reforme în stat. (VP Kochubei, PA Stroganov, NN Novosiltsev, A. Czartoryskiy.) Din primăvara
anului 1801, a început să funcționeze un „Consiliu indispensabil” permanent, a cărui sarcină era
să discute deciziile și treburile statului. În februarie 1802, împăratul a semnat un decret care a
declarat Senatul organul suprem de conducere al Rusiei, în mâinile căruia erau concentrate
puterile administrative, de control și judecătorești. La începutul anului 1802, Alexandru I a
efectuat o reformă ministerială, conform căreia colegiile au fost înlocuite cu 8 ministere7.
Reforma țărănească
Următorul pas al lui Alexandru I a fost încercările de a rezolva problema țărănească, una
dintre cele mai dificile. Imediat după urcarea pe tron, împăratul și-a anunțat intenția de a opri
distribuirea țăranilor de stat. În primii ani ai domniei sale, el a emis decrete care permiteau
țăranilor de stat să cumpere pământ, obligându-i pe moșieri să-și ofere țăranilor hrană în
perioadele de foamete. Sub Alexandru I, practica distribuirii țăranilor de stat în mâini private a
încetat. În acest domeniu au fost adoptate și alte prevederi importante: un decret din 1808 a
interzis vânzarea țăranilor la târguri, un decret din 1809 a desființat dreptul proprietarilor de
pământ de a-și exila iobagii în Siberia. La 20 februarie 1804 este datat Statutul țăranilor
livonieni, care din 1805 s-a extins și în Estonia. Pe aceste meleaguri, țăranii care dețineau deja
pământul și-au primit parcelele ca proprietate ereditară.
La 20 februarie 1803 s-a adoptat decretul „Despre fermierii liberi”, potrivit căruia
moșierul, dacă dorea, își putea elibera țăranii „cu sate întregi sau cu familii individuale” cu
pământ, sub rezerva acordului comun al părților. Semnificația practică a acestei legi pentru
țărănime nu era mare. Potrivit lui V.O. Klyuchevsky, până la sfârșitul domniei lui Alexandru I,
„doar 47 de mii de suflete de iobagi trecuseră în statutul de fermieri liberi”, iar în 1855 erau
aproximativ 116 mii.
Reformele sociale
Anumite reforme au fost înfăptuite și în Rusia, însă nu au putut supraviețui intervențiilor
suspicioase ale autocratului și subordonaților săi. Consiliul de Stat și Senatul de guvernământ,
noi puteri cărora li s-au atribuit pentru prima dată anumite puteri (teoretice), au devenit
instrumente servile ale țarului și ale favoriților săi de moment.

