Sunteți pe pagina 1din 78

SESIUNEA 1 ROL UL ŞI FUNCŢIILE CREDITUL UI ÎN ACTIVITA TEA ECONOMICĂ

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii sau activităţi curente.
Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum şi fondurile
strânse prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi
întreprinderilor de stat şi particulare.
întreprinderile producătoare, întreprinderile prestatoare de servicii, producătorii agricoli şi toate
celelalte întreprinderi trebuie să obţină suficiente venituri, să aibă fluxuri monetare pozitive şi să
realizeze profituri. Având în vedere aceste necesităţi, capitalul joacă un rol important, deoarece
extinderea unei întreprinderi, incluzând cumpărarea de valori imobiliare şi achiziţionarea de
maşini moderne pentru obţinerea unei producţii mai rentabile poate fi realizată numai prin
investiţii (de capital) pe termen lung.
IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREDITULUI
In economia de piaţă, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele principale
ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte puterea
productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării
producţiei de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului (vânzare pe credit).
Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică
(debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi
obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă. Creditul a apărut din necesitatea
stingerii obligaţiilor dintre diferiţii agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea
face faţă.
In acest context, un rol deosebit de important îl deţin băncile. în conformitate cu legea 58/1998
(Legea bancară-publicată în Monitorul Oficial nr.121 din 23 martie 1998), banca "este persoana
juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de
acordare de credite în nume şi cont propriu".
Cu toate că activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este
mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici şi/sau persoanele fizice. Deci,
băncile comerciale reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital.
Creditul este "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la
rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această
sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu
care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani".
(Legea bancară nr. 58/1998)
TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE CREDITULUI
în orice operaţiune de credit, de regulă, intervin doi subiecţi: cel care acordă creditul, numit
creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor.
Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un
interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
Pentru timpul care va trece între primirea sumei şi rambursarea sa, beneficiarul operaţiunii va
plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru
creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în strânsă corelaţie cu rata profitului,
trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel, întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din
valorificarea acestora, prin investiţii, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult,
pentru a plăti dobândă, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.
Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de
monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea absolută a dobânzii anuale
plătite şi creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă şi de rata inflaţiei, adică de rata deprecierii
monetare.
d) Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită scadenţă(momentul
sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului, ratele parţialecare se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate încontractul de credit).
Garantarea creditului (acest subiect va fi prezentat pe larg în capitolul VII)
Perioada de graţie (perioada între momentul angajării creditului şi începerea rambursării sale).
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa creditului în economia fiecărei ţări
au marcat o creştere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcţiilor îndeplinite de
credit.
In primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie rezervele
băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor
ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Prin
disponibilităţi sunt desemnate atât excedentele din conturile întreprinderilor deschise la bănci şi
aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi la bănci, cât şi
sumele economisite de populaţie pentru diferite scopuri şi depuse spre păstrare la casele de
economii şi/sau la băncile comerciale.
Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilităţi, băncile, prin creditarea acestora,
transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribuind astfel la creşterea avuţiei reale
a societăţii. De aceea se poate spune că, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a
capitalului.
Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităţilor spre
ramurile sau activităţile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la
cerinţele pieţei interne şi externe. Având în vedere cele prezentate, creditul, prin funcţia sa
distributivă, participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a capitalului.
Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune.
Nu orice individ poate fi întreprinzător - nu dispune de calităţile necesare sau nu dispune de
capitalul necesar. De aici se poate observa importanţa pe care o are creditul în procesul de
transformare a economiilor în investiţii.
Cu alte cuvinte, creditul este un important factor al creşterii economice.
Prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor primite, creditul joacă un
rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile, care provoacă pierderi.
Un întreprinzător care prezintă iniţiative riguros fundamentate şi însoţite de garanţii reale
acoperitoare poate să obţină un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici
dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale
pozitive asupra economiei în ansamblul său.
O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară
O dată cu diversificarea tehnicii de plată (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la diminuarea
folosirii numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari a monedei de cont (scripturale).
Prin aceasta s-a asigurat şi importanta reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici
şi instrumente de plată oferite de existenţa creditului făcând faţă creşterii volumului de tranzacţii.
Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o
parte şi creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alţi factori, la
stabilitatea preţurilor.
Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotaţie a banilor, la multiplicarea
monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.
Nu trebuie neglijată nici prezenţa din ce în ce mai masivă a creditului în rândul populaţiei sub
formele sale de credit de consum, credit ipotecar, ş.a.
Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor economice internaţionale prin creditarea
activităţilor de comerţ exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru producător.
Nu putem ignora nici importanţa creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat prin
creditul public.
De asemenea, creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului, prin cumpărarea pe
credit şi plata în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată.
Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico-
socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă.
O dată cu relevarea acestor funcţii importante, trebuie menţionat, în acelaşi timp, că abuzul de
credit prezintă şi dezavantaje importante, putând să determine pierderi pentru instituţiile de credit,
falimente ale instituţiilor insolvabile sau influenţe negative asupra conjuncturii economice.
în cadrul economiei de piaţă, creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un mod de
finanţare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate
constitui chiar sursă unică de finanţare.
Este oportun ca pentru realizarea unei creşteri economice să se apeleze la credite decât să se
aştepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii, pe seama
capitalizării beneficiilor.
Folosind creditele, agenţii economici câştigă timp în lupta de concurenţă, pot să-şi adapteze
operativ activitatea în conformitate cu cerinţele pieţei şi totodată, printr-o activitate eficientă îşi
creează şi mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor.
Dacă folosirea creditului este o operaţiune necesară pentru agenţii economici, mai ales în
condiţiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute
în vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-
i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate, astfel încât să se realizeze o
rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente, în
condiţiile obţinerii de profit.
Sintetizând, creditul îndeplineşte următoarele funcţii în economie:
• înlesneşte sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de
producţie existenţi;
facilitează distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri care sunt bine
situate pe piaţă, creditul contribuind la concentrarea întreprinderilor;
accelerează tranzacţiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a mărfurilor la scară
largă;
sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei, asigurând în acelaşi timp
şi o reducere a cheltuielilor în circulaţia banilor;
creditul contribuie, prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului de inflaţie;
exercită o influenţă pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite pentru consum;
contribuie la apariţia de firme mici, care adesea sunt promotoare de inovaţie, ceea ce
favorizează amplificarea concurenţei - factor al creşterii economice;
creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor internaţionale.
Principii de creditare
La baza activităţii de creditare stau o serie de principii, dintre care cele mai importante sunt:
prudenţa bancară şi confidenţialitatea operaţiunilor de creditare. Acestea se regăsesc în toate
normele băncilor din România şi sunt reglementate de BNR.
Prudenţa bancară - asumarea unor angajamente se face în strânsă corelare cu: încadradrea în
strategia gen a băncii; respectarea reglem în materie de creditare ale BNR, precum şi
respectarea
normelor proprii de creditare; gestionarea cât mai eficientă a res de creditare; evaluarea şi stab expunerii la
risc;alocarea
de sume pt constit de provizioane specifice de risc; obţinerea unei marje de profit.
Confidenţialitatea op de creditare: repr o cerinţă cu implicaţii asupra consolidării încrederii în sist bancar, a
prestigiului
de care tb să se bucure în rândul clienţilor săi.
Contabilitatea bancară
Întreaga activitate de credit, inclusiv asumarea unor riscuri se evidenţiază în contabilitate. În
acest sens
banca îşi struct şi organizează evidenţa contabilă şi gestiunea conturilor (pe tipuri d e credite, pe
termene
acordate, credite curente şi restante, în lei şi valută, pe agenţi economici ţinând seama de
structura capitalului, etc.), astfel încât să se asigure analiza şi controlul rapid al operaţiunilor pe care
se bazează deciziile băncii. Metodologia contabilităţii bancare trebuie să reflecte principiile de
creditare.
PIEŢELE FONDURILOR DE CREDITARE
Există, în principal, două pieţe de fonduri destinate creditării - acestea sunt piaţa monetară, pe
termen scurt şi piaţa capitalurilor, pe termen lung.
PIAŢA MONETARĂ
Termenul piaţă monetară include acele instituţii financiare care dau şi iau cu împrumut bani
disponibili numai pe o perioadă scurtă şi alte active lichide precum aur, devize, bonuri de tezaur
şi poliţe (trate, cambii). Pe lângă bănci şi instituţii financiare (societăţi de asigurare etc), alte
componente ale pieţei monetare pot fi pieţele specializate, precum piaţa valutară şi piaţa aurului.
Principalii actori ai pieţei monetare sunt: societăţile bancare, banca centrală şi trezoreria statului
(atunci când sunt emise bonuri de tezaur - titluri de stat). Cea mai importantă instituţie a pieţei
monetare este banca centrală. Aceasta participă atât pe piaţa primară, cât şi pe cea secundară,
fiind implicată direct în:
finanţarea operaţiunilor guvernamentale prin intermediul împrumuturilor;
menţinerea stabilităţii masei monetare prin controlul cantităţii de bani din economie.
Fiecare societate bancară doreşte să obţină un venit din dobânzi, prin plasarea pe termen scurt a
unor fonduri care nu sunt necesare imediat (pentru acordarea de împrumuturi clienţilor sau pentru
a satisface rata rezervelor obligatorii cerute de banca centrală).. Aceste fonduri vor fi furnizate
pieţei monetare. In ceea ce priveşte cererea pe această piaţă, băncile ale căror fonduri lichide sunt
temporar insuficiente pentru cerinţele statutorii de lichiditate şi alte nevoi imediate, vor
împrumuta fonduri pe termen scurt de pe piaţa monetară. Perioadele de acordare şi luare cu
împrumut pot fi de până la 1 an, dar de obicei sunt mult mai scurte.
Pieţele monetare naţionale au un rol deosebit în finanţarea pe termen scurt a activităţii
economice dintr-un stat. în esenţă, instituţii sau persoane specializate - bănci, brokeri -atrag
fondurile disponibile pe termen scurt şi, în paralel, acordă credite pe termene, de regulă, până la
un an.
Piaţa monetară are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate în negocierea
unor instrumente specifice:
piaţa scontului;
piaţa interbancară;
piaţa certificatelor de depozit;
piaţa efectelor de comerţ;
piaţa eurovalutelor.
PIAŢA DE CAPITAL
Piaţa de capital este piaţa fondurilor destinate creditării pe termen mediu şi lung, spre deosebire
de piaţa monetară, care este piaţa fondurilor pe termen scurt. Nu există o distincţie clară între cele
două pieţe deşi, în principiu, împrumuturile de pe piaţa capitalurilor sunt utilizate de industrie şi
comerţ, în special pentru investiţii fixe. Principalul rol al pieţelor de capital îl reprezintă
furnizarea de fonduri pe termen lung. Din acest motiv, instrumentele tranzacţionate pe aceste
pieţe sunt considerate investiţii. Piaţa capitalului realizează joncţiunea dintre intermedierea
ţinanciar-bancară (atragerea de fonduri şi creditarea pe termen mediu şi lung) şi piaţa financiară
propriu-zisă, unde sunt emise şi, ulterior, tranzacţionate titluri financiare (acţiuni şi obligaţiuni).
Piaţa financiară acţionează ca o interfaţă între sectorul financiar-bancar şi sectorul productiv
(firme, companii, întreprinderi) atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Economiile dezvoltate au pieţe de capital bine dezvoltate, dar în economiile mai puţin
dezvoltate, mărimea insuficientă sau absenţa pieţei de capital reprezintă deseori un obstacol în
calea sporirii investiţiilor, ca şi insuficienţa economiilor. Guvernele şi companiile din aceste ţări
sunt, de aceea, obligate să obţină capital de pe pieţele internaţionale de capital (compuse din
pieţele naţionale de capital ale ţărilor mai bogate) şi de la instituţiile financiare internaţionale
precum BIRD şi BERD, aşa cum a procedat şi România.
Societăţile bancare satisfac cererea de pe piaţa capitalurilor pentru împrumuturi pe termen lung,
în special din depozitele la termen ale clienţilor lor şi, în România, din liniile de credit pe termen
lung furnizate de alte instituţii financiare (BIRD şi BERD, de exemplu).
Băncile trebuie să evite furnizarea de împrumuturi pe termen lung din fonduri pe termen scurt
(de exemplu, depozite la vedere - conturi curente) deoarece aceasta ar avea un efect negativ
asupra fluxurilor monetare viitoare si a abilităţii de a face faţă obligaţiilor. Utilizarea
depozitelor constituite pe termene relativ scurte pentru acordarea de credite pe termene mai lungi
reprezintă funcţia de transformare exercitată de sistemul bancar. Această "transformare"
presupune măsuri de prudenţă bancară, în primul rând, o atentă corelare a scadenţelor la
împrumuturile acordate.
Un segment al pieţelor de capital, asociat cu tranzacţionarea titlurilor financiare
guvernamentale este piaţa obligaţiunilor guvernamentale. în România, acest segment al pieţei
financiare este în dezvoltare. Băncile româneşti plasează o parte din fondurile lor şi în titluri
guvernamentale, acestea fiind apreciate ca plasamente sigure.
Coloana vertebrală a pieţelor financiare este constituită de piaţa titlurilor de valori financiare
sau a valorilor mobiliare.
Valorile mobiliare sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni, precum şi alte instrumente
financiare derivate (de exemplu, contractele la termen sau de opţiuni).
Piaţa valorilor mobiliare este structurată pe două nivele principale: piaţa primară şi piaţa
secundară. La rândul său, piaţa secundară este formată din bursele de valori şi piaţa extrabursieră
- OTC (în afara burselor organizate).
PIAŢA MONETAR-FINANCIARĂ
Se manifestă tendinţa accentuării interdependenţei dintre piaţa monetară şi cea financiară.
Astfel, dacă tradiţional piaţa monetară a fost o piaţă a lichidităţilor, iar piaţa financiară - o piaţă a
investiţiilor pe termen mediu şi lung, tendinţele moderne evidenţiază o creştere a caracterului
"lichid" al titlurilor negociate pe piaţa financiară şi apariţia unor forme noi, din ce în ce mai
variate, de titluri negociabile pe piaţa monetară (de la termen scurt la termen mediu). Acest
fenomen a determinat apariţia pieţei monetar-financiare*.
Piaţa monetar-financiară este o denumire generică pentru a desemna ansamblul relaţiilor care
se formează la nivel naţional (sau după caz, la nivel internaţional) între diferite instituţii, persoane
juridice sau fizice, angajate în plasarea şi atragerea de fonduri. Noţiunea de piaţă monetar-
financiară este un termen generic, întrucât, pe de o parte, este constituită din mai multe pieţe care,
fiecare în parte au specificul lor, iar pe de altă parte, existenţa şi funcţionarea lor se află în
interconexiune atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
BĂNCILE CA INTERMEDIARI ÎNTRE CEI CE ECONOMISESC, INVESTITORI ŞI
CONSUMATORI
Cei ce economisesc sunt persoane fizice sau juridice care, în anumite perioade de timp
cheltuiesc mai puţini bani decât primesc/încasează (dispun de un surplus de fonduri) Fondurile
economisite pot fi disponibile pe termen scurt, mediu şi lung.
In acelaşi timp, există persoane, firme, organizaţii care, într-o anumită perioadă, doresc sa
trebuie să cheltuiască mai mult decât încasează în mod normal (înregistrând un deficit d fonduri).
Băncile, precum şi alte instituţii financiare, acţionează ca intermediari, atrăgând depozite de la
cei care au un surplus monetar şi punând aceste fonduri la dispoziţia celor care au un deficit al
disponibilităţilor monetare. în acest mod, este creată o legătură reciproc avantajoasă între cei care
economisesc şi cei care împrumută.
Tradiţional, principala deosebire dintre bănci şi alţi intermediari financiari (instituţii financiare
nebancare) a constat în capacitatea societăţilor bancare de a crea noi depozite prin acordarea de
credite, ceea ce influenţează evoluţia masei monetare (prin multiplicatorul banilor de cont).
Intermedierea financiară, reprezentând interfaţa dintre cei care economisesc şi cei care apelează
la împrumuturi, are mai multe efecte benefice.
DOBÂNDA
Dobânda este preţul plătit pentru utilizarea banilor şi capitalului împrumutat pentru o anumită
perioadă de timp. Ea reprezintă preţul banilor. Este, de obicei, stabilită ca un procent anual din
valoarea împrumutului, care se plăteşte periodic.
• Alături de salariu, rentă şi profit, dobânda reprezintă o formă deosebit de importantăa
veniturilor specifice economiei de piaţă.
• Rata dobânzii reprezintă o sursă de venit pentru cei ce acordă credite şi un costpentru cei ce
apelează la credite.
• Rata dobânzii este deseori principalul instrument al Băncii Naţionale sau Centralepentru
controlarea masei monetare şi pentru lupta contra inflaţiei sau recesiunii.
• Rata dobânzii este un factor foarte important care determină cererea şi oferta decredit.
Evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară este influenţată de numeroşi factori, dintre care o
importanţă determinantă o au raportul dintre cererea şi oferta de fonduri băneşti (pe termen scurt),
nivelul prezent şi anticipat al ratei inflaţiei, politica monetară promovată de banca centrală
(restrictivă sau relaxată), emisiunile de obligaţiuni de stat (în contul datoriei publice).
Efectul nivelului ratei dobânzii asupra comportamentului pieţei
Furnizorii de pe piaţa creditului sunt cei care economisesc şi investitorii care deţin un surplus
de bani, adică cei ce deţin capital bănesc lichid. Cei ce economisesc doresc să obţină o rată a
dobânzii ridicată - adică să obţină un preţ ridicat pentru faptul că permit
altora să utilizeze banii lor pentru o anumită perioadă de timp. Acesta este motivul pentru care o
rată înaltă a dobânzii în mod normal duce la o creştere a economiilor şi a disponibilităţilor de
furnizare a creditului. Cu o rată a dobânzii scăzută, economiile tind să scadă şi oferta de credit
tinde să fie relativ scăzută.
Cererea de credite vine din partea investitorilor şi a consumatorilor care doresc să finanţeze
achiziţionarea sau crearea de active. Deciziile investitorilor depind, de asemenea, de nivelul ratei
dobânzii; ei caută o finanţare cu un cost redus. Când rata dobânzii este scăzută, cererea de credite
şi volumul investiţiilor tind să fie ridicate. O rată înaltă a dobânzii însă tinde să reducă cererea de
credite şi investiţiile. Astfel, rata dobânzii poate fi utilizată de guverne pentru a controla cererea
de credite, pentru a reduce sau spori investiţiile şi, în general, pentru a influenţa masa monetară.
INFLAŢIA ŞI CREDITUL
O creştere mare şi continuă a creditului poate duce la inflaţie ridicată (creşterea susţinută şi
rapidă a masei monetare şi a preţurilor). în aceste condiţii, Banca Naţională sau Centrală încearcă
de obicei să controleze creditul şi masa monetară prin intermediul politicii ratei dobânzii.
Funcţionarea acestei politici se bazează pe premisa că:
Ratele înalte ale dobânzii reduc cererea de credite şi, prin aceasta, masa monetară;
Ratele scăzute ale dobânzii majorează cererea de credite şi, prin aceasta, masa monetară.
INFLAŢIA
Inflaţia este un proces în care puterea de cumpărare a unităţi i monetare scade (provocând
depreciere monetară), deoarece preţurile mărfurilor cresc.
Inflaţia apare atunci când preţurile majorităţii mărfurilor cresc simultan.
Procesul inflaţionist se amplifică şi continuă pe o perioadă însemnată de timp.
Când preţurile cresc rapid:
Banii îşi pierd capacitatea de a reprezenta valoarea. Când preţurile cresc rapid şi haotic,
diferitele preţuri ale diferitelor mărfuri nu mai pot fi privite ca măsuri realiste de valoare
comparabilă.
Banii îşi pierd rolul de mijloc de schimb.
Cumpărătorii şi vânzătorii pot reveni la schimbul direct de mărfuri sau pot utiliza substitute ale
monedei (de exemplu, ţigări sau o monedă străină stabilă).
• Activităţile de economisire şi investiţiile se diminuează.
Cei ce economisesc devin din ce în ce mai puţin dornici să-şi asume riscul ca rata dobânzii să
nu compenseze deteriorarea rapidă a valorii reale a depozitelor. Ca urmare, scade oferta de bani
disponibili pe piaţă pentru investiţii.
în final, în ultimele faze ale ciclului inflaţionist (care se întinde de obicei pe câţiva ani), scade,
de asemenea, cererea de bani, deoarece potenţialii investitori îşi pierd încrederea în economie. în
acest stadiu, inflaţia este deseori urmată de recesiune - stagnarea creşterii economice - când nu
mai sporeşte avuţia naţională şi este posibil ca producţia naţională să scadă.
EFECTELE INFLAŢIEI
Inflaţia rapidă încetineşte expansiunea economică, din următoarele motive:
Inflaţia duce deseori la rate real negative ale dobânzii, când diminuarea valorii reale a
depozitelor bancare şi a titlurilor de credit negociabile, depăşeşte valoarea obţinută din dobândă.
Banii tind în aceste împrejurări să nu mai fie disponibili pentru investiţii.
Nesiguranţa duce la refuzul de asumare a riscurilor implicate de investiţii şi alte activităţi
economice (aversiune la risc).
Majorările rapide de preţuri fac ca informaţia furnizată de preţuri să devină nesigură ceea ce
poate duce la decizii greşite.
Eforturile de a evita pierderile datorate inflaţiei sporesc investiţiile în active neproductive, cum
ar fi bijuterii, antichităţi, tablouri, pământ, clădiri. Inflaţia poate amplifica valoarea nominală a
acestor active fizice. De asemenea, inflaţia poate să reducă valoarea reală a unor active
financiare, în special a acelora care au o rată fixă de rentabilitate (cum ar fi depozitele de
economii pe termen lung).
Banii şi alte active lichide sunt transferaţi în ţări străine pentru a evita riscul pierderilor cauzate
de inflaţie; aceasta reduce avuţia naţională şi capacitatea sa prezentă şi viitoare de a investi.
Redistribuirea venitului şi avuţiei
Persoanele cu venituri fixe sunt afectate, deoarece cu veniturile lor vor cumpăra din ce în ce mai
puţine bunuri şi servicii.
• Efecte asupra balanţei comerciale
Dacă preţurile interne cresc mai repede în comparaţie cu preţurile din alte ţări, pieţele de export
se vor diminua, iar piaţa internă va fi din ce în ce mai mult dominată de importuri. Acest lucru
poate conduce la o deteriorare a balanţei comerciale şi la un deficit al balanţei • plăţilor curente.
în condiţiile unui curs valutar flexibil, moneda naţională se poate deprecia în raport cu alte valute,
pentru a compensa acest efect.
• Anticipaţiile inflaţioniste
Anticiparea creşterii preţurilor poate determina inflaţia să se auto-perpetueze. Astfel, dacă
salariaţii se aşteaptă (anticipează) ca preţurile să crească, vor solicita venituri mai mari, pentru a
compensa scăderea puterii de cumpărare. Costurile vor creşte, ceea ce va conduce la preţuri mai
mari. în aceste condiţii, creditorii vor deveni reticienţi să acorde împrumuturi cu dobândă fixă.
EFECTELE INFLAŢIEI ASUPRA CELOR CARE ACORDĂ ÎMPRUMUTURI ŞI
ASUPRA CELOR CARE SOLICITĂ ÎMPRUMUTURI
Relaţiile de credit sunt stabilite de regulă pentru o perioadă fixă de timp (perioada de creditare).
Inflaţia reduce valoarea reală a banilor împrumutaţi. Ea modifică situaţia financiară dintre cel
care acordă şi cel care solicită împrumutul. Cel care obţine împrumutul câştigă, iar cel care
acordă împrumutul (adesea o bancă) pierde.
Dezavantaje pentru cei care acordă împrumuturi:
• Sumele rambursate au o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (valoarea reală)faţă de
valoarea iniţială a împrumutului, când acesta a fost făcut.
Avantaje pentru cei care iau cu împrumut:
• Cel ce a contractat împrumutul 1-a utilizat adesea înainte ca inflaţia să se declanşeze,sau la
începutul acesteia, pentru a achiziţiona active, a căror valoare reală este în creştere sau cel puţin se
menţine la acelaşi nivel (când majorarea preţurilor la activelerespective depăşeşte sau este egală
cu nivelul general al inflaţiei); pe de altă parte,suma rambursată are o valoare reală mai mică
decât suma împrumutată iniţial.
RĂSPUNSURI MODEL LA ÎNTREBĂRILE DE AUTOEVALUARE (SESIUNEA 1)
1. Segmentele pieţei monetare sunt:
piaţa scontului;
piaţa interbancară;
piaţa certificatelor de depozit;
piaţa efectelor de comerţ;
piaţa eurovalutelor.
Dobânda este preţul plătit pentru utilizarea banilor şi capitalului împrumutat pentru o anumita
perioadă de timp. Ea reprezintă preţul banilor. Este, de obicei, stabilită ca un procent anual din
valoarea împrumutului, care se plăteşte periodic.
Inflaţia este un proces în care puterea de cumpărare a unităţii monetare scade "(provocând
depreciere monetară), deoarece preţurile mărfurilor cresc. Banii îşi pierd
capacitatea de a reprezenta valoarea şi, de asemenea, rolul de mijloc de schimb; activităţile de
economisire şi investiţiile se diminuează. Inflaţia încetineşte expansiunea şi duce la recesiune.
4. Principalele ipoteze ale scenariului restructuram sunt următoarele:
finalizarea şi consolidarea construcţiei instituţionale a economiei de piaţă;
stabilirea mixului de politici macroeconomice;
reducerea presiunii pentru creşterea necorelată cu rezultatele economice a veniturilor nominale;
creşterea ratei de participare pe piaţa muncii;
• redimensionarea şi revigorarea ramurilor industriale cu probleme grele;
• devansarea sistematică a ritmului PIB de către ritmul exporturilor (orientarea pro-export a
politicii comerciale).
SESIUNEA 2- ELEMENTE ESENŢIALE ALE PROCESULUI DE CREDITARE TIPURI DE
CREDITE
Despre istoricul apariţiei creditului care a anticipat apariţia băncilor, despre evoluţia şi
răspândirea activităţilor bancare sunt foarte multe informaţii. In esenţă, dacă se încearcă definirea
conceptului de credit, se poate spune că acesta presupune relaţia bănească ce se stabileşte între o
persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri ori
servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primeşte împrumutul.
Prin credit se realizează corelarea posibilităţilor de finanţare existente cu nevoile producţiei şi
ale consumatorului.
Piaţa creditului este determinată de existenţa unor agenţi economici care în procesul utilizărilor
factorilor de producţie dispun temporar de resurse băneşti de care au nevoie alţi agenţi economici
pentru reluarea procesului de producţie.
Creditul bancar este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resursele, în schimbul
unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce
remunerează pe împrumutător.
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite, pe termen scurt
şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau
negarantate, în fiecare caz în parte, sau în cadrul unui acord general etc.
ELEMENTE ESENŢIALE ÎN ANALIZA PROCESULUI DE CREDITARE
Acordarea creditului trebuie să se bazeze pe un set de reguli bine stabilite, care definesc
procesul de creditare. Procesul acordării creditului trebuie să fie dinamic şi adaptabil mediului
economic în continuă schimbare cât şi particularităţilor pieţei.
Elementele esenţiale în analiza procesului de creditare sunt următoarele:
Persoana
Capacitatea
Garanţiile
Scopul
Perioada
Valoarea
Rentabilitatea
Avantajele
Piaţa
1. PERSOANA
Atunci când se face o cerere de fonduri, creditorul trebuie să analizeze debitorul în funcţie de:
•CARACTER - integritatea şi cinstea sunt fundamentale; intenţia de a rambursa; antecedente;
prezentare potrivită şi referinţe de caracter pentru clienţii noi.
•COMPETENŢA - experienţa în domeniul de lucru; optimism realist; priceperea managerială şi
discernământul financiar.
•CAPITALUL - participarea cu fonduri, atât iniţial cât şi pe parcursul derulării activităţii; sursa
proprie participării, care poate indica capacitatea de management financiar.
2.CAPACITATEA DE RAMBURSARE
Evaluarea capacităţii de rambursare constă în următoarele:
- analiza performanţelor anterioare pentru a determina istoricul capacităţii de generare de
numerar;
- utilizarea analizei performanţelor anterioare ca bază în prevederile performanţelor viitoare;
- utilizarea analizelor amintite pentru a evalua prognozele prezentate de solicitantul creditului -
realismul rentabilităţii viitoare, managementul corespunzător al viitorului flux de fonduri;
- asigurarea corespunzătoare de fonduri de capital de lucru;
- elaborarea de planuri de cheltuieli de capital viitoare;
- suma, natura şi programul de rambursare pentru celelalte obligaţii ale solicitantului de împrumut;
- în situaţii de început de activitate, utilizarea de tehnici, cunoştinţe şi experienţă pentru a testa
valabilitatea prognozelor. în acest caz, analiza sensibilităţii este foarte importantă din cauza ratei
foarte înalte de eşecuri în rândul societăţilor nou înfiinţate;
- asigurarea luării în calcul a tuturor angajamentelor;
3.GARANŢII
In situaţia în care apare imposibilitatea rambursării împrumutului , banca trebuie să aibă o
măsură de protecţie. De aici, rezultă necesitatea unei garanţii.
O propunere de credit nu trebuie aprobată pe baza faptului că garanţia poate fi materializată
dacă rambursarea nu se poate face. Solicitarea trebuie să fie viabilă prin propriile sale calităţi, să
fie identificată sursa de rambursare principală şi, în absenţa acesteia, pe cea secundară, iar
garanţia luată să fie numai o măsură de protecţie împotriva unor împrejurări neprevăzute.
