Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
8 SINDROMULUI DISFUNCŢIONAL AL
SISTEMULUI STOMATOGNAT
Disfuncţia sistemului stomatognat poate debuta ca o tulburare a unui singur element sistemic
(disfuncţie parodontală, articulară, musculară etc.), dar fiecare din aceste tulburări individuale va
antrena alte elemente sistemice. Disfuncţia evoluează adesea într-o atingere organică, explicând
originea multiplă a diferitelor forme clinice. Instalarea disfuncţiei la nivelul unui element sistemic
depinde de capacitatea de rezistenţă a elementului respectiv la solicitare, de nivelul la care factorul
disfuncţionalizant acţionează, de intensitatea şi durata acţiunii, de teren. În acest mod disfuncţia unui
element sistemic îşi poate pune amprenta asupra coloraturii sindromului disfuncţional al sistemului
stomatognat, chiar dacă şi alte elemente sistemice sunt antrenate în sindrom. Diagnosticul de formă
clinică se stabileşte fie pe baza debutului sindromului pe un element al sistemului, fie pe baza
dominării tabloului clinic prin simptome care localizează disfuncţia cu predominanţă pe unul din
elemente, chiar dacă şi altele sunt implicate în disfuncţie. În acest mod putem descrie mai multe forme
clinice.
Curbele de ocluzie se orizontalizează sau chiar se pot inversa, de asemeni se modifică orientarea
planului de ocluzie. Dimensiunea verticală a etajului inferior al feţei poate rămâne constantă în mod
compensator prin fenomenul de erupţie fiziologică.
Ackermann descrie abraziunea elicoidală localizată la nivelul grupului molar şi interesează
cuspizii vestibulari ai primului molar mandibular, cuspizii orali ai molarului al doilea mandibular şi
cuspizii vestibulari ai molarului de minte mandibular, având aspect de elice (helicoidul lui
Ackermann).
Se mai întâlneşte o formă clinică de abraziune ad palatum, localizată pe faţa palatinală a dinţilor
frontali maxilari. Înălţimea dinţilor nu este modificată dar se reduce grosimea vestibulo-orală la
nivelul feţei palatinale care prezintă faţete sau concavităţi de uzură cu extensie până spre colet. Astfel
se produce modificarea pantei retro-incisive a ghidajului anterior cu limitarea sau pierderea acestuia în
timp.
Abraziunea determină apariţia într-o primă fază a faţetelor de uzură, care sunt suprafeţe netede,
lucioase, localizate la nivelul smalţului, cu o anumită orientare determinată de apariţia contactului
prematur sau a interferenţei ocluzale. Fiecare faţetă îşi are corespondentul său pe dintele antagonist, iar
analiza orientării permite aprecierea direcţiei în care mandibula deviază pentru a ocoli contactul
prematur respectiv.
Aşadar, abrazia generalizată presupune o forţă musculară excesivă cu solicitarea supraliminală a
tuturor dinţilor (în relaţie centrică sau excentric în bruxism), iar abrazia localizată înseamnă contacte
premature ocolite prin devierea mandibulei.
Chiar în absenţa interferenţelor în relaţie centrică, versantele cuspidiene pot interfera cu
mişcările funcţionale, dinţii vor suporta presiuni parafuncţionale ce vor fi la originea abraziei, a
mobilităţii sau migrării dentare până la eliminarea interferenţei.
Aceasta justifică de ce în cazul echilibrării ocluzale trebuie să căutăm contactele premature nu
numai în relaţie centrică şi în intercuspidare maximă ci şi în mişcările cu contact dentar. Aceasta
deoarece în tendinţa de autoreglare, eventualele contacte premature sau interferenţe în aceste situaţii
vor fi eliminate printr-o uzură parafuncţională.
Schimbarea tiparului de dinamică mandibulară determină contracţii musculare asimetrice,
dezechilibrate şi solicitare de asemeni asimetrică a celor două articulaţii temporo-mandibulare. În
afara acestor asimetrii funcţionale şi în evoluţie morfologice, constatăm modificări la nivelul organelor
dento-parodontale. Apare aşadar o disfuncţionalizare a elementelor menţionate (muşchi, articulaţie,
dinţi, os alveolar).
Abrazia determină pierderea succesivă a straturilor de smalţ caic nu mai suportă procese
reparatorii. La nivelul dentinei care se abrazează au loc mecanisme protective care permit depunerea
de dentină secundară şi reparatorie (neregulată) pentru a preveni expunerea pulpei dentare.
Traumatizarea constantă a dentinei duce la formarea dentinei sclerotice caracterizată prin calcificarea
tuburilor dentinari şi obliterarea lor.