7
Мунчаев Ш.М., Устинов В.М. История России: Учебник для вузов. М.: Норма, 2015. (Из электронной
библиотечной системы НИБЦ университета имени академика Л.И. Абалкина)
7
 Complicatul sistem de educație, culminând cu reconstituirea sau fondarea
noilor universități de la Tartu (Dorpat), Vilnius (Vilna), Kazan și Harkiv, a fost strangulat în
numele așa-ziselor interese ale „ordinii” și ale Bisericii Ortodoxe Rusești; în timp ce așezările
militare, pe care Alexandru le-a proclamat ca fiind o binecuvântare atât pentru soldați cât și
pentru stat, au fost impuse cu forța țărănimii și armatei cu o cruzime fără milă 8. Deși ar fi trebuit
să îmbunătățească condițiile de trai ale soldaților, efectul economic al acestora a fost
nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare a provocat revolte frecvente.
Dupa reformele lui Alexandru I, educatia universitară și cea secundara din școlile de stat
au devenit mai accesibile. In 1802, dupa crearea Ministerului Educatiei, imperiul a fost impartit
in 6 regiuni educatioanle, fiecare condusa de un director. Planul prevedea infiintarea unei
universitati in fiecare regiune, a unei scoli secundare in fiecare centru provincial si a unei scoli
primare imbunatatite in fiecare district. Masurile restrictive impuse de Ministerul Educatiei
decurgeau logic din intentiile si ideile sociale ale regimului, categoriile sociale inferioare fiind
mai dezavantajate in comparatie cu membrii clasei superioare.
Știința si eruditia din Rusia au luat avant odata cu dezvoltarea invatamantului superior.
Matematica era in frunte, apoi urma astronomia ce a inregistrat progrese exceptionale; in timpul
domniei lui Alexandru I s-au dezvoltat si fizica si chimia; stiintele naturale s-au dezvoltat si ele
odata cu cele fizice; in primele decenii ale secolului s-au dezvoltat intr-un mod asemanator
stiintele umaniste și cele sociale și nu in ultimul rand, scrierele istorice care s-au dezvoltat și au
cîștigat numeroși adepți.
Și artele frumoase au continuat sa se dezvolte in timpul domniilor lui Alexandru I. In
timpul lui Alexandru, stilul neoclasic a atins apogeul in Rusia.
Tarul dorea sa desfiinteze serbia si autocratia, insa societatea ruseasca din acea vreme nu
era pregatita pentru reforme atata de radicale. Desi proiectul de reforma nu a fost pus in aplicare
s-au luat unele masuri importante: reinfiintarea Senatului, desfiintat de catre Pavel; reforme
sociale prin “legea privind agricultorii liberi” – eliberarea voluntara a serbilor de catre stapanii
lor, asigurandu-le pamant celor eliberati; s-a pus accentul pe educatie: infiintarea de universitati,
scoli secundare.9
Chiar și Societatea Bibliei, prin care împăratul, cuprins mai târziu de starea de zel
evanghelic, își propusese să-și binecuvânteze poporul, era condusă după aceleași reguli
nemiloase. Arhiepiscopul catolic și metropolitanii ortodocși au fost forțați să servească în
comitetul acesteia alături de pastori protestanți; iar preoții de la sate, antrenați să privească orice

8
Henry Kissinger, Diplomatia, trad.: Mircea Ștefanescu,Radu Paraschivescu; ed. A II-a, București; Editurile BIC
ALL, 2002, p. 75
9
RIASANOVSKY, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul european, 2001, p. 312
8
amestec în documentele tradiționale ale bisericii ca fiind un păcat de moarte, au devenit fără voie
instrumentele propagării a ceea ce ei considerau a fi lucrarea diavolului.
Dacă la începutul domniei împăratului Alexandru puterea sa a fost văzută ca o
oportunitate reală de a îmbunătăți viața tuturor moșiilor imperiului, atunci pe la mijloc mulți au
devenit dezamăgiți de el, susținând aproape public că domnitorul pur și simplu nu avea spirit de
a urma acele principii liberale despre care vorbește atât de mult și cu entuziasm. Mulți cercetători
sunt înclinați să creadă că principalul motiv al eșecului reformelor lui Alexandru I nu a fost
corupția și înclinația oamenilor către conservatorism, ci calitățile personale ale suveranului.
Politica externă
În 1808, Imperiul Rus a început un război cu Suedia. Motivul a fost reticența regelui
suedez de a se alătura coaliției anti-britanice. Războiul s-a încheiat în 1809 cu încheierea unui
tratat de pace care a fost nefavorabil pentru Suedia.
Războiul ruso-turc a început în 1806, dar un motiv formal a apărut încă din 1803, când
domnitorii Țării Românești și Moldovei au fost destituiți: potrivit termenilor tratatului, ei puteau
înlătura și numi domnitori în aceste principate numai cu acordul Imperiului Rus. Abia în mai
1812 a fost încheiat un tratat de pace, care a intrat în istorie sub numele de Pacea de la București.
Războiul Patriotic, care a început în iunie 1812 odată cu invadarea Rusiei de către armata
lui Napoleon. La începutul războiului s-a încercat să se negocieze pacea, dar aceasta nu a fost
încununată cu succes, iar împăratul a preluat comanda armatei în câmp. Apoi, în iulie 1812, a
părăsit armata și s-a întors la Moscova, interzicând negocierile de pace cu adversarii până când
armata franceză a părăsit teritoriul Rusiei.
In timp ce politica externa a Rusiei era infloritoare, Alexandru I fiind considerat
“imparatul Europei”, in politica interna lucrurile stateau diferit. Alexandru I nu a reusit sa
rezolve problema serbiei, ramanand la fel de asupritoare, au avut loc numeroase revolte ale
militarilor datorita proiectului imparatului de a crea “colonii militare”, in cadrul carora traiau
familiile de militari, fiind supuse la un despotism minutios.
Nemultumirea fata de politica dusa de Alexandru I a fus la aparitia primului grup
revolutionar rus, care s-a afirmat in decembrie 1825 in timpul investiturii lui Nicolae I,
succesorul lui Alexandru I. Moartea subita a lui Alexandru I a dus la o criza dinastica. Alexandru
I trebuia sa fie urmat de catre Constantin, insa a renuntat la drepturile sale la tron, Nicolae I
devenind imparat al Rusiei.