Elemente obligatorii pentru acceptarea unei garanţii:
- Titlul de proprietate - este vital ca persoană care oferă garanţia să fie posesorul de drept al
acesteia;
- Valoarea - stabilitate; valoare probabilă într-o situaţie de vânzare forţată; valoarea necesară
peste valoarea împrumutului capabilă să acopere datoria bancară în urma valorificării garanţiei.
Se va lua în considerare faptul că preţul care va fi obţinut va fi destul de scăzut deoarece banca
doreşte să obţină banii în timp scurt, fiind presată să vândă, iar cel care cumpără va fructifica
această informaţie oferind un preţ mai scăzut;
- Transformarea în bani - în mod frecvent se realizează un echilibru între valoarea bunului şi
rapiditatea transformării acestuia în lichidităţi.
Calităţile de titlu, valoare şi convertibilitate rămân esenţa garanţiei, iar creditorul trebuie să
evalueze fiecare tip de garanţie după fiecare din aceste elemente.
4. SCOPUL Riscul implicat în creditare este în mod evident influenţat de scopul în care
creditul este solicitat, astfel încât creditorul să fie convins de reuşita proiectului. Scopul
proiectului trebuie să fie foarte clar (cu cât propunerea este mai speculativă cu atât este necesară
mai multă atenţie). Scrisoarea de solicitare trebuie să conţină descrierea clară a scopului
creditului, pentru a asigura (sau cel puţin să limiteze posibilitatea) faptul că împrumutul nu este
folosit în alt scop decât cel declarat.
5. PERIOADA
Durata acordării împrumutului trebuie să fie în directă legătură cu scopul acestuia şi cu
capacitatea beneficiarului de a rambursa. Graficul de rambursare trebuie, în mod normal,
desfăşurat pe toată durata de creditare.
Împrumutul pentru activitatea curentă trebuie să fie, prin natura sa, pe termen scurt, iar
împrumutul pentru active fixe trebuie să fie pe o perioadă lungă, care nu trebuie să depăşească
durata previzionată a activului care este înfiinţat.
6. RENTABILITATEA
Sursa principală de venit a băncii este dobânda obţinută din împrumuturi şi, deci, dobânda
aplicată trebuie să acopere costurile şi riscurile implicate. Ratele dobânzilor pot fi mărite pentru a
reflecta un risc mai mare sau incertitudini implicate de o anumită propunere. Creditorul trebuie să
realizeze un echilibru între marja cea mai mare posibilă şi riscul de a pierde contracte.
În condiţiile creşterii continue a costurilor şi a presiunilor asupra băncii, marjele de rentabilitate
adecvate sunt în mod evident esenţiale dar, în acelaşi timp, în condiţiile concurenţei şi ale
necesităţii de a reţine sau de a mări segmentul de piaţă, de multe ori trebuie acceptate marje
limitate.,
7. VALOAREA
În legătură cu valoarea unui credit, trebuie avute în vedere următoarele puncte:
- CUANTUMUL CREDITULUI - suma solicitată să fie suficientă pentru proiect/afacere şi alte
eventualităţi;
- PARTICIPAREA - în mod obişnuit banca nu asigură 100% din finanţare, beneficiarul trebuie să
participe substanţial la fondurile totale necesare (se minimizează astfel riscul financiar).
8. AVANTAJE
Fiecare solicitare nouă trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă cât şi pentru beneficiar.
BANCA - marja de profit realizată; potenţialul afacerilor în perspectivă cu împrumutatul;
extinderea şi diversificarea portofoliului de credite al băncii trebuie să aibă un efect pozitiv asupra
riscului de împrumut în ansamblu.
BENEFICIARUL - obţine fondurile necesare pentru a începe/desfăşura activitatea comercială;
are la dispoziţie o gamă largă de servicii bancare şiconsultanţă în domeniul bancar, datorită
legăturii cu bancaconstituită prin relaţia de credit.
9. PIAŢA
Banca trebuie să ia considerare factorii externi care pot influenţa succesul sau eşecul firmei într-
un mediu economic instabil. Trebuia acordată atenţie unor factori cum ar fi:
- dimensiunea totală a pieţei şi nivelul concurenţei existente;
- dacă ramura/sectorul de activitate al firmei este în dezvoltare, în staţionare saudeclin;
stabilitatea ramurii;
tipul produselor vândute (de bază sau de lux);
concurenţa nouă în curs de apariţie pe piaţă;
- tendinţe legislative, sociale şi economice.
METODOLOGIA DE CREDITARE
Metodologia de creditare cuprinde mai multe etape şi reprezintă concretizarea elementelor
esenţiale în activitatea de creditare.
Etapa preliminară
Etapa preliminară presupune o informare-documentare reciprocă, banca-agent economic în
vederea identificării necesarului de credit, condiţiile de obţinere a creditului, de rambursare, de
cost etc. Putem spune că este etapa "primei impresii".
Etapa depunerii dosarului
Etapa depunerii dosarului cuprinde în principal două tipuri de documente: unele de ordin juridic
legate de statutul contractului de societate, înregistrat la Registrul Comerţului, autorizaţii
specifice funcţionării normale, angajarea legală a creditului, componenta echipei manageriale etc,
şi altele de natură economică legate de prezentarea situaţiei economico-fmanciare a societăţii,
(bilanţ, situaţia contului de profit şi pierdere, situaţia fluxului de fonduri), balanţa de verificare a
lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi ferme la intern şi/sau
extern, situaţia obligaţiilor de plată, garanţiile materiale oferite de agentul economic.
Pentru fundamentarea creditelor agentul economic trebuie să prezinte:
studiul de fezabilitate;
autorizaţia de construcţie;
devizul general al lucrării;
• planul de amplasare;
• contractul încheiat cu constructorul;
• graficul lucrărilor investiţiei;
• alte autorizaţii prevăzute de lege.)
Etapa analizei documentaţiei depuse
Evaluarea cererii de creditare va implica o analiză a fezabilităţii planului privind rambursarea
împrumutului, plan prezentat de solicitant şi asupra posibilităţilor de atingere a scopurilor pentru
care împrumutul a fost cerut. Scopul băncii este să obţină profituri.
Când este vorba de un credit pentru un agent econoimc mic, problema trebuie abordată având în
vedere şi următoarele aspecte:
• scăderea bruscă a numărului de clienţi este o sursă de informaţii;
• slăbiciuni în informaţiilor financiare disponibile;
risc, incertitudine şi garanţii;
verificare şi control.
Când este vorba de un credit pentru un agent economic mare, analiza devine mai complexă şi
trebuie să se ia în considerare următorii factori:
• evaluarea financiară şi managerială;
evaluarea investiţiilor de capital
evaluarea profitului estimat şi a fluxului de disponibilităţi;
evaluarea riscurilor (de insolvabilitate, de garantare, comerciale şi necomerciale, etc);
garanţiile.
Etapa determinării indicatorilor de apreciere
În urma analizei bilanţului debitorului se calculează o serie de indicatori care reflectă starea
economico-financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare.
Principala funcţie a indicatorilor este redarea dinamicii evoluţiei unei societăţi de-a lungul
timpului. La măsurarea indicatorilor unei firme, este necesară diferenţierea acestora de media pe
industrie. De exemplu, problema încadrării în funcţie de sfârşitul anului financiar, mărimea şi
natura afacerilor, finanţarea activelor şi amplasarea. Prin urmare, dacă se face o comparaţie între
indicatorii firmelor a doi clienţi din aceeaşi ramură industrială, trebuie urmărită dinamica
indicatorilor.
Indicatorii nu se analizează în mod izolat, ci grupaţi şi intercorelaţi.
Este mult mai uşor să se pună întrebări decât să se obţină răspunsuri, datoria analistului fiind să
utilizeze instrumente şi noţiuni comune pentru a identifica motivele schimbărilor şi să determine
gradul în care acei factori sunt în măsură să determine ameliorarea sau deteriorarea
performanţelor în viitor.
Există indicatori ce pot fi consideraţi "statici" - întâlniţi la compararea valorilor din bilanţ - sau
indicatori "dinamici" - în cazul comparării valorilor din situaţia veniturilor; există în acelaşi timp
şi indicatori "compuşi" - o combinaţie între indicatorii "statici" şi cei "dinamici". Toţi aceşti
indicatori se încadrează în două categorii principale:
a)Indicatorii financiari - măsoară structura financiară şi lichiditatea unei firme; indică modul de
desfăşurare a activităţii financiare;
b) Indicatorii activităţii curente - reflectă cât de eficient firma îşi vinde produsele, reprezentând
modul de finanţare;
Etapa aprobării creditelor
În funcţie de nivelul de competenţă, deciziile privind acordarea creditului revin -sucursalelor
sau centralei băncii.
În cadrul centralei unei bănci decizia poate fi luată la nivelul Comitetului de risc şi credite a
Comitetului de Direcţie Consiliului de Administraţie în cazul unor credite mari.
Etapa constituirii garanţiilor
Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă şi
viitoare de a rambursa creditul din surse proprii. Pentru a diminua riscul de nerambursare şi de a
preveni pierderi majore, băncile solicită garanţii reale şi chiar personale societăţilor comerciale la
acordarea creditelor precum şi cesionarea unor efecte de comerţ, sub forma cesiunii de creanţă.
O altă categorie de garanţii, mai puţin utilizate de bănci este dreptul de gaj general dobândit
automat de creditor la acordarea creditului.
În practică se mai întâlnesc şi garanţii asumate de terţe persoane în numele debitorului, caz în
care primul preia şi obligaţia principală în cazul neexecutării contractului de credit.
Contractele de garanţie conferă băncii un grad mai mare de siguranţă diminuând riscul asumat
de bancă la acordarea creditelor.
Etapa încheierii contractului
Etapa încheierii contractului este etapa finală pe baza căruia societatea comercială va primi
împrumutul. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din bancă cât şi din partea
societăţii.
Contractul de credit va stipula condiţiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata,
grafic de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligaţiile şi drepturile părţilor şi garanţiile
materiale.
Etapa urmăririi şi derulării creditului
Exista o serie de motive care relevă importanţa procesului de urmărire a creditelor. Astfel,
aflarea siţuaţiei la zi a afacerii clientului, precum şi a posibilităţii acestuia de a plăti în continuare,
datoria către bancă, urmărirea tendinţelor contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive,
confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informaţiilor date
de client, descoperirea practicilor neobişnuite folosite de client şi informarea despre activitatea
clientului şi a credibilităţii lui, asigurarea că acest client este încă solvabil, sunt motive care arată
că, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de
importantă şi absolut necesară în derularea unui credit.
De la aprobarea şi acordarea unui credit bancar şi până la rambursarea integrală a lui şi a tuturor
datoriilor aferente acestuia, scopul activităţii de urmărire a derulării lui este de a menţine pe tot
parcursul creditării condiţiile iniţiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit
iniţial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situaţiei economico-financiare a
împrumutatului.
SURSELE DE CREDITARE
Pentru a putea servi cu maximă eficienţă scopului propus şi strategiei băncii, resursele trebuie
să îndeplinească următoarele cerinţe:
să fie sigure şi stabile în timp - permiţând astfel realizarea unui echilibru financiar şi o bază
certă a continuităţii procesului de creditare;
structura avantajoasă - să cuprindă preponderent resursele pe termene cât mai mari;
costul resurselor să fie cât mai redus.
In acest sens, sursele de creditare ale unei bănci pot fi împărţite în:
surse proprii;
surse atrase.
Sursele proprii
Sursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile distribuite
şi înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.
Ca orice societate, o bancă posedă un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în
raport cu cifra de afaceri şi constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi.
Fonduri proprii sunt formate din următoarele categorii de capital:
- capital propriu (capital de bază):
capital social;prime legate de capital;fondul de rezervă; rezerva generală pentru riscul de credit;
rezerve din influenţe de curs valutar; rezerve statutare; rezultatul reportat reprezentând profit
nerepartizat, rezultatul net al exerciţiului curent reprezentând protit.
- capital suplimentar:
- alte rezerve decât cele incluse la capitalul propriu;
-subvenţii pentru investiţii;
-diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului;
- datoria subordonată.
Sursele atrase îmbracă forma: • depozitelor (la vedere, la termen); • soldurilor creditoare ale
conturilor societăţilor comerciale,
• plasamentelor interbancare;
• refinanţării solicitate de la BNR (pe termen scurt prin cele patru tipuri de credite - structural,
licitaţie, special, lombard);
• reescont la BNR;
• linii de creditare externă.
TIPURI DE CREDITE
Creditele bancare pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, astfel:
1. în funcţie de perioada de acordare:
• Credite pe termen scurt respectiv operaţiuni de împrumut pe termen până la 1 an pentru
suplimentarea mijloacelor circulante;
• Credite pe termen mediu acordate pe o perioadă de până la 5 ani pentru operaţiuni de
export-import sau investiţii;
• Credite pe termen lung acordate pe o perioadă de peste 5 ani pentru investiţii de amploare,
retehnologizare.
În fiecare din cele 3 cazuri banca trebuie să se asigure că rambursarea creditului/ratelor de
credit se va face la scadenţă, în caz contrar sunt afectate angajamentele asumate faţă de cei ce i-
au încredinţat fondurile spre păstrare.
2. În funcţie de debitorii băncii (beneficiarul creditului):
Credite acordate persoanelor fizice, în principal, pentru construcţia de locuinţe,
achiziţionarea de autoturisme, cărţi de credit, etc.
Credite acordate persoanelor juridice - agenţi economici.
Pentru a face faţă cheltuielilor productive societăţile comerciale apelează la credite bancare,
banca urmând să satisfacă numai nevoile temporare de lichidităţi, sprijinind în principal,
activităţile rentabile.
3. În funcţie de destinaţie
• Credite pentru producţie, acordate pentru activitatea curentă şi de investiţii. In perioada
actuală, creditele productive deţin ponderea cea mai mare din volumul creditelor acordate de
bănci.
- Creditele pentru activitatea curentă se solicită de societăţile comerciale pentru desfăşurarea
activităţii curente (achiziţionarea de nmterii prime, materiale, fond de marfă, prestarea unor lucrări
şi servicii facturate la sfârşitul perioadei, etc.) Aceste credite intră în categoria celor pe termen
scurt, cu rambursare parţială sau integral la scadenţă, rata dobânzii stabilindu-se diferenţiat de la
bancă la bancă şi garantate cu gaj cu sau fără deposedare de mărfuri, ipotecă şi cesiunea
creanţelor.
- Credite pentru investiţii acordate pentru construirea unor obiective industriale; ele fac parte
din categoria creditelor pe termen mediu şi uneori chiar lung. Angajarea unor asemenea credite
de valori mari, presupune un control riguros din partea băncii începând cu faza de proiectare, de
construcţie şi apoi de exploatare, asumarea unui risc mai mare determinat de rezultatele
calculului de actualizare, deci a eficienţei investiţiei. Specificul acestor credite este acordarea unor
perioade de graţie atât pentru rambursarea împrumutului (uzual 1 sau 2 ani, dar uneori şi 5 ani) cât
şi pentru dobândă (pentru primele 6 sau 12 luni).
Garanţia materială a acestui credit este însăşi investiţia plus alte garanţii care aparţin agentului
economic. Acest tip de credit ridică o serie de riscuri deloc de neglijat din partea băncii, unul
dintre ele materializându-se în dificultatea atragerii unor surse de creditare pe termen mediu şi
lung.
• Credite pentru export-import - vizează activitatea de comerţ exterior.
Diversitatea operaţiunilor de comerţ exterior a determinat condiţii specifice de creditare pentru
acest domeniu.
Băncile comerciale sprijină realizarea contractelor de export oferind o serie de facilităţi
producătorilor (prefmanţare, scontarea efectelor de comerţ, asigurarea creditului de export) de
multe ori la costuri mai mici decât cele ale creditelor obişnuite, premise notabile pentru ca
operaţiunile de export să fie "motor" pentru economie, factor important în creşterea resurselor
valutare.
La rândul lor operaţiunile de import generează elemente tehnice specifice, particularităţi în
acordarea (credite sub formă de avansuri, credite pentru deschideri de acreditive de import, etc.),
utilizarea, costul şi rambursarea acestui tip de credite. în plus, operaţiunile de export şi import
prevalează tehnicilor de finanţare pe termen scurt, iar pentru investiţiile internaţionale specifice
sunt finanţările pe termen lung ceea ce presupune în majoritatea cazurilor surse externe, fie de la
bănci străine fie de la organisme internaţionale.
O altă particularitate pe care o implică creditarea activităţii de export-import este varietatea şi
dimensiunile considerabile ale garanţiilor (de la gajul asupra bunurilor, cesiunea de creanţe
prezente şi viitoare, ipoteca, gajul asupra întregului patrimoniu, obiectivul care a fost finanţat).
Credite de consum sunt tipul de credite pe termen scurt sau cel mult pe termen mijlociu
acordate persoanelor fizice şi sunt destinate să acopere costul bunurilor şi serviciilor de care
beneficiază prin reţeaua de comercializare. Un astfel de credit este limitat şi prin costul pe care îl
comportă.
4. În activitatea practică regăsim şi alte tipuri speciale de credite ce se acordă agenţilor
economici:
Creditele de trezorerie reprezintă raporturi de credit menite să satisfacă necesităţile curente
ale societăţilor comerciale de regulă, din sursele proprii ale băncii remunerate în strânsă corelare
cu dobânda pieţei şi garantate, de obicei, prin desfăşurarea întregii activităţi la banca creditoare.
Liniile de credit presupun efectuarea creditării fie prin cont curent, fie prin cont de împrumut.
Această linie de credit presupune un plafon maxim de creditare stabilit anual, de regulă, un
procent din cifra de afaceri sau procent din rulajul conturilor curente (lei/valută), bonitatea
societăţii, notorietatea publică a acesteia, precum şi de posibilităţile de garantare a liniei de credit.
întrucât plafonul de credit are valori de obicei mai mari şi sursa acestui tip de credit este una
atrasă, costurile sunt implicit mai ridicate.
Creditele pe obiect presupun raporturi de credit în care obiectul creditării este foarte bine
delimitat (de ex.: achiziţionarea de material lemnos pentru fabricarea de mobilă, achiziţionarea
unui anumit activ fix), rata dobânzii fiind determinată de' costul sursei atrase şi este garantat de
regulă cu active fixe.
Ceditele preferenţiale - raporturi de credit izvorâte din acte normative ale statuluî român care
prin politica sa economică poate sprijini o anumită ramură (de ex.: sprijinirea activităţii de export
sau a agriculturii prin facilităţi de dobândă).
Creditele pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere - se acordă agenţilor economici care constituie
stocuri de materii prime şi produse, cum ar fi: produse agricole, agroalimentare, de provenienţă
vegetală sau animală etc. Ele se acordă, în special, pentru agricultură.
Creditul de scont sau scontarea titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) sau a altor
instrumente de plată (scrisori de credit) ce reprezintă o relaţie de credit de un tip special, solicitat
de agenţiieconomici atunci când duc o lipsă acută de disponibilităţi. Menţionăm că valoarea
creditului acordat de băncile care practică acest sistem de creditare este diminuată cu valoarea
scontului.
5. În funcţie de calitatea lor:
Credite performante - reprezintă angajamente de plată ale societăţilor comerciale faţă de
bancă, onorate la scadenţă. Derularea lor se face în conformitate cu contractul de credit încheiat şi
cu normele interne bancare.
Credite neperformante - reprezintă angajamente de plată asumate de societăţile comerciale
care nu îşi achită la timp obligaţiile, generând credite restante şi dobânzi neachitate cu consecinţe
directe asupra activului, solvabilităţii şi a cheltuielilor băncii prin constituirea de provizioane într-
un volum mai mare.
Răspunsuri Activităţi:
Elementele obligatorii care se iau în considerare de bancă în acceptarea unei garanţii sunt:
Titlul de proprietate - este vital ca persoană care oferă garanţia să fie posesorul de drept al
acesteia;
Valoarea - stabilitate; valoare probabilă într-o situaţie de vânzare forţată; valoarea necesară
peste valoarea împrumutului capabilă să acopere datoria bancară în urma valorificării garanţiei.
Se va lua în considerare faptul că preţul care va fi obţinut va fi destul de scăzut deoarece banca
doreşte să obţină banii în timp scurt, fiind presată să vândă, iar cel care cumpără va fructifica
această informaţie oferind un preţ mai scăzut;
Transformarea în bani - în mod frecvent se realizează un echilibru între valoarea bunului şi
rapiditatea transformării acestuia în lichidităţi.
Principalele etape care se parcurg în vederea acordării unui credit sunt:
Etapa preliminară
Etapa depunerii dosarului
Etapa analizei documentaţiei depuse
Etapa determinării indicatorilor de apreciere
Etapa aprobării-creditelor
Etapa constituirii garanţiilor
Etapa încheierii contractului
Etapa urmăririi şi derulării creditului
Capitalul propriu (de bază) al unei bănci este format din:
capital social;
prime legate de capital;
fondul de rezervă;
rezerva generală pentru riscul de credit;
rezerve din influenţe de curs valutar;
rezerve statutare;
rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;
rezultatul net al exerciţiului curent reprezentând profit.
1.Sursele de creditare ale unei bănci sunt:
Sursele proprii - sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile distribuite şi
înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.
Fonduri proprii sunt formate din următoarele categorii de capital:
capital propriu (capital de bază):
capital suplimentar:
alte rezerve decât cele incluse la capitalul propriu; subvenţii pentru investiţii;
diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului; datoria subordonată.
Sursele atrase - îmbracă forma:
depozitelor (la vedere, la termen);
soldurilor creditoare ale conturilor societăţilor comerciale;
plasamentelor interbancare;
refinanţării solicitate de BNR (pe termen scurt prin cele patru tipuri de credite -structural,
licitaţie, special, lombard);
reescont la BNR;
linii de creditare externă.
2. In funcţie de calitatea lor:
Credite performante - reprezintă angajamente de plată ale societăţilor comerciale faţă de
bancă, onorate la scadenţă. Derularea lor se face în conformitate cu contractul de credit încheiat şi
cu normele interne bancare.
Credite neperformante - reprezintă angajamente de plată asumate de societăţile comerciale
care nu îşi achită la timp obligaţiile, generând credite restante şi dobânzi neachitate cu consecinţe
directe asupra activului, solvabilităţii şi a cheltuielilor băncii prin constituirea de provizioane într-
un volum mai mare.
SESIUNEA3 RISCUL ÎN CREDITARE. ANALIZA NON-FINANCIARĂ
1. DEFINIREA RISCULUI ÎN CREDITARE
Riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligaţiilor
debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate
clientului, precum şi a dobânzilor aferente.
Riscul de creditare mai este denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de
nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul şi la termenul stabilit.
Riscul de credit este în corelare cu riscul de reinvestire. Banca înregistrează pierderi nu numai
datorită faptului că împrumutul şi dobânzile aferente nu au fost rambursate în volumul şi la
termenul stabilit, ci şi datorită faptului că nu a reinvestit la timp sumele pe care trebuie să le
primească.
Astfel, dacă o bancă trebuie să încaseze o rată de credit şi dobânda aferentă la data de 1 martie
şi le încasează abia pe 8 martie, banca pierde dobânda pe care ar fi obţinut-o prin plasarea sumei
respective pentru o săptămână.
Pentru a reduce, până la eliminare, riscul de credit banca trebuie să analizeze în amănunt
activitatea clienţilor şi să evalueze factorii care ar putea influenţa negativ derularea afacerii şi pot
induce pierderi în firmă, periclitând rambursarea ratelor creditului în volumul şi la termenul
stabilit.
Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofiţerul de credit, trebuie să realizeze o cât
mai completă analiză non-financiară şi o cât mai precisă analiză financiară.
În acest capitol ne vom referi la analiza non-financiară (calitativă).
2. ANALIZA NON-FINANCIARĂ
Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care pot influenţa negativ activitatea firmei
.
Această analiză de risc trebuie să cuprindă:
A. Analiza factorilor de risc din mediul extern;
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei,
C. Analiza pieţei.
A. Analiza mediului extern
Această analiză are mai multe componente;
A. 1. Analiza mediului din punct de vedere social;
A.2. Analiza mediului din punct de vedere tehnologic;
A.3. Analiza mediului din punct de vedere economic.
A. 1. Mediul social
Principalele elemente care trebuie urmărite în această analiză sunt: • aspecte demografice
privind populaţia: evoluţia demografică;
schimbări demografice în structura pe vârste a populaţiei;
distribuţia veniturilor în rândul populaţiei;
gradul de ocupare al populaţiei.
schimbări în stilul de viaţă al populaţiei;
atitudinea faţă de afaceri;
valori culturale ale zonei.
Creşterea sau scăderea populaţiei poate influenţa cererea de produse şi servicii.
În această perioadă ţara noastră se confruntă cu o scădere demografică accentuată ce poate
afecta negativ nivelul cererii. Acest aspect trebuie studiat în plan regional, o importanţă deosebită
având şi structura pe vârste a populaţiei.
Distribuirea veniturilor în rândul populaţiei poate avea un efect asupra cererii de produse şi
servicii. Astfel, o discrepanţă mare între venituri poate afecta cererea, iar o distribuţie mai
echilibrată are un efect benefic pentru dezvoltarea afacerilor.
A.2. Mediul tehnologic
Mediul tehnologic influenţează dezvoltarea firmelor.
Unele ramuri industriale sunt influenţate mai mult de gradul de dezvoltare tehnologică:
echipament de telecomunicaţii, calculatoare, componente electronice, industria aeronavelor, şi
altele.
Altele, cum ar fi industria lemnului, a mobilei, mai puţin.
Pentru o firmă, dezvoltarea tehnologică are efect în:
sfera producţiei, prin scăderea costurilor, apariţia unor produse şi servicii noi;
creşterea calităţii produselor şi serviciilor, ceea ce poate diferenţia o firmă pe piaţă faţă de
competitori;
administrarea mai eficientă prin echipamente performante: PC-uri, linii internet, alte linii de
comunicare.
A.3. Mediul economic
Stadiul actual şi de viitor al economiei poate influenţa dezvoltarea unei firme.
Câţiva dintre factorii macroeconomici care îşi pun amprenta asupra unei afaceri sunt:
stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, "boom";
tendinţa evoluţiei inflaţiei: influenţează preţul produselor şi serviciilor, costul finanţării;
politica monetară;
politica fiscală;
balanţa de plăti.
Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei şomajului, care influenţează
negativ cererea de produse şi servicii. în acest context, firmele care produc şi comercializează
produse cu cerere inelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc şi
comercializează produse de lux se vor confrunta cu o scădere a vânzărilor.
în perioadele de "boom" economic, creşte venitul populaţiei, şomajul scade, cererea fiind mare
permiţând o creştere a vânzărilor.
în cazul unei inflaţii ridicate, valoarea efectivă a banilor scade. Firmele care vând pe credit vor
constata că banii încasaţi după o anumită perioadă de timp sunt "mai puţini" în termeni reali, ceea
ce afectează costurile de aprovizionare şi de salarii, conducând la micşorarea profiturilor.
Acest lucru conduce la reducerea fondului de salarizare, şomaj şi deci la micşorarea cererii
pentru produse şi servicii.
într-o economie cu rata scăzută a inflaţiei, afacerile sunt mult mai stabile, firmele controlându-
şi mai uşor costurile. Acest lucru are un impact pozitiv asupra stabilităţii salariilor ducând la
creşterea cererii de produse şi servicii.
Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în condiţiile unei rate scăzute a inflaţiei, către ţări cu o
rată a inflaţiei mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piaţa internă.
Politica monetară a unei ţări este implementată de banca centrală.
Există 2 indicatori, importanţi de politică monetară care influenţează desfăşurarea afacerilor:
rata inflaţiei şi cursul de schimb valutar.
Cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât accesul la credite este scump şi mai greoi. în
perioadele cu rata ridicată a inflaţiei, fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influenţate negativ,
crescând în permanenţă costurile de capital şi de dobândă.
O rată scăzută a inflaţiei stimulează investiţiile firmelor şi pe consumatori să cumpere mai mult,
vitalizând economia.
Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerţ exterior. O depreciere a cursului
valutar, în anumite limite, stimulează exporturile.
Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor şi impozitelor va reduce profiturile firmelor
şi veniturile populaţiei, ceea ce va conduce la diminuarea investiţiilor şi a cererii de produse şi
servicii.
Deficitul de cont curent al balanţei de plăţi are un impact negativ asupra economiei, deoarece
sunt mai puţine fonduri disponibile pentru investiţii. De asemenea, soldul balanţei de plăţi poate
influenţa rata dobânzii şi cursul valutar.
Un sold pozitiv al balanţei de plăţi va duce la scăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o cerere de
împrumut mai mică.
De asemenea, va duce la aprecierea monedei naţionale, ceea ce este bine pentru cei care
călătoresc în străinătate, dar poate avea un impact negativ asupra exporturilor.
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei
B. 1. Ciclul de viaţă al produsului
Toate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului lor, în cadrul ciclului de viaţă.
Există 4 stadii:
stadiul de început, cât produsul este introdus şi testat pe piaţă. Promovarea şi reclama sunt
foarte importante pentru a atrage atenţia clienţilor. Politica preţurilor poate fi duală: preturi mari
pentru recuperarea costurilor de penetrare a pieţei; preturi mici pentru a câştiga un segment al
pieţei (nu mai mici decât atingerea pragului de rentabilitate).
stadiul de creştere, în care clienţii sunt "convinşi" de calitatea produsului şi vânzările cresc.
