Sunteți pe pagina 1din 8

Curs 1

Piata de capital – definitie, concept, caracteristici

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează


transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital -investitorii - către cei care au
nevoie de capital, cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise) şi prin
intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Se poate afirma despre piaţa de capital că este specializată în efectuarea de tranzacţii
cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, capitalurile
disponibile sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau sunt atrase de pe pieţele altor
ţări, unde resursele de capital depăşesc necesităţile financiare interne de acoperit sau
autorităţile monetare impun anumite restricţii privind accesul la resursele financiare-interne.
Aceste definiţii nu acoperă în întregime activitatea de pe piaţa de capital, ţinând cont
de locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul, mecanismelor economice, deoarece nu se poate
face o delimitare strictă între piaţa de capital şi piaţa financiară, cele doua noţiuni fiind
interdependente, prin includerea sau completarea reciprocă, în funcţie de reglementările
fiecărei ţări în parte.
Se pot delimita însă două moduri de definire a pieţelor (de capital şi financiară):
> Abordarea europeană, bazată pe sistemul bancar, în care băncile (ca operatori
specifici) sunt prezente pe ambele tipuri de pieţe şi în care se regăseşte următoarea structură
pentru piaţa de capital:
• piaţa monetară -> capitaluri atrase pe termen scurt şi mediu;
• piaţa ipotecară -> capitaluri atrase în special pentru construirea de locuinţe
• piaţa financiară -> pentru emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea
titlurilor de capital pe termen lung;
Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind reprezentată de
piaţa interbancară şi de cea a titlurilor de creanţă negociabile.
Piaţa ipotecară este specifică finanţării construcţiilor de locuinţe, pe care acţionează
organisme ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, case de refinanţare a
fondurilor băncilor creditoare şi băncile ipotecare.
Piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se
tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de
capitaluri. Piaţa financiară este cea pe care se cumpără şi se vând active financiare, fără a fi
schimbată natura lor.

> Abordarea anglo-saxonă, bazată pe manifestarea liberă a cererii şi ofertei pe


fiecare tip de piaţă în parte şi care prezintă instrumente, operatori şi instituţii de reglementare
şi supraveghere specifice şi în care piaţa financiară cuprinde:
■ piaţa de capital -> pentru capitaluri pe termen mediu şi lung;
■ piaţa monetară -> pentru capitaluri atrase şi plasate pe termen scurt.
In fapt, organizarea instituţională a pieţelor este dată de trei elemente:
a. instrumentele folosite de fiecare piaţă;
b. operatorii specifici;
c. mecanismul de piaţă cu regulile sale specifice.
Spre deosebire de pieţele monetare, unde instrumentele se negociază pe termen scurt,
piaţa de capital se caracterizează prin tranzacţii pe termen mediu şi lung cu valori mobiliare
specifice: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur şi derivate pe baza acestora - contracte options,
futures (care au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în ultimii ani).
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă
caracterul dual al economiei de piaţă, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi
serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei şi economie
simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor
şi hârtiilor de valoare.
În sensul economic, activul defineşte un bun care are valoare pentru deţinătorul
acestuia. O altă accepţiune a activului este valoarea comercială sau de schimb obţinută de
afaceri, instituţii sau persone fizice.
Activele ca un bun în funcţie de natura produsului de valorificare se prezintă sub două
forme:
- active reale formate din bunuri corporale şi incorporale integrate în circuitul economic
generând pentru posesor venituri viitoare sub formă de profit, rentă, chirie, etc.
- activele financiare materializate în înscrisuri (hârtii de valoare, înregistrări în cont) care
oferă deţinătorilor drepturi băneşti şi drepturi asupra unor venituri viitoare (dobânzi,
dividente, prime, etc.)
Activele financiare în funcţie de o anumită instituţie care înlesneşte valorificarea lor
în activitatea utilizatorilor, de exemplu băncile, se grupează în active bancare şi active
nebancare. Activele bancare sunt încrucişări rezultate din operaţiunile băncilor şi instituţiilor
asimilate caracterizate prin lipsa negociabilităţii, a veniturilor viitoare sub formă de dobânzi şi
grad ridicat de siguranţă (risc redus).
Activele financiare nebancare sunt rezultate din operaţiunile de plasament
(investiţii) caracterizate prin negociabilitate, venituri suplimentare sub formă de dobânzi,
dividente şi prezenţa riscului.
Se constată că obiectul plasamentului (investiţiei) îl constituie activele financiare
nebancare care se subdivid în:
- active de capital rezultate din plasamente pe termen lung prin asocierea deţinătorului la
riscul afacerii şi care îi dau dreptul la obţinerea veniturilor viitoare;
- activele monetare rezultate din plasamente pe termen scurt cu un grad ridicat de
lichiditate;
- active hibride care prezintă caracteristici bancare şi nebancare (de exemplu certificatele
de depozit).
Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi pot fi
definite prin câteva elemente.
În primul rând, titlurile financiare sunt exprimate printr-un înscris-sub formă materială
sau ca înregistrare electronică. Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor
de credit.
În al doilea rând, titlurile financiare pe termen lung (acţiunile şi obligaţiunile) au un
rol deosebit în circuitul economico-financiar. Ele permit transformarea unor valori imobiliare
prin esenţa lor (pământ, clădiri, bunuri de echipament) în valori mobiliare prin natura lor
(acţiuni etc).
În al treilea rând, titlurile financiare au o valoare. Deţinătorul unui titlu financiar se
află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optând pentru valorificarea în
acest fel a fondurilor sale, asumându-şi un risc corespunzător. Practic, titlurile financiare sunt
drepturi asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea
acestora.

