Inceputurile presei romanesti

Inceputurile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea iar pornind de la
teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasa pagina din
istoria Ardealului de o suta si mai bine de ani încoace", lucrarea "tinde sa înfăţişeze întreaga plaja a
presei româneşti de pe teritoriul Transilvaniei si din principalele oraşe din afara graniţelor în care s-
au înregistrat încercări de a dura o presa naţionala, de a oferi un cadru prielnic manifestărilor
cultural-literare si de a susţine, într-un fel sau altul, cauza naţionala".

Primele teatre romanesti

Primele reprezentatii teatrale in Tarile Romane au fost date de trupe straine, cu deosebire
franceze, care ne vizitau tara. In timpul domnilor fanarioti, reprezentatiile teatrale aveau loc
in limba greaca. Pentru a oferi posibilitatea desfasurarii unor astfel de reprezentatii, domnita
Ralu, fiica lui Caragea, cladi o sala la Cismeaua rosie din Bucuresti.

Prima reprezentatie teatrala in limba romana a avut loc la Iasi, in 1816, cu piesa Mirtil si
Hloe, o traducere a lui Asachi din Florian. Spectacolul a fost organizat de Gheorghe Asachi.

La Bucuresti, prima piesa jucata in limba romana a fost Hecuba de Euripide, pe scena
teatrului de la Cismeaua rosie, in 1819. Cu acest prilej, Iancu Vacarescu a compus un prolog
in versuri, in care subliniaza rolul educativ al teatrului:

V-am dat teatru, vi-l paziti

Ca un locas de muze.
Cu el curand veti fi vestiti
Prin vesti departe duse.
Prin el naravuri indreptati,
Dati ascutiri la minte.
Podoabe limbei voastre dati
Cu romanesti cuvinte.

Un pas mai departe il face teatrul romanesc, in Moldova, prin numirea in 1840 a scriitorilor
Mihail Kogalniceanu, Costache Negruzzi si Vasile Alecsandri ca directori ai Teatrului
National din Iasi.

In aceasta cladire ei au contribuit la imbogatirea repertoriului dramaturgiei romanesti.

Primele institutii de invatamant superior in spatiul
romanesc

Istoria învăţământului superior românesc îşi are rădăcinile la fondarea Colegiului “Sfântul Sava”, în
1694 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Numită iniţial Academia Domneascu de la
Sfântul Sava, instituţia funcţiona în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Prestigiul şcolii a crescut rapid,
numărându-se printre cele mai importante academii din sud-estul Europei, alături de Academia din
Fanar şi Şcoala Superioară a Patriarhiei Constantinopolului.

Colegiul a trecut la o a doua etapă de dezvoltare în 1818. Până atunci, limba de predare era greaca,
dar după eforturile lui Gheorghe Lazăr – un învăţat venit la Bucureşti din Transilvania – sprijinit de
Constantin Bălăceanu, învăţământul a început să fie realizat în limba română. Gheorghe Lazăr
argumenta, îndreptăţit, că pentru „un popor şi neam ce este aşa de vechiu, aşa vestit, proslăvit şi
înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi cu darurile duhovniceşti” este nevoie de „o
Academie cu ştiinţă, chiar în limba maicii sale”. Opozanţii săi credeau, însă, că limba română este
săracă şi nu se pretează pentru a fi vorbită într-o instituţie de învăţământ. Totuşi, acesta e începutul
învăţământului românesc cu predare în limba română. Colegiul “Sfântul Sava” cuprindea în deceniul
al patrulea al secolului XIX trei etape:“umanioare” (gimnaziu) – patru ani de studio, “învăţături
complementare”, trei ani şi “cursuri speciale” (învăţământ superior), trei ani.

Perioada pasoptista
-revolutia franceza
Revoluția franceză a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada
anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic
al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în

timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani
cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe,
ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul
asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna
august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în
octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor,
instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de
lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de
dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea
monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al
Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792,
Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei
italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația
populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de
Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul
„Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței,
dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a
încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra
statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de
corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în
1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu
Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor
napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale,

aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost
brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a
accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului,
naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și
conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi [[Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului], au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și
sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul
următor.

-revolutia lui Tudor Vladimirescu

În data de 18 ianuarie, Tudor Vladimirescu a decis să pornească o revoltă împotriva
fanarioților. Conducătorul revoluției provenea din mica boierime: avea o moșie în satul
Vladimiri, fusese vătaf de plai, echivalentul subprefectului de azi, în Mehedinți, făcuse o
avere frumoasă din negoțul cu vite și dovedise reale calități de lider în războiul ruso-turc din
1806 - 1812. Atunci, Tudor Vladimirescu a luptat ca voluntar în armata rusă, unde a primit
rangul de locotenent și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir. În revolta sa, Tudor
Vladimirescu se baza pe panduri, o categorie de foști soldați în armata rusă, care aveau o
instrucție militară foarte bună și experiență de front.

Tudor Vladimirescu a cerut reforme serioase, înlăturarea regimului fanariot și sporirea

autonomiei Valahiei, inclusiv prin formarea unei armate naționale al cărei nucleu urma să fie
reprezentat de panduri.