Producţia creşte, de asemenea, ca răspuns al creşterii vânzărilor. Datorită economiilor de scară şi
a competiţiei, preţurile se stabilizează sau chiar scad. Reclama şi promovarea produsului este
importantă pentru susţinerea creşterii vânzărilor.
stadiul de maturitate, este perioada cu vânzări maxime, profitabilitate mare şi fluxuri monetare
importante. Produsul este foarte bine cunoscut pe piaţă.
stadiul declinului, când vânzările scad dintr-o dată (ex: industria modei) sau scad treptat
(industria tutunului). Cauzele scăderii vânzărilor pot fi:
- necesitatea produsului dispare;
apariţia unui produs mai bun sau mai ieftin;
clienţii s-au săturat de produs.
După o scădere importantă a vânzărilor, produsul este scos de pe piaţă.
Pentru a evita riscul scăderii vânzărilor şi, implicit, a profitabilităţii firmei, produsul trebuie
reînnoit în stadiul de maturitate. Fie produsul existent este îmbunătăţit sau se propune pieţei un
produs nou, care să-1 înlocuiască.
Firma trebuie să cunoască în permanenţă stadiul de dezvoltare în care se află produsele sale,
pentru a propune noi produse în momentul în care cele anterioare ajung la stadiul de maturitate,
evitând astfel scăderile de vânzări ce pot duce la o lipsă de lichiditate şi, mai grav, la faliment.
B.2. Tehnologia folosită
O tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce înseamnă posibilitatea de a stabili
preţuri mai atractive şi un avantaj faţă de concurenţă.
B.3. Capacitatea managerială
Echipa de management este foarte importantă pentru realizarea obiectivelor firmei.
In cazul IMM, întreprinzătorul trebuie să aibe anumite calităţi personale, îndemnări şi
competenţe pentru a reuşi să conducă firma cu succes.
Managementul trebuie să stabilească obiectivele pe termen scurt şi lung, funcţie de resursele pe
care are la dispoziţie. In acest sens, gândirea strategică şi capacitatea de intuiţie sunt foarte
importante, precum şi transpunerea strategiilor în planuri de afaceri realiste pentru fiecare
perioadă de activitate a firmei.
C. Analiza pieţei
Clienţii sunt foarte importanţi pentru orice tip de afacere. Abilitatea de a identifica şi de a
satisface nevoile clienţilor este cheia reuşitei pentru afaceri.
"Clientul are întotdeauna dreptate" înseamnă că atât managementul, cât şi tot personalul unei
firme trebuie să acorde prioritate maximă necesităţilor şi cererilor care vin din partea clienţilor.
Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan de marketing din punct de vedere al
clienţilor, produselor, preţurilor, canalelor de distribuţie şi al competiţiei.
Un astfel de plan trebuie să cuprindă informaţii despre:
PIAŢĂ
— dimensiunile pieţei şi structura demografică pe vârste, sexe, profesiuni;
— segmentul de piaţă pe care îl deţine firma în comparaţie cu segmentul de piaţă deţinut de
concurenţă, precum şi tendinţa de evoluţie;
— localizarea regională a clienţilor;
— posibilităţi de segmentare a pieţei;
— posibilităţi de penetrare pe noi pieţe, pentru produsele existente.
PRODUS
— analiza punctelor forte şi slabe ale produselor sau serviciilor oferite de firmă, în comparaţie
cu cele ale concurenţei,
— testarea pe piaţă a noi produse sau servicii şi evaluarea viabilităţii acestora;
— cercetarea pieţei în vederea oferirii de pachete de produse sau servicii;
— posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele şi serviciile existente.
PROMOVARE ŞI RECLAMĂ
— selectarea canalelor optime de promovare a produselor şi analiza eficienţei actualelor
programe de promovare şi reclamă;
— evaluarea tehnicilor şi practicilor de vânzare şi a sistemului de motivare vizând vânzările;
— compararea cu programele de promovare ale concurenţei.
PREŢ
— compararea cu preţurile practicate de concurenţă;
— efectul schimbărilor de preţ asupra cererii de produse şi servicii.
DISTRIBUŢIE— analiza costurilor de transport; — eficienţa canalelor de distribuţie.
3. FACTORII DE SUCCES AI UNEI AFACERI
Aceşti factori pot fi grupaţi în următoarele categorii: —> Factorii tehnologici
cercetare şi dezvoltare;
capacitatea de inovare (tehnologică, de produs);
expertiză în folosirea noilor tehnologii.
—> Factori de producţie
costuri mici de producţie;
calitatea procesului de producţie (defecte neînsemnate, puţine produse returnate);
grad mare de utilizare a mijloacelor fixe;
acces uşor la materiile prime;
productivitate mare a muncii;
flexibilitate a procesului de producţie pentru un număr însemnat de modele şi mărimi. ■
—> Factori de distribuţie
spaţii mari pentru comerţul cu amănuntul;
magazine proprii de desfacere în cazul firmelor productive;
reţea importantă pentru comerţul cu ridicata;
costuri mici de distribuţie;
distribuţie rapidă;
locaţii în zone comerciale importante.
—> Factori de marketing
personal de vânzări bine pregătit şi eficient, personal plăcut şi curtenitor;
asigurarea activităţii de service şi asistenţă tehnică;
ambalaje atractive;
perioadă de garanţie pentru produse şi servicii;
promovare şi reclamă adecvate;
imagine bună pe piaţă.
—> Factori de management
strategie de dezvoltare adecvată;
structură organizaţională eficientă;
expertiză şi experienţă în domeniu a managementului superior;
abilitatea de a răspunde prompt la schimbările de mediu şi piaţă;
sistem informatic eficient;
acces la surse de finanţare.
4. CARACTERISTICI PERSONALE ŞI APTITUDINI PROFESIONALE ALE
OFIŢERULUI DE CREDIT
Pentru a identifica riscurile şi factorii de succes ai unei afaceri, un ofiţer de credit competent
trebuie să aibă anumite calităţi personale şi aptitudini profesionale. Caracteristicile personale,
cum ar fi capacitatea de a asculta, sunt deosebit de importante pentru oricine intră în relaţii cu
publicul. Pe de altă parte, aptitudinile profesionale se dobândesc în mod obişnuit prin educaţie şi
pregătire.
Caracteristici personale
Comunicarea
In multe dintre etapele parcurse în cadrul unui proces de creditare este necesar ca ofiţerul de
credit să fie un observator fin al detaliilor.
O bună parte din timpul unui ofiţer de credit este destinată comunicării cu clienţii şi cu alţi
angajaţi ai băncii. Clientul poate fi un fermier sau preşedintele unei companii foarte mari.
Un ofiţer de credit bun este acela care poate să comunice la orice nivel. Capacitatea de a
comunica include, de asemenea, şi comunicarea scrisă, fie sub forma unei scrisori către un client,
sub forma unui memorandum către un angajat al băncii sau a unui raport către Comisia de
acordare a creditelor. Claritatea, concizia şi meticulozitatea corespondenţei, sunt la fel de
importante ca şi aptitudinile de comunicare verbală.
Capacitatea de a asculta
Cele mai multe informaţii se culeg în cadrul întâlnirilor în care clientul este cel care vorbeşte
cel mai mult, iar ofiţerul de credit este cel care ascultă. Rolul pe care acesta din urmă îl are în
cadrul unui interviu, este de a pune întrebări într-un mod inteligent, având grijă să noteze
răspunsurile, pentru ca în continuare să-şi concentreze atenţia şi să facă investigaţii acolo unde
răspunsurile au fost incomplete sau au oferit indicii asupra unor probleme pe care clientul le-ar
putea avea în desfăşurarea activităţii sale.
Capacitatea de decizie
în cursul unei zile, ofiţerii de credit pot lua mai multe decizii, de la cele legate de operaţiunile
de rutină, până la cele foarte importante, cum ar fi cele cu privire la capacitatea unui client de a
rambursa împrumutul. Ofiţerii de credit competenţi nu se tem să ia decizii, nici să argumenteze o
decizie atunci când există şi păreri contrare. Pe de altă parte, aceştia ar trebui să accepte
modificarea sau revenirea asupra deciziei în momentul apariţiei unei noi informaţii.
Diplomaţia
În relaţiile cu cei care solicită împrumuturi, ofiţerii de credit se confruntă uneori cu situaţii în
care aceştia sunt nemulţumiţi din diferite motive, cum ar fi respingerea unei cereri de împrumut
sau chiar suspendarea unui împrumut. în aceste cazuri, este necesar să se facă apel la diplomaţie.
Unul dintre scopurile unui ofiţer de credit competent este acela de a cultiva relaţii de afaceri
profitabile şi nu de a ofensa clienţii.
Eficienta
Pe parcursul unei zile, un ofiţer din cadrul compartimentului de creditare poate avea de
desfăşurat numeroase activităţi legate de creditare, cum ar fi: interviuri preliminare, vizite la
societăţi care solicită credite, analize financiare etc. De aceea, ofiţerii de credit trebuie să fie
eficienţi. Cei care vor reuşi acest lucru, vor fi capabili să încheie mai multe contracte de creditare
în condiţii avantajoase pentru fiecare parte, credite ce vor fi rambursate la termenele stabilite.
Capacitatea de a negocia
Aptitudinea de a fi un negociator este foarte importantă. Aceasta necesită capacitatea de
comunicare, de înţelegere a cerinţelor şi de apreciere a punctelor forte şi a celor slabe ale celeilalte
părţi negociatoare.
Stăpânirea de sine
In sfera de activitate a creditării, lucrurile nu se desfăşoară întotdeauna aşa cum ne aşteptăm.
Deseori apar sincope sau situaţii stresante. De aceea, adesea este necesar ca adaptarea ia
schimbările de situaţii să se facă cu calm.
Confidenţialitatea
Confidenţialitatea în toate etapele unei acţiuni de creditare - de la interviul preliminar şi
investigaţiile legate de credit, până la rezolvarea unui credit neperformant - este deosebit de
importantă.
APTITUDINI PROFESIONALE
Cunoştinţe în domeniul afacerilor, bancar si legislativ
Aptitudinile profesionale pot fi obţinute prin studiu, specializare şi din experienţa acumulată în
desfăşurarea activităţii propriu-zise.
Ofiţerii de credit trebuie să fie capabili să trateze cu orice tip de client, indiferent de activitate
desfăşurată de acesta. Ofiţerul de credit trebuie să fie pregătit atât din punct de vedere financiar,
cât şi al modului de desfăşurare a afacerilor. în acest scop, ar trebui citite cu regularitate
secţiunile de afaceri din presa locală şi naţională.
Ofiţerii de credit trebuie să fie capabili să citească şi să interpreteze o situaţie financiară mai
complicată a veniturilor şi un bilanţ mai complex, ei trebuie, de asemenea, să cunoască
modalitatea de calcul, cum ar fi, de exemplu, în cazul unei analize a indicatorilor.
Ca reprezentant al băncii, ofiţerul de credit trebuie să aibă o înţelegere deplină asupra
obiectivelor, modului de organizare, structurii financiare şi a politicii de creditare pe care le are
banca respectivă. De asemenea, se impune cunoaşterea legislaţiei şi a reglementărilor interne
referitoare la activitatea de creditare.
DISCUŢII PRELIMINARE ÎN VEDEREA ACORDĂRII CREDITULUI
Interviul iniţial
Procesul de creditare începe de obicei cu un interviu, pe care ofiţerul de credit îl are personal cu
solicitantul, potenţialul beneficiar de credit. Interviul iniţial, în general, are loc la sediul băncii de
la care se solicită împrumutul, sau uneori la sediul companiei clientului. Obiectivul principal al
acestui prim interviu este acela de a constata dacă se justifică continuarea investigaţiilor,
desfăşurarea altor interviu mai în detaliu sau analiza situaţiilor financiare.
Un interviu preliminar poate să furnizeze o informaţie bogată sau poate să fie un demers inutil,
o pierdere de timp pentru toate părţile implicate. Responsabilitatea pentru rezultatele interviului
revine în întregime ofiţerului de credit, care pune întrebările şi direcţionează discuţia. Modul în
care începe interviul este determinant pentru desfăşurarea ulterioară a acestuia. O atmosferă
relaxată, de conversaţie, dar în acelaşi timp de lucru, va încuraja clientul să furnizeze informaţiile
necesare. Este esenţială o bună introducere, cu o strângere de mână fermă şi recomandarea
părţilor, după care clientul este invitat să ia loc. În tot timpul întâlnirii, clientul trebuie tratat cu
curtoazie. Informaţiile trebuie cerute politicos şi nu într-un mod imperativ.
Meticulozitatea, seriozitatea, sunt atribute esenţiale, dar nu trebuie pierdut prea mult timp cu
probleme ce au o importanţă minoră. în timpul interviului, ofiţerul de credit ar trebui să evalueze,
din când în când, dacă cererea de împrumut este fezabilă sau trebuie respinsă. Nu are nici un rost
ca un interviu să fie continuat atunci când- este evident că acordarea împrumutului implică
riscuri inacceptabile sau solicitarea este incompatibilă cu politica de creditare a băncii.
Este important ca ofiţerul de credit să-şi asculte clientul într-un mod activ. El trebuie să noteze
informaţiile semnificative în timpul discuţiei, precum şi punctele neclare sau
echivoce şi să se gândească la cele mai potrivite întrebări. Ofiţerul de credit trebuie să fie atent
în acelaşi timp la manierele clientului său, care pot releva caracterul şi gradul de pregătire al
acestuia: De exemplu, dacă un client nu pare în largul său sau are ezitări atunci când vorbeşte
despre specificul activităţii companiei sale, aceasta poate fi un indiciu că ceva nu este în regulă.
Orice comportament neobişnuit al clientului, care survine pe parcursul interviului preliminar,
trebuie să fie notat şi poate fi urmat de o investigare atentă.
Este important ca, pe parcursul interviului, ofiţerul de credit să ia notiţe. Este posibil ca unele
răspunsuri sau observaţii importante să fie uitata dacă acestea nu sunt notate în timpul discuţiilor
cu clientul.
În activitatea de creditare nu trebuie să existe preferinţe personale sau acţiuni părtinitoare.
Cererile de împrumut trebuie să fie acceptate sau respinse în funcţie de bonitatea clientului şi nu
în funcţie de alţi factori, cum ar fi cei de natură personală. Ofiţerul de credit trebuie de asemenea,
să fie pregătit să facă faţă situaţiilor în care clienţii sunt nemulţumiţi, întrucât li s-a comunicat că
cererile lor nu au fost aprobate.
Subiectele abordate
Ofiţerul de credit trebuie să insiste asupra întrebărilor ale căror răspunsuri pot furniza informaţii
esenţiale despre următoarele cinci domenii de interes:
solicitantul;
împrumutul cerut;
capacitatea clientului de rambursare a creditului,
existenţa garanţiilor reale şi personale;
relaţiile dintre client şi bănci la momentul respectiv.
Ofiţerul de credit trebuie, în urma interviului, să obţină răspunsuri la următoarele întrebări: 1.
Solicitantul
a) Producător individual:
Nume şi adresă/sediu;
De cât timp îşi desfăşoară activitatea?
Care sunt produsele?
Care este numărul de angajaţi?
Cine cumpără produsele? Există vreun contract ferm?
Este activitatea profitabilă?
b) Societăţi comerciale:
• Nume şi adresă/sediu
Societatea comercială este o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, sau,
respectiv, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată?
De când funcţionează societatea?
Ce produse şi ce servicii furnizează societatea respectivă?
Care sunt principalii proprietari şi câte părţi sociale / acţiuni deţine fiecare?
Este conducerea separată de acţionari? în caz afirmativ, cine sunt directorii?
Ce experienţă are personalul de conducere?
Câţi angajaţi are societatea?
Ce poziţie ocupă societatea în ramura în care îşi desfăşoară activitatea?
Deţine societatea un capital corespunzător?
Există bunuri personale care se pot constitui drept garanţii pentru creditori?
Cine sunt principalii furnizori şi clienţi ai societăţii?
Care sunt condiţiile normale în care îşi desfăşoară activitatea comercială?
Există contracte importante, pentru furnizarea de materii prime sau pentru vânzarea produselor?
Este societatea profitabilă?
2.Cererea de împrumut
Care este scopul pentru care se solicită un credit: de exemplu, pentru a face o investiţie în
vederea achiziţionării de utilaje sau clădiri sau pentru finanţarea cheltuielilor curente de
aprovizionare, salarii, impozite, etc?
Ce anume îl determină pe client să considere că împrumutul solicitat îl va ajuta la creşterea
profitului?
Perioada de rambursare solicitată de client este rezonabilă, având în vedere scopul pentru care
acesta solicită creditul, precum şi modalitatea de rambursare a acestuia? De exemplu, este creditul
acordat pe o perioadă ce se încadrează în durata de utilizare a activului care a fost finanţat? Ţineţi
cont de faptul că împrumuturile pentru investiţii se pot acorda pe termene lungi, în timp ce
creditele pentru cheltuieli curente ar trebui să fie pe termen scurt.
Ce alte condiţii (dacă este cazul) mai sunt solicitate de către client?
3. Capacitatea clientului de a rambursa creditul
Prin utilizarea creditului, va obţine clientul un venit suplimentar care să asigure rambursarea
creditului?
Condiţiile de creditare sugerate de client (atunci când este cazul) sunt în concordanţă cu
posibilităţile sale de rambursare?
4. Garanţii personale
Există giranţi?
În cazul în care giranţi, în ce relaţii se află clientul cu aceştia?
Care este puterea financiară a giranţilor?
5.Garanţii reale
Unde sunt amplasate garanţiile?
Care este gradul de lichiditate al garanţiilor?
Bunurile ce se constituie drept garanţii sunt perisabile?
Care sunt modalităţile prin care au fost evaluate garanţiile? Este valoarea acestora realistă şi
există posibilităţi ca aceasta să fluctueze?
Este necesară obţinerea acordului prealabil al instanţei în cazul în care banca va fi pusă în
situaţia de a vinde garanţiile respective?
6. Relaţiile dintre solicitantul creditului şi bancă
Care sunt băncile cu care lucrează în mod obişnuit solicitantul?
în vederea obţinerii creditului, solicitantul a adresat cereri şi către alte bănci?
Ce anume 1-a determinat pe client să solicite creditul de ala această bancă?
Are solicitantul contractate împrumuturi de la alţi creditori şi neachitate încă?
După ce s-a răspuns la toate întrebările necesare, ofiţerul de credit poate decide dacă este
cazul ca acţiunea să continue sau cererea de împrumut să fie refuzată. Dacă cererea de împrumut
nu se încadrează în politica de creditare a băncii, aceasta trebuie respinsă.
Respingerea unei cereri de împrumut trebuie făcută în mod politicos, dar ferm, iar clientului
trebuie să i se explice argumentele pe baza cărora cererea de împrumut a fost respinsă.
Majoritatea solicitantului apreciază un refuz adus la cunoştinţă în mod profesional, din care pot să
înţeleagă situaţia reală în care se află şi cauzele care au determinat-o.
Dacă, după discuţia preliminară, ofiţerul de credit consideră că cererea de împrumut este în
concordanţă cu criteriile de bază ale băncii în domeniul creditării, următorii paşi vor fi efectuarea
unor investigaţii mai în detaliu şi a unei analize financiare, pe baza documentelor solicitate
clientului şi a unor informaţii obţinute de la bancă şi din alte surse externe.
Înregistrarea rezultatelor unui interviu
Imediat după încheierea interviului, ofiţerul de credit ar trebui să facă un raport, în care să
detalieze informaţiile obţinute în timpul interviului.
În multe bănci se utilizează pentru aceasta formulare standardizate de solicitare a creditului, în
care se detaliază informaţiile obţinute în timpul interviului. Recapitularea interviului preliminar şi
rezumarea lui pe hârtie dă posibilitatea ofiţerului de credit să-şi formeze o viziune completă şi de
ansamblu asupra situaţiei clientului. In timpul interviului, ofiţerul de credit trebuie să fie
concentrat atât asupra notării informaţiilor, cât şi asupra întrebărilor pe care urmează să le pună în
cadrul investigaţiilor. Prin întocmirea unui raport ulterior interviului, ofiţerul de credit are
posibilitatea de a sistematiza informaţiile şi datele ce i-au fost furnizate. Orice raport întocmit
asupra informaţiilor primite în cadrul unui interviu ar trebui să facă parte din dosarul de creditare
al clientului. Ca parte a dosarului de credit, astfel de rapoarte pot constitui o sursă de informare
pentru oricine care, mai târziu, ar dori să obţină mai multe date despre clientul respectiv.
Având în vedere acestea, orice raport ar trebui să fie bine organizat, clar şi concis. De
asemenea, ar trebui să fie cuprinzător şi obiectiv.
Informaţii suplimentare
În timpul investigării unei cereri de acordare a unui credit, ofiţerul de credit trebuie să facă o
vizită la sediul solicitantului. O inspectare a echipamentului şi a firmei împreună cu interviuri
care să cuprindă întrebări cheie despre respectiva persoană, pot releva informaţii care altfel ar fi
rămas ascunse.
În cazul în care împrumutul cerut este substanţial, orice viitor interviu trebuie să-i vizeze şi pe
membrii echipei manageriale a companiei. Competenţa şi onestitatea sunt cele două atribute
principale pe care ofiţerul de credit trebuie să le urmărească.
Decizia de acceptare sau de respingere a cererii de împrumut nu va fi adoptată înainte de
culegerea tuturor informaţiilor necesare.
Factorii de succes ai unei afaceri sunt:
Factorii tehnologici
Factori de producţie
Factori de distribuţie
Factori de marketing
Factori de management
Caracteristicile principale ale unui ofiţer de credit competent sunt: comunicarea, capacitatea de
a asculta, capacitatea de decizie, diplomaţia, eficienţa, capacitatea de a negocia, stăpânirea de sine,
confidenţialitatea.
Această analiză de risc trebuie să cuprindă:
Analiza factorilor de risc din mediul extern;
Analiza factorilor de risc interni ai firmei;
Analiza pieţei.
SESIUNEA 4 RISCUL ÎN CREDITARE. ANALIZA FINANCIARĂ
Pentru a micşora riscul în creditare, în afară de analiza non-financiară prezentată în capitolul
precedent, ofiţerul de credit trebuie să analizeze din punct de vedere financiar activitatea firmei.
În acest sens, se vor examina bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, precum şi fluxurile
monetare ale firmei, în dinamică.
Un instrument foarte important în analiza capacităţii de rambursare îl reprezintă fluxul monetar
prognozat pe durata acordării creditului, din care trebuie să reiasă posibilitatea rambursării
integrale a creditului şi a dobânzilor aferente, în volumul şi la termenele stabilite.
1. BILANŢUL
Bilanţul reflectă poziţia financiară a societăţii într-un anumit moment.
Informaţiile de bază conţinute în bilanţ privesc activele ce sunt evidenţiate în partea stângă şi
pasivele societăţii, ce sunt evidenţiate în partea dreaptă a bilanţului.
ACTIVELE
Activele sunt elementele patrimoniale ale societăţii, cum ar fi: clădiri, instalaţii, stocuri,
disponibilităţi băneşti în casă şi la bănci, active financiare şi active necorporale (ex. licenţe,
patente).
PASIVELE
Pasivele reprezintă sursele de finanţare a elementelor de activ şi sunt formate, în principal, din
fondurile proprii (capital social, rezerve, profit, etc.) şi surse atrase (credite bancare, împrumuturi).
Cele două părţi care formează bilanţul trebuie să fie întotdeauna egale între ele.
ACTIVE (elemente patrimoniale deţinute) = PASIVE(surse de finanţare)
Cea mai importantă funcţie a bilanţului este aceea de a prezenta informaţii proprietarilor şi
managerilor societăţii despre patrimoniul existent la un moment dat, cât şi despre sursele de
finanţare, capitaluri proprii şi surse atrase.
De asemenea, persoane din afară ar putea fi interesate de activitatea şi valoarea societăţii,
bilanţul putându-le oferi informaţiile dorite. Acestea pot fi chiar băncile de la care societatea ar
putea solicita credite.
Paragrafele următoare vă oferă atât detalii suplimentare despre diferite categorii de active şi
pasive ce apar în bilanţ, cât şi câteva idei despre felul în care un creditor potenţial ar putea să
interpreteze cifrele date.
ACTIVE
Conform sistemului românesc de contabilitate, activele cuprind elemente de patrimoniu deţinute
de societate (active fixe, circulante şi financiare), plus active de regularizare.
ACTIVE FIXE
Activele fixe cuprind active necorporale, corporale şi financiare.
ACTIVE NECORPORALE
Acestea sunt active fără o existenţă fizică determinată, având o durată de viaţă
îndelungată. Activele necorporale includ următoarele:
Cheltuielile preliminare ocazionate de înfiinţarea societăţii (înregistrare, emisiune de acţiuni,
publicitate etc), cât şi cheltuielile iniţiale de cercetare-dezvoltare.
Patente, concesiuni, licenţe, know-how, mărci comerciale, francize şi drepturi de autor.
Fondul comercial (goodwill) ia naştere din considerente precum: reputaţia solidă a firmei, o
localizare favorabilă şi relaţii bune cu clienţii; în momentul cumpărării unei
societăţi. Fondul comercial reprezintă diferenţa dintre costul de achiziţie şi valoarea activelor
societăţii cumpărate.
ACTIVE CORPORALE
Acestea includ:
terenuri şi clădiri;
fabrici şi utilaje;
unelte şi instalaţii.
Conform reglementărilor în vigoare, activele fixe corporale incluse în bilanţ trebuie să aibă o
durată de viaţă mai mare de un an şi o valoare de cel puţin 8.000.000 lei. In cazul în care au o
valoare mai mică de 8.000.000 lei sunt incluse la active circulante, ca obiecte de inventar.
Activele corporale apar în bilanţ la valoarea de intrare (costul istoric) minus amortizarea de-a
lungul perioadei de viaţă estimate. Valoarea netă a unui activ este dată de costul iniţial minus
amortizarea anuală acumulată. Amortizarea este procesul de reducere anuală a valorii unui mijloc
(activ) fix pe timpul perioadei sale de viaţă estimate. Toate activele corporale cu excepţia
terenurilor se amortizează. Cu toate acestea, investiţiile de amenajare a terenurilor se
amortizează.
Metode de calculare a amortizării
Metoda lineară este aceea prin care activele se amortizează cu o sumă egală în fiecare an. De
exemplu, un utilaj a cărui valoare iniţială a fost de 15 milioane lei poate fi amortizat cu 3
milioane de lei pe an într-o perioadă de cinci ani.
Metoda degresivă este aceea prin care activul respectiv se amortizează în fiecare an cu un
anumit procent din valoarea rămasă neamortizată. De exemplu, un utilaj a cărui valoare iniţială a
fost de zece milioane lei poate fi amortizat cu un procent de 33,3% anual calculat la valoarea
rămasă; de exemplu, la sfârşitul primului an valoarea neamortizată = 6,66 milioane lei; la sfârşitul
celui de-al doilea an, valoarea neamortizată = 4,44 milioane lei; la sfârşitul celui de-al treilea an,
valoarea neamortizată = 2,96 milioane lei etc.
Metoda accelerată, în care cea mai mare parte a valorii este amortizată în primii ani de viaţă a
activului. Cu ajutorul acestei metode de amortizare, ce trebuie aprobată de Ministerul de Finanţe,
o societate poate amortiza un activ, cu 50% în primul an, după care trebuie să folosească metoda
lineară pentru perioada de viaţă rămasă; un activ cu o valoare iniţială de 32 milioane lei şi o
durată de funcţionare de 5 ani, se va amortiza după cum urmează:
valoarea la sfârşitul primului an = 16 milioane lei
valoarea la sfârşitul celui de-al doilea an = 1 2 milioane lei
valoarea la sfârşitul celui de-al treilea an = 8 milioane lei
valoarea la sfârşitul celui de-al patrulea an = 4 milioane lei valoarea la sfârşitul celui de-al
cincilea an = 0 milioane lei.
Importanţa asigurării
Toate activele fixe corporale trebuie să fie asigurate, întrucât lipsa asigurării sau asigurarea
inadecvată constituie un risc, atât pentru întreprindere, cât şi pentru creditorii săi.
întrebările pe care le poate pune un creditor potenţial despre activele corporale sunt: Care
sunt acestea ? Cât de vechi sunt ? Sunt asigurate ? Cum sunt evaluate ? El ar
trebui să compare valoarea lor contabilă cu valoarea de piaţă, pentru a vedea dacă există o valoare
ascunsă sau dacă au fost cumva supraevaluate.
ACTIVELE FINANCIARE includ:
titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni) emise de alte societăţi;
plasamente pe termen lung.
In ceea ce priveşte titlurile emise de alte societăţi, intenţia cumpărătorului este cea care
determină înregistrarea acestora ca activ fix , sau ca activ circulant. Dacă, de exemplu, o acţiune
este cumpărată cu intenţia de a fi păstrată pe termen mediu sau lung, cu scopul eventual de a
deţine pachetul de control sau chiar de a intra în proprietatea societăţii emitente, atunci ar trebui
să fie clasificată ca activ financiar. Dacă este cumpărată în ideea ca valoarea sa este pe cale să
crească în viitorul apropiat şi va fi vândută pentru a obţine profit, atunci ea ar trebui inclusă în
categoria activelor circulante.
Activele financiare sunt înregistrate în bilanţ la valoarea iniţială. Dacă valoarea lor de piaţă
creşte sau scade sub preţul plătit, diferenţa dintre acest preţ şi valoarea de piaţă la sfârşitul
perioadei contabile trebuie să fie reflectată în bilanţ.
ACTIVELE CIRCULANTE
Activele circulante sunt elemente ce se pot converti rapid în numerar, de obicei într-o perioadă
de un an sau pe parcursul ciclului normal de exploatare. Ele includ:
stocuri;
creanţe (debitori pe termen scurt);
titluri de plasament pe termen scurt (cumpărate în scopul de a obţine profit);
disponibilităţi băneşti.