3. Proiectele de reforma a lui Mihail Speranski

9
 Sistemul de gestiune colectivă, a degenerat foarte mult încă de pe vremea lui Petru I,
absorbit dezavantajele, cum ar fi abuzul de putere, luare de mită, fărădelege, tembelism, lenea și
incompetența funcționarilor.
În aceste condiții dificile, împăratul a avut nevoie de oameni, nu doar cu carte, dar
oamenii care au avut competențele și aptitudinile în formarea unui aparat de stat care a avut o
holistică, dispozitive de viziune sistemică capabile de a crea un imperiu vast și viziunea
prevăzută în clar, cu formule de legislație inteligibile. O persoană cu toate aceste calitati, a fost
nimeni altul decât Mihail Speransky, în care împăratul a găsit atât un prieten și consilier al
Executivului, și că a fost" trădat" de faptul că nu a apărta idealurile opiniei publice în frică merită
aceeași soarta, care a lovit tatăl său, care urmează să fie destituit de imobile nemulțumiți de
încălcarea privind privilegiile lor istorice.
Speranski Mihail (1772-1839), s-a născut într-o familie săracă de preot. În 1790 a
absolvit seminarul din Vladimir şi ca cel mai bun absolvent a fost repartizat la Seminarul
superior din Sankt Petersburg, pe care îl absolveşte doi ani mai târziu. Este lăsat în această
instituţie ca profesor de matematică, fizică şi retorică, iar în 1795 este numit prefect al
seminarului. Refuzând să se călugărească, în 1797 trece în serviciul statului. Datorită protecţiei
obţinute, avansează pe scara ierarhică, devenind unul dintre favoriţii lui Aleksandru I. A fost
unul din principalii autori ai reformelor iniţiate de către Suveran, fiind considerat, de fapt, şi
părintele aparatului birocratic al Imperiului Rus. În 1812 cade în dizgraţia ţarului şi este
îndepărtat. El este iniţiatorul colecţiei Полное собрание законов Росcийской Империи.
Potrivit majorității istoricilor și politologilor Mihail Speranski s-a confruntat strălucit cu
sarcinile de patronul său încoronat, dar această evaluare nu este primită imediat. Timp de mulți
ani de la încheierea unei legături care a fost trimis la Alexandru I, a fost venerat de munca unică
la codificarea legislației Imperiului Rus, dar munca sa a fost dezaprobat reformată și" închis"
pentru a studia "persoanelor neinițiați" (arhive Speranskii sigilat și sub Alexandru I și sub
Nicolae I). Potrivit observațiilor pertinente reputația lui Richard Pipes" Speranskii era mai
afectat din cauza faptului că proiectele sale de reformă pentru o lungă perioadă de timp au fost
ținute secrete, devenind pe deplin cunoscute abia în secolul XX".
Acesta este începutul secolului XX, cu transformarea Rusiei într-o monarhie
parlamentară a lucrărilor Speranskii revizuite în scopul de a profita nu numai de ideile sale, dar
de cele mai multe ale mecanismului birocratic care pentru realizarea acestor idei el a propus.
Fapte și documente referitoare la activitățile sale politice merg de la cercetători de renume,
printre care baronul M.A.Korf, AV și I.A.Bychkovy, N.K.Shilder, AN Pypin, AE Nolde și alții.
Datorită lor "bani de desțelenire" lucrările acestui mare om de stat a devenit reformatori

