Categorie estetică bazată pe ficțiune, fantasticul implică intervenția elementelor

supranaturale într-un context realist și cunoscut cititorului. Proza fantastică reprezintă

totalitatea operelor literare, nesupuse normelor de prozodie, în care apar: misterul, suspansul
și incertitudinea. 
Unele dintre cele mai valoroase opere fantastice din întreaga literatură română au fost
scrise de Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu și I.L. Caragiale.
De-a lungul vieții sale, Caragiale a avut o activitate impresionantă, acesta fiind dramaturg,
pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator politic și jurnalist. Onorat cu titlul de „cel
mai mare dramaturg român” de către criticul literar George Călinescu, autorul este recunoscut
ca fiind și unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române.
Opera de față se încadrează în categoria creațiilor fantastice ale lui Caragiale. Prima
publicare a nuvelei a avut loc în anul 1898, în revista „Gazeta Săteanului”, aceasta fiind mai
apoi retipărită în volumele „Momente” (1901) și „Nuvele, povestiri” (1908). 
Fiind o nuvelă, „La hanul lui Mânjoală” este o operă epică în proză, ce se situează ca
întindere între roman și schiță, cu o acțiune mai complexă decât a schiței și cu un singur fir
narativ. Opera se distinge de alte texte similare prin încorporarea a trei universuri diferite:
comic, tragic și fantastic.
Titlul nuvelei denumește un loc magic („La hanul lui Mânjoală”), unde are loc cea
mai mare parte a acțiunii nuvelei. Hanul este dominat de forțe supranaturale, confuzie și haos,
spre deosebire de lumea exterioară, ale cărei reguli sunt familiare și cunoscute de personajul-
narator.
Tema principală a nuvelei este cea a supranaturalului și a tentației diavolului,
exercitată prin intermediul magiei. Astfel, opera ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei
malefice care tulbură mințile călătorilor, întorcându-i din drum și scoțând la suprafață dorințe
ascunse.
Nuvela debutează în planul real, cu monologul personajului-narator (Fănică) aflat în
ipostaza călătorului. Narațiunea se face la persoana întâi, iar naratorul-personaj ia parte la
acțiune, fiind implicat afectiv în desfășurarea acesteia. Astfel, viziunea asupra acțiunii se
rezumă la punctul de vedere subiectiv al protagonistului.
La acțiunea caracteristică nuvelei participă diferite personaje, dar se evidențiază
în special caracterizarea complexă a personajului principal. Fănică, personaj principal,
individual, masculin, este fiul unui boier care călătorește spre casa viitorului său socru, cu a
cărui fiică mai mare urma să se logodească. Acesta este caracterizat atât în mod direct (de
către alte personaje, de către personajul-narator însuși), cât și indirect (prin propriile gânduri,
acțiuni, trăiri, monolog interior). Autocaracterizându-se drept „tânăr, curățel și obraznic, mai
mult obraznic decât curățel”, Fănică uită cu ușurință de angajamentul său și face avansuri
coanei Marghioala, hangița văduvă bănuită de vrăjitorie.
O caracteristică a nuvelei fantastice constă în reliefarea cadrelor spațial și temporal,
acestea având coordonate diferite, stranii. Astfel, întâlnim în textul de față motivul timpului
bivalent, după cum urmează: există un timp obiectiv, ce reprezintă durata concretă,
măsurabilă a orelor, și un timp subiectiv, măsurabil prin percepția personajului, în funcție de
intensitatea trăirilor lui, relativ la practicile oculte a căror victimă devenise. Astfel, timpul
petrecut la han este mai lung decât crede călătorul, iar călătoria prin furtună poate fi generată
de imaginația protagonistului, care fusese afectat de vrăji.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă în opera de față prin intermediul
interpretării inedite a legăturii dintre conceptele de „bine” și „rău”. Finalul nuvelei comunică
cel mai clar viziunea lui Caragiale asupra acestei problematici, care, deși poate fi tratată cu
umor, nu este nicidecum un subiect comic. Scriitorul se oprește, în nuvela de față,
asupra misterelor psihicului uman, care nu pot fi vreodată dezlegate complet: subconștientul
care joacă feste, autoiluzionarea, naivitatea, lipsa de introspecție și latura periculoasă a
acesteia.
În ceea ce privește spațiul desfășurării acțiunii, aceasta se petrece la hanul lui Mânjoală, al
cărui nume este purtat chiar de titlul nuvelei, sugerând astfel importanța acestuia. Hanul este
dominat de forțe oculte, incertitudini și haos, spre deosebire de lumea exterioară, ale cărei
reguli sunt cunoscute si stăpânite de personajul-narator. Poate fi considerat un simbol al
răului, având în vedere cercul trasat de Fănică pe parcursul călătoriei sale imaginare.
Pătrunzând în acest spațiu, el devine captiv, iar ideea cum că își poate impune voința de a
pleca devine o simplă iluzie. 
Finalul reprezintă pedepsirea personajului negativ, Marghioala, prin ardere, ceea
ce poate reprezenta o sugestie a iadului, ori nevoia de epurare spirituală a spațiului prin
arderea din temelii. Observăm aici elementul focului purificator deoarece incendierea hanului
administrat de coana Marghioala este singurul eveniment care poate „curăța” terenul pe care
avuseră loc numeroase practici necurate.
Având în vedere trăsăturile menționate și argumentate mai sus, se poate concluziona faptul că
„La hanul lui Mânjoală” este un exemplu clasic de nuvelă fantastică în literatura română.