Stocurile constau în:
• bunuri cumpărate pentru revânzare;
materii prime;
diverse (combustibil, piese de schimb, furaje pentru animale, seminţe etc);
producţia neterminată;
produse finite;
produse secundare, cum ar fi deşeurile ce pot fi valorificate;
animale;
ambalaje, lăzi şi containere;
obiecte de inventar.
Dacă este posibil, ofiţerul de credit ar trebui să facă o analiză amănunţită a elementelor incluse
în stocuri, pentru a vedea dacă nu sunt cuprinse în mod eronat şi elemente lipsite de valoare, cum
ar fi cele care s-au deteriorat din cauza trecerii timpului.
Evaluarea stocurilor
În continuare sunt enumerate principalele metode folosite pentru evaluarea stocurilor.
Metoda costului mediu. De-a lungul anului, în momentul intrării stocurilor, pentru a putea
calcula costul pe unitatea de stoc, se face media între costurile stocurilor nou apărute şi costurile
stocurilor deja existente.
Metoda FIFO (prima intrare, prima ieşire). Această metodă presupune că stocurile vechi sunt
folosite primele şi, de aceea, stocurile existente la data elaborării bilanţului sunt evaluate conform
preţurilor plătite pentru ultimele stocuri intrate. Această metodă reflectă mai corect valoarea
stocurilor în perioade de inflaţie.
Metoda LIFO (ultima intrare, prima ieşire). Această metodă presupune că ultimele elemente
intrate sunt primele utilizate, iar stocurile existente sunt evaluate conform preţului primelor
bunuri intrate. în perioade de inflaţie, această metodă tinde să subevalueze stocurile.
Dacă stocurile sunt utilizate drept gaj, creditorul este interesat în mod special dacă acestea sunt
asigurate sau nu. De asemenea, el va dori să se asigure că ele sunt depozitate în condiţii optime,
pentru a se menţine foarte bine în perioada respectivă. Un alt lucru foarte important pe care
trebuie să-1 ştie ofiţerul de credit este dacă stocurile sunt în realitate proprietatea clientului sau
nu. De exemplu, dacă sunt cumpărate de client în rate, dreptul de proprietate asupra stocurilor va fi
transferat către acesta doar după plata ultimei rate datorate.
Creanţele sunt sume datorate unei societăţi pentru bunuri sau servicii vândute pe credit, prin
cambii sau bilete la ordin. În general, ele au scadenţa după 30, 60 sau 90 de zile de la furnizarea
bunurilor sau serviciilor.
Creanţele înseamnă pentru o societate probabilitatea intrării de lichidităţi la anumite date
viitoare. Dacă acestea nu sunt încasate, poziţia financiară a societăţii poate fi periclitată prin lipsa
de lichidităţi. De aceea, credibilitatea debitorilor, care pot sau nu să plătească la data stabilită, este
foarte importantă. Dacă creanţele unei societăţi reprezintă mare parte din vânzările totale ale
acesteia, atunci aceasta ar putea indica probleme viitoare legate de lichidităţi.
Titlurile de plasament pe termen scurt sunt titluri cumpărate de o societate în scopuri
speculative. Ele se deosebesc de activele financiare prin faptul că sunt păstrate doar pentru o
perioadă scurtă. Ele includ atât acţiunile şi obligaţiunile emise de alte societăţi, cât şi obligaţiunile
guvernamentale, ce sunt foarte uşor de valorificat, precum şi propriile acţiuni şi obligaţiuni
răscumpărate.
Toate aceste titluri sunt înregistrate la preţul de cumpărare (sau la preţul de emisiune pentru
propriile titluri ale societăţii), care poate fi mai mare sau mai mic decât preţul curent de piaţă. De
aceea, acţiunile şi obligaţiunile cumpărate la un preţ mai mic decât cel curent de piaţă reprezintă o
valoare ascunsă în bilanţ, şi invers, dacă sunt cumpărate la un preţ mai mare decât cel curent de
piaţă, reprezintă o pierdere ascunsă.
Disponibilităţile băneşti (conturi la bănci şi casa). Aceste active sunt păstrate într-un depozit
bancar al societăţii sau în conturi de economii, de asemenea includ acreditivele sau banii în casă.
Aceste elemente de numerar şi cvasi-numerar sunt cele mai lichide active ale unei societăţi.
Activele de regularizare cuprind cheltuielile în avans şi diferenţele de conversie.
Cheltuielile în avans includ: chiria plătită în avans sau redevenţele, anumite taxe plătite în
avans, prime de asigurare neexpirate şi cheltuieli pentru reparaţii majore neprevăzute. Ele
constituie cheltuieli pentru perioade contabile viitoare sau cheltuieli repartizate pe mai mulţi ani,
cum ar fi cele de cercetare-dezvoltare.
Diferenţele de conversie. Cumpărările de valută sunt înregistrate în bilanţ la rata de schimb din
momentul cumpărării. La sfârşitul anului financiar depozitele în valută ale societăţii sunt evaluate
în lei la rata de schimb din acel moment. Din cauza fluctuaţiilor ratei de schimb valutar,
invariabil, va exista o diferenţă între valoarea în lei a sumelor deţinute în valută la sfârşitul anului
şi suma în lei plătită pentru a achiziţiona această valută.
Prime privind rambursarea obligaţiunilor. La scadenţă, obligaţiunile sunt răscumpărate la
valoarea nominală. Totuşi, înainte de scadenţă, ele pot fi răscumpărate la preţul pieţei. In cazul
unei prime (suma plătită peste valoarea nominală), aceasta va fi înregistrată sub acest titlu.
PASIVE
Pasivele sunt formate din: capitaluri proprii, provizioane, pasive curente, datorii pe termen
lung şi pasive de regularizare.
CAPITALURI PROPRII
Capitalurile proprii includ: capitalul social, prime legate de capital, rezerve, diferenţe de
reevaluare a activelor, sume nedistribuite din profitul aferent perioadei anterioare, profit net din
perioada curentă şi subvenţii pentru investiţii.
Conform Legii societăţilor comerciale nr.31/1991, republicată în 1999, acţiunile pot fi emise fie
la valoarea nominală, fie cu primă. Prima reprezintă capital vărsat suplimentar şi este dată de
diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea nominală. Această diferenţă trebuie inclusă în bilanţ
ca prime legate de capital.
Rezervele sunt formate din:
rezerve legale, constituite conform legii, din profitul brut, reprezentând 20% din capitalul
social pentru societăţile pe acţiuni;
rezerve statutare, constituite conform statutului societăţii, din profitul net;
alte rezerve.
Diferenţele de reevaluare reprezintă valoarea actuală (mai mare) minus valoarea înregistrată
(mai mică) a activelor reevaluate conform reglementărilor legale. Conform acestor reglementări,
diferenţele respective sunt incorporate în rezerve sau în capitalul social.
Rezultatul exerciţiului anterior (profit sau pierdere) reprezintă profitul nedistribuit sau
pierderea neacoperită de la sfârşitul anului financiar anterior. Adunarea Generală a Acţionarilor
decide dacă profitul (dacă există) va fi distribuit sau amânat (reportat) la sfârşitul fiecărui an
financiar.
Profitul sau pierderea reprezintă rezultatul financiar al anului contabil curent. Profitul
constituie fonduri ce sunt disponibile pentru distribuirea către acţionari (ca dividende) sau către
proprietari, sau pentru investiţii (profit recapitalizat).
Subvenţiile sunt bani acordaţi din fondurile publice în scopul investiţiilor productive.
PASIVE CURENTE
Acestea sunt datoriile pe termen scurt ale societăţii. Ele sunt, de regulă, plătite în anul în curs
sau în timpul ciclului normal de exploatare al activităţii.
Efectele comerciale şi datoriile ce trebuie plătite băncilor sau furnizorilor, ca şi alte credite pe
termen scurt (inclusiv overdraft-urile primite de la bancă) şi cheltuielile acumulate constituie
pasivele curente ale unei societăţi. Cheltuielile acumulate includ toate felurile de cheltuieli
constatate, dar care nu au fost încă plătite, cum ar fi: dividendele şi dobânda ce trebuie plătite,
impozitele, avansuri primite de la clienţi ş.a.m.d
DATORII PE TERMEN LUNG
Bilanţul trebuie să conţină valoarea de răscumpărare a obligaţiunilor emise de societate şi care
nu au ajuns la scadenţă încă, precum şi suma creditelor pe termen mediu şi lung.
Pasivele de regularizare includ: veniturile anticipate ce au fost înregistrate, dar nu au fost încă
încasate.
2. CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE (CONTUL DE REZULTATE)
Contul de profit şi pierdere (prezentat în exemplul următor) scoate în evidenţă o sinteză a
veniturilor şi cheltuielilor firmei într-o anumită perioadă contabilă. Diferenţa dintre totalul
veniturilor şi cheltuielilor reprezintă profitul sau pierderea societăţii din perioada contabilă
respectivă. Elementele constitutive ale contului de profit şi pierderi se împart în 3 categorii;
acestea sunt: exploatare; financiară; excepţională.
CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE
A. EXPLOATARE
1. VENITURI: - cifra de afaceri; subvenţii de exploatare; produse finite şi producţia stocată
2. CHELTUIELI: - costul mărfurilor vândute; cheltuieli cu utilităţi; impozite (pe proprietate);
salarii; reparaţii şi întreţinere, redevenţe şi chirii; amortizare.
1) - 2) = PROFITUL (PIERDEREA) DIN EXPLOATARE (X)
B. FINANCIARE
1.VENITURI - dividende din investiţii; dobânda de primit; reduceri de preţ primite de la
furnizori; diferenţe de curs valutar pozitive
2.CHELTUIELI - dobânda de plătit; reduceri de preţ acordate clienţilor; diferenţe negative
dintre valoarea contabilă şi veniturile din vânzarea titlurilor de plasament; diferenţele negative de
curs valutar.
1) - 2) = REZULTATUL FINANCIAR (PROFIT SAU PIERDERE) (Y)
PROFITUL (PIERDEREA) DIN EXPLOATARE + REZULTATUL FINANCIAR (PROFIT
SAU PIERDERE) = REZULTATUL CURENT AL EXERCIŢIULUI (PROFIT SAU
PIERDERE).
C. EXCEPŢIONALE
1. VENITURI- active vândute (amortizate în totalitate); active primite prin donaţie; penalizări
încasate; donaţii primite
2. CHELTUIELI - pierderi în valoarea activelor, datorate; calamităţilor; datorii nerecuperate;
penalizări plătite
1) - 2) = REZULTATUL EXCEPŢIONAL AL EXERCIŢIULUI (PROFIT SAU PIERDERE)
(Z)
X + Y + Z = PROFIT ÎNAINTE DE IMPOZITARE PROFIT IMPOZABIL = PROFITUL
ÎNAINTE DE IMPOZITARE +CHELTUIELI NEDEDUCTIBILE - SCUTIRI DE
IMPOZIT PROFIT IMPOZABIL - IMPOZITE = PROFIT NET
Soldurile fiecărei categorii (exploatare, financiară şi excepţională) sunt adunate, rezultând astfel
profitul înainte de impozitare. Pentru a calcula profitul impozabil, se adaugă cheltuielile
nedeductibile (de exemplu, depăşiri cheltuieli protocol) şi se scad scutirile de impozit. Din aceasta
se scade impozitul pe profit, în prezent 25% din profitul impozabil, pentru majoritatea agenţilor
economici, pentru a ajunge la cifra profitului net.
VENITURI
Veniturile sunt calculate pe măsură ce sunt înregistrate, fără a ţine cont de momentul efectiv al
încasării. De exemplu, orice factură emisă, chiar dacă nu este încă încasată, reprezintă un element
de venit pentru societatea emitentă în contul său de profit şi pierderi.
Veniturile din exploatare includ.
cifra de afaceri;
producţia stocată;
subvenţii de exploatare;
venituri din provizioane privind exploatarea.
Veniturile financiare includ:
dividende generate de investiţiile societăţii în titluri de valoare;
venituri din vânzarea titlurilor;
• ' dobânzi generate de creditele acordate de către societate;
dobânzi la depozite şi conturi de economii;
reduceri de preţ din partea furnizorilor sau a altor creditori;
diferenţe pozitive de curs valutar. Veniturile excepţionale cuprind:
venituri din vânzarea activelor;
valoarea activelor primite prin donaţie;
penalizări datorate societăţii;
alte câştiguri ce nu sunt legate de activităţile de bază (exploatare) ale firmei.
CHELTUIELI
De asemenea, cheltuielile sunt împărţite în aceleaşi trei categorii ca şi veniturile şi sunt
calculate în momentul în care se constată.
Cheltuielile de exploatare ale unei societăţi includ elemente cum ar fi:
costul mărfurilor vândute;
costuri fixe;
cheltuieli pentru ambalare;
reparaţii şi întreţinere;
amortizare;
provizioane (de exemplu, pentru rău-platnici);
impozite, salarii şi asigurări sociale;
chirii şi redevenţe;
prime de asigurare, taxe de plătit etc.
Cheltuielile financiare cuprind:
dobânzile la împrumuturi sau alte credite;
reduceri de preţ oferite clienţilor ;
diferenţa negativă dintre valoarea contabilă şi veniturile obţinute din vânzareatitlurilor;
diferenţe negative de curs valutar etc.
Cheltuielile excepţionale sunt elemente ca:
pierderi în valoarea activelor, datorate calamităţilor;
datorii nerecuperate;
penalizări, donaţii şi subvenţii plătite;
valoarea neamortizată a activelor vândute etc.
Situaţiile contabile ale unei societăţi trebuie să fie însoţite de anexe şi de raportul auditorilor
(cenzorilor).
ANEXE LA SITUAŢIILE CONTABILE
Anexele la situaţiile financiare sunt de multe ori mai consistente decât datele cuprinse în situaţii.
Anexele trebuie să explice politicile contabile ale societăţii şi, de obicei, furnizează explicaţii
detaliate despre felul în care sunt aplicate aceste politici, pe lângă alte detalii ajutătoare. Anexele
trebuie să explice situaţii privind:
activele fixe;
stocurile şi producţia neterminată;
datorii ale societăţii şi către societate;
provizioanele;
distribuirea profitului;
orice alte aspecte, dacă sunt necesare.
3. ANALIZA INDICATORILOR DIN BILANŢUL CONTABIL ŞI CONTUL DE
PROFIT ŞI PIERDERE
Utilizarea indicatorilor
Analiza indicatorilor este cea mai rapidă metodă de estimare a viabilităţii întreprinderilor.
Indicatori de diferite tipuri pot fi folosiţi pentru a măsura:
LICHIDITATEA
CAPITALUL DE LUCRU
SOLVABILITATEA
PROFITABILITATEA
Măsuri ale performanţelor trecute şi viitoare
Indicatorii pot fi folosiţi pentru a măsura fie rezultatele trecute, fie pe cele anticipate, fiind utili
în analiza creditelor pe termen scurt, mediu sau lung.
Când indicatorii sunt folosiţi pentru a măsura performanţele trecute, informaţiile necesare pot fi
obţinute din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere ale unei întreprinderi.
Prin compararea acestor indicatori pentru diferite perioade anterioare, se pot stabili tendinţe de
evoluţie, care sunt foarte importante în evaluarea performanţelor financiare ale firmei.
Firmele îşi desfăşoară activitatea într-o piaţă largă, deci o comparaţie cu alte firme din acelaşi
sector de activitate ne va furniza informaţiile despre performanţele firmei analizate, în comparaţie
cu performanţele concurenţei.
Datorită caracterului istoric al valorilor indicatorilor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere,
aceste rezultate trebuie privite cu atenţie şi precauţie, deoarece:
Analiza performanţelor trecute nu pot fi o indicaţie precisă a ceea ce va fi în viitor;
Reprezintă doar o analiză a situaţiilor financiare ale firmei, care nu ia în considerare obligaţiile
managementului, calitatea produselor, productivitatea muncii, factorii externi, etc;
Nu este posibil, întotdeauna, să se obţină date curente, pentru comparaţie, despre sectorul de
activitate al firmei;
Este o analiză aritmetică, bazată pe cifrele din situaţiile financiare, care nu reflectă poziţia
curentă (exemplu: reevaluarea activelor fixe);
Ar putea exista schimbări în activitatea firmei de anul trecut până în prezent (exemplu:
comercializarea unor noi produse sau servicii).
Pentru măsurarea rezultatelor viitoare, care este un aspect important, îndeosebi pentru un
bancher, în ceea ce priveşte creditele pe termen mediu sau lung, este necesar să se estimeze
profiturile anticipate şi fluxurile monetare prognozate.
Compararea indicatorilor realizaţi în decursul timpului (istorici) cu cei prognozaţi, poate fi un
test util pentru analiza clientului. Dacă, de exemplu, există o variaţie largă şi nefavorabilă între un
indicator prognozat şi unul istoric, atunci acest lucru trebuie să indice nevoia unei precauţii
pentru bancă în acordarea creditului.
Mai jos sunt prezentaţi câţiva dintre cei mai utili şi frecvent folosiţi indicatori, ilustrându-se
metodele lor de calcul şi explicându-se folosirea lor. Alţi indicatori sunt prezentaţi în Anexa 1 la
acest capitol.
INDICATORI DE LICHIDITATE
Indicatorul lichidităţii curente
Folosit ca o măsură a capacităţii întreprinderii de a satisface datoriile scadente pe termen scurt,
indicatorul lichidităţii curente compară activele circulante (curente) şi pasivele curente.
Se calculează după formula: active circulante/ pasive curente
Schimbările valorice ale acestui indicator de la o perioadă la alta sunt determinate de modificări
ale structurilor activelor circulante şi pasivelor curente. In interpretarea acestui indicator trebuie
analizate următoarele aspecte:
Schimbările valorice ale acestui indicator se datorează modificărilor care au avut loc în
structura activelor circulante: stocuri, creanţe, disponibilităţi băneşti? Dacă da, stocurile şi/sau
creanţele pot fi transformate uşor în disponibilităţi băneşti?
Schimbările valorice ale acestui indicator se datorează modificărilor din structura pasivelor
curente: credite bancare, furnizori, datorii fiscale? Dacă da, noile scadenţe au fost stab ilite de
comun acord cu creditorii?
Valoarea acestui indicator este mai mare sau mai mică decât 1? Dacă este mai mică decât 1,
firma nu are lichiditate şi are nevoie de o infuzie de capital (ex: overdraft sau un credit pe termen
mai lung)
Este valoarea acestui indicator comparabilă cu cea a sectorului din care face parte firma?
Un nivel acceptabil al acestui indicator, este, de regulă, de 2:1, indicând că pasivele curente
sunt de două ori acoperite de activele circulante. Dacă este mai mare decât 3, societatea
comercială are exces de lichiditate, având active nevalorificate. O valoare considerată bună pentru
acest indicator este între 1,5 şi 3. în general, interpretarea acestui indicator se face împreună cu
indicatorul lichidităţii imediate.
Indicatorul lichidităţii imediate (Testul acid)
Utilizat ca o măsură a capacităţii întreprinderii de a satisface datoriile pe termen scurt,
indicatorul lichidităţii imediate ia în considerare numai acele active care se pot vinde şi încasa
într-un timp foarte scurt (se pot transforma în bani într-o perioadă scurtă de timp)
Activele lichide sunt, în mod normal, definite ca:
• disponibilităţi băneşti;
• debitori bun - platnici,
• bunuri finite (pregătite pentru vânzare).
Acest indicator arată care este influenţa stocurilor în lichiditatea curentă a firmei. Valoarea
acestui indicator poate răspunde la întrebarea: lichiditatea firmei se bazează pe stocuri sau pe
activele lichide?
Se calculează după formula:
active circulante – stocuri / pasive curente sau active lichide / pasive curente
O valoare mare (peste 1) a acestui indicator relevă faptul că lichiditatea firmei se bazează pe
activele imediate (lichide). O valoare mică (sub 0,7) indică faptul că firma are o lichiditate bazată
pe stocuri.
Un nivel acceptabil al indicatorului lichidităţii imediate ar fi de 1 : 1, indicând că pasivele
curente sunt acoperite o singură dată de active uşor realizabile. De obicei, acest indicator este
situat între 0,7 - 1. Dacă indicatorul este mai mare decât 1, societatea comercială are fonduri
imobilizate, pe care trebuie să le investească, deci trebuie accelerat procesul de producţie. Dacă
indicatorul este mai mic decât 0,7, societatea comercială nu are o lichiditate imediată bună, având
multe stocuri ce trebuie reduse.
INDICATORI AI CAPITALULUI DE LUCRU
Sunt foarte importanţi în evaluarea capacităţii agentului economic de a transforma stocurile în
bani, a recupera datoriile către firmă şi de a-şi achita la timp obligaţiile asumate.
• Viteza de rotaţie a stocurilor
Semnifică durata (în zile) pentru a transforma stocurile în bani. Se calculează cu formula:
Valoarea stocurilor / Total vânzări {cifra de afaceri) x 365 zile
Schimbările de valoare ale acestui indicator de la o perioadă la alta se pot datora:
structurii stocurilor pe : materii prime, materiale, producţie în curs de execuţie, produse finite,
mărfuri;
existenţei de stocuri nevandabile
metodei de evaluare a stocurilor
unor caracteristici aparte ale stocurilor: perisabilitate, demodare, etc.
Viteza de rotaţie a stocurilor pentru firma analizată trebuie comparată cu media vitezei de rotaţie
a stocurilor pentru sectorul de activitate din care face parte firma.
O scădere a vitezei de rotaţie a stocurilor are implicaţie negativă asupra disponibilităţilor
monetare ale firmei, deoarece stocurile nu sunt vândute destul de repede.
• Viteza de rotaţie a debitorilor
Reprezintă durata medie de timp (în zile) pentru recuperarea (încasarea) datoriilor de la
debitori.
Se calculează cu formula:
Debitori / Total Vânzări (Cifra de afaceri) x 3 65 zile
În analiza variaţiilor acestui indicator trebuie avut în vedere:
numărul total de debitori;
cine sunt debitorii;
care este valoarea datoriei pentru fiecare debitor;
de când este constituită datoria în bilanţ;
care este politica firmei vis a vis de debitorii rău plătitori;
care sunt condiţiile în care firma acceptă livrarea pe datorie;
compararea cu viteza medie de rotaţie a debitorilor pentru sectorul de activitate al firmei.
O creştere valorică a acestui indicator are o implicaţie negativă asupra disponibilităţilor băneşti
ale firmei.
• Viteza de rotaţie a creditorilor
Reprezintă durata medie de timp (în zile) pentru plata datoriilor către creditori. Se calculează
cu formula:
Creditori / Total Vânzări {Cifra de afaceri) x 365 zile
In analiza variaţiei acestui indicator, trebuie avut în vedere:
numărul de creditori ai firmei;
cine sunt creditorii;
care este valoarea datorată fiecărui creditor;
care sunt relaţiile de afaceri cu furnizorii;
• sunt mai mulţi furnizori sau forma este dependentă de unul singur;
• comparaţie cu acelaşi indicator calculat la nivelul sectorului de activitate.
O reducere a valorii acestui indicator are o implicaţie negativă asupra disponibilităţilor
monetare ale firmei.
INDICATORI DE SOLVABILITATE
Grad de îndatorare (datorii / fonduri proprii)
Gradul de îndatorare măsoară relaţia dintre capitalul împrumutat (datoriile firmei) şi cel
propriu.
Este calculat, în sensul său cel mai larg acceptat, după formula:
capital împrumutat / capital propriu
Un grad de îndatorare mare poate însemna şi că o proporţie mai mare din profitul din exploatare
va trebui să satisfacă plata dobânzii şi, de aceea, profitul rămas proprietarilor sau acţionarilor
poate fi mic. Totuşi, şi contrariul poate fi adevărat, în cazul în care capitalul împrumutat este
utilizat pentru a obţine profituri la rate superioare ratei dobânzii plătite.
Indicatorul grad de îndatorare se mai poate calcula şi conform formulei:
Total datorii (mai puţin creditori comerciali) / capital propriu
În acest sens, este folosit mai ales ca măsură a riscurilor de creştere a ratei dobânzii.
Indicatorul de acoperire a dobânzii (serviciul datoriei minime)
Măsoară de câte ori costul fondurilor împrumutate poate fi acoperit de profitul din exploatare
(profitul înainte de plata dobânzii şi impozitului).
Se calculează astfel: profit din exploatare / dobânda la fonduri împrumutate
Un nivel acceptabil ar fi de 3 : 1.
Indicatorul activelor fixe (imobilizate)
Este utilizat ca indicator al flexibilităţii sau lipsei de flexibilitate dintr-o întreprindere.
Calculul este simplu:
active fixe / total active x 100
Cu cât procentul este mai mare, cu atât riscul este mai mare pentru întreprindere în cazul
schimbărilor conjuncturale de piaţă, întreprinderea fiind astfel nevoită să se reorienteze. Dacă
întreprinderea operează pe o piaţă volatilă (fluctuantă), un nivel ridicat sau crescând al
indicatorului va releva, de asemenea, un risc pentru întreprindere.
INDICATORI DE PROFITABILITATE
Rata profitului brut (profitul înainte de impozitare)
Este un indicator al profitabilităţii de bază al firmei.
Se calculează astfel:
profitul brut / vânzări (cifra de afaceri) x 100
O rată a profitului ridicată sau crescândă poate indica un grad de dominare a pieţei sau o
capacitate de creştere a preţurilor de vânzare când costurile directe rămân neschimbate, scad sau
cresc mai lent decât preţul de vânzare al produsului.
Rata profitului din exploatare
Se calculează astfel: profit din exp loatare / vânzări (cifra de afaceri) *100
Întrucât reflectă profitabilitatea activităţii de bază numai din exploatare, înainte de deducerea
costurilor financiare (dobândă la credite) sau a impozitului, el este un prim indicator al capacităţii
întreprinderii de a susţine o activitate de bază profitabilă în viitor.
Rata profitului net
Indică profitul calculat procentual din cifra vânzărilor ce poate fi distribuit acţionarilor sub
formă de dividende şi/sau reinvestit în activitate.
Se calculează astfel:
profit net / vânzări (cifra de afaceri) x 100
Rentabilitatea capitalului utilizat
Utilizarea indicatorului rentabilităţii capitalului utilizat reprezintă o practică acceptată atunci
când se compară profitabilitatea unor activităţi similare. Este, de asemenea, utilă când se
stabileşte dacă o investiţie este potenţial favorabilă, întrucât poate fi comparată cu costul de
oportunitate al capitalului utilizat, adică veniturile ce ar putea fi obţinute prin utilizarea capitalului
în alt mod.
Se calculează astfel: profit impozabil / capital utilizat x 100
Uneori impozitul este exclus din calcul, adică nu este însumat la numărătorul fracţiei:
profit net / capital utilizat x 100
Rentabilitatea capitalului utilizat poate fi, de asemenea, folosită pentru a măsura riscul unei
creşteri a ratei dobânzii pentru întreprindere. în eventualitatea că rata dobânzii creşte peste rata de
rentabilitate a capitalului utilizat, întreprinderea se va confrunta cu un risc considerabil. De aceea,
trebuie privit în legătură cu indicatorul de acoperire a dobânzii descris anterior. O valoare bună a
acestui indicator ar trebui să depăşească 5%.
ALŢI INDICATORI
SOLVABILITATE ŞI STABILITATE
Aceşti indicatori măsoară capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale pe termen lung.
• Gradul de acoperire a scadenţelor curente la datoriile pe termen lung = profit net+
amortizare / scadenţele curente la datoriile pe termen lung
Acest indicator arată de câte ori este acoperită dobânda la creditele pe termen lung scadente, de
profitul net şi amortizare, mai puţin dividendele de plătit.
• Gradul de acoperire a dividendelor = profit net / dividende
Acesta indică de câte ori sunt acoperite dividendele, de profitul net.
•Ponderea datoriilor pe termen lung în capitalul propriu = pasive pe termen lung/capitalul
propriu
Indică gradul de acoperire a datoriilor pe termen lung (credite, obligaţiuni) din capitalul propriu.
•Gradul de acoperire a datoriilor pe termen lung din activele fixe nete
Indică de câte ori datoriile pe termen lung sunt acoperite de activele fixe nete (costul de achiziţie
minus amortizare). Acest indicator arată gradul de protecţie a cre ditorilor în cazul în care activele
trebuie lichidate (ex: în cazul falimentului). Totuşi, trebuie observat că valoarea activelor din
bilanţ este probabil să difere de valoarea de lichidare.
INDICATORI DE EFICIENŢĂ ŞI PROFITABILITATE
•Structura cheltuielilor = cheltuieli de anumit tip / cheltuieli totale * 100
Acesta indică ponderea relativă a fiecărui element de cheltuieli (ex. utilităţi, producţie, vânzări)
în raport cu cheltuielile totale.
•Eficienta utilizării activelor = vânzări / total active
Acest indicator arată eficienţa utilizării activelor în generarea veniturilor.
•Eficienţa folosirii capitalului = vânzări / capital utilizat
Acesta indică eficienţa utilizării capitalului folosit în generarea veniturilor.
•Rentabilitatea capitalului propriu = profit / capital propriu
Acesta reprezintă profitul înainte de impozitare raportat la capitalul propriu utilizat în activitate
de-a lungul anului.
INDICATORI DE EFICIENŢĂ A ACŢIUNILOR
Acest grup de indicatori este cel mai util pentru acţionari şi pentru potenţialii investitori. Totuşi,
ei pot fi de interes şi pentru bancheri care trebuie să aprecieze valoarea acţiunilor întreprinderii. Ei
vor deveni de o importanţă tot mai mare pe măsură ce se va dezvolta piaţa acţiunilor.
•Randamentul dividendelor = dividend pe acţiune / preţul de piaţă pe acţiune
Măsoară raportul dintre mărimea dividendului obţinut pentru o acţiune şi preţul de piaţă al
acţiunii.