Din punct de vedere al modului in care sunt create instrumentele financiare se pot
imparti in 3 categorii:
• instrumente financiare primare;
• instrumente financiare derivate;
• instrumente financiare sintetice.
Instrumentele financiare pe piaţa de capital se pot imparti in functie de tipul de
venituri pe care il pot aduce in:
> valori mobiliare cu venituri fixe:
■ titluri de stat (guvernamentale, municipale);
■ obligaţiuni ale societăţilor comerciale;
> valori mobiliare cu venituri variabile:
■ acţiuni comune şi preferenţiale;
■ valori mobiliare derivate:
combinate;
- forwards;
- standardizate (futures, options);
■ valori mobiliare sintetice (contracte pe indici bursieri).
Organizarea unei pieţe de valori mobiliare depinde de satisfacerea unor condiţii
obligatorii:
a. existenţa cererii de capital din partea societăţilor publice sau private, guverne,
instituţii financiar-bancare, societăţi de asigurare. Cererea este exprimată prin emisiunea de
valori mobiliare, care urmează a fi schimbate pe lichidităţi pentru satisfacerea nevoii de
resurse. Cererea poate fi:
■ structurală -> pentru finanţarea de investiţii productive de bunuri şi servicii, de
creare de noi societăţi, de dezvoltare a celor existente, de achiziţionare de bunuri şi servicii de
către persoane fizice sau juridice;
conjuncturală -> pentru necesităţi tranzitorii: limitări la plafonul de credite, deficite
bugetare şi ale balanţelor
b. existenţa ofertei de capital pe baza disponibilităţilor acumulate prin care se vor
achiziţiona titlurile de pe piaţă;
c. tranzacţii cât mai rapide – lichiditate ridicata;
d. posibilitatea de întâlnire a cererii cu oferta pe o piaţă reglementată;
e. nivelul preţului de tranzacţionare trebuie să fie public.

Elementele pieţei de capital sunt:


• obiectul este reprezentat de valorile mobiliare sinonim cu titlurile financiare de pe
piaţa de capital anglo-saxona;
• operatorii sunt intermediari persoane juridice (societăţi de valori mobiliare în
România), persoane fizice – agenţi de valori mobiliare, agenţi de bursă salariaţi ai
intermediarilor respectiv bursa de valori,
• specialiştii (creatori de piaţă) şi pe unele pieţe toate cele trei categorii de salariaţi
în calitate de liberi profesionişti;
• operaţiunile care înşiruite logic formează un ansamblu numit tranzacţie,
plasament;
• locul de desfăşurare este format din mijloace de comunicaţii între operaţiuni
(piaţa interdealeri), între aceştia din urmă şi o instituţie numită bursa de valori.

Piaţa de capital are două componente din punct de vedere al tipului de instrumente ce
se pot tranzactiona:
a. Piaţa primară -> asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri, permiţând finanţarea
activităţii agenţilor economici şi a colectivităţilor publice. Este mijloc de distribuire şi
plasament de titluri.
b. Piaţa secundară -> are rolul de concentrare a cererii şi ofertei derivate. Este
deschisă, publică (plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor şi tranzacţiile au
caracter public). Există în practică emisiuni şi plasamente private, dar ele nu fac obiectul
reglementărilor şi nu beneficiază de mecanismele specifice unei pieţe financiare publice.