10
disponibile în Rusia modernă, atunci când, în 90 de ani țara înapoi pe șine de guvernare
democratic republican și doriți să creați un nou dispozitiv in mai multe reforme de stat, dintre
care multe au fost deja anunțate în Speranskii proiecte de la începutul secolului al XIX-lea. Este
dificil de spus cât de strâns pentru aceste lucrări a fost vizitată de, dar, chiar și un fapt sugerează
fezabilitatea unui astfel de tratament: la începutul primului său mandat Decretul Putin a
01.09.2000, № 1602 a stabilit Consiliul de Stat a Federației Ruse", în scopul de a asigura o
consecventă funcționare și interacțiune a organelor puterii de stat", astfel după efectuarea acestei
etape, cum în urmă cu aproape 200 de ani cu Speranski depunere a marcat începutul de realizare
a planului de transformare de stat Alexandru I.
Iar acum aceste lucrări pot fi solicitate de către contemporanii noștri, având în vedere că
reforma administrativă a aparatului de stat rus până apropie de finalizare, precum și problemele
de corupție, lipsă de profesionalism, aparate ineficiență, precum și întrebările despre aplicarea
drepturilor legale ale cetățenilor din Federația Rusă rămân deschise și trebuie să fie abordate.
Mihail Speranski, care a activat in ce-a de-a doua perioada de reforme, 1807 – 1812, care
a corespuns alianței cu Franta. Ideile lui Speranski au fost liberale, acesta dorind sa creeze din
Rusia o monarhie puternica, in care era eradicata corupția. Alexandru I i-a cerut acestuia sa
realizeze un proiect constituțional, insa tarul nu a reusit sa implementeze proiectul lui Speranski.
Desi nici în ce-a de-a doua perioada nu s-au produs schimbari majore, totuși in 1810, la sfatul lui
Speranski, Alexandru I a creat Consiliul de Stat, dupa modelul francez, insa nu limita cu nimic
principiul autocratiei. Un alt colaborator a fost Novosiltiv, care dorea crearea unei Rusii federale.
Desi planul lui Novosiltiv a fost acceptat de țar, datorita morții acestuia, planul nu a mai putut fi
dus la îndeplinire.
La 29 noiembrie 1807, printr-o lege emisă de ţarul Aleksandru I, a fost creat Comitetul
pentru restructurarea şcolilor teologice. Deja la 26 iunie 1808 acest comitet prezenta Suveranului
„Schiţa regulilor despre formarea şcolilor duhovniceşti” 10, adevăratul autor al cărora era M.M.
Speranski. În acest proiect, se observă influenţa directă a reformelor realizate în sfera
învăţământului laic. În fruntea învăţământului teologic era Comisia şcolilor teologice, la început
subordonată Sfântului Sinod, devenind apoi organ independent. Şcolile erau organizate după
modelul ierarhic în patru trepte: academii, seminare, şcoli de judeţ şi şcoli parohiale, legături
directe existau doar între treptele subordonate. Academia pregătea preoţi, călugări cărturari şi
profesori pentru şcolile teologice. Fiecare academie era în fruntea unei regiuni şi supraveghea
seminarele de aici.

10
Полное собрание законов Российской Империи. Печатано в типографии 2 отделения Собственной Его
Императорского Величества Канцелярии. Собрание 1. - СПб., 1826, том 30, №23122-23124
11
 După aprobarea Legii din 26 iunie 1808, membrii Comisiei şcolilor teologice, în frunte
cu M.M. Speranski, s-au ocupat de perfectarea statutului pentru fiecare categorie de şcoli.
Speranski este autorul primului compartiment al statutului Academiilor teologice. Deoarece
Speranski era implit în mai multe proiecte şi reforme de stat, definirea acestor acte normative a
fost încredinţată arhiepiscopului de Reazan Teofilact Rusanov11.
După aprobarea Legii din 26 iunie 1808, membrii Comisiei şcolilor teologice, în frunte
cu M.M. Speranski, s-au ocupat de perfectarea statutului pentru fiecare categorie de şcoli.
Speranski este autorul primului compartiment al statutului Academiilor teologice. Deoarece
Speranski era implit în mai multe proiecte şi reforme de stat, definirea acestor acte normative a
fost încredinţată arhiepiscopului de Reazan Teofilact Rusanov.
Deci informaţiile analizate mai sus ne permit să concluzionăm că reforma învăţământului
teologic din Imperiul Rus, de fapt, era o necesitate a timpului, care trebuia efectuată, şi care
tocmai a coincis şi cu orientările pe care le aveau Biserica, ţatul şi întreaga societate. Printre
autorii acestei reforme se regăsesc aşa nume precum M.Speranski sau Filaret Drozdov –
personalităţi care au dominat timpul lor.