• Indicatorul preţ al acţiunii / dividend (PER) = preţ de piaţă al acţiunii /dividend pe
acţiune
PER= Price Earning Ratio
Acest indicator exprimă numărul de ani necesari pentru ca dividendele obţinute să compenseze
costul unei acţiuni (se presupune că dividendul rămâne la nivelul actual).
4. MANAGEMENTUL FLUXURILOR MONETARE. CAPACITATEA DE
RAMBURSARE A CREDITULUI
A. MANAGEMENTUL FLUXURILOR MONETARE
Este foarte important ca o afacere să poată genera disponibilităţi monetare pentru a-şi acoperi
cheltuielile operaţionale zilnice şi împrumuturile. În timp ce profitabilitatea este o măsură
esenţială a sustenabilităţii unei firme, disponibilităţile monetare (cash) reprezintă sângele afacerii:
menţin firma operaţională, finanţând costurile de aprovizionare şi plătind creditorii la timp.
Un nivel bun al profitului impozabil sau al profitului reţinut la nivelul firmei (retained earnings)
nu înseamnă automat disponibilităţi monetare suficiente. Diferenţa între profit şi cash este că o
firmă poate avea profituri importante, dar puţine disponibilităţi monetare datorită unor achiziţii
recente de utilaje sau datorită plăţii dividendelor. Pericolul ca o firmă profitabilă să rămână fără
cash este mare când firma încearcă să se extindă rapid. O parte importantă a disponibilităţilor
băneşti este folosită pentru investiţii în mijloace fixe sau în acoperirea costurilor crescânde de
producţie, nemairămânând bani şi pentru cheltuielile zilnice sau neprevăzute.
O firmă poate atrage cash din următoarele surse:
credite bancare;
credite comerciale;
influx de capital de la acţionari;
subvenţii guvernamentale.
Cu toate că o firmă profitabilă este puţin probabil să aibă probleme de lichiditate, în comparaţie
cu o firmă care lucrează în pierdere, în ultimă instanţă lipsa disponibilităţilor monetare duce la
falimentul firmei şi nu lipsa profitului.
Capitalul de lucru
Vom analiza mai în detaliu capitalul de lucru al unei firme, deoarece schimbări majore ale
nivelului acestuia pot avea un impact asupra disponibilităţilor monetare. In analiza capitalului de
lucru, trebuie evaluate activele circulante în corelaţie cu pasivele curente, în sensul studierii cu
atenţie a modului în care au fost gestionate stocurile, debitorii şi creditorii. Acest proces poartă
denumirea de managementul capitalului de lucru (working capital management).
Managementul stocurilor
Este esenţial de ştiut care este influenţa asupra disponibilităţilor monetare ale firmei, deţinerea
de stocuri mari sau stocuri cu valori mici. Stocuri mari —> implicaţii asupra cash-ului.
se vor găsi, întotdeauna, stocuri disponibile a fi vândute, pentru a obţine cash;
se vor satisface mai uşor cerinţele consumatorilor, ceea ce înseamnă mai multe vânzări, din care
o parte vânzări cash;
firma poate obţine reduceri de preţ aprovizionând o cantitate mai mare de produse şi deci poate
economisi cash;
cresc costurile de depozitare, prin deteriorarea sau degradarea stocurilor, ceea ce înseamnă o
utilizare de cash;
• mare parte din cash este imobilizată în stocare.Stocuri mici —> implicaţii asupra cash-ului
pot exista costuri suplimentare de manipulare şi tranzit datorită aprovizionării în cantităţi mici;
se poate pierde reducerea de preţ acordată pentru aprovizionarea unei cantităţi mai mari de
produse;
există pericolul de a rămâne fără anumite stocuri care ar putea conduce la nesatisfacerea
la timp a clienţilor sau chiar de pierderea unei afaceri;
se economiseşte cash prin costuri reduse de depozitare.
Datorită implicaţiei pe care stocurile o au asupra cash-ului, este necesar ca o firmă să aibă un
sistem eficient de control al stocurilor, care să asigure:
evaluarea permanentă a necesităţilor clienţilor şi deci a stocurilor necesare;
analiza permanentă a costurilor de împrospătare a stocurilor;
utilizarea eficientă a spaţiilor de depozitare;
descurajarea tentativelor de fraudă sau furt prin controale eficiente şi pază
corespunzătoare.
Managementul debitorilor
Intr-o lume ideală, toate vânzările ar fi făcute contra cash, plăţile fiind efectuate fie în
avans, fie în momentul vânzării.
In lumea comercială reală multe produse şi servicii sunt achiziţionate pe bază de credit
comercial, care are implicaţii asupra disponibilităţilor monetare ale firmei care vinde, de
aceea este important ca firmele să aibă un sistem eficient de gestionare al debitorilor, care
implică:
evaluarea permanentă a bonităţii clienţilor, din care să rezulte că îşi pot achita la termenul
stabilit datoriile;
un sistem eficient de emitere a facturilor şi de colectare a datoriilor;
urmărirea eficientă a debitorilor restanţieri în vederea recuperării datoriilor.
Managementul creditorilor
Este important de menţionat şi respectat condiţiile de livrare şi plată cu furnizorii.
Nerespectarea termenelor de plată către furnizori poate avea implicaţii asupra cash-ului, deoarece
pot provoca:
pierderea încrederii furnizorilor;
pierderea reducerilor de preţuri negociate anterior cu furnizorii;
declanşarea unor proceduri de penalizare din partea furnizorilor.
ESTIMAREA CAPACITĂŢII DE RAMBURSARE A CREDITULUI
Estimarea capacităţii de rambursare a creditului are drept punct de plecare situaţia istorică a
contului de profit şi pierdere.
Pornind de la ultima situaţie a contului de profit şi pierdere, pentru estimarea capacităţii de
rambursare a creditului se parcurg două etape:
Ajustarea valorilor din contul de profit şi pierdere pentru determinarea nivelului de cash
disponibil.
Deducerea angajamentelor financiare, pentru perioada următoare, în scopul
determinării surplusului (deficitului) de cash.
—>Prima etapă este compusă din patru paşi:
a) identificarea profitului impozabil din contul de profit şi pierdere istoric;
b) ajustarea valorii profitului impozabil cu valori reprezentând amortizarea
şiveniturile sau cheltuielile ce nu se vor mai regăsi în perioada următoare (în specialcele din
activitatea excepţională):
valoarea amortizării se adaugă;
valoarea veniturilor ce nu se vor mai regăsi în perioada următoare se scade;
valoarea cheltuielilor ce nu se vor mai regăsi în perioada următoare se adaugă.
c) Ajustarea valorii profitului impozabil (istorică), ţinând cont de costul cu dobândaşi
cu ratele leasing.
Ambele valori se adaugă la valoarea istorică a profitului impozabil.
Valorile estimate pentru noua perioadă analizată, atât pentru dobânzile bancare, cât şi
pentru ratele leasing, vor fi deduse ulterior.
d) Ajustarea valorii portofoliului impozabil, ţinând cont de orice anticipare
privindvolumul şi costul vânzărilor.
Dacă se primeşte de la client o informaţie specifică privind anticiparea tendinţei cifrei de
afaceri sau a costurilor directe de producţie, atunci valoarea istorică a portofoliului
impozabil trebuie ajustat în consecinţă.
Se obţine o valoare ajustată a portofoliului impozabil:
-> In a 2-a etapă se vor deduce următoarele elemente de cheltuială pentru a determina
dacă afacerea va avea suficient cash pentru a face faţă angajamentelor financiare:
dobânzi bancare pentru perioada următoare, atât pentru creditele pe termen scurt cât şi pentru
cele pe termen lung;
ratele leasing;
taxe şi impozite;
dividende;
cheltuieli de investiţii din surse proprii (exceptând cele prin credite bancare sau leasing;
modificări ale capitalului de lucru; se referă la schimbările care pot avea loc datorită
managementului stocurilor, al debitorilor sau creditorilor. Pentru a determina valoarea
modificării capitalului de lucru ce trebuie inclusă în estimarea capacităţii de rambursare, trebuie
examinată declaraţia de cash flow a clientului. Dacă valoarea modificării capitalului de lucru este
negativă, ea va fi scăzută din valoarea ajustată a profitului impozabil. Dacă va fi pozitivă, ea va fi
adăugată valorii ajustate a profitului impozabil.
Sintetizând cele două etape, estimarea capacităţii de rambursare se poate face astfel:
I DE CREDIT PRIN METODA PUNCTAJELOR. REGLEMENTĂRI ALE BNR PRIVIND
GESTIONAREA RISCULUI DE CREDIT
În activitatea curentă a băncii, toate produsele şi serviciile bancare, deci şi creditul, conţin
elemente de risc. Riscul de credit este generat în principal de posibilitatea apariţiei, pe parcursul
derulării contractului de credit, a unor dificultăţi legate de achitarea la termen a obligaţiilor
asumate de clienţii băncii, care nu au putut fi sesizate la analiza, evaluarea şi aprobarea creditelor.
Analiza non-fmanciară şi analiza financiară pot furniza elementele necesare evaluării gradului
de risc al clientului.
O evaluare a riscului în creditare se poate face şi prin metoda punctajelor, care constă în
încadrarea clienţilor în anumite categorii de risc, prin acordarea de puncte funcţie de analiza
diferitelor tipuri de riscuri ce pot afecta o firmă (financiare şi non-fmanciare).
Datorită importanţei pe care o are administrarea riscului de credit, BNR elaborează norme privind
limitarea riscului de credit al băncilor, privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi
pentru constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
La noi în ţară, reglementarea de către BNR a riscului de credit se face prin:
NORME privind limitarea riscului de credit al băncilor nr. 8/1999, cu modificările şi
completările ulterioare;
REGULAMENT privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit (nr.5/22.07.2002, care va intra
în vigoare la 01.01.2003).
Ambele acte normative sunt anexate la acest manual.
A. METODOLOGIA DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A RISCULUI ÎN ACTIVITATEA
DE CREDITARE PRIN METODA PUNCTAJELOR
Banca are organizată ca activitate distinctă analiza şi evaluarea riscului de creditare, folosind în
acest sens diferite metode de analiză, cu scopul de a lua măsurile care se impun în vederea diminuării
acestui risc.
Analiza riscului de credit conţine în principal două etape: evaluarea riscului; gestionarea riscului.
Analiza şi evaluarea riscului de credit prin metoda punctajelor, se efectuează avându-se în vedere
următoarele categorii de riscuri:
Riscul financiar
Riscul comercial
Riscul de garanţie
Riscul managerial
Riscul de senzitivitate
1. Riscul financiar (RF) reflectă dificultăţile ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate
mai ales de posibilităţile de rambursare la termen a obligaţiilor către bancă.
Documentele care conţin datele necesare desfăşurării acestei analize sunt: situaţiile financiare
ale firmei, date statistice oficiale, evidenţele băncii.
Datele de referinţă la care se vor efectua aceste analize vor fi finele ultimului an, precum şi luna
anterioară solicitării creditului. Pentru societăţile comerciale cu activitate mai mică de un an datele
de referinţă sunt finele ultimului semestru şi luna anterioară solicitării creditului.
Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei punctajelor (Z) bazată pe modelul
J.Conan şi M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment şi are la bază următoarea formulă
de calcul:
Z = 0,24 X1+ 0,22 X2 + 0,16 X3 - 0,87 X4 - 0,10 X5
în care variabilele X1... X5 sunt indicatori economico-fmanciari, iar constantele cu care sunt
amplificaţi aceştia sunt indicatori de natură statistică, exprimând ponderea variabilelor în evaluarea
riscului de faliment.
Excedent brut de exploatare -> X1 = Datorii totale
Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare - cheltuieli din exploatare
Capital permanent -> X2 =Activ total
Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung
Active circulante - stocuri -> X3 = Activ total
-> X4 = Cheltuieli financiare/Cifra de afaceri
Cheltuieli de personal -> X5= Valoarea adăugată
Valoarea adăugată este diferenţa dintre valoarea veniturilor în perioada analizată şi valoarea
bunurilor sau serviciilor cumpărate şi folosite pentru producerea acestor venituri, în aceeaşi perioadă.
Interpretarea riscului de faliment se va efectua după cum urmează:
a. Z> 0,16 - situaţia financiară a firmei este foarte bună, riscul de faliment
este mai mic de 10%.
b. 0,10 < Z < 0,16 - situaţia financiară a firmei este bună, riscul de faliment fiind
cuprins între 10% şi 30%.
c. 0,04 <Z< 0,10 - situaţia financiară a firmei este în observaţie, riscul de
faliment fiind cuprins între 30% şi 65%.
d. Z< 0,04 - riscul de faliment este mai mare de 65%.
2. Riscul comercial (RC) - reprezintă incertitudinea ce poate să apară la încasarea creanţelor
şi/sau la plata furnizorilor, şi va fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:
a.Perioada medie de încasare a creanţelor ,(Pm IC), reprezentând numărul mediu de zile în
care se încasează creanţele faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza
formulei:
PmIC = Creanţe (debitori) / Cifra de afaceri x număr de zile
b. Perioada medie de plată a furnizorilor (PmP1F), reprezentând numărul de zile în care sunt
plătiţi furnizorii faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:
Furnizori neplătiţi
Pm PF = Furnizori neplătiţi / Cifra de afaceri x număr zile
Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculaţi se face astfel:
PmIC > PmPF—> risc mare PmIC = PmPF —> risc mediu PmIC < PmPF —> risc redus
3. Riscul de garanţie (RG) este reprezentat de posibilitatea apariţiei unor dificultăţi legatede
valorificarea bunurilor aduse în garanţie în situaţia în care împrumutul nu ramburseazăcreditul şi nu
plăteşte dobânzile aferente conform contractului de credite.
Evaluarea riscului de garanţie se face în funcţie de nivelul valoric al acestora şi al rapidităţii
posibilităţilor de valorificare:
a. siguranţa maximă: garanţii necondiţionate şi irevocabile emise de MinisterulFinanţelor pe baza
mandatului Guvernului României acordat prin acte normative, scrisori degaranţie emise de bănci,
necondiţionate, bilete la ordin avalizate de bănci, gaj cu deposedare,depozite bancare în valută sau
lei, după caz, precum şi garanţii emise de Fondul Român deGarantare a Creditelor;
b. siguranţa medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinaţie spaţii industriale, fabrici,ateliere, firme,),
spaţii comerciale (magazine şi sedii), precum şi asupra terenurilor dinintravilan din oraşe mari şi
localităţi turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuniasupra creanţelor din exporturi cu
plata prin acreditive irevocabile emise de bănci agreate;
c. garanţii nesigure: clădiri cu destinaţia de locuinţă, stocuri de produseagroalimentare,
industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonelerurale şi terenurilor din
extravilan, alte garanţii.
4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei şi vafi
analizat pe baza cunoaşterii directe a acesteia de către ofiţerul de credit.
Evaluarea riscului managerial se va face în funcţie de următoarele caracteristici ale echipei de
conducere:
a. este (nu este) calificată şi are (nu are) experienţă îndelungată în domeniul în carefirma îşi
desfăşoară activitatea;
b. în funcţie de evoluţia în timp a indicatorilor economico-financiari a demonstrat(nu a
demonstrat) capacitatea necesară în conducerea eficientă a afacerii;
c. calitatea relaţiilor cu proprietarii (asociaţii), cu salariaţii, spiritul organizatoric şide echipă,
adaptarea la schimbări, etc;
d. a avut (nu a avut) relaţii corespunzătoare cu banca: a (nu a) efectuat operaţiuniprin contul
deschis; a (nu a) deschis conturi la alte bănci; a (nu a rambursat) la termenîmprumuturile; a (nu a)
plătit le termen dobânzile etc, iar cu partenerii de afaceri: sunt (nusunt) parteneri permanenţi, şi-a
(nu şi-a) plătit la timp furnizorii, şi-a (nu şi-a) încasat la timp debitorii, a avut (nu a avut) litigii cu
partenerii, dacă a fost implicată în evaziuni fiscale, etc.
5. Riscul de senzitivitate (RS)
Pentru investiţiile pe termen mediu şi lung (la agenţi economici şi persoane fizice), în analiza şi
evaluarea riscului de credit se face şi o analiză de senzitivitate.
Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de investiţii
care indică cât de mult se va modifica VNA (valoarea netă de actualizare) sau RIR(rata internă de
rentabilitate) ca reacţie la modificarea unei variabile de intrare, celelalte elemente rămânând
constante.
Orice decizie a agenţilor economici, în ceea ce priveşte dezvoltarea şi restructurarea producţiei,
retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusă în aplicare cu ajutorul
creditelor pe termen mediu şi lung, antrenează un risc în obţinerea rezultatelor estimate iniţial,
datorită influenţei schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, financiar, economic,
social, intern şi extern. De aici, necesitatea analizei senzitivităţii variantelor studiate faţă de
schimbările probabile precum şi a coeficientului de risc sub influenţa factorilor ce nu au putut fi
luaţi în considerare în mod explicit. Asemenea schimbări pot fi:
creşterea preţului materiilor prime;
creşterea costului echipamentului (între momentul elaborării proiectului şi achiziţionarea
acestuia);
creşterea salariilor;
creşterea valorii investiţiei pe parcursul realizării acesteia;
majorarea costurilor de producţie;
neatingerea capacităţii de producţie proiectată (se menţine la un anumit procent din total);
prelungirea nejustificată a duratei de execuţie faţă de prevederile proiectului;
riscul concurentei externe;
riscul producerii unor calamităţi, etc.
In analiza senzitivităţii se folosesc doi indicatori:
RIRb = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de disponibilităţi
monetare pentru varianta de bază; RIRf = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza
aceluiaşi flux de disponibilităţi, la
care se aplică o creştere de 1% a costurilor de producţie faţa de venituri, ca urmare a
acţiunii cumulate a factorilor sus-menţionaţi.
Coeficientul de risc faţă de varianta de bază (r), se calculează după formula:
(RIRb-RIRfr) / RIRb x 100%
Condiţiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:
- RIRF să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă creditului propus spre aprobare;
- r < 75%.
RIR (rata internă de rentabilitate)oferă imaginea globală a eficienţei in orice moment a proiectului
de investiţii şi este rata de actualizare pentru care VNA este zero, adică fluxul de venituri actualizat
egalează fluxul de cheltuieli actualizat.
Riscul total (RT) de credit se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasa de risc, prevăzute
în tabelul nr. 1.
RT = RF + RC + RG + RM + RS
Clasele de risc:
clasa I - 100-80 puncte
clasa II - 79-65 puncte
clasa III - < 65 puncte Semnificaţia claselor de risc:
Clasa de risc I - Societăţile comerciale din această clasă au performanţe financiare foarte bune,
fapt care permite achitarea la scadenţă a obligaţiilor faţă de bancă. Se prefigurează menţinerea şi în
perspectivă a performantelor financiare, iar garanţiile oferite de aceşti clienţi asigură siguranţă
maximă. Riscul de creditare este minim.
Clasa de risc II - Performanţele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent
nu poate fi menţinut în perspectivă. Garanţiile oferite de client conferă o siguranţă medie. Riscul de
credit este mediu, avizul favorabil fiind dat numai cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare
privind indicatorii financiari, garanţiile etc.
Clasa de risc III - Performanţele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi plătite
datoriile către bancă, iar garanţiile prezentate nu asigură posibilităţi de transformare rapidă în
lichidităţi. Riscul de credit este foarte mare.
STUDIU DE CAZ
S. C. AGROSERV SA. Bucureşti a solicitat băncii, în luna decembrie 2002, un credit pe termen
scurt pentru activitatea curentă, în sumă de 650 milioane lei.
Din cererea de credit au rezultat următoarele:
Data înfiinţării: 05.02.1991; Sediul: Bucureşti;
Reprezentaţii legali: preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului de Administraţie, ceea ce denotă
seriozitate şi interes în abordarea relaţiei cu banca;
Firma are încă de la înfiinţare cont curent deschis la bancă;
Este un client constant şi a beneficiat anual de finanţare pentru desfăşurarea activităţii.
Obiect de activitate: comercializarea produselor industriale şi prestări servicii în domeniul
aprovizionării tehnico-materiale a producătorilor agricoli particulari şi a celorlalţi agenţi
economici din agricultură şi industria alimentară, precum şi a altor agenţi economici.
Firma are un număr de 99 de acţionari deponenţi ai capitalului subscris şi vărsat şi un număr de
84 de angajaţi permanenţi.
Capital social subscris şi vărsat: 206, 4 milioane lei;
Producţia anuală obţinută în 2001: 14,6 miliarde lei;
Producţia estimată pentru 2002: 15,3 miliarde lei;
Profit net în 2001: 279,4 milioane lei;
Profit net estimat pentru 2002: 341,4 milioane lei;
Durata creditului: 12 luni, cu o perioadă de graţie de 6 luni şi rambursare în 6 rate lunare;
Data acordării: ianuarie 2003;
Grafic de rambursare: Iulie 2003: 110 milioane lei; August 2003: 110 milioane lei; Septembrie
2003: 110 milioane lei; Octombrie 2003: 110 milioane lei; Noiembrie 2003: 110 milioane lei;
Decembrie 2003: 100 milioane lei.
Garanţii: 2 ipoteci asupra imobilului reprezentând sediul central din Bucureşti şi asupra
depozitului din Ştefaneşti, a instalaţiilor productive şi a unui teren în valoare totală de 960,4
milioane lei, reprezentând 148,4% din valoarea creditului solicitat.
Beneficiarii firmei provin din sectorul comercial şi sunt: S.C. SCAPĂ; societăţi tip AGROMEC
şi AGROINDUSTRIALE, diverşi particulari.
Date puse la dispoziţie: Situaţia patrimoniului şi rezultate financiare la 30.11.2002; Flux de
disponibilităţi monetare; Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul următor.
Conform normelor băncii, analiza şi evaluarea riscului de creditare s-a realizat având în vedere
următoarele categorii de riscuri: riscul financiar; riscul comercial; riscul de garanţii; riscul
managerial.
1. Riscul financiar. Analiza acestuia s-a determinat cu ajutorul metodei punctajelor (Z),bazată pe
modelul J. Conan şi M. Holder, de evaluare a riscului de faliment:
Z = 0,24 X1 + 0,22 X2 + 0,16 X3 - 0,87 X4- 0,10 X5 = 0,23 Unde: X1 = Excedentul brut de
exploatare /Datorii totale = 0,508
X2= Capital permanent/Activ total = 0,503
X3 = (Active circulante - Stocuri)/Activ total = 0,4717
X4 = Cheltuieli financiare/Cifra de afaceri = 0,02658
X5 = Cheltuieli de personal/Valoarea adăugată = 0,473 Datele utilizate pentru determinarea
acestor indicatori provin din "Situaţia patrimoniului" şi "Rezultatele financiare" la data de 30
noiembrie 2002. Informaţiile necesare exclusiv pentru obţinerea valorilor de mai sus sunt extrase
din formularele contabile, prezentate la finalul studiului de caz.
Scorul Z se situează la valoarea de 0,23 şi în acest caz situaţia financiară a firmei este
interpretată a fi foarte bună cu riscul de faliment mai mic de 10%.
2. Riscul comercial. Se analizează prin prisma a doi indicatori: perioada medie deîncasare a
creanţelor şi perioada medie de plată a furnizorilor şi reprezintăincertitudinea ce poate să apară la
încasarea creanţelor şi/sau la plata furnizorilor.
a)Perioada medie de încasare a creanţelor (Pm.I.C.)
Pm. I.C. = (Creanţe/Cifra de afaceri)x număr de zile = (330 x 330)/14728,2 = 7,4-8 zile, unde
"număr de zile" reprezintă 330 de zile.
b) Perioada medie de plată a furnizorilor (Pm.Pl.F.)
Pm.Pl.F. = (Furnizori neplătiţi/Cifra de afaceri) x număr de zile = (420 x 330)/14728,2 = 9,4-10
zile
Datele utilizate pentru calculul acestor indicatori provin din "Rezultatele financiare", precum şi
din "Datele informative" anexate la "Situaţia patrimoniului" din data de 30.11.2002.
Evaluarea riscului pe baza acestor indicatori a dus la concluzia unui risc redus deoarece:
Pm.I.C.< Pm.Pl.F.
3 Riscul de garanţie. Având în vedere că garanţiile puse la dispoziţie de S.C. AGROSERV S.A.
sunt două ipoteci, s-a considerat că ele prezintă o siguranţă medie pentru recuperarea valorii
creditului acordat.
4. Riscul managerial. Ofiţerul de credite care a analizat cererea de credite a firmei, s-a aflat în
relaţii continue şi stabile cu aceasta şi reprezentanţii săi legali. El a caracterizat relaţia sa cu
firma şi cu managerii acesteia în cadrul "Referatului de analiză a creditului" astfel:
- Echipa de conducere este calificată şi are experienţă îndelungată în domeniul în care firma îşi
desfăşoară activitatea;
- În funcţie de evoluţia în timp a indicatorilor financiari-economici a demonstrat o conducere
eficientă a afacerii;
- Conducerea firmei nu a avut probleme majore privind relaţiile cu acţionarii sau salariaţii; a dat
dovadă de abilitate şi adaptabilitate la schimbările economiei;
- În ceea ce priveşte relaţiile cu banca, firma a rambursat şi plătit la termen
împrumuturile şi dobânzile şi nu a avut şi nu are conturi deschise la alte bănci;
- În cadrul relaţiilor cu partenerii de afaceri, S.C.AGROSERV S.A. are legături permanente
cuS.C. SCAPĂ S.A, AGROMEC-URI ŞI AGROINDUSTRIALE.
În urma acestor aprecieri s-a realizat evaluarea riscului total de creditare, prezentată în rândurile
următoare:
1.Riscul financiar (RF) - Z = 0,23 -> 50 puncte
2.Riscul comercial (RC) - Pm.I.C. <Pm.Pl. F -> 10 puncte
3.Riscul de garanţie (RG) - garanţii cu siguranţă medie -> l0 puncte
4. Riscul managerial (RM): echipa de conducere este calificată şi cu experienţă în domeniu -> 5
puncte; - firma are relaţii foarte bune cu banca şi cu terţii -> 5 puncte
RISCUL TOTAL DE CREDITARE (RT): RT = RF + RC + RG + RM = 80 de puncte
Firma s-a încadrat în Clasa I de risc, ceea ce denotă încă o dată că performanţele financiare ale
firmei sunt foarte bune, precum şi că garanţiile oferite de aceasta dau o siguranţă maximă, iar
riscul de creditare este minim.
In această situaţie, Comitetul de risc a dat aviz favorabil acordării creditului, iar acesta împreună
cu concluziile rezultate din analiza riscului au fost cuprinse în "Referatul de analiză şi evaluare a
riscului de creditare" care a întregit dosarul de creditare. Acesta a fost apoi remis ofiţerului de
credit responsabil pentru derularea în continuare a procesului de creditare.
Rezultatele financiare ale S.C. AGROSERV S.A. la data de
30 noiembrie 2002
Milioane lei
Venituri din exploatare 14728,3
Cheltuieli din exploatare 13865,4
Excedentul brut al exploatării 862,9
Cheltuieli financiare 391,5
Cheltuieli cu personalul 835,9
Valoarea adăugată 1766
Cifra de afaceri 14728,2
Profit brut 511,4
Profit net 337,8
Situaţia patrimoniului S.C. AGROSERV S.A. la data de 30 noiembrie 2002
Milioane lei
Datorii totale/curente 1697,4
Capital propriu/permanent 1722,1
Datorii pe termen lung 0
Active circulante 3048,3
Stocuri 1435,1
Total pasiv/activ 3419,6
Alte informaţii valabile la data de 30 noiembrie 2002
Milioane lei

B. REGLEMENTĂRI ALE BNR PRIVIND GESIONAREA RISCULUI DE CREDIT


Având în vedere importanţa limitării riscului de credit, BNR emite regulamente şi norme
privind modul de gestionare a acestui risc.
Astfel, NORMA nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit (anexată) face referire la:
capitalul propriu şi fondurile proprii ale băncilor;
expunere brută, expunere netă;
expunere faţă de un singur debitor;
expunere mare;
supravegherea indicatorilor de solvabilitate;
supravegherea expunerilor mari;
supravegherea împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca,
personalului propriu şi familiilor acestuia.
Această normă este corelată cu norma 7/1999 a BNR.
Regulamentul nr.5/22.07.2002, se aplică băncilor, persoane juridice române, şi
reglementează:
clasificarea creditelor acordate clienţilor din sectorul nebancar;
clasificarea creditelor acordate altor bănci şi a plasamentelor constituite la acestea;
constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Conform acestui regulament, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele
categorii: standard;
în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);
substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);
îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar); pierdere.
Clasificarea creditelor şi plasamentelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:
serviciul datoriei —> capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca
număr de zile întârziere la plată de la data scadenţei;
performanta financiară —> reflectarea potenţialului economic şi solidităţii financiare a entităţii
economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-
financiari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi;
iniţiere de proceduri judiciare —> cel puţin una din măsuri luare în scopul recuperării
creanţelor:
darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.
Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criteriile de clasificare este prezentată în
tabelele următoare:
În cazul clientelei din sectorul bancar, precum şi în cazul persoanelor fizice, performanţa
financiară va fi considerată în categoria A.
Evaluarea performanţei financiare a unui agent economic din sectorul nebancar va conduce la
încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanţă financiară. Această evaluare se
va realiza potrivit normelor interne ale băncilor aprobate la nivelul Consiliului de administraţie al
acestora, pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi calitativi. Punctajul se va stabili
luând în considerare factori calitativi care se vor referi în principal la indicatorii de lichiditate,
solvabilitate, risc şi profitabilitate, factorii calitativi urmând a fi în principal la aspecte legate de
modul de administrare a firmei, de calitatea acţionariatului şi a managementului, de garanţiile
primite şi de condiţiile de piaţă în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
În cazul în care băncile se găsesc în imposibilitatea de a evalua performanţa financiară a unui
client din sectorul nebancar, aceasta va fi încadrată în categoria E.
