Unde a fost omul?

Holocaustul a reprezentat încercarea Germaniei naziste, a aliaților săi şi a altor colaborări de a ucide
oamenii datorită etniei, religiei, convingerilor politice sau orientării sexuale din Europa.

În timpul Holocaustului, omul a avut câteva ipostaze: ipostaza de victimă, ipostaza de nepăsător,
ipostaza de călău, ipostaza de erou etc.

Victimele Holocaustului au fost persoanele vizate de guvernul Germaniei naziste pentru diverse
practici discriminatorii datorită etniei, religiei, convingerilor politice sau orientării sexuale. Potrivit
Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite, memorialul oficial al Holocaustului, au fost
ucişi aproximativ 17 milioane de persoane, dintre care aproximativ 6 milioane sunt evrei.

Victimele Holocaustului au fost exploatate într-o serie de moduri. Cel mai evident, cei care nu au
fost uciși la sosire au fost forțați să presteze muncă silnică, intenția fiind uciderea acestora prin
muncă. Procesul-verbal al Conferinței de la Wannsee din 1942 se referă la formarea „bandelor de
muncitori” care ar asigura „eliminarea naturală” a unui număr mare de persoane. 

Prizonierii din lagăre erau angajați în ferme, fabrici și operațiuni miniere conduse de companii
germane, fondurile generate mergând către SS. Lagărele de muncă silnică nu făceau „selecția”
prizonierilor, punându-i pe toți la muncă, indiferent de vârstă sau sex.

Unii evrei au scăpat din ghetouri și au trăit ascunși sau și-au folosit înfățișarea ariană pentru a trăi cu
acte false în cadrul populației majoritare. Alții erau ascunși în instituții religioase, școli sau în alte
părți. De asemenea, unii evrei au supraviețuit în pădurile din estul Europei ca partizani.

În Europa de Vest, evreii erau în general ridicați din casele lor și duși în lagăre de tranzit unde
așteptau deportarea în centre de ucidere. Până atunci, rămâneau adesea în casele lor sau, ca Anne
Frank și familia ei, trăiau ascunși, fiind susținuți de nonevrei dispuși să ajute.

Pentru aceste victime, Holocaustul a avut loc în orașele lor de origine: adesea oamenii erau adunați
în piața principală a orașului și apoi duși către un loc de execuție. Există sute de astfel de situri în
câmpurile și pădurile de pe teritoriile actualelor state Polonia, Lituania, Ucraina și Belarus, multe
dintre ele uitate.

Călăii Holocaustului sunt: guvernul Germaniei naziste, a aliaților acestuia, dar și alte colaborări cum
ar fi oamenii care turnau evreii Unitățile paramilitare specializate în uciderea victimelor Holocaustului
se numeau Einsatzgruppen. În prima fază aceștia erau uciși cu gloanțe, apoi s-a trecut la
transporturile cu Trenurile morții, vagoane de vite supra încărcate, spre lagărele de exterminare. Cei
care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistemat prin camere cu gaze şi incinerare în cuptoare special
concepute.

Oficialii germani au identificat evreii care locuiau în Germania cu ajutorul arhivelor normale create
de un stat modern. Au folosit rezultate obținute în urma recensământului, declarații fiscale, liste de
membri ai sinagogilor, arhive parohiale (pentru evreii convertiți), formulare de rutină, dar obligatorii,
de înregistrare la poliție, informațiile obținute prin interogarea rudelor și informații furnizate de
vecini și oficiali municipali.

SS nu ar fi putut ucide atât de mulți oameni fără asistența activă a membrilor Wehrmacht-

ului (Forțelor Armate) germane și a administrațiilor civile germane din teritoriile ocupate, iar crimele
au fost comise și de unități ale Poliției de Securitate și Poliției de Ordine care, deși erau în mod oficial
instituții civile, s-au aflat sub comanda liderilor SS după 1936.

De asemenea, nu ar fi fost posibilă uciderea atât de multor evrei fără implicarea colaboratorilor și a
complicilor din întreaga Europă ocupată de naziști. În timp ce mare parte din uciderea efectivă a
evreilor în timpul Holocaustului s-a petrecut în lagărele morții din Polonia ocupată de Germania,
persecuția evreilor, încarcerarea lor în ghetouri și deportarea din casele lor a avut loc sub privirile
vecinilor lor nonevrei din orașele europene dominate de naziști. În Europa de Vest, regimurile-
marionetă interne naziste au ajutat la identificarea și arestarea evreilor; în Europa de Est, populațiile
civile au luat adesea parte la uciderea în sine.

Primul ghetou a fost înființat în orașul Piotrków Trybunalski în 1939, după invazia germană. Ultimul
ghetou lichidat a fost cel din Lodz/Litzmannstadt în august-septembrie 1944.

Multe ghetouri erau închise, adică închise de ziduri, dar altele, cum ar fi Będzin și Sosnowiec, erau
„deschise”, permițând evreilor să meargă sau să lucreze în alte zone. Cel mai mare ghetou a fost în
Varșovia, unde erau înghesuiți peste 400.000 de evrei. Începând cu vara anului 1942, autoritățile
naziste au început să deporteze un număr mare de evrei în lagărele morții pentru a fi anihilați, iar în
anul următor au început procesul de lichidare a ghetourilor și deportarea evreilor rămași.