Privită prin prisma momentului producerii şi comercializării valorilor mobiliare, piaţa


de capital cuprinde două segmente:
- piaţa de capital primară – piaţa pe care sunt emise valori mobiliare primare şi negociate
pentru prima oară; participanţii sunt emitenţii în calitate de vânzător şi investitorii în cea de
cumpărător;
- piaţa de capital secundară – piaţa pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare primare
aflate deja în circulaţie, sunt emise şi tranzacţionate valori mobiliare secundare şi unde
participanţii sunt investitorii în dubla calitate de vânzători şi cumpărători. Piaţa secundară
furnizează lichiditate pentru investitorii care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data
scadenţei.

Piaţa de capital asigură legătura permanentă dintre emitenţi şi investitori, atât în


momentul acoperirii cererii de capital, cât şi în procesul transformării în lichidităţi a valorilor
mobiliare deţinute.
Piaţa primară reprezintă acel segment de piaţă pe care se emit şi se vând sau se
distribuie valorile mobiliare către primii deţinători. Piaţa primară constituie un circuit de
finanţare specializat. Această piaţă permite transformarea directă a economiilor în resurse pe
termen lung, de care vor beneficia colectivităţile publice şi private. Pe piaţa primară se emit
valori mobiliare ce conferă anumite drepturi posesorilor lor, deci celor care au calitatea de
furnizori de fonduri. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările de capitaluri
dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea lor de solicitatori de capitaluri.
Această piaţă permite finanţarea agenţilor economici.
Participanţi pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori mobiliare
nou emise, sunt:
• solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice şi cele private;
• ofertanţii de capital: persoane private, agenţi economici, bănci, case de economii, societăţi
de asigurare;
• intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de investiţii financiare
care, prin reţeaua proprie, asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are deci rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în
capitaluri disponibile pe termen lung.
Pe piaţa primară se vând valori mobiliare emise de unele entităţi economice care au
nevoie de resurse financiare şi se cumpără de către alte entităţi posesoare de economii pe
termen mediu şi lung.
Emitenţii de valori mobiliare pot opta, privitor la lansarea pe piaţă a titlurilor emise,
între a derula ei înşişi operaţiunea sau a apela la intermediari. Indiferent de modalitatea aleasă,
emitenţii atrag resurse financiare pe piaţa primară în scopuri anunţate în mod public înainte de
derularea ofertei.
Piaţa primară permite atragerea capitalurilor în scopul constituirii sau majorării
capitalului social, precum şi apelarea la resurse împrumutate. Totodată, piaţa primară oferă
cadrul şi posibilitatea practică ca o societate închisă să devină societate somercială deschisă,
prin ofertă publică de vânzare de acţiuni, prin emiterea unor obligaţiuni convertibile în
acţiuni.
Sigur că o negociere directă între vânzător şi cumpărător este destul de greoaie şi
uneori ineficientă. Este necesar ca între ofertantul de fonduri şi solicitant să existe o
coincidenţă a nevoilor financiare (remunerare, scadenţă, lichiditate, risc). De aceea, calea cea
mai lejeră este apelarea la un intermediar financiar capabil să armonizeze nevoile celor două
părţi.
Titlurile secundare sunt surse pentru instituţiile financiare şi sunt posedate ca active
financiare de agenţii excedentari. Procesul de transformare a titlurilor primare în titluri
secundare se numeşte intermediere. Toate instituţiile financiare practică intermedierea creând
titluri secundare cu diferite caracteristici financiare pentru a atrage noi clienţi şi pentru a le
satisface mai bine nevoile.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al pieţelor
extrabursiere, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea şi mobilitatea
economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice moment, acţiunile şi
bligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori mobiliare, titluri.
Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă după ce piaţa
valorilor mobiliare s-a constituit.
Un rol important pe piaţa financiară revine societăţilor de intermediere a valorilor
mobiliare care:
- îşi asumă angajamentul de distribuire a titlurilor emise;
- efectuează comerţul cu titluri, respectiv, vânzarea-cumpărarea de valori mobiliare în nume
şi pe cont propriu;
- efectuează intermedierea în comerţul cu titluri în contul unor terţi;
Societăţile de intermediere se pot specializa în una sau mai multe activităţi:
- unele acţionează prioritar pe piaţa primară, asigurând distribuirea şi plasamentul noilor
emisiuni;
- altele acţionează numai pe piaţa secundară, fiind considerate firme de „broker/dealer”.
Piaţa secundară este o piaţa organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje:
• oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;
• informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a investitorilor;
• oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţioează. Piaţa secundară nu poate exista fără
piaţa primară şi funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei secundare de
a realiza transferabilitatea valorilor mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.

Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:


■ lichiditate: abundenţa de fonduri şi titluri (asigură continuitatea derulării
tranzacţiilor);
■ eficienţă: mecanisme operative la costuri cât mai reduse;
■ transparenţă: informaţia asigură o bună orientare investiţională şi contracararea
tendinţelor de monopol;
■ corectitudine: prin reglementări se contracarează tendinţele de manipulare a
pieţei;
■ adaptabilitate la condiţiile economice şi extra-economice.
Funcţiile pieţei secundare sunt:
■ asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite;
■ răspunsul la necesitatea creării unei pieţe oficiale şi organizate pentru deţinătorii
care doresc recuperarea fondurilor investite în valori mobiliare înainte de scadenţă (durata
de viaţă a acţiunii este egală cu durata de viaţă a emitentului);
■ evaluarea permanentă a titlurilor listate;
■ protecţia investitorilor, realizată prin transparenţa, reglementarea şi supravegherea
pieţei;
Clasificarea pieţelor secundare

Pieţele secundare de capital se caracterizează prin existenţa mai multor participanţi de


ambele părţi. Există mai multe criterii de departajare:
a) după continuitate:
> pieţe intermitente -> formarea preţurilor se bazează în general pe fixing.
Tranzacţionarea valorilor mobiliare este permisă doar în anumite momente
specificate: când un titlu este anunţat, acele persoane interesate să vândă sau să cumpere
se reunesc pentru o licitaţie explicită. Se anunţă preţuri până când cantitatea cerută este cât
mai aproape de cea oferită - cazul procedurii folosite la Bursa de la Paris pentru acţiuni
majore. Altă modalitate este reprezentată de încredinţarea ordinelor unui funcţionar: periodic,
un specialist al bursei fixează un preţ care permite tranzacţionarea unui număr maxim de
acţiuni de la ordinele acumulate anterior;
> pieţe continue -> tranzacţionarea titlurilor poate avea loc în orice moment.
Tranzacţiile nu se încheie la un preţ unic pentru întreaga zi de tranzacţionare, ci la preţuri care
se modifică în cursul unei şedinţe de bursă. Deşi mecanismul teoretic implică doar
existenţa investitorilor, execuţia practică ar fi ineficientă fără acţiunea
intermediarilor; altfel, s-ar cere sume mari pentru ca investitorii să găsească o ofertă bună sau
să-şi asume riscul de a accepta una modestă. Ordinele investitorilor intervin mai mult sau
mai puţin aleatoriu - preţurile pot varia considerabil pe o astfel de piaţă, depinzând de jocul
raportului cerere/ofertă. în practică, intermediarii (dealeri - market-makers şi specialişti),
urmărind câştigul personal, reduc fluctuaţiile din preţurile valorilor mobiliare (când acestea nu
se
datorează modificărilor de valoare ale activului-suport). în acest proces ei furnizează
lichiditate pentru investitori, lichiditatea fiind acceptată în sensul abilităţii investitorului de a
transforma valorile mobiliare deţinute în sume cash la un preţ similar cu cel al tranzacţiei
anterioare, presupunând că în mecanismul pieţei nu a intervenit o nouă informaţie;
> pieţe mixte.
Pentru titlurile mai importante se tranzacţionează intermitent.
b) după suportul tranzacţional, negocierile pot fi:
> licitaţii libere;
> prin calculator (tehnici electronice);
c) după localizarea ringului de negocieri, pieţele se împart în:
> pieţe centralizate;
> pieţe descentralizate;
d) după proprietatea asupra pieţei şi accesul operatorilor, există pieţe:
> private- după acest principiu funcţionează majoritatea pieţelor
moderne de inspiraţie anglo-saxonă;
> de stat- pieţele sunt privite ca instituţii publice, cu acces liber al
operatorilor;
e) după modul de formare a preţului valorilor mobiliare, se deosebesc:
> pieţe de licitaţie, în cadrul cărora preţul se formează ca punct de echilibru între
cererea şi oferta concentrată la bursă; piaţa în care tranzacţionarea este condusă deo parte
terţă, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau de a vinde o
anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacţionează este un agent de piaţă. Cererile şi
ofertele menţionează atât preţul, cât şi cantitatea.
Tranzacţiile se realizează la acele preţuri pentru care există atât cerere, cât şi ofertă.
Cumpărătorii şi vânzătorii nu tranzacţionează unul cu celălalt şi, în general, nu cunosc
identitatea celeilalte părţi. Piaţa este impersonală şi organizată, având reguli de tranzacţionare
fixate. Funcţionează într-un sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacţionarea se
realizează, de regulă, prin licitaţie.
> pieţe de negocieri, de tip OTC, unde tranzacţiile se derulează pe baza unui
nivel negociat al preţului, astfel încât, în acelaşi moment, aceeaşi valoare mobiliară să poată fi
tranzacţionată de mai mulţi intermediari la preţuri diferite - Piaţa în care cumpărătorii şi
vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin
intermediul unui broker sau dealer. Dacă tranzacţia se realizează printr-un dealer sau broker,
identitatea uneia dintre părţi poate sau nu poate fi cunoscută celeilalte părţi. Această piaţă este
utilă în cazul valorilor mobiliare inactive şi pentru tranzacţii foarte mari, care pot cauza pe o
piaţă de licitaţii fluctuaţii de scurtă durată, până în momentul în care vor exista suficiente
ordine în cealaltă parte a pieţei. Negocierea furnizează timp pentru identificarea
cumpărătorilor şi vânzătorilor şi pentru revizuirea preţului sau volumului. Piaţa de negocieri
este o piaţă „la ghişeu” (Over-the-counter), localizată la birourile brokerilor, dealerilor şi
emitenţilor de valori mobiliare secundare, cum sunt băncile comerciale sau societăţile de
asigurări. Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, telex sau
computer.
Raţiunea de a fi a pieţelor secundare ţine de facilităţile pe care le oferă pentru
încheierea şi executarea tranzacţiilor cu valori mobiliare. In cazul burselor, concentrarea
schimburilor într-un spaţiu dat asigură accesul direct la informaţia de piaţă şi deci lichiditatea,
transparenţa şi economia de costuri. Prin tehnica electronică, transmiterea în timp real a
datelor către toţi participanţii la sistem face inutilă concentrarea geografică, prin aceasta
explicându-se concurenţa puternică pe care pieţele OTC o exercită asupra burselor oficiale.