Normele interne ale băncilor privind evaluarea performanţei financiare trebuie aprobate de
BNR - Direcţia de Supraveghere.
In continuare este prezentată o metodologie de calcul a performanţei financiare a agenţilor
economici, folosită de una dintre băncile din ţara noastră.
Bonitatea reprezintă performanţa financiară a agentului economic care atestă încrederea pe
care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadenţă, creditele
contractate împreună cu dobânzile aferente.
Bonitatea financiară se determină prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din
formularele contabile, în funcţie de perioada în care se determină, astfel:
anual - bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere
semestrial - rezultate financiare (01) şi situaţia patrimoniului (02)
lunar - balanţa de verificare.
Formularele anuale şi semestriale din care se extrag datele pentru determinarea bonităţii trebuie
să fie avizate de Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti.
I. Indicatorii financiari şi formulele de calcul
1. Lichiditatea generală = Active circulante / Datorii curente
2. Solvabilitatea patrimonială = Capitalul propriu / Total pasiv x 100
3. Rata profitului brut = Profit brut / Cifra de afaceri x 100
4. Rata rentabilităţii financiare = Profitul net / Capital propriu x 100
5. Gradul de îndatorare = Datorii curente/ Total activ
Indicatorul "Rata rentabilităţii financiare" se va lua în calculul bonităţii la valoarea obţinută pe
baza datelor din bilanţul anual, indiferent de data la care se efectuează . analiza.
SESIUNEA 6 - RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII ŞI DE CURS VALUTAR -
COMPLEMENTARE RISCUL UI DE CREDIT
Variaţiile ratei dobânzii influenţează veniturile ce pot fi obţinute din creditare.
Astfel, dacă un credit este acordat cu o rată a dobânzii fixă, iar rata dobânzii pe piaţă are o
tendinţă crescătoare, banca are o pierdere potenţială din acest tip de plasament.
Dacă banca acordă un credit cu o rată variabilă a dobânzii, iar rata dobânzii pe piaţă ara o
tendinţă de scădere, banca are, de asemenea, o pierdere potenţială.
O analiză a trendului ratei dobânzii pe piaţă este foarte importantă pentru a stabili tipul de rată a
dobânzii pe care banca o solicită în activitatea de creditare: fixă sau variabilă, pentru a nu induce
pierderi prin riscul de rată a dobânzii.
De asemenea, este foarte important de a corela tipul de rată a dobânzii solicitate la plasamente
(credite), cu tipul de rată a dobânzii pasive plătite pentru atragerea de fonduri (rată fixă sau
variabilă).
Băncile pot acorda credite şi în alte valute, decât valuta naţională.
In România, se acordă frecvent credite în USD şi EUR. în prezent (2002), creditul acordat în
valută (USD şi EUR) reprezintă circa 2/3 din creditul agregat la nivelul sistemului bancar.
In momentul acordării unor credite în valută, se activează riscul de curs valutar, care trebuie
gestionat de către bănci.
1. Riscul de rată a dobânzii. Analiza Gap
Reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere sau o nerealizare a profiturilor prognozate,
datorită variaţiei ratei dobânzii pe piaţă într-un sens nefavorabil pentru bancă.
Pentru gestionarea acestui risc, banca trebuie să analizeze structura activelor şi pasivelor,
determinând dependenţa acestora faţă de schimbările ratei dobânzii.
Analiza sensibilităţii activelor şi pasivelor la variaţia ratei dobânzii
(analiza Gap)
În cazul acestei analize, toate activele şi pasivele sunt clasificate în două categorii:
a) active şi pasive sensibile la variaţia nivelului general al ratelor dobânzii pepiaţă;
b) active şi pasive insensibile la variaţia nivelului general al ratelor dobânzii pepiaţă.
Analiza de sensibilitate ia în calcul variaţiile de dobândă încasată (în cazul activelor) şi de
dobândă plătită (în cazul pasivelor) în funcţie de schimbările ratelor dobânzii pe piaţă, luând în
consideraţie efectul schimbării ratelor dobânzii asupra valorii activului respectiv.
Activele (pasivele) sensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă
variază funcţie de nivelul ratei dobânzii existente pe piaţă, într-un anumit interval de timp.
Activele (pasivele) insensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă
nu variază funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă, într-un anumit interval de timp.
Alegerea intervalului de timp pentru care se măsoară sensibilitatea activelor şi pasivelor este
foarte important.
Într-un orizontde timp suficient de mare (exemplu: peste 1 an), toate activele şi pasivele sunt
sensibile. într-un interval foarte scurt (exemplu: o zi), marea majoritate a activelor şi pasivelor
sunt insensibile la variaţia ratei dobânzii pe piaţă.
În clasificarea activelor şi pasivelor în sensibile sau nesensibile la variaţiile ratelor dobânzii, se
ţine cont de scadenţa acestora. Pot fi considerate active sensibile la rata dobânzii numai acele
plasamente ale căror venituri se vor încasa în intervalul de timp pentru care se face analiza. De
asemenea, pot fi considerate pasive sensibile la rata dobânzii acele surse de finanţare ale căror
costuri vor fi plătite în perioada de timp pentru care se face analiza. De obicei această perioadă
este de maxim 1 an.
Astfel, sunt considerate active sensibile la rata dobânzii toate acele active care au scadenţa sub
1 an (titluri de valoare, credite pe termen scurt), precum şi creditele acordate cu rată variabilă a
dobânzii indiferent de termen. Toate celelalte active sunt considerate nesensibile la variaţiile ratei
dobânzii (titluri de valoare pe termen lung, credite pe termen lung, disponibil în conturi curente,
numerar, alte active).
Sunt considerate pasive sensibile la rata dobânzii acele pasive care au scadenţa pe termen scurt
(depozite la termen sub 1 an, depozite atrase de pe piaţa monetară interbancară, certificate de
depozit pe termen scurt). Celelalte pasive sunt considerate a fi nesensibile la rata dobânzii
(depozite pe termen lung, certificate de depozit pe termen lung).
Efectul pe care îl poate avea variaţia ratelor dobânzii pe piaţă asupra marjei nete de dobândă şi,
deci, implicit asupra profitabilităţii instituţiei financiare se cuantifică prin diferenţele dintre
activele sensibile şi pasivele sensibile la dobândă (gap) }.
Această diferenţă poate fi exprimată în mai multe moduri:
• în valoare absolută: GAP = ASD - PSD
• în valoare relativă (raportată la total active)
GAPrel = GAP / Total active, unde GAPrel = GAP în valoare relativă
• indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii - ISD = ASD/PSD
Ultimele două forme de reprezentare a "gap" permit compararea sensibilităţii pentru diferite
instituţii financiare.
Dacă valoarea "gap" este pozitivă, instituţia financiară are o sensibilitate faţă de active. în acest
caz şi GAPrel este pozitiv, iar indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mare ca 1.
Dacă valoarea "gap" este negativă, instituţia financiară are o sensibilitate faţă de pasive. In acest
caz şi GAPrel este negativ, iar indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mic ca 1.
Instituţiile financiare care sunt sensibile la active vor înregistra o creştere a marjei nete de
dobândă când rata dobânzii pe piaţă creşte, şi vor înregistra o scădere a marjei nete de dobândă
când ratele dobânzii scad pe piaţă.
In oglindă, instituţiile financiare care sunt sensibile la pasive, vor înregistra o scădere a marjei
nete de dobândă când creşte rata dobânzii pe piaţă, deoarece prin creşterea ratei dobânzii pe piaţă
creşte costul surselor de finanţare. De asemenea, instituţiile financiare care sunt sensibile la
pasive vor înregistra o creştere a marjei nete de dobândă când scade dobânda pe piaţă (scade
costul surselor de finanţare).
Managementul sensibilităţii activelor şi pasivelor (gap management)
Această metodă poate fi abordată în management ofensiv sau defensiv.
A) In cazul unui management ofensiv al activelor şi pasivelor, strategia include două etape:
previzionarea schimbărilor ratelor dobânzii pe piaţă;
ajustarea portofoliului de active şi pasive sensibile la dobândă, pentru a profita de schimbările de
rată a dobânzii pe piaţă. Astfel, previzionarea unei creşteri a ratelor dobânzii pe piaţă, conduce la
trecerea societăţii bancare către un "gap" pozitiv (sensibilitate faţă de active; rezultă o creştere a
marjei nete când cresc ratele de dobândă pe piaţă). In caz contrar, când este previzionată o
scădere a ratelor dobânzilor pe piaţă, societatea bancară se va orienta către un "gap" negativ
(sensibilitate faţă de pasive; rezultă o creştere a marjei nete când scad ratele de dobândă pe
piaţă).
In cazul previziunii de creştere a ratelor de dobândă pe piaţă, o instituţie financiară cu un "gap"
pozitiv (mai multe active sensibile la dobândă faţă de pasive sensibile la dobândă) va înregistra o
creştere a marjei nete. Profitul va creşte deoarece veniturile obţinute pe baza activelor sensibile la
dobândă vor creşte mai mult decât costurile de atragere a resurselor (pasivele sensibile la
dobândă).
O instituţie financiară care previzionează o creştere a ratelor de dobândă pe piaţă, dar nu are în
acel moment un "gap pozitiv" va trebui să ajusteze portofoliul de active.
Ar putea să scurteze scadenţa activelor sale prin vânzarea titlurilor de valoare pe termen lung
folosind fondurile obţinute pentru a cumpăra titluri de valoare pe termen scurt. De asemenea,
poate creşte nivelul creditelor acordate cu rate variabile ale dobânzii. Aceste ajustări de portofoliu
vor creşte volumul activelor sensibile la dobândă, ceea ce se va reflecta în creşterea veniturilor
prin aceste active.
O altă strategie, în cazul previziunii creşterilor de rată a dobânzii, ar putea fi mărirea
exigibilităţii surselor de finanţare (pasive). Acest lucru se poate efectua prin vânzarea de
certificate de depozit pe termen lung.
Folosind o astfel de strategie, efectul de creştere a ratei dobânzii pe piaţă asupra costurilor
surselor de finanţare va fi mai redus, contribuind la creşterea marjei nete.
In cazul previziunilor de scădere a ratelor dobânzii pe piaţă, ajustările ce trebuiesc efectuate în
cazul unui management ofensiv sunt inverse.
Instituţia financiară trebuie să-şi ajusteze portofoliul astfel încât să obţină un "gap" negativ.
In ceea ce priveşte activele, trebuie mărită ponderea celor cu rată fixă, iar volumul activelor cu
rată variabilă a dobânzii trebuie redus.
B) În cazul unui management defensiv, nu se urmăreşte obţinerea unui profit din
schimbările de rată a dobânzii pe piaţă, ci prevenirea unor efecte negative asupra profitabilităţii
existente. Astfel, băncile îşi gestionează riscul de rată a dobânzii. In acest caz, GAP=0
(ASD=PSD).
Un management ofensiv urmăreşte o creştere a profitului, iar un management defensiv
urmăreşte reducerea volatilităţii marjei nete de dobândă (gestionarea riscului de rată a dobânzii).
În managementul defensiv principalul obiectiv îl reprezintă menţinerea unui echilibru între
activele şi pasivele sensibile la dobândă. Creşterea ratelor dobânzii pe piaţă va produce creşteri
egale ale veniturilor şi cheltuielilor astfel încât marja netă să rămână practic neschimbată.
În mod similar, scăderile de rată a dobânzii pe piaţă vor produce reduceri ale veniturilor şi
cheltuielilor aproximativ egale ceea ce va conduce la menţinerea aceleaşi marje nete.
În contextul activităţii fmanciar-bancare din ţara noastră, în absenţa unor instrumente financiare
care să permită adaptarea rapidă a structurii activelor şi pasivelor sensibile la dobândă, la
variaţiile de pe piaţă a ratei dobânzii, consider că trebuie folosită de către bănci varianta
managementului defensiv (GAP=0), pentru a evita riscuri suplimentare prin restructurarea
portofoliului.
Datorită prognozelor de scădere a ratei inflaţiei de la 41% în anul 2000 la circa 30?/ 0 în 2001 şi
20% în 2002, este de aşteptat ca o scădere abruptă a ratei inflaţiei să afecteze activitatea băncilor.
După cum este cunoscut, unul dintre rolurile importante ale unor bănci este transformarea
scadenţelor, în sensul că băncile atrag resurse pe termene mai scurte decât fac plasamente. Acest
lucru este posibil numai prin corelarea permanentă a scadenţelor activelor şi pasivelor pentru a
nu intra în criză de lichiditate.
Trendul ascendent, în anumite perioade, a ratei dobânzii pe piaţă este benefic pentru
îndeplinirea acestui rol de transformare a scadenţelor, deoarece se atrag surse la dobânzi mai
mici şi se plasează la dobânzi mai mari.
Trendul descendent al ratei dobânzii pe piaţă este mai puţin favorabil activităţii financiar-
bancare, deoarece face mai dificilă corelarea scadenţelor, inducând posibilitatea unor crize de
lichiditate, prin scăderea marjei de dobândă.
Pentru a face faţă acestei situaţii, pentru a nu înregistra scăderi ale marjei nete de dobândă, în
anul 2003 băncile pot alege 2 soluţii:
conservarea marjei nete de dobândă, prin planificarea şi ajustarea permanentă a activelor
sensibile la dobândă şi a pasivelor sensibile la dobândă, astfel încât GAP —> 0 (management
defensiv).
creşterea marjei nete de dobândă (management ofensiv). In acest acest caz, fiind prognozată o
scădere a ratei dobânzii pe piaţă conform teoriei GAP, portofoliul de active şi pasive trebuie
ajustat prin scăderea activelor sensibile la dobândă şi/sau prin creşterea pasivelor sensibile la
dobândă, pe perioada analizată.
Scăderea activelor sensibile la dobândă se poate face prin mărirea plasamentelor cu dobândă
fixă şi prin mărirea activelor cu decontare pe termen lung (nu se decontează în perioada
analizată).
Creşterea pasivelor sensibile la rata dobânzii presupune atragerea mai multor depozite cu
dobândă variabilă şi/sau micşorarea perioadei de decontare a surselor (micşorarea exigibilităţii
pasivelor).
Astfel se pot imagina mai multe perechi de soluţii:
1)—> mărirea plasamentelor cu dobândă fixă; —> atragerea mai multor depozite cu dobândă
variabilă
2)—> mărirea plasamentelor cu dobândă fixă; —> micşorarea perioadei de decontare a surselor
3)—>mărirea activelor cu decontare pe termen lung; —> atragerea mai multor depozite cu
dobândă variabilă
4) —> mărirea activelor cu decontare pe termen lung; —>micşorarea perioadei de decontare
a surselor
Dintre toate aceste perechi de soluţii, cea care induce cele mai puţine riscuri este prima. Celelalte
soluţii induc mărirea riscului de lichiditate, deoarece presupunem fie mărirea termenului de
încasare al plasamentelor, fie micşorarea termenului de scadenţă al surselor. Evident cea mai
nefavorabilă este soluţia a 4-a.
Ţinând cont de faptul că şi anii următori (2003, 2004 - când se preconizează ca inflaţia să fie
măsurată printr-o singură cifră) trendul ratei dobânzii este scăzător, soluţiile 2, 3, 4 (şi în special
soluţia 4) nu sunt favorabile, deoarece după o scădere a ratei dobânzii în 2002, nu se prognozează
o creştere a ratei dobânzii în anii următori.
În concluzie, în anul 2003, băncile care doresc un management ofensiv al activelor şi pasivelor,
datorită trendului în scădere al ratei dobânzii, ar trebui să-şi mărească plasamentele (credite) cu
dobândă fixă şi să atragă mai multe surse cu dobândă variabilă.
2. Risc de curs valutar
Reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere sau o nerealizare a profiturilor prognozate
datorită variaţiei cursurilor valutare pe piaţă, într-un sens nefavorabil pentru bancă.
Riscul valutar reprezintă deci, posibilitatea ca o variaţie adversă a cursului valutar pe piaţă să
ducă la diminuarea profitului, fiind semnificativ la băncile implicate în operaţii valutare pe cont
propriu (sau în numele clienţilor), prin care banca plasează (credite) sau atrage fonduri.
Pentru gestionarea acestui risc banca trebuie să analizeze permanent structura activelor şi
pasivelor sale în diferite valute (USD, EUR, GBP, CHF). Trebuie întocmită o structură a activelor
(credite) şi pasivelor pentru fiecare dintre valutele implicate în tranzacţii de atragere şi plasare de
fonduri.
Pentru acoperirea riscului de curs valutar se utilizează un indicator denumit poziţia valutară
individuală, care se calculează, pentru fiecare valută în care banca efectuează tranzacţii, prin
compararea activelor (venituri ce se vor obţine şi a pasivelor (costurile ce se vor plăti).
Există două tipuri de poziţie valutară:
a) poziţia valutară lungă, când valoarea activelor depăşeşte valoarea pasivelor în valuta
respectivă
b) poziţia valutară scurtă, când valoarea pasivelor, depăşeşte valoarea activelor învaluta
respectivă
O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru bancă în funcţie de
evoluţia cursului valutar.
Astfel, dacă valuta X se apreciază faţă de moneda ţării respective (în cazul nostru ROL), poziţia
valutară lungă pentru valuta X va fi favorabilă pentru bancă, deoarece diferenţa dintre venituri de
încasat şi costuri de achitat fiind pozitivă, urmează să crească. Invers, în cazul unei poziţii
valutare scurte, aprecierea valutei X duce la pierderi (poziţie nefavorabilă), deoarece costurile de
achitat sunt mai mari decât veniturile de încasat.
In cazul în care valuta X se depreciază faţă de moneda ţării respective, poziţia valutară lungă
devine nefavorabilă pentru banca care are de încasat un exces de venituri la un curs mai slab. In
acest caz, poziţia valutei scurte este cea favorabilă.
Acordarea unui credit într-o valută, în exces faţă de sursele atrase în valuta respectivă (USD,
EUR, ....), poate provoca pierdere pentru bancă dacă valuta se depreciază în raport cu moneda
naţională.
Băncile, conform reglementărilor în vigoare trebuie să calculeze şi poziţia valutară totală ca
sumă a tuturor poziţiilor valutare individuale. Şi această poziţie valutară totală poate fi lungă sau
scurtă, folosind aceleaşi considerente.
Pentru a limita expunerea băncilor la riscul de curs valutar autorităţile de reglementare prevăd
limite minime şi maxime între care poate varia poziţia valutară totala a unei bănci.
In ţara noastră aceste limite reprezintă ± 10% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia
valutară individuală şi ± 20% din fondurile proprii pentru poziţia valutară totală.
In afara prevenirii riscului de curs valutar, aceste limite impuse pentru poziţia valutară totală
împiedică folosirea excesivă a monedelor străine pentru încasări şi plăţi în economie (dolarizarea
economiei).
RĂSPUNSURI MODEL LA ACTIVITĂŢI
ACTIVITATEA 1
Activele (pasivele) sensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă
variază funcţie de nivelul ratei dobânzii existente pe piaţă, într-un anumit interval de timp.
Activele (pasivele) insensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă
nu variază funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă, într-un anumit interval de timp.
SESIUNEA 7 GARANTAREA CREDITELOR
Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau
angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziţia sau emis în favoarea băncii, în
virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate,
respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora
de către debitor.
I. Tipuri de garanţii în activitatea bancară
Reglementările prevăzute în legislaţia română în vigoare cuprind două categorii principale de
garanţii:
- garanţii reale (gajul, ipoteca, cesiunea de creanţe, depozitul bancar); - garanţii personale
(cauţiunea sau fidejusiunea, garanţia bancară).
Garanţii reale
Garanţia reală reprezintă un activ acordat de către debitor unui creditor (banca), astfel încât
datoria să fie însoţită de o anumită siguranţă. Garanţia reală constă în rezervarea unor bunuri
individualizate în scopul garantării creditului.
Garanţiile reale cuprind gajul, ipoteca, cesiunea de creanţă şi depozitul bancar.

A. GAJUL
Contractul de gaj are un caracter accesoriu şi dă naştere unui drept real pe care creditorul îl
dobândeşte ca accesoriu al dreptului său de creanţă.
Gajul constă în remiterea bunurilor mobile sau a titlurilor de proprietate asupra acestor bunuri
de către debitor creditorului său pentru garantarea unui împrumut sau a oricărei alte obligaţii.
Contactul de gaj poate apărea sub două forme: - Gajul cu deposedare; - Gajul fără deposedare.
Gajul cu deposedare (amanetul) este un contract accesoriu, unilateral, real, prin care debitorul
remite creditorului său un bun mobil, în vederea garantării datoriei sale. Se constituie în situaţii
mai deosebite, asupra unor bunuri mobile cu valoare mare şi volum fizic mic (metale preţioase,
tablouri, alte obiecte de artă, hârtii de valoare etc).
Gajul fără deposedare reprezintă un contract consensual în baza căruia, bunul ce constituie
obiectul gajului rămâne în continuare în posesia debitorului. Bunurile asupra cărora se poate
constitui gaj fără deposedare sunt următoarele:
bunuri mobile existente în patrimoniul împrumutatului de natura materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor, produse finite şi a altor mărfuri, aflate în unităţile de producţie sau depozite,
dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi în aceeaşi formă, vor putea fi numărate sau
măsurate.
bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutatului şi care vor
putea fi admise în garanţie numai dacă sunt în stare de funcţionare şi gradul lor de uzură nu
depăşeşte 50%.
B. IPOTECA
Ipoteca este o garanţie accesorie contractului de credit ce nu deposedează pe clientul proprietar
al bunului ipotecat şi care dă dreptul băncii să urmărească şi să execute bunul în scopul de a
recupera creanţa cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
Pot constitui obiecte ale ipotecii următoarele:
apartamente în blocuri de locuit situate în zone care să permită o valorificare uşoară şi să nu
prezinte defecte majore ale utilităţilor (apă, gaz, electricitate);
case de locuit individuale sau vile, inclusiv terenurile aferente, care să fie uşor de valorificat;
terenuri intravilane cu acces uşor, bine delimitate, cu posibilităţi de alimentare cu apă sau
diverse amenajări specifice. Valoarea terenurilor intravilane acceptate în garanţie nu poate depăşi
30% din valoarea totală a garanţiilor acceptate;
hale industriale de producţie, inclusiv dotările funcţionale aferente care pot fi valorificate uşor;
- alte tipuri de construcţii: anexe tehnico-sociale, cantine, case de edituri,hoteluri, cabane,
spaţii comerciale.
Acceptarea de către bancă a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel ce deţine o astfel de ipotecă este
despăgubit primul şi în cea mai mare măsură, la masa credală, în raport cu ceilalţi creditori;
valoarea imobilului ipotecat să fie actualizată în funcţie de valoarea de piaţă şi marja de risc
aferentă acestui tip de garanţie şi să-şi conserve valoarea în timp;
durata existenţei în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a
obligaţiei ce a generat ipoteca;
imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar poliţa de asigurare să fie
cesionată în favoarea băncii;
să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;
clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
bunurile ipotecate să nu fie afectate de alte sarcini.
C. Cesiunea de creanţă - presupune ca debitorul să pună la dispoziţia băncii sale (creditoare)
drepturile privind încasarea contravalorii mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor, vândute şi respectiv
prestate unor terţi.
Cesiunea de creanţă este admisă drept garanţie dacă priveşte drepturile de încasat, rezultate din
contracte ferme cu parteneri cunoscuţi ca (solvabili) de către bancă.
Cesiunea de creanţă este acceptată sub forma transmiterii înscrisului (contract) dacă:
plata este prevăzută a se face în cadrul termenului de creditare;
beneficiarul mărfurilor livrate, serviciilor prestate îşi dă acordul, conform unei note de accept
pentru schimbarea creditorului iniţial, prin achitarea acestora în contul băncii creditoare.
D. Depozitul bancar - reprezintă o garanţie materială directă şi sigură pentru bancă,
materializată sub forma unei sume bani depusă într-un cont cu destinaţie specială, de garantare a
creditului, având avantajele simplităţii deosebite şi a vitezei de executare.
Principalul dezavantaj al utilizării depozitului bancar ca sursă de garantare, rezidă în faptul că
orice asemenea depozit presupune o imobilizare de fonduri din partea debitorului pentru
garantarea obligaţiilor sale de plată.
Garanţii personale
Garanţiile personale reprezintă angajamente ale agenţilor economici şi persoanelor fizice prin
care aceştia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă, pentru creditele acordate.
Acest tip de garanţie mai poartă denumirea de cauţiune sau fidejusiune şi este valabilă dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze
obligaţiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;
cel ce garantează să aibă deplină capacitate;
garantul să fie solvabil;
garantul să domicilieze sau să aibă sediul în judeţul unde funcţionează banca ce acordă creditul;
patrimoniul ce se constituie garanţie să nu fie afectat de alte datorii sau obligaţii.
A. Cauţiunea (fidejusiunea) este o garanţie personală şi reprezintă un contract prin care o
persoană denumită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei
persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va
executa.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri;
• convenţională, când părţile cad de acord asupra necesităţii aducerii unui garant;
• legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă
un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin; • judecătorească, atunci când într-o
cauză litigioasă instanţa judecătorească este aceea care dispune aducerea unui fidejusor, care
să garanteze executarea obligaţiei unei persoane.
B. Garanţia bancară (sau scrisoarea de garanţie bancară)
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un înscris prin care o bancă (garant) se angajează
necondiţionat şi irevocabil, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu execută obligaţia de a
plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată în favoarea
creditorului (împrumutător).
Valoarea scrisorii de garanţie trebuie să acopere creditul şi dobânda în procent de 100% (fără
cotă de risc), în cazul scrisorilor emise de Ministerul de Finanţe, Banca Naţională a României sau
orice altă bancă centrală din străinătate.
în cazul în care scrisoarea de garanţie este emisă de o bancă comercială din ţară sau din
străinătate, valoarea acesteia trebuie să acopere creditul, dobânda şi o cotă de risc de minimum
25%.
Termenul de valabilitate al scrisorilor de garanţie bancară trebuie să fie cu cel puţin\30 de zile
mai mare decât termenul pentru care se acordă creditul.
PLANUL DE AFACERI
Pentru a asigura o mai mare operativitate în activitatea de creditare, băncile solicită la
documentaţia necesară pt obţinerea unui credit şi depunerea unui Plan de afaceri.
Planul de afaceri este prezentarea scrisă a ceea ce doreşte să realizeze o societate comerciala
precum şi modul în care intenţionează să-şi utilizeze resursele proprii.
Un plan de afaceri bun este o schemă de acţiune construită logic. El presupune o gândire de
perspectivă asupra afacerii societăţii.
Este bine ca planul de afaceri să fie întocmit de o persoană ce activează în cadrul societăţii sau
de însuşi managerul acesteia, sau de o societate specializată în elaborarea unor astfel de planuri.
Un manager bun îşi întocmeşte un plan de afaceri fie că apelează la credite fie că nu.
Managerul întreprinderii mici sau mijlocii trebuie să ştie:
de câţi bani are nevoie societatea;
când va avea nevoie de aceşti bani;
pentru ce îi va folosi;
-dacă societatea va fi capabilă să-i dea înapoi şi când.
Planul de afaceri va trebui să răspundă la aceste întrebări. Afacerile conduse pe baza unui plan
au şanse mai mari de succes.
Din practica de creditare se poate desprinde faptul că majoritatea creditelor restante au avut la
bază o lipsă de cunoaştere exactă de către manager a afacerii pe care a întreprins-o şi slaba analiză
a afacerii de către ofiţerul de credite.
Un model de plan de afaceri trebuie să conţină următoarele informaţii:
A. Date de identificare a agentului economic
B. Conducerea şi personalul firmei
C. Descrierea activităţilor curente. Se vor face referiri la:
produsele şi serviciile actuale;
principalii furnizori de materii prime şi materiale;
deschierea sumară a procesului tehnologic actual;
date tehnice cu privire la principalele utilaje aflate în proprietate;
locul unde firma îşi desfăşoară activitatea si cum sunt asigurate utilităţile necesare.
D. Piaţa actuală. Vor fi prezentate date despre:
principalii clienţi - interni şi externi
principalii concurenţi
poziţia produselor/serviciilor societăţii comparativ cu cele ale concurenţilor.
E. Descrierea proiectului propus. Se va descrie proiectul, cum a fostgenerată ideea, ce obiective
pe termen scurt, mediu şi lung îşi propune să realizezefirma.
Se vor face referiri la: Produsele noi; Principalii furnizori de materii prime
- Descrierea pe scurt a procesului tehnologic cu precizarea impactului asupra mediului şi a
modului de asigurare cu utilităţi.
- Prezentarea investiţiei propuse în contextul procesului tehnologic descris anterior
- Graficul de realizare a investiţiei
- Modificările necesare la echipamente
- Modificările necesare în structura şi numărul personalului angajat
- Cheltuieli de producţie anuale
- Venituri anuale preconizate
F. Date privind piaţa şi promovarea noului produs/serviciu. Se vor evidenţia:
- Clienţii potenţiali - interni şi externi
- Concurenţii potenţiali
- Principalele avantaje ale noilor produse/servicii oferite
- Reacţia previzibilă a concurenţei la apariţia de noi oferte pe piaţă
- Cum se va realiza desfacerea produselor
- Activităţi de promovare a vânzărilor, (publicitate, pliante, broşuri etc.)
RĂSPUNSURI MODEL LA ACTIVITĂŢI
1. Spre deosebire de gaj, ipoteca nu presupune deposedarea celui care o constituie -debitorul -
de bunul ipotecat. Acesta păstrează atât posesia, cât şi dreptul de proprietate asupra bunului.
