Ultimul reprezentant al romantismului european a fost Mihai Eminescu.

Ca scriitor,
acesta s-a situat el însuși în categoria romanticilor: „Eu rămân ce-am fost:
romantic” (Eu nu cred nici în Iehova). În ciuda acestei ferme afirmații, în creația
marelui scriitor există o a doua componentă – clasică (ca rezultat al sincronizării
romantismului românesc cu cel european, care a presupus coexistența a două curente
diferite: clasicismul și romantismul), reliefată prin prețuirea artei antice, prin
promovarea idealurilor, prin aspirația către perfecțiune și echilibru. Indiferent
că se manifestă ca poet, prozator sau ca dramaturg, Eminescu se dovedește a fi
romantic în conținut, liric în profunzime, filosof – ca manieră de reprezentare și
clasic în formă.
Toate cele cinci scrisori eminesciene sunt opere de maturitate artistică,
aparținând „perioadei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), și abordează
problema geniului în raport cu lumea, cu universul și mai ales cu omul comun.
Modelul îndepărtat al scrisorilor este reprezentat de Epistolele lui Horațiu. Mihai
Eminescu depășește modelul horațian prin problematica abordată, destinatarul fiin
unul neidenficat concret – cititorul (în sens generic).
În Scrisoarea I – poem filosofic de factură romantică, apărut la 1 ianuarie 1881 –
Mihai Eminescu abordează pe larg condiția geniului confruntat cu idealul cugetării
proprii, dar și cu situarea sa într-o lume meschină, incapabilă de a înțelege și
întrupa un asemenea ideal. Poemul este structurat în mai mutle tablouri cu o
construcție simetrică, ultimul tablou reluând atmosfera celui dintâi.
Poemul debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind două
metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul – prin care
simbolizează de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a unui timp incert, specific
cadrului liric al serii (prin elementele romantice: luna, amintirile, visul),
predispunând către revelație și cea a umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a
morții. Poetul oscilează între bătăile ceasornicului, marcând timpul trecător,
individual – respectiv vârsta umană și viziunea lumii care „varsă peste toate
voluptoasa ei văpaie”, susținând timpul infinit. Primul tablou creează o atmosferă
romantică și fixează un cadru propice meditației prin mijlocirea lunii.
Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării” (esență a imensităților), martor
tăcut al splendorii lumii, stimulatoare de gândiri și meditații, cât și martor al
insignifianței vieții omului și a superficialității acțiunilor umane. Cel de-al
doilea tablou dezvoltă ideea egalității oamenilor, a condiției omului în lume,
supus destinului, ca orice muritor. Această „judecare” a spațiului terestru se
realizează prin spectrul lunar, tabloul debutând cu o invocație adresată lunii ca
astru tutelar al universului. Cadrul pe care îl construiește Eminescu este o
panoramă a universului străjuiit de „ochiul” contemplativ al lunii – cu pustiuri,
codri și izvoare, cu „mișcătoarea mărilor singurătate”, țărmuri, palate și cetăți,
evidențiind diferite ipostaze umane antitetice: „fie slabi, fie puternici”, „fie
genii ori neghiobi”. Sensul unificator al acestor categorii este dat de mesajul
schopenhauerian adresat lunii: „Deopotrivă-i străjuiește raza ta și geniul morții”,
exprimând condiția implacabilă a existenței umane. Imaginea bătrânului dascăl pusă
în antiteză cu diferitele ipostaze umane, dezvăluie condiția mizeră a omului de
geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de frig”. Dascălul-geniu este înfățișat în
antiteză cu individualitățile umane propuse anterior, spre a defini desăvârșirea
neînțeleasă.
În debutul tabloului al treilea, poetul recuperează motivul lunii ca substituent al
ochiului poetului și ca astru ce facilitează meditația pentru a pregăti inserția
tabloului cosmogonic prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului –
bătrânul dascăl. În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul
eminescian propune serii antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-
ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns de sine însuși” – „nepătruns”.
Procedeul folosit este cel al negării contrariului, prin construirea de paradoxuri,
aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a increatului, echilibrul
desăvârșit. Haosul primordial este definit prin întunericul omniprezent,
premergător începutului. Seria de interogații retorice („Fu prăpastie? Genuge? Fu
noian întins de apă?”) completează imaginea increatului, prefigurând însă un
posibil început, o prezumtivă materie originară. Interjecția cu valoare predicativă
„iată” are rolul de a marca avalanșa desfășurării energiilor universale, a unei
explozii de energie. Astfel, poetul a pătruns evoluția de la increat la creat.
Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă simetrie construcției
discursului liric și pucntează îndepărtarea în timp a momentului genezei.
Poetul se solidarizează cu umanitatea prin pronumele personal de persoana I „noi”,
conștientizând efemeritatea condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare”
(macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată metaforic prin
construcțiile „microscopice popoare”, „muști de-o zi”, „mușuroaie de furnici”.
Omul, viața reprezintă cantități infime în infinitul universului. Versurile
centrate pe metafora „o clipă suspendată” sugerează ideea existenței umane ca o
cantitate infinitezimală din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere în
circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos („înainte-i”),
idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel
himeric”). Pe seama bătrânului dascăl este pus întregul tablou cosmogonic, o amplă
desfășurare de imagini începând cu haosul primordial și terminând cu secvența
eschatologică. Toate au rolul de a evidenția puterea de cuprindere în mintea
geniului a problemelor fundamentale ale Universului.