f) după obiectul tranzacţiei, piaţa de capital se subdivide în următoarele pieţe:


Piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor sunt pieţe ale valorilor mobiliare primare
emise de către societăţi pe acţiuni, stat, colectivităţi publice şi tranzacţionate ulterior pe un
segment al pieţei secundare de capital.
- piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune şi preferenţiale ale corporaţiilor private.
Spre deosebire de obligaţiune, care promite plăţi periodice ale cuponului şi rambursarea sumei
împrumutate la scadenţă şi care are proprietate asupra veniturilor emitentului, o acţiune
comună nu promite nici o plată periodică, ci conferă doar un drept rezidual asupra veniturilor
emitentului;
- piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie de orice fel;
Piaţa opţiunilor şi piaţa futures sunt pieţe ale valorilor mobiliare derivate emise şi
negociate de instituţiile pieţei de capital (intermediari, burse de valori).
- piaţa contractelor la termen (Futures) – piaţa pe care valorile mobiliare se
tranzacţionează pentru livrarea şi plata viitoare. Instrumentul tranzacţionat este numit contract
la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi
emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu,
prin negociere, se numeşte contract forward (piaţa forward);
- piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru
livrare condiţionată. Instrumentul tranzacţionat este numit contract de opţiuni. Contractul
este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni
sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O opţiune de cumpărare
permite deţinătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară, de la vânzătorul sau emitentul
opţiunii, la un anumit preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite
deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un anumit preţ,
la un moment viitor. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi executat.

g) dupa momentul finalizării tranzacţiilor, se deosebesc:


- piaţă la vedere – cea pe care valorile mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată
imediată. „Imediat” este definit de respectiva piaţă şi variază de la o zi la o săptămână, în
funcţie de reglementările în vigoare. Această piaţă mai este denumită şi piaţă cu plata cash;
- piaţa la termen, în cadrul căreia finalizarea tranzacţiei, referitoare la livrarea titlurilor
către noul cumpărător şi efectuarea plăţii se realizează la o dată viitoare. Pe această piaţă
tranzacţiile se derulează la termen ferm, când există certitudinea finalizării la o anumită
scadenţă şi la termen condiţional, când finalizarea depinde de evoluţia viitoare a cursului şi
este lăsată la latitudinea cumpărătorului care suportă un cost pentru dreptul de a renunţa la
contract.
În funcţie de organizarea teritorială, piaţa de capital se subdivide în:
• piaţa de capital descentralizată
• piaţa de capital naţională
• piaţa de capital regională
• piaţa de capital internaţională.

Actorii pieţei de capital sunt:


■ emitenţii publici şi privaţi;
■ investitorii individuali şi instituţionali;
■ intermediarii - agenţi de valori mobiliare care operează prin
intermediul societăţilor de valori mobiliare, care urmează să fie reautorizate, în
conformitate cu legislaţia actuală, ca societăţi de servicii de investiţii financiare.