2.Garanţii personale se referă la garanţiile furnizate de terţi. Acestea sunt:
cauţiuni, avaluri şi alte garanţii primite de la bănci;
garanţii primite de la organismele administraţiei publice şi asimilate;
garanţii primite de la societăţi de asigurare şi capitalizare;
garanţii primite de la clientela financiară;
alte angajamente de garantare primite.
3. Garanţiile intrinseci se referă la garanţii incluse în caracteristicile operaţiunii înseşi şi care nu
fac obiectul înregistrării în posturile bilanţiere sau extrabilanţiere.
4. Un plan de afaceri trebuie să conţină următoarele informaţii:
Date de identificare a agentului economic.
Conducerea şi personalul firmei
Descrierea activităţilor curente.
Piaţa actuală.
Descrierea proiectului propus.
Date privind piaţa şi promovarea noului produs/serviciu.
SESIUNEA 8 URMĂRIREA ŞI CONTROLUL DERULĂRII CREDITELOR
A. MOTIVELE URMĂRIRII CREDITELOR
Există o serie de motive care relevă importanţa procesului de urmărire a creditelor. Astfel,
aflarea situaţiei la zi a afacerii clientului, precum şi a posibilităţii acestuia de a plăti în
continuare, datoria către bancă, urmărirea tendinţelor contrare astfel încât să se poată lua
măsuri preventive, confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau
confirmarea informaţiilor date de client, descoperirea practicilor neobişnuite folosite de client şi
informarea despre activitatea clientului şi a credibilităţii lui, asigurarea că acest client este încă
solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea
creditelor o etapă deosebit de importantă şi absolut necesară în derularea unui credit.
De la aprobarea şi acordarea unui credit bancar şi până la rambursarea integrală a lui şi a tuturor
datoriilor aferente acestuia, scopul activităţii de urmărire a derulării lui este de a menţine pe tot
parcursul creditării condiţiile iniţiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit
iniţial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situaţiei economico-financiare a
împrumutatului.
B. MONITORIZAREA CREDITELOR
Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în mod practic pe baza unei
planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul de credite al acestuia. Urmărirea se
efectuează lunar sau ori de câte ori este nevoie, adică ori de câte ori există informaţii, că situaţia
economico-financiară a agentului economic are tendinţe de declin.
Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfăşoară o bancă trebuie să includă:
o analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a se asigura că ele se
derulează în conformitate cu politica de creditare a băncii, cu cerinţele documentaţiei şi în
condiţii de profitabilitate;
o clasificare a creditelor din punct de vedere al performanţelor, prin calcularea indicatorilor
cheie;
expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de credite pe care îl deţine
banca.
Ofiţerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient de comunicare între
bancă şi beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de credit, în conducerea analizelor de credit
sau la participarea la acestea, în clasificarea creditelor precum şi în efectuarea expertizelor
contabile. Datorită faptului că ofiţerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact
direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în măsură să anticipeze
eventualele probleme, şi, împreună cu clientul, să găsească soluţii pentru rezolvarea lor. În
consecinţă, un ofiţer de credit slab pregătit sau care nu îşi îndeplineşte în mod conştiincios
sarcinile, poate cauza nerealizarea unui program de monitorizare a creditelor, oricât de
cuprinzător şi bine elaborat ar fi acesta.
C. RESPONSABILITĂŢILE OFIŢERULUI DE CREDIT
Comunicarea dintre ofiţerul de credit şi client
Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întreţină un contact permanent cu
beneficiarul de credit, adică să dezvolte relaţia ce s-a stabilit în timpul discuţiilor preliminare, în
perioadele de analiză şi de aprobare a cererii de împrumut. Mulţi dintre clienţi apreciază faptul că,
din când în când, telefonic, ofiţerul de credit se interesează de modul în care ei îşi desfăşoară
activitatea. Contactele telefonice şi vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o practică
prudentă de monitorizare a unui credit şi, în acelaşi timp, şi o relaţie bună între bancă şi client.
Discuţiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o comunicare reciprocă între
bancă şi client. Este mult mai probabil că un client care se confruntă cu un declin financiar va
înştiinţa banca despre acest lucru, dacă ofiţerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut,
manifestându-şi bunăvoinţa şi dorinţa de a ajuta.
Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuţii telefonice, vizite la locul unde societatea îşi
desfăşoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum ar fi un prânz de afaceri. în toate cazurile,
scopul este de a menţine deschise liniile de comunicare între bancă şi client. Ofiţerul de credit
trebuie să creeze o atmosferă de încredere şi cooperare. Nu există substituent pentru un dialog
deschis şi onest între bancă şi beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă şi client este
bună, un ofiţer de credit cu experienţă poate deseori reconstitui situaţia reală a unui cont de
credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.
Verificarea contului curent al clientului
Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al unui client şi a
modalităţilor de plată practicate. De exemplu, atunci când contul curent prezintă o creştere a
soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii şi a ratei la un credit pentru investiţii, trebuie
să se acorde o atenţie specială clientului respectiv.
Aceste evoluţii pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de încasarea cu întârziere
sau neîncasarea creanţelor scadente, imobilizări prea mari în stocuri nevandabile sau pierderea
unui client important.
Atunci când apare o schimbare majoră în modalităţile de plată practicate de client, ofiţerul de
credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică foarte bună în administrarea creditelor o
constituie contractarea de către bancă a câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi
contabilul, expertul contabil sau consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza
informaţii relevante.
Vizită la sediul clientului
Ofiţerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma clientului. O inspecţie
la locul de desfăşurare a activităţii acestuia poate releva anumite probleme organizatorice sau
operaţionale. Cea mai bună modalitate de evaluare cu acurateţe a condiţiei şi valorii activelor pe
care le deţine clientul este, în cazul unui ofiţer de credit responsabil, evaluarea făcută personal şi
nu cea bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la faţa locului, creează, de asemenea, posibilitatea
de a verifica orice alte garanţii rămase în posesia clientului, dacă acestea sunt întreţinute sau
stocate corespunzător.
ÎNTOCMIREA DOSARULUI DE CREDIT
a) Importanţa dosarului de credit
Ofiţerul de credit are un rol determinant în întocmirea, completarea şi aducerea la zi a dosarului
de credit al fiecărui client. Dosarul de credit reprezintă o evidenţă scrisă a relaţiilor dintre bancă
şi beneficiarii de credite şi este indispensabil desfăşurării fără probleme a procesului de creditare.
Practic, orice angajat al băncii implicat în activitatea de creditare are, mai devreme sau mai târziu,
ocazia de a se referi la dosarul de credit. Juriştii din bancă apelează la dosarul de credit în
eventualitatea unui litigiu sau atunci când trebuie să verifice sau să clarifice anumite probleme
juridice iar experţii contabili folosesc un astfel de dosar ca sursă primară de informaţii, atunci
când analizează o relaţie de creditare.
Este evident că un dosar de credit corespunzător poate contribui la îmbunătăţirea calităţii
creditului şi la minimalizarea riscurilor. Ofiţerul de credit care efectuează o înregistrare
incompletă şi dezordonată a datelor referitoare la derularea activităţii clientului, nu poate
identifica şi urmări tendinţele financiare ce ar putea indica apariţia unui credit neperformant.
Ofiţerul de credit, ale cărui dosare de credit sunt cuprinzătoare şi bine organizate, poate să
reacţioneze prompt şi în concordanţă cu informaţiile pe care le are.
b) Sursă de informaţii
Dosarul de credit poate furniza:
o evidenţă a relaţiei de creditare şi modul cum aceasta a evoluat în timp;
o sursă de referinţă pentru verificările interne;
un tablou global al relaţiilor dintre client şi bancă, ce se poate dovedi util atunci când se
încearcă vânzarea altor produse şi servicii bancare;
sumă de informaţii financiare, de exemplu, pentru compararea rezultatelor mai multor firme.
c) Întocmirea, completarea şi actualizarea dosarului de credit
Deşi la strângerea ca şi la utilizarea informaţiilor necesare întocmirii dosarelor de credit pot
contribui mai mulţi angajaţi ai băncii, responsabilitatea cu privire la conţinutul şi structura lor
revine, de regulă, ofiţerului de credit.
Dacă, de exemplu, lipseşte un contract de garanţie sau un alt document de garantare, ofiţerul de
credit este primul chemat să dea explicaţii asupra acestui fapt.
Totuşi, faptul că ofiţerul de credit poartă răspunderea principală pentru dosarul de credit, nu
înseamnă că acesta poate fi conceput ca şi cum el ar fi singurul utilizator. Relaţia este între client
şi bancă, nu între client şi ofiţerul de credit. Orice angajat al băncii trebuie să aibă acces la
dosarul de credit, pentru a găsi rapid informaţia de care are nevoie.
În fiecare bancă există un sistem propriu de întocmire a dosarelor de credit.
Indiferent de modul de aranjare, este important ca astfel de dosare să fie bine întocmite şi să
urmeze un principiu consecvent de alcătuire. Adnotările neciteţe, abrevierile sau însemnările
lipsite de sens nu vor fi de nici un folos decât, poate, celui care le-a făcut.
d) Conţinutul dosarelor de credit
Informaţiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe categorii, după cum
urmează:
• Documente de creditare
Această secţiune include contractele de credit, actele de încorporare, certificatele de la Registrul
Comerţului şi alte documente similare.
• Informaţii financiare
Această secţiune include bilanţul, contul de profit şi pierdere, desfăşurătoarele, situaţiile
fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităţilor, planul de afaceri, situaţia financiară personală şi
documente privind situaţiile financiare ale garanţilor.
• Garanţii
Orice informaţie referitoare la garanţiile constituite trebuie să fie inclusă în această secţiune, şi,
în mod special, contractele de garanţie.
• Corespondenţă, rapoarte şi note
Dosarul de credit conţine, de asemenea, întreaga corespondenţă purtată între departamentul de
creditare şi client, discuţiile, rapoartele asupra vizitelor făcute la sediul clientului sau a altor
întâlniri cu clientul, rezumate ale convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfăşurarea
procesului de creditare, orice alte situaţii deosebite ale programului de rambursare, informaţii
contabile şi recomandări făcute de ofiţerul de credit sau de comisia de creditare, referitoare la
cererea de împrumut.
• Alte materiale
Această secţiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte. De exemplu: broşuri
referitoare la producţia societăţii, materiale de reclamă, articole din ziare şi reviste referitoare la
viabilitatea proiectului pentru care se solicită creditul, practicile utilizate în afaceri de către client
şi proiecte de viitor.
D. CONTROLUL CREDITELOR BANCARE SI MASURI CE POT FI LUATE IN
URMA CONTROLULUI
Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenţii economici, creditele au o
pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu numai să controleze utilizarea
împrumuturilor, ci şi principalele laturi ale activităţii acestora. Controlul bancar privind creditele
acordate se exercită atât scriptic, adică pe baza documentaţiei, cât şi faptic, prin verificarea
concretă a situaţiei debitorilor. Acest control se efectuează diferenţiat, pe cele două categorii
mari de credite: credite pe termen scurt şi credite pe termen mediu şi lung.
Controlul creditelor pe termen scurt
Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe baza datelor din balanţa
de verificare şi a datelor patrimoniale. Totuşi, pentru firmele debitoare care nu au credite,
dobânzi sau plăţi restante, controlul se poate face trimestrial. Pe baza datelor din documentele
menţionate anterior, se întocmeşte situaţia garanţiei creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din
verificare rezultă minus de garanţie, clientul va trebui să ramburseze rate ale creditului egale cu
minusul de garanţie, iar dacă debitorul nu are disponibilităţi băneşti, minusul de garanţie se
transformă în credite restante cu dobândă penalizatoare. Controlul creditelor se realizează
preponderent în cazul creditelor negarantate, deci a minusului de garanţie.
În urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situaţii care cuprind analiza faptică a
debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluţii de recuperare a creditelor restante. Dacă
există, plusurile de garanţie sunt luate în consideraţie pentru acordarea unor eventuale credite
viitoare, suplimentare. Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:
1. Urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori, cei mai
importanţi fiind:
realizarea fluxului de disponibilităţi monetare în concordanţă cu cel prezentat băncii, odată cu
documentele de creditare;
realizarea programelor şi utilizarea capacităţilor de producţie;
existenţa resurselor şi a factorilor de producţie;
stadiul de fabricaţie, depozitarea produselor şi conservarea garanţiilor;
existenţa pieţelor de desfacere şi respectarea contractelor cu beneficiarii;
existenţa faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;
respectarea destinaţiei creditelor. Verificarea destinaţiei creditului trebuie să aibă în vedere
următoarele elemente:
destinaţia dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă cu datele declarate de agentul
economic în cererea de credit şi detaliat pe furnizori în planul de afaceri şi cu datele consemnate
în contractul de credit;
dacă este vorba de linie de credit, destinaţia iniţială trebuie să fie păstrată în fiecare ciclu de
rotaţie a creditului;
- verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea sintetică cu cele din
contabilitatea analitică şi acestea cu datele din actele de plată a furnizorilor;
Evaluarea garanţiilor.
Prezentarea măsurilor luate.
întocmirea actelor de control şi înregistrarea lor la bancă.
Controlul creditelor pe termen mediu şi lung
În cazul creditelor pe termen mediu şi lung, există, de asemenea, un control scriptic şi unul
faptic. Primul se realizează atât în cursul executării proiectului de investiţii, cât şi după punerea
în funcţiune a obiectivului, până la rambursarea creditului. Controlul se face atât prin
documentele de plăţi şi de constituire a resurselor proprii, cât şi prin balanţa de verificare,
rezultatele financiare, obligaţiile fiscale, situaţia patrimoniului, principalii indicatori economico-
financiari şi alte documente prezentate de firma debitoare, în timpul execuţiei proiectului.
La efectuarea plăţilor, ofiţerul de credit trebuie să verifice:
încadrarea plăţilor în devizul general şi devizele pe obiecte;
încadrarea plăţilor în volumul creditelor aprobate;
încadrarea veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor în limita celor prevăzute în bugete de venituri
şi cheltuieli;
dacă resursele proprii au fost constituite conform documentaţiei de creditare;
dacă creditele din balanţa de verificare a agentului economic corespund celor din evidenţa
băncii;
dacă se respectă graficul de eşalonare a execuţiei obiectivului;
constituirea şi eliberarea resurselor proprii pentru investiţii.
Controlul faptic, ce. se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se exercită după un grafic de
control, în care vor fi urmărite:
respectarea soluţiilor tehnice din documentaţii;
stadiul fizic şi calitatea lucrărilor executate;
asigurarea factorilor de execuţie pentru perioada următoare;
încadrarea lucrărilor executate şi a plăţilor făcute în cele prevăzute în documentaţia de
creditare;
analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentaţia de credite;
gradul de realizare a indicatorilor aferenţi obiectivului pus în funcţiune;
situaţia bunurilor ce constituie garanţia creditelor.
Măsuri ce pot fi luate în urma controlului
Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac propuneri de măsuri, care se
aprobă de conducerea unităţii, şi anume:
trecerea la restanţă a creditelor utilizate, pentru diminuarea corespunzătoare a limitei de creditare
şi recuperarea creditelor respective din disponibilităţile şi încasările clientului înaintea altor plăţi,
cu excepţia drepturilor de salarii care au prioritate potrivit prevederilor Legii nr. 14/1991;
anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată că împrumutatul a
prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului creditului. Această măsură se ia
numai după expirarea termenului de 5 zile de preaviz scris;
întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziţia debitorului de noi tranşe din creditul
aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu dobânzile aferente, se retrage imediat din contul de
disponibilităţi al împrumutatului, iar atunci când nu este posibil se trece la restanţă;
întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situaţia economică şi financiară a
împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la aprobarea creditului şi care nu
mai asigură condiţii de rambursare; banca poate reveni la această măsură după ce se constată
redresarea situaţiei clientului;
retragerea imediată a creditului şi dobânzilor datorate din contul de disponibilităţi al debitorului,
iar când acest lucru nu este posibil se va trece la recuperarea creditului şi dobânzilor prin
executare silită;
pentru creditele care au fost în competenţa de aprobare a centralei băncii, se va informa Direcţia
de Creditare asupra măsurilor luate;
după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris debitorului în termen de 5 zile.
In urma activităţii de urmărire şi control rezultă o serie de semnale de avertizare:
• Semnale de avertizare din interiorul băncii:
viteză de mişcare a contului în creştere sau în scădere;
retrageri mari de numerar; intrări de cecuri returnate;
variaţia situaţiilor prognozate prezentate;
amânarea furnizării situaţiilor fînanciar-contabile;
clientul este întotdeauna grăbit să obţină un împrumut; zvonuri;
nerespectarea acordurilor de împrumut şi a formelor şi principiilor de creditare;
fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele convenite.
• Semnale de avertizare de la client:
schimbarea comportamentului managerilor faţă de întâlnirile anterioare;
evitarea de către aceştia a contactelor cu banca;
probleme personale ale conducerii;
schimbări dese în conducere;
conducere inadaptabilă la schimbare;
viteză mare de mişcare a personalului;
active neutilizate; stocuri fără mişcare;
modificarea condiţiilor comerciale;
imposibilitatea de acoperire a comenzilor;
politici neştiinţifice de stabilire a preţurilor; ramură în recesiune;
presiune mare exercitată de către creditori; obiective inexistente pe termen lung;
risc de ţară ridicat.
ANALIZA PORTOFOLIULUI DE CREDITE
Scopurile analizei portofoliului de credite
Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din mii de împrumuturi acordate. Pe parcursul
derulării, unele dintre credite se dovedesc a nu avea riscuri importante, iar altele pot devia de la
principiile politicii de creditare a băncii. Pentru a preveni astfel de situaţii, precum şi apariţia altor
riscuri, băncile trebuie să efectueze o analiză periodică a creditelor pe care le deţin în portofoliu.
Scopurile acestor analize sunt:
identificarea creditelor pentru care există probabilitatea de a se transforma în credite
neperformante;
examinarea procedurilor de creditare folosite, în scopul asigurării concordanţei acestora cu
politica de creditare a băncii;
efectuarea unei aprecieri generale a calităţii portofoliului de credite şi a structurii acestuia;
evaluarea competenţei ofiţerilor de credit din bancă.
Organizarea şi scopul programului de efectuare a analizelor de credit variază de la o bancă la
alta. Volumul şi calitatea portofoliului de credite al băncii, costurile şi problemele legate de
personal reprezintă unii dintre factorii care influenţează periodicitatea şi datele efectuării
analizelor de credit şi cui îi revine responsabilitatea efectuării unor astfel de analize.
In cazul apariţiei unor stări de forţă majoră o bancă trebuie să analizeze toate creditele acordate.
In mod similar, atunci când apare o neconcordanţă cu anumite reglementări legale, banca trebuie
să-şi analizeze întregul portofoliu de credite, pentru a restabili conformitatea în domeniul
respectiv.
Rolul ofiţerului de credit în administrarea unui credit este diferit de la o bancă la alta. De
exemplu, în unele bănci, ofiţerul de credit are sarcina de a întocmi şi păstra propriile dosare de
credit, de a analiza şi evalua în mod total independent creditele pe care le acordă, spre deosebire
de alte bănci, unde aceste activităţi se desfăşoară mult mai centralizat.
Organizarea analizei portofoliului de credite
Băncile al căror portofoliu de credite este mai mare şi mai diversificat trebuie să organizeze
un departament care se ocupă cu analiza creditelor, alcătuit din personal specializat, de înalt
profesionalism şi care să răspundă direct conducerii băncii.
O analiză de credit minuţios efectuată trebuie să cuprindă:
1. Asigurarea concordanţei cu politica de creditare a băncii.
Fiecare bancă trebuie să aibă un document scris în care să se regăsească politica de creditare, în
care să se scoată în evidenţă concepţia conducerii băncii în acest domeniu şi care să pună la
dispoziţia lucrătorilor un set oficial de proceduri necesare desfăşurării activităţii de creditare.
Planul analizei portofoliului de credite
Cele mai multe politici bancare de creditare includ:
o descriere a sistemului de aprobare a creditului, practicat de banca respectivă;
o explicaţie cu privire la competenţele deţinute în acordarea împrumuturilor (limitele până la
care ofiţerii de credit pot acorda credite fără a solicita aprobarea de la un nivel superior);
explicaţie asupra sistemului de analiză, clasificare şi expertiză contabilă a creditelor, practicat de
către bancă.
Documentul care cuprinde politica de creditare a băncii este singurul document care asigură
cadrul general pentru toate practicile utilizate în activitatea de creditare a băncii respective. în
absenţa unei politici unitare de creditare, banca va fi, în mod invariabil, victima unor decizii de
acordare a împrumuturilor luate la întâmplare şi în mod inconsecvent. Astfel, un ofiţer de credit
ar putea respinge acordarea unui împrumut solicitat în condiţii perfect valabile din punct de
vedere al standardelor impuse de bancă, în timp ce alt ofiţer ar putea aproba credite a căror sumă
depăşeşte nivelul său de competenţă.
2. Scopul (obiectul creditului)
Pe parcursul efectuării unei analize de credit, este esenţial să se verifice dacă scopul pentru care
a fost acordat împrumutul este acelaşi cu cel prezentat iniţial - scopul creditului trebuie să reiasă
foarte clar din documentaţia prezentată. De exemplu, un împrumut acordat pentru capital
circulant trebuie utilizat pentru acoperirea obligaţiilor rezultate din creditele comerciale, sau
acoperirea necesităţilor în activitatea de exploatare şi nu pentru a finanţa cumpărarea unui utilaj.
3. Evidenţa rambursărilor
Evidenţa plăţilor efectuate pentru rambursarea creditului, trebuie să facă obiectul verificării,
având în vedere că reprezintă un indicator despre capacitatea de rambursare a clientului.
4. Situaţia financiară a clientului
In cadrul unei analize de credit trebuie, de asemenea, evaluată situaţia financiară a clientului,
acordându-se atenţie oricărei îmbunătăţiri sau deteriorări a bilanţului contului de profit şi pierderi,
a situaţiei fluxului de lichidităţi, principalilor indicatori etc. Alte domenii de interes sunt evoluţia
concurenţei, schimbările cadrului legislativ şi economic, precum şi alţi factori externi.
5. Documentaţia
Verificarea tuturor documentelor care alcătuiesc dosarul de credit constituie în mod obişnuit o
latură a analizei de credit. Acest lucru dă siguranţa că toate documentele au fost întocmite şi
semnate corespunzător.
6. Garanţiile
Multe dintre pierderile rezultate din activitatea de creditare apar atunci când constituirea
garanţiilor se face pe baza unei documentaţii necorespunzătoare, din care nu reiese clar valoarea
reală a acestora sau pe baza unor evidenţe neactualizate, care nu reflectă deprecierea valorică a
activelor constituite drept garanţii. De aceea, o analiză de credit trebuie să includă atât inspectarea
fizică a bunurilor constituite drept garanţii, cât şi verificarea evidenţelor scriptice ale acestora.
Această analiză se efectuează în mod
normal lunar după expirarea termenului de depunere a situaţiei contabile periodice şi implică
două faze:
Verificarea garanţiei obiectului creditului care are drept scop regăsirea creditelor utilizate în
activele circulante ale firmei (credite pe termen scurt) sau în imobilizări corporale (credite pentru
investiţii). Verificarea garanţiilor creditului se efectuează faptic prin constatări la faţa locului şi
scriptic pe baza datelor din evidenţa contabilă a agentului economic.
Verificarea garanţiilor colaterale se realizează faptic prin identificarea pe teren la sediul firmei
(depozite, magazii, hale de producţie, magazine etc.) a bunurilor achiziţionate din credite: stocuri
de materii prime şi materiale, de produse neterminate, produse finite şi mărfuri.
În ceea ce priveşte verificarea faptică, inspectorii de credite trebuie să verifice existenţa
stocurilor în structura declarată în planul de afacere şi confruntarea cu datele din contabilitatea
societăţii: autenticitatea actelor de provenienţă a stocurilor, bunurilor; dacă stocurile identificate
pe teren au consumul asigurat; starea calitativă şi condiţiile de păstrare.
Verificarea scriptică se efectuează pe baza evidenţei contabile şi se urmăreşte reflectarea
corectă în evidenţe a cheltuielilor efectuate din credite şi în al doilea rând concordanţa soldurilor
conturilor de credite din extrasele de cont cu cele din evidenţele agentului economic. în cazul în
care se constată un plus de garanţie, acesta reprezintă un semn bun pentru activitatea agentului
economic. în cazul în care se constată un minus de garanţie, se procedează fie la rambursarea
imediată a creditului până când se ajunge la o sumă la care valoarea garanţiei este acoperitoare,
fie la reeşalonarea creditului sau creditul este trecut în categoria creditelor restante.
întrebările fundamentale care se pun sunt: Care este starea fizică a activelor constituite drept
garanţii? Care este valoarea curentă de piaţă şi valoarea de lichidare a acestora?
7. Respectarea reglementărilor legale
In cadrul unei analize de credit trebuie verificat dacă acordurile de împrumut între bancă şi
client au fost încheiate conform prevederilor tuturor reglementărilor legale în vigoare.
SESIUNEA 9 CREDITE NEPERFORMANTE ŞI OPERA ŢIUNI DE RECUPERARE
CREDITELE NEPERFORMANTE
Procesul creditării este, prin natura sa, imperfect. Analiza creditului poate fi incompletă sau
bazată pe date eronate, ofiţerul de credit poate ignora adevăratele condiţii ale unui debitor, astfel
capacitatea debitorului de a rambursa se poate efectiv schimba după ce creditul a fost acordat.
Dacă managementul se concentrează exclusiv pe eliminarea în totalitate a riscurilor, o bancă nu
va mai acorda credite, profiturile se vor restrânge şi nevoile de creditare ale clienţilor nu vor fi
satisfăcute.
Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apare unele pierderi din credite. Obiectivul
unei bănci este de a-şi stabili optimul relaţiei risc - venit. în scopul administrării eficiente a
activelor şi pasivelor, în fiecare bancă funcţionează Comitetul de Administrare a Activelor şi
Pasivelor.
In cadrul băncilor americane, ALCO (Asset and Liability Committee) monitorizează şi
determină riscul ratei dobânzii, oferă recomandări în stabilirea preţurilor, investiţiilor, fondurilor
şi strategiilor de marketing, astfel încât să se realizeze corelaţiile dorite între risc şi profitul
aşteptat.
ALCO stabileşte corelaţii între diferite venituri, cheltuieli şi riscuri, astfel:
Corelaţia dintre profitul din dobânzi (venituri din dobânzi - cheltuieli cu dobânzile) şi riscul
ratei dobânzilor este realizată prin managementul riscului ratei dobânzilor.
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile şi riscul de lichiditate este gestionată de managementul
pasivelor.
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile care nu provin din dobânzi şi riscul
operaţional se stabileşte prin măsurarea costului fondurilor şi controlul cheltuielilor.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi şi riscul ratei dobânzii stabileşte nivelul investiţiilor de
portofoliu şi politica lor orientativă.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, taxe şi riscul ratei dobânzii stabileşte nivelul investiţiilor
parţial impozabile şi pe cel al titlurilor de valoare impozabile.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, venitul care nu provine din dobânzi şi riscul ratei dobânzii
stabileşte strategiile investiţionale.
Corelaţia dintre provizioanele pentru pierderi din credite şi riscul de credit se realizează pe baza
politicii de creditare, caracteristicilor creditelor, evaluării cererii de credite şi a creditelor
neperformante (pierderilor din credite). Cu cât riscul de credit este mai ridicat, numărul creditelor
neperformante este mai mare şi provizioanele pentru pierderi din credite trebuie să fie mai mari.
Corelaţia dintre profitul din dobânzi, profitul ce nu provine din dobânzi şi riscul de credit se
realizează prin analiza profitabilităţii clienţilor şi prin stabilirea ratei dobânzii active. Un risc de
credit mare implică o dobândă activă ridicată.
Procedurile de revizuire a creditului identifică momentul când creditul a început să se
deterioreze şi ajută la instituirea acţiunilor corective. Cele mai multe credite problemă pot fi
restructurate printr-o utilizare eficientă a perioadei până la îmbunătăţirea condiţiilor financiare
ale debitorului. Astfel, analiza creditelor problemă constă în detectarea situaţilor problemă şi
modificarea termenilor iniţiali, spre a îmbunătăţii perspectiva rambursării.
Ofiţerul de credit monitorizează constant circumstanţele fiecărui debitor, spre a detecta
eventualele probleme ale creditului, înainte ca ele să devină imposibil de corectat. El informează
despre calitatea datelor financiare, istoria creditului ca rezumat în fişierul creditului, completarea
documentaţiei creditului şi valoarea garanţiilor. Dacă există slăbiciuni el poate clasifica
împrumutul ca substandard, îndoielnic sau pierdere. Atunci banca trebuie să aloce rezerve în
diferite procente, proporţionale cu creditul acordat, împotriva pierderilor potenţiale.
COSTURILE CREDITELOR NEPERFORMANTE SUPORTATE DE CĂTRE BĂNCI
Cele mai mari costuri apar în situaţia în care un credit neperformant nu mai poate fi recuperat,
însă fiecare credit neperformant implică şi alte costuri, mai greu detectabile, care pot duce la fel
de bine la scăderea profitului băncii.
Scăderea reputaţiei
O bună desfăşurare a activităţii bancare se bazează pe încredere. O bancă poate atrage capitalul
de care are nevoie pentru creditare sau alte plasamente, numai dacă deponenţii acesteia au
încredere în capacitatea ei de a folosi banii. Aceasta înseamnă, înainte de toate, un nivel minim al
creditelor neperformante. Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea imaginii
pe care o are banca în faţa clienţilor săi. în această situaţie, profitabilitatea băncii scade, apar
dificultăţi în atragerea deponenţilor şi este împiedicată dezvoltarea activităţii.