Ridicarea românilor s-a produs în contextul în care Poarta Otomană se confrunta cu revolte
ale sârbilor conduși de Miloș Obrenovic, ale grecilor din Peloponez și din insulele egeene,
precum și cu răscoale ale bulgarilor și albanezilor. Așa că, în momentul declanșării revoluției
conduse Tudor Vladimirescu, turcii nu aveau suficiente forțe pentru a interveni eficient la
nord de Dunăre. Însă situația s-a complicat prin declanșarea răscoalei grecești a Eteriei, o
societate masonică aflată sub conducerea unui general fanariot din armata țaristă, Alexandru
Ipsilanti. Eteriștii au intrat în Moldova, apoi au coborât spre sud, cu intenția declarată de a
trece Dunărea și de a lupta cu otomanii. Eteriștii doreau menținerea regimului fanariot în
Principatele Române, iar aici intrau în conflict cu țelurile lui Tudor Vladimirescu.

Comandantul român avea deja sub arme 5.000 de panduri. A decis să plece spre București,
pentru a avea controlul asupra Capitalei. Pe drum, i s-au alăturat și trupe de arnăuți, precum și
voluntari, iar la un moment dat oastea sa ajunsese la 20.000 de oameni.

Tudor Vladimirescu a negociat cu caimacamii, adică cu boierii care asigurau regența după
moartea lui Alexandru Suțu, deoarece dorea ca acțiunea sa să fie recunoscută drept una
legală. Însă caimacamii au fugit din București, când Tudor Vladimirescu s-a apropiat de
Capitală. Totuși, Tudor Vladimirescu a fost recunoscut de Divanul boieresc, astfel că, în 21
martie 1821 a intrat în București nu ca un răsculat, ci în calitate de conducător legitim al unei
oștiri legitime. A rămas în București până în 15 mai. Situația se complicase prin faptul că
două oștiri turcești trecuseră Dunărea, pentru a lupta cu eteriștii. Tudor Vladimirescu nu a
vrut să lupte de partea nici unei părți și a decis să se retragă în Oltenia, unde dispunea de
fortificații unde putea rezista, după estimările sale, doi sau trei ani, timp în care credea că
marile puteri vor lua o decizie favorabilă românilor. Doar că a fost trădat de ai săi și răpit de
eteriști în 21 mai.

În 28 mai, a fost ucis, iar trupul său aruncat într-o fântână. Lipsită de conducător, oastea
padurilor s-a destrămat.

Deși Tudor Vladimirescu a fost ucis, idealurile sale au triumfat. Regimul fanariot a fost
înlăturat, iar reformele cerute de el au fost înfăptuite, însă treptat, în decurs de câteva decenii.

-domniile fanariote
În anul 1711, respectiv 1716, în Moldova și în Țara Românească a fost introdus regimul
fanariot, prin care otomanii, în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania și a
creșterii puterii Rusiei, urmăreau să-și consolideze controlul asupra celor două principate.

Fanarioții erau membri ai unor familii aristocratice grecești, care locuiau în cartierul Fanar,
principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul, astăzi).

Înainte de a fi domni în Principatele Române -statut pe care îl obțineau cu sume considerabile

de la Înalta Poartă-, fanarioții (greci sau români grecizați) îndepliniseră funcția de mari
dragomani ai Porții. Responsabilitatea lor era să gestioneze relațiile Imperiului Otoman cu
statele europene, prin urmare, erau obligați să cunoască și să vorbească mai multe limbi
străine, îndeosebi franceza, prin intermediul căreia țineau legătură cu ambasadorii țărilor
occidentale de la Constantinopol.

Pe lângă efectele negative pe care le-au lăsat în istoria Principatelor, domnii fanarioți, odată
ajunși pe scaunele de domnie de la Iași sau București, au înlesnit, voit sau nu, pătrunderea
curentului iluminist francez în spațiul românesc. Au adus cu ei secretari și funcționari
francezi pentru a-i ajuta la administrarea Principatelor, dar și profesori francezi pentru a le
educa copiii. Acest model a fost preluat și de boierii locali, care nu au întârziat să caute și ei
să le asigure educația copiilor cu ajutorul unor dascăli din Vestul Europei, sau, în orice caz,
cunoscători ai culturii occidentale. Interesul pentru cultura și civilizația franceză era din ce în
ce mai sporit în rândul boierimii.
Drept urmare, în 1776, Alexandru Ipsilanti a luat o măsură îndrăzneață prin admiterea
oficială a predării limbii franceze în școlile grecești din Principate. De altfel, într-o notă
informativă a Consulatului Rusiei din Iași, din anul 1806, scria astfel: Dorința de a învăța
limba franceza a devenit atât de generală și de mare în această țară, încât pare a degenera
într-o epidemie.

Bibliotecile domnilor fanarioți, de altfel, erau pline cu opere ale marilor scriitori francezi, în
original sau în traduceri grecești. Referitor la acest aspect, istoricul literar Pompiliu Eliade
menționează că: Boierului de la sfârşitul domniilor fanariote îi place mult să citească, dar
citeşte fără discernământ: tot ceea ce este francez, atât în materie de cărţi, cât şi în materie
de modă, se bucură în ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vine din Franţa poartă
în ochii marelui boier pecetea perfecţiunii.