În ajunul zilei de 9 noiembrie 1938, poliția a privit nepăsătoare în timp ce membri ai SA și ai 
Tineretului Hitlerist au ieșit în stradă în întregul Reich. În cadrul violențelor care a urmat, 267 de
sinagogi au fost arse și distruse, afaceri evreiești au fost jefuite, ferestrele acestora au fost sparte, iar
școli, case și spitale evreiești au fost profanate.

Motivul invocat de propaganda nazistă a fost asasinarea la Paris a unui diplomat de către un
adolescent evreu a cărui familie fusese deportată din Germania și abandonată de guvernele polonez
și german în orașul de frontieră Zbaszyn.

După Kristallnacht, poliția a arestat 30.000 de evrei și i-a plasat în lagăre de concentrare. După
eliberarea acestora, cererile de părăsire a Germaniei au crescut, deși puține cereri de obținere a unei
vize pentru străinătate au avut succes.

Considerate în mare măsură drept punctul de cotitură care a condus la escaladarea politicilor și a
sentimentelor antievreiești din Germania nazistă, evenimentele nu au condus la nicio acțiune
semnificativă din partea guvernelor aliate împotriva naziștilor și nici nu au stimulat acceptarea
refugiaților evrei de către alte țări. În vara anului 1939, refugiaților de la bordul  MS St Louis li s-a
refuzat intrarea în Statele Unite, Canada și Cuba.

Nepăsătorii din timpul Holocaustului sunt oamenii care nu au luat nicio măsură pentru a ajuta
victimele. Aceștia s-au temut de consecințe dacă ajutau evreii sau pur și simplu nu le păsau de
oamenii care sufereau în perioada aceia, deoarece nu îi afectau in niciun punct de vedere. Unii
oameni consideră că oamenii aflați în ipostaza de nepăsător sunt la fel de vinovați ca cei ce se află în
ipostaza de călău.

Pe măsură ce persecuțiile și opresiunile Germaniei naziste asupra evreilor din Germania și Europa

ocupată de naziști s-au intensificat în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost furnizate
detalii despre închiderea evreilor în ghetouri și deportarea lor ulterioară în lagărele de concentrare
atât guvernelor Aliate, cât și presei, de către organizații internaționale evreiești și de către guvernele
în exil ale țărilor ocupate. Deși aceste rapoarte nu au fost întotdeauna pe deplin exacte, imaginea
generală a persecuției pe scară largă a fost clară. Încă din 7 decembrie 1939, New York Times a
prezentat în mod vizibil un protest public al comitetului executiv al Congresului Evreiesc Mondial
împotriva faptului că evreii polonezi fuseseră forțați să locuiască într-o „rezervație” în districtul Lublin
din Polonia, unde au fost expuși la înfometare și tratamente inumane. Doi ani mai târziu, la 30 iunie
1942, același ziar a publicat un articol cu titlul „1.000.000 de evrei uciși de naziști”, în care Congresul
Evreiesc Mondial a relatat informațiile primite de la guvernul polonez din Londra că naziștii creaseră
un „abator uriaș pentru evrei” în Europa de Est. Articole similare au apărut în presa britanică: în iunie
1942, Daily Telegraph a publicat un articol care descria soarta evreilor europeni drept „cel mai mare
masacru din istoria lumii”, deși a făcut-o pe pagina cinci a unui ziar de șase pagini. În august 1942,
Departamentul de Stat al SUA și Ministerul Afacerilor Externe britanic au aflat dintr-o telegramă
trimisă de Gerhart M. Riegner, reprezentantul de la Geneva al Congresului Evreiesc Mondial, despre
planul guvernului german conform căruia „toți evreii din țările ocupate sau controlate” de Germania
„ar trebui, după deportare și concentrare” în est „să fie exterminați pentru a rezolva o dată pentru
totdeauna problema evreiască din Europa.”

Oamenii aflați în ipostaza de erou au fost cei care au ajutat persoanele cu diferite etni,religii etc.
chiar dacă se afla că i-au ajutat ar fi fost pedepsiți. de oamenii aflaţi în ipostaza de călău. Unii dintre
ei, puțin la număr, au fost răsplătiţi cu titlul ,,Hasid Umot Ha Olam" (Drept Între Popoare) de către
Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Titlul ,,Hasid Umot Ha Olam" a fost acordat la
60 de persoane din România, 79 de persoane din Republica Moldova, 1635 de persoane din Belgia,
3654 de persoane din Franța, 525 de persoane din Germania, 806 persoane din Ungaria, 563 de
persoane din Italia, 844 de persoane din Lituania, 5269 persoane din Olanda, 6394 de persoane din
Polonia şi 2441 de persoane din Ucraina.

Primul român răsplătit cu acest titlu a fost Traian Popovici, care în calitate de primar al Cernăuțiului
a reuşit să împiedice în 1941 deportarea în Transnistria de către autoritățile române a 20000 de evrei
localnici.

Omul este captiv în propria sa minte. Ceea ce nu îl lasă sa scape este frica. Frica era implementată în
fiecare persoană din acea perioadă. Frica evreilor din cauza germanilor, frica germanilor din cauza lui
Hitler și frica lui Hitler din cauza evreilor. Omul de știință a evoluat în acea perioadă. Cu toate că a
fost și încă este interzis, oamenii făceau experimente reale pe oameni vii sau morți. Ceea ce a contat
pentru întreaga omenire a fost dezvoltarea şi trecerea la o nouă etapă. Omul era ştiutor de toate dar
de o neasemuită nepăsare. Cu toate că masacrul numit și Holocaust s-a desfășurat sub văzul tuturor,
aproape nimeni nu a dorit să se implice în vreo misiune de opririe a acestuia.