Creşterea cheltuielilor administrative
Un credit neperformant implică o atenţie sporită din partea personalului bancar. Ofiţerul de
credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe cu clientul iar verificările suplimentare
şi analizele ulterioare necesită angrenarea unui număr mai mare de funcţionari bancari. Timpul
suplimentar care se alocă în cazul unui credit neperformant este practic neproductiv, deoarece
este folosit numai în scopul protejării activelor băncii, fără a genera un venit suplimentar
corespunzător. în plus, pot apărea costuri suplimentare atunci când sunt solicitaţi evaluatori,
consultanţi sau alţi specialişti externi.
Creşterea cheltuielilor juridice
In cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, printr-un program
de remediere şi este necesară chemarea în judecată a clientului, acoperirea pierderilor înregistrate
de bancă va fi substanţial redusă de plata onorariilor consultanţilor juridici şi a cheltuielilor de
judecată.
A. PRICIPALELE CAUZE ALE APARIŢIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE
Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit neperformant. Cel mai adesea,
apariţia unui credit neperformant este, mai degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor
factori, decât a unuia singur. Mulţi dintre aceşti factori ies din sfera de control a băncii. Un singur
factor - greşelile comise de funcţionarul bancar - poate fi menţinut la un nivel minim, dacă
ofiţerul de credit a parcurs şi executat cu atenţie şi minuţiozitate fiecare etapă a procesului de
creditare.
Al. ERORI COMISE DE CĂTRE CREDITOR (BANCA - OFIŢERUL DE CREDIT)
Evitarea apariţiei creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă şi minuţioasă a
cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare executată necorespunzător, de la un
interviu nesatisfăcător până la un proces inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept
rezultat apariţia unui credit neperformant.
Unele dintre cele mai frecvente greşeli comise pe parcursul procesului de creditare sunt
următoarele:
Interviu necorespunzător (inadecvat)
Discuţiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi necorespunzătoare atunci când ofiţerul
de credit, în loc să se axeze pe întrebări la obiect, cu scopul precis de a afla informaţii despre
situaţia financiară a clientului, preferă o conversaţie prietenească cu acesta. Un alt neajuns constă
în incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie, atunci când
răspunsurile primite sunt greşite sau echivoce. Interviul preliminar reprezintă cea mai bună
ocazie în care ofiţerul de credit poate evalua trăsăturile de caracter ale clientului. Dacă interviul
este efectuat într-un mod necorespunzător, poate duce la concluzii greşite în ceea ce priveşte
buna intenţie a clientului de a rambursa creditul.
Analiză financiară necorespunzătoare
Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofiţerul de credit nu consideră că analiza
financiară este un factor important în luarea deciziei finale, deci de acordare sau respingere a unei
cereri de creditare. Nimic nu poate substitui o analiză financiară completă în cadrul procesului de
creditare. O analiză financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a bilanţului
şi a contului de profit şi pierdere, precum şi neverificarea corectitudinii situaţiilor financiar
contabile.
Necunoaşterea activităţii clientului
Problemele apar atunci când ofiţerul de credit nu cunoaşte activitatea clientului şi condiţiile în
care aceasta se desfăşoară. Dacă nu se cunosc aceste lucruri, este dificilă anticiparea necesarului
de finanţare în viitor şi determinarea celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia şi condiţiile
de rambursare. Pentru mulţi beneficiari de credite, chiar dacă au o situaţie financiară bună, este
dificil să-şi onoreze datoriile dacă scadenţa acestora nu este în concordanţă cu ciclurile fluxului de
lichidităţi.
Garantarea defectuoasă a creditului
O altă cauză care duce la apariţia pierderilor în activitatea de creditare o reprezintă constituirea
unor garanţii necorespunzătoare pentru creditele acordate. Acceptarea unor
garanţii care nu au fost corect evaluate în ceea ce priveşte posesia, valoarea şi posibilitatea de
realizare, poate pune banca într-o situaţie lipsită de protecţie sau slab protejată în cazul în care
clientul nu-şi mai poate onora obligaţiile
Documentaţie incorectă sau incompletă
Lipsa unei documentaţii corecte în cadrul contractului de credit, care să prevadă în mod precis,
atât obligaţiile băncii, cât şi ale clientului, poate, de asemenea, conduce la apariţia creditelor
neperformante.
A2. EXPERIENŢĂ INSUFICIENTĂ ÎN AFACERI
Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experienţă în afaceri pe care o are
clientul.
Management necorespunzător
O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea necorespunzătoare a
activităţii. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere deciziile sunt luate de către o singură
persoană, tot se va ajunge într-un punct în care este necesară angajarea unor noi factori de decizie
pentru domenii specifice: financiar, marketing şi vânzări, întrucât această infuzie de idei şi
creativitate este necesară pentru desfăşurarea unei activităţi performante - deşi câteodată s-ar
putea ca numărul managerilor să fie insuficient pentru o activitate eficientă în cadrul companiei.
Dar principala cauză în eşecul unei activităţi, o reprezintă pur şi simplu o conducere
incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de conducere din cadrul unei companii trebuie să fie
capabili să coordoneze diferite compartimente într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri
corespunzătoare pe termen lung şi scurt, să folosească favorabil conjunctura şi în acelaşi timp să
fie pregătiţi să reacţioneze în faţa oricăror schimbări adverse. Cele mai multe falimente rezultă
dintr-un management necorespunzător.
Capitalizare iniţială inadecvată
Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înfiinţare datorită capitalizării inadecvate.
Proprietarii subestimează costurile afacerii şi supraevaluează viteza cu care ei pot obţine profit.
Ei îşi recunosc problemele, după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează şi creditorii
refuză acordarea de credite adiţionale.
Deteriorarea producţiei
Deseori, un credit neperformant apare după ce preţul unui produs sau serviciu rezultat al
activităţii unei societăţi, devine necompetitiv sau produsul are o calitate necorespunzătoare.
Creşterea cheltuielilor (materiale sau cu forţa de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne şi
neţinerea pasului cu cele mai recente tehnici de producţie, pot genera preţuri necompetitive sau
pot forţa compania să scadă nivelul de calitate pentru produsul respectiv.
Activitate insuficientă de marketing
Creditele neperformante pot apărea şi în cazul în care societatea nu desfăşoară o activitate de
marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă un plan bine definit cu privire la reclamă,
volumul vânzărilor şi modul de distribuire al produselor. Lipsa acestei activităţi va duce, în mod
invariabil, la scăderea volumului vânzărilor şi, în consecinţă, a profitabilităţii.
O alta cauză pentru apariţia creditelor neperformante o constituie incapacitatea de anticipare a
conjuncturii de piaţă şi de adaptare la schimbările acesteia.
Control financiar necorespunzător
Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbuşirii multor societăţi. Ar trebui să
funcţioneze un sistem de încasare a debitorilor şi de evaluare a stocurilor, de asigurare a calităţii
produselor şi de control al cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum ar fi nivelul excesiv sau
insuficient al stocurilor, pot trece neobservate până când ating proporţii critice sau creşterea
debitelor poate reprezenta o ameninţare asupra capacităţii societăţii de rambursare a creditelor.
A3. APARIŢIA UNOR SITUAŢII NEFAVORABILE Factori de mediu
O altă cauză care poate duce la apariţia creditelor neperformante, este incapacitatea
beneficiarului de credit de a face faţă consecinţelor unor dezastre naturale cum ar fi incendii,
secete, inundaţii şi furtuni. De exemplu, o inundaţie care poate distruge cea mai mare parte a
recoltei unui producător individual, ameninţă starea economică nu numai a producătorului dar şi
a furnizorului de utilaje agricole, îngrăşăminte şi forţa de munca angajată pentru recoltare dar
chiar şi a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a materiilor prime
alimentare poate duce la creşterea costurilor.
Recesiune economică
Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului de credit de a-şi onora
datoriile. De exemplu, în timpul perioadelor de recesiune, multe societăţi se confruntă cu lipsa de
lichidităţi cauzată de scăderea vânzărilor, cu creşterea debitelor cauzată de plăţile efectuate cu
întârziere şi cu creşterea costurilor.
Concurenţă puternică
O concurenţă puternică poate pune în dificultate alte societăţi atunci când acestea operează pe
aceeaşi piaţă. O societate se poate confrunta cu scăderea vânzărilor şi va fi obligată să sporească
costurile şi / sau să reducă marja de profit atunci când intră în competiţie cu alte companii mai
puternice din punct de vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producţiei, au
produse mai noi şi mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget mai mare pentru
reclamă etc.
B. IDENTIFICAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE
Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste noapte. Există, aproape
întotdeauna, o deteriorare graduală a calităţii creditului, care este însoţită de numeroase semnale
de avertizare.
SEMNALE DE A VERTIZARE GENERALE
Ofiţerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea beneficiarului de credit
situaţii financiare asupra activităţii acestuia. Legat de acestea, există semnale de avertizare asupra
problemelor ce pot surveni în viitor:
• beneficiarul de credit nu furnizează la termen situaţiile financiare (bilanţul, contul deprofit şi
pierderi etc.)
• schimbarea contabilului sau a cenzorului.Situaţiile financiare
Avertismente care reies din analiza bilanţului:
schimbări semnificative în structura bilanţului;
deteriorarea lichidităţii sau a poziţiei capitalului circulant;
creşterea rapidă a debitelor;
creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;
procent ridicat al creanţelor devenite scadente şi neîncasate;
creşterea nivelului pierderilor din credite;
creşterea accentuată a stocurilor, peste necesităţile de consum, sau încetinirea vitezei de rotaţie
a acestora;
investirea în mijloace fixe, fără o finanţare corespunzătoare;
un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) şi cel împrumutat;
stagnarea capitalului;
creşteri disproporţionate ale pasivelor curente;
creşteri substanţiale ale pasivelor pe termen lung;
• creşterea mare a rezervelor.
Avertismente care reies din analiza contului de profit şi pierderi:
schimbări semnificative în structura contului de profit şi pierderi;
pierderi care reduc valoarea netă;
pierderi rezultate din activitatea de exploatare;
creşterea costurilor şi micşorarea marjelor de profit;
creşterea vânzărilor şi scăderea profiturilor.
Astfel, evoluţia nefavorabilă a rezultatelor economice şi financiare şi, mai mult, rezultate
economice şi financiare mai slabe decât ale altor firme din acelaşi domeniu de activitate sunt
semnale certe ale apariţiei creditelor neperformante.
Alte semnale generale
Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului economic.
Pierderea încrederii unor clienţi tradiţionali.
Diferenţe mari, în sens negativ, între prognoze şi realizări.
Discrepanţe în informaţiile antecedente.
Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.
Creşteri abrupte în volumul cererii de credite.
Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu uşurinţă şi realist.
Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare.
SEMNALE ALE A CTUL UI MANA GERIAL
• Falimente anterioare.
Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societăţii.
Asocieri noi, inclusiv achiziţii, activităţi noi, o nouă zonă geografică sau o linie nouă de
producţie.
Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente interconectate slab operaţional.
Schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul de credit, în special apare o lipsă de
cooperare.
Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii.
Schimbări în comportamentul personalului cheie.
Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a personalului cheie.
îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.
Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.
Raporturi de muncă degradate.
Probleme cu forţa de muncă.
Incapacitatea de planificare a activităţii.
Lipsa unui plan funcţional.
O slabă administrare, datorată lipsei de experienţă.
Rapoarte financiare şi control necorespunzător.
Controale operative necorespunzătoare.
Incapacitatea de îndeplinire a obligaţiilor conform programului.
Asumarea unor riscuri fără garanţii corespunzătoare.
Lipsa de sinceritate.
Neînţelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.
Aventurarea în operaţiuni noi, incerte.
Litigii împotriva beneficiarilor de credite.
Publicitate negativă.
SEMNALE TEHNICE ŞI COMERCIALE
Stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse şi servicii.
Dorinţe speculative şi insistenţă în realizarea de afaceri riscante.
Reacţii întârziate la restrângerea pieţelor sau la condiţiile economice nefavorabile.
Abateri de la disciplina contractuală.
Pierderea principalelor linii de producţie, a drepturilor de distribuţie, "franchises" sau a surselor
de aprovizionare.
Pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii puternici din punct de vedere financiar.
Apariţia unor concurenţi puternici şi pierderea unui segment foarte mare de piaţă.
Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu activitatea.
Utilizarea slabă a capacităţilor de producţie.
Stagnări nejustificate ale procesului de producţie.
Slaba întreţinere a sediilor şi utilajelor.
Folosirea de tehnologii învechite.
înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.
Păstrarea în evidenţe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai ridicat decât este normal.
Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.
ALTE A VERTISMENTE - Contacte directe cu clientul
Menţinerea unui canal de comunicare, deschis în permanenţă, între bancă şi beneficiarul de
credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de vedere, în special prin faptul că adună
la un loc toate informaţiile nonfmanciare care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit
neperformant.
Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreţinere a utilajelor, deteriorarea
stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat, sunt mult mai bine reperate în timpul unei
vizite la societatea respectivă.
În timpul unei conversaţii telefonice, clientul poate face aluzii la anumite dificultăţi personale
sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanţ sau din situaţia contului de profit şi pierderi.
Informaţii importante pot fi obţinute în avans, prin contactarea directă, cât mai frecventă, a
clientului.
Indicaţii furnizate de către terţi
Tranzacţiile dintre client şi terţi pot furniza unui ofiţer de credit prevăzător, o imagine intuitivă
cu privire la apariţia unui credit neperformant. De exemplu, ofiţerul de credit s-ar putea să observe
în tabloul financiar apariţia altor creditori sau să primească telefoane de la furnizori care solicită
informaţii despre situaţia creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.
Situaţia contabilă
Pot apărea semne de deteriorare a situaţiei contabile a clientului. Cererile pentru noi
împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de asemenea, un indicator evident.
Clasificarea clienţilor debitorului în grupe inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea
debitorului.
C. SOLUŢIONAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE EVALUAREA SITUAŢIEI
CREATE
Apariţia multor credite neperformante poate fi evitată prin identificarea promptă a dificultăţilor
şi prin remedierea acestora. Atunci când se confruntă cu apariţia unui credit neperformant,
ofiţerul de credit trebuie să acţioneze imediat.
Consideraţii preliminare
Cu cât este mai rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de credit sunt mai viabile.
Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat ce sunt sesizate anumite probleme care
indică apariţia unui credit neperformant iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni
efectuarea plăţilor, creşte posibilitatea ca acesta să fie în întârziere şi faţă de alţi parteneri, cum ar
fi creditorii comerciali sau societăţile de asigurare.
Acţiune competentă
Ofiţerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la capacitatea sa de a rezolva în
mod eficient o astfel de situaţie. Trebuie avută în vedere posibilitatea solicitării unui alt ofiţer de
credit cu mai multe cunoştinţe şi experienţă în domeniu.
Evaluarea situaţiei
O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un bilanţ al situaţiei.
In vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite din credite acordate
de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a situaţiei economico-financiară a
clienţilor în cauză, în care se vor urmări, în principal, obiectivele descrise anterior. In urma
acestei analize, clientul se va încadra în următoarele 3 grupe:
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai îndelungat şi cu sprijinul
băncii, prin încheierea unui act adiţional la convenţia iniţială, referitor la prelungirea perioadei de
rambursare, reeşalonarea ratelor restante pentru aceeaşi perioadă de rambursare, constituirea de
garanţii suplimentare, suplimentarea creditului.
Pentru care nu există posibilităţi de recuperare a debitelor, toate celelalte căi de îmbunătăţire a
situaţiei economico-fmanciare a clientului fiind epuizate. în acest caz se declară starea de
incapacitate, prin anunţarea clientului în cauză, banca valorifică bunurile materiale, ce
reprezentau garanţii constituite la acest credit.
Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze situaţia în care se află clientul, să cunoască bine politica
băncii, să analizeze documentaţia, să evalueze situaţia reală a garanţiilor, să urmărească
îndeaproape alte conturi bancare pe care le are clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul,
ofiţeri de credit mai experimentaţi, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns
corespunzător din partea băncii.
Aprecieri asupra clientului
Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici personale până când
acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu situaţiile dificile. In astfel de cazuri, ofiţerul
de credit trebuie să aprecieze clientul în lumina noilor situaţii. De exemplu, este important dacă
clientul recunoaşte problemele pe care le are şi cooperează cu banca în scopul rezolvării acestora.
în cazul în care clientul este necooperant şi nu prezintă încredere, o nouă perioadă de încercare
pentru redresarea situaţiei s-ar putea dovedi fără rezultate şi, în cazul acesta, banca trebuie să
procedeze la lichidarea garanţiilor cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeşalonarea creditului pe
o nouă perioadă de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană
competentă, care, accidental, este victima unor situaţii nefavorabile, scăpate de sub control.
Deseori, la început unele activităţi, se pot confrunta cu dificultăţi dar un client problemă de
astăzi, poate deveni în viitor o relaţie solidă şi profitabilă din punct de vedere bancar.
Analiza documentaţiei
Ofiţerul de credit trebuie să studieze cu atenţie toate documentele conexe din dosarul de credit.
De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terţ girant contează, dacă se va continua
colaborarea cu clientul sau se va căuta o altă variantă.
Evaluarea situaţiei reale a garanţiilor
Ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între disponibilitatea şi valoarea
garanţiilor reale ale clientului constituite pentru împrumutul pe care 1-a primit. Dacă se constată
că garanţiile au o valoare de vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă
resursă. Pe de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanţiilor depăşeşte datoria clientului,
atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în prelungirea
perioadei de plată.
Urmărirea şi controlul contului bancar al clientului
Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit şi controlat cu atenţie chiar din
momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant. în cazul în care clientul are şi
depozite, probabil va fi necesar să se impună controlul asupra contului bancar, în scopul prevenim
retragerilor de sume mari care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a împrumutului.
Consultanţa juridică
Departamentul juridic, trebuie să ajute ofiţerul de credit la determinarea alternativelor pe care le
are în cazul apariţiei unui credit neperformant. Juristul poate face recomandări sau poate să
avertizeze asupra executării anumitor compensaţii legale iar un ofiţer de credit mai experimentat
poate conduce şi superviza măsurile necesare.
CONVOCAREA CLIENTULUI
Abordare corespunzătoare
După ce a fost identificată apariţia unui credit neperformant, pasul imediat următor este
programarea unei întâlniri cu beneficiarul de credit. Ofiţerul de credit trebuie să acţioneze prompt
şi direct. Nu este suficientă trimiterea unei scrisori care să atenţioneze clientul că a încălcat
anumite clauze ale contractului de împrumut. Rezultatele vor fi foarte probabil nesatisfăcătoare,
deoarece cei mai mulţi dintre clienţi, ori refuză să accepte că există probleme, ori cred că, în
timp, vor reuşi să le remedieze singuri. Clientul s-ar putea nici să nu răspundă la scrisoare. Dar
ofiţerul de credit are datoria să contacteze telefonic clientul, să-1 informeze despre problemele
care îngrijorează banca şi să programeze o întâlnire cu acesta.
Prima întâlnire este cea mai importantă, deoarece stabileşte platforma pentru toate întâlnirile
ulterioare. în timpul acestei întâlniri, cele două părţi trebuie să poarte discuţii asupra problemei
apărute, să studieze alternativele posibile în scopul rezolvării ei şi să determine acţiunile necesare.
Ofiţerul de credit trebuie să hotărască asupra informaţiilor suplimentare, cum ar fi situaţiile
financiare pe care trebuie să le furnizeze clientul, astfel încât banca să poată urmări mai
îndeaproape problemele.
Decizia finală pe care o va lua ofiţerul de credit depinde de cât de minuţios au fost analizate
problemele şi măsurile ce pot fi luate pentru rezolvarea acestora.
Modul de gândire al clientului
Indiferent dacă decizia finală a băncii este de continuare a colaborării cu clientul sau de
lichidare, este totuşi important efortul depus în vederea cooperării. Dacă beneficiarul de credit
crede că situaţia este fără ieşire, ofiţerul de credit trebuie să respecte modul de gândire al acestuia
şi să ştie ce anume trebuie întreprins astfel încât obiectivele băncii - recuperarea datoriei - să poată
fi atinse. înţelegerea aspectelor umane şi a celor financiare şi juridice ale creditelor
neperformante, pot ajuta ofiţerul de credit să obţină colaborarea clientului şi să mărească
posibilităţile băncii de recuperare a creditului.
Evoluţia emoţională a clientului
Atunci când se confruntă cu apariţia unui credit neperformant, în evoluţia emoţională a
clientului pot fi percepute cinci etape:
•Negarea
Deseori prima reacţie a clientului este de a refuza să accepte existenţa unei probleme. O
abordare corespunzătoare este ascultarea cu răbdare a argumentelor prezentate de către client şi
combaterea acestora folosind evidenţa documentară.
•Supărarea
Cea de-a doua etapă este, de obicei, supărarea clientului, exprimată printr-un comportament
ostil şi blamarea celorlalţi - inclusiv a băncii - pentru problemele sale. Atunci când se confruntă cu
situaţia în care clientul devine furios, ofiţerul de credit trebuie să-şi exprime simpatia faţă de
acesta, cu scopul de a-1 ajuta să depăşească momentul.
•Târguiala
Supărarea este urmată în general de "târguiala". Clientul începe să realizeze că trebuie făcut
ceva, dar nu are voinţa necesară pentru a întreprinde schimbări importante şi încearcă pur şi
simplu amânarea unei decizii inevitabile şi dure care se impune a fi luată. Ofiţerul de credit
trebuie să direcţioneze în continuare clientul spre acceptarea unor soluţii realiste.
• Deprimarea
Când în sfârşit, clientul realizează că se impun anumite măsuri radicale, deseori se instalează o
stare de deprimare. în loc să minimalizeze problema, clientul poate trece în cealaltă extremă şi să
vadă situaţia ca fiind fără speranţă.
în acest caz, ofiţerul de credit trebuie să i se adreseze cu simpatie, asigurându-1 pe client că
situaţia în care se află nu este singulară şi că banca are încredere în capacitatea lui de a-şi rezolva
problemele.
• Acceptarea
Etapa finală o constituie acceptarea care este însoţită de sentimentul unei energii reînnoite şi de
dorinţa de a rezolva problema. Acesta este momentul cel mai potrivit de a colabora cu clientul în
vederea găsirii unei soluţii corespunzătoare. Se poate ca beneficiarul de credit să nu fie întru totul
de acord cu propunerile făcute de ofiţerul de credit, dar procesul de judecată se află acum la un
nivel mai raţional.
CONTINUAREA COLABORĂRII CU BENEFICIARUL DE CREDIT
în situaţia apariţiei unui credit neperformant, una dintre alternative constă în continuarea
colaborării cu beneficiarul de credit, în speranţa rezolvării aspectelor negative printr-un program
de remediere. Sunt imposibil de enumerat situaţiile în care menţinerea colaborării cu clientul
reprezintă un mod de acţiune corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o analiză
minuţioasă a cauzelor care au determinat apariţia problemelor, a variantelor disponibile şi
probabilitatea rezolvării lor favorabile.
Câteva elemente fundamentale sunt următoarele:
societatea trebuie să aibă resurse de personal corespunzătoare;
trebuie să existe o piaţă de desfacere pentru produsele clientului;
trebuie să existe capitalul disponibil pentru finanţarea activităţii.
Cerinţe fundamentale
Un alt element esenţial constă în existenţa din partea clientului a spiritului şi dorinţei de
cooperare cu banca. Banca şi clientul trebuie să conlucreze în vederea stabilirii cadrului în care
creditul va fi rambursat. în cazul în care clientul este interesat doar să câştige ceva timp în plus şi
nu este receptiv la schimbările în activitate ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că menţinerea
colaborării cu acest client va servi intereselor băncii.
Program de remediere
Programul de remediere trebuie să pună la dispoziţie cel puţin un plan de acţiune în vederea
rezolvării problemelor şi mijloace de monitorizare a efectelor sale, în situaţia în care se impune a
fi luate măsuri suplimentare. Atât clientul cât şi ofiţerul de credit pot avea în vedere şi alte măsuri
de redresare, cum ar fi asistenţa externă şi restructurarea creditului sau chiar avansarea unor
fonduri suplimentare.
ELABORAREA UNUI PLAN DE ACŢIUNE
Ofiţerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea unui plan de acţiune.
Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea corectării factorilor care au generat
problema. în funcţie de împrejurări, măsurile de redresare pot cuprinde:
vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;
obţinerea de capital suplimentar;
schimbarea strategiei de piaţă adoptată de către client;
găsirea unei noi conduceri;
planificarea unei fuziuni sau achiziţii.
Etape necesare
Oricare dintre soluţii trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform căreia clientul este din
nou în situaţia de a genera un profit suficient, astfel încât să poată rambursa creditul într-o
perioadă de timp stabilită. Pentru a colabora la elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze
prognoze noi, cu privire la situaţia lichidităţilor curente sau prognoze de bilanţ şi bugete de
venituri şi cheltuieli. Astfel, ofiţerul de credit va avea indicaţii cu privire la resursele financiare
suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care banca va începe să primească ratele de
rambursare. De exemplu, o prognoză a situaţiei lichidităţilor poate să indice capitalul suplimentar
necesar achiziţionării unui nou stoc de materii prime, în vederea menţinerii activităţii la nivelul
necesar, pentru aducerea societăţii într-o situaţie de profit. Ofiţerul de credit şi clientul pot trece,
după aceea, la identificarea surselor potenţiale pentru asigurarea necesarului de capital, cum ar fi
credite comerciale suplimentare, vânzarea activelor neutilizabile sau sume în avans acordate de
către bancă.
Atragerea de consultanţă externă
Altă opţiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde asistenţă conducerii în
rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un consultant poate furniza asistenţă
permanentă, economisind o mare parte din efortul şi timpul ofiţerului de credit.
Reeşalonarea creditului
Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se constată că beneficiarul de
credit este capabil să depăşească problemele financiare în viitor. O variantă ar putea fi
prelungirea termenelor de rambursare.
Dar o astfel de decizie nu poate fi luată cu rapiditate. întotdeauna este posibil ca o măsură de
acest gen să ducă la o eventuală creştere a pierderilor înregistrate de bancă. O atenţie deosebită
trebuie avută în cazul avansării a noi sume de bani. Un avans suplimentar trebuie acordat doar ca
o ultimă soluţie şi numai dacă îmbunătăţeşte în mod evident situaţia băncii.
Decizii referitoare la noi credite
Pentru a hotărî dacă acordarea unui nou împrumut, în cazul apariţiei unui credit neperformant,
este justificată, ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere şi următoarele:
• Angajamentul conducerii să rezolve problemele
Pentru ca societatea să devină din nou profitabilă în condiţiile de timp şi resurse determinate,
trebuie să existe o dorinţă puternică pentru atingerea acestui obiectiv. Procesul de recuperare
poate începe doar în situaţia în care conducerea are dorinţa şi capacitatea de a rezolva problemele
cu care se confruntă societatea.
• îmbunătăţirea controlului exercitat de către bancă asupra situaţiei derulăriicreditului
Orice credit acordat trebuie să fie garantat corespunzător. În cazul în care situaţia garanţiilor
curente este echivocă, banca îşi poate îmbunătăţi poziţia dacă, pentru un nou credit acordat, se
constituie garanţii a căror valoare este substanţial mai mare decât noua sumă de bani acordată.
• Efectul unei noi datorii asupra fluxului de lichidităţi al activităţii clientului
Ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere că un credit suplimentar înseamnă, de asemenea, şi
un serviciu al datoriei suplimentar care, mai departe, poate altera un flux de lichidităţi pozitiv şi
astfel poate limita flexibilitatea financiară.
• Modul în care vor fi folosite şi rambursate fondurile
înainte de a avansa noi sume de bani ofiţerul de credit trebuie să stabilească foarte clar cum vor
fi ele folosite şi rambursate. Toate fondurile avansate trebuie folosite în scopul de a restabili
situaţia normală a fluxului de lichidităţi; de exemplu, plata furnizorilor la un nivel suficient
asigurării continuităţii în livrarea materiilor prime şi serviciilor.
IMPLEMENTAREA PLANULUI DE URMĂRIRE ŞI CONTROL
Pentru a se asigura adaptarea societăţii la planul elaborat în vederea soluţionării creditului
neperformant, este esenţială exercitarea unei supravegheri atente şi continue. Situaţiile financiare
trebuie primite cu regularitate şi rezultatele obţinute trebuie analizate comparativ cu prognozele
făcute. Vizitele făcute la sediul unde se desfăşoară activitatea trebuie să crească atât ca frecvenţă
cât şi ca intensitate, în scopul de a fi la curent cu orice alte modificări ale situaţiei.
In toate acţiunile, ofiţerul de credit trebuie să fie atent documentat, având la bază dosarul de
credit. Pentru urmărirea evoluţiei unui credit neperformant este necesară o evidenţă completă a
tuturor acţiunilor întreprinse de către bancă.
Stadiile posibile ale plăţii
Soluţionarea creditului se referă la întregul proces de încasare a creditului problemă. în cea mai
comună formă, el implică un acord de cooperare între bancă şi client, spre a elabora un plan
pentru plata datoriei. La cealaltă extremă, el implică litigii complexe constând în cereri ale
falimentului debitorului.
In timp ce plata poate apare în fiecare stadiu, încasările, adesea, urmează succesiunea: acordul
de cooperare pentru soluţionarea creditului, lichidarea garanţiilor. Dacă garanţiile sunt
insuficiente, încasarea se obţine prin judecata împotriva debitorului şi, în final, survine falimentul.
Acest proces, adesea, durează o perioadă lungă de timp şi implică multe cheltuieli, ceea ce
explică dorinţa băncilor de restructurare sau renegociere a creditelor lor neperformante.