11
Доброклонский A.П. Руководство по истории Русской церкви. Том 4. - Москва, 1893, с.315.
12
 CONCLUZII

Spre deosebire de dezvoltarea liniară a civilizațiilor occidentale, care are loc destul de
uniform, tipul de dezvoltare de recuperare a civilizațiilor orientale se distinge prin natura sa
spasmodă. Acest lucru se exprimă prin faptul că, după eliminarea amenințării de politică externă
sub forma unui stat străin ostil, reformele în civilizația de tip estică se opresc și aceasta cade într-
o stare de stagnare. Această stare continuă până când alte state ocolesc înghețatul în dezvoltarea
civilizației răsăritene și încep să reprezinte un pericol pentru aceasta, după care procesul de
reformare a civilizației orientale este reluat și totul se repetă. De aici rezultă că condiția
dezvoltării civilizațiilor de tip estic, care include Rusia, este prezența unei amenințări de politică
externă pentru acestea și, dimpotrivă, absența unei amenințări de politică externă este o condiție
pentru stagnarea civilizaţiei.
Această împrejurare, în opinia noastră, explică eșecul procesului de reformare a Rusiei,
întreprins de Alexandru I pe fondul războiului din 1812–1814, învingător pentru Rusia cu Franța
napoleonică, în urma căreia civilizația rusă nu era pregătită pentru procesul de reformă. În
același timp, putem spune că înfrângerea ulterioară a Rusiei în războiul Crimeei din 1853-1856 a
devenit motivul reformei de succes a Rusiei de către Alexandru al II-lea, ceea ce este o
confirmare clară a corectitudinii declarației date.
Unii cercetatori consideră că Alexandru I l-a întrecut pe Napoleon, țarul rus fiind un
diplomat măreț. Caracterul său a fost influențat de bunica sa, Ecaterina cea Mare, care i-a oferit o
educație în spirit iluminist. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe Alexandru
unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde
se află rămășițele sale rămâne necunoscut. Domnia lui Alexandru I a fost marcată de
personalitatea tulburatoare a acestuia, țarul devenind din ce în ce mai suspicios, mai iritabil.
Există anumite suspiciuni în legătură cu moartea lui Alexandru I. Acesta moare la 45 de ani, unii
cercetători considerând că și-a înscenat moartea pentru a pleca în Siberia sau că s-a sinucis.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Almaș Dumitru, Camil Muresan, Al. Vianu, Istoria moderna universala vol II, Bucuresti, 1975
2. Henry Kissinger, Diplomatia, trad.: Mircea Ștefanescu, Radu Paraschivescu; ed. A II-a,
București; Editurile BIC ALL, 2002
3. Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul european, 2001
4. Богданович М.И. Первая эпоха преобразований императора Александра I (1801-1805). //
Вестник Европы 1886, № 1 С.155-210
5. Вел. кн. Николай Михайлович. Граф Строганов (1774-1817). Спб., 1902-1903. С. I-ХХ
6. Пыпин А.Н.Общественное движение при Александре I. Спб., 1871. С.1-113
7. Сафронов М.М. Проблема реформ в правительственной политике на рубеже XVIII-
XIX вв. Л., 1988
8. Мунчаев Ш.М., Устинов В.М. История России: Учебник для вузов. М.: Норма, 2015. (Из
электронной библиотечной системы НИБЦ университета имени академика Л.И.
Абалкина)
9. Полное собрание законов Российской Империи. Печатано в типографии 2 отделения
Собственной Его Императорского Величества Канцелярии. Собрание 1. - СПб., 1826, том
30, №23122-23124
10. Доброклонский A.П. Руководство по истории Русской церкви. Том 4. - Москва, 1893

14