Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea „LUCIAN BLAGA”

Facultatea de Teologie Ortodoxă „ANDREI SAGUNAˮ

ICONOCLASMUL - EREZIE
IMPERIALĂ

Coordonator:

Conf. Dr. Sebastian Moldovan

Masterant:

HORODINCA DAN -IONU( Ierod. Siluan)

SIBIU 2010
ICONOCLASMUL-EREZIE IMPERIALĂ

Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic ce îşi are începutul mai înainte de domnia lui
Leon al III-lea, dar care în timpul acestui împărat a avut o dezvoltare foarte mare, reprezentând
chiar politica statală în problemele religioase.

Etimologic, iconoclasmul înseamnă „distrugerea icoanelorˮ, de la cuvintele greceşti


eikon = chip, înfăţişare, icoană şi klasma = a distruge, a stărâma. Uneori se vorbeşte pentru a
indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor de iconomahie, adică de luptă
împotriva icoanelor, de la eikon şi mahe = luptă.

Iconoclasmul bizantin a fost declanşat de împăraţi şi s-a extins considerabil, din punct de
vedere geografic şi social, datorită aceloraşi suverani şi succesorilor lor, de asemenea iconoclaşti,
care exercitau, în fruntea unui stat imens, o putere practic nelimitată. Acesta a fost încă de la
începuturile sale, un proces istoric, declanşat şi dirijat mai mult de un veac, de la înălţimea
tronului celor mai puternici monarhi creştini ai timpului. Cum aceşti monarhi acţionau ca nişte
locotenenţi ai lui Dumnezeu pe pământ, ostilitatea lor faţă de imagini – ca pe orice alt demers
legat de religie – nu putea să aibă decât consecinţe dintre cele mai grave: ea apărea ca un act
inspirat de sus. Văzut ca un act de guvernământ în domeniul religios, iconoclasmul imperial
trebuia să se exprime în conformitate cu tradiţia imperială. Se înţelege atunci de la sine, că
iconoclasmul, atâta timp cât a predominat în Bizanţ, a purtat pecetea originii sale imperiale şi a
mers pe drumul pe care i l-au indicat basileii.

Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este deschisă de Leon al III-lea Isaurul în
anul 726, şi se încheie în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin al VI-lea, odată cu
Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), iar a doua fază începe în anul 813, odată cu
urcarea pe tron al lui Leon al V-lea Armeanul, şi se termină în anul 843, în timpul domniei
împăratului Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de către mama sa Theodora.

Conform bizantinologului Emilian Popescu, nu sunt plauzibile afirmaţiile unor istorici


potrivit cărora împăraţii iconoclaşti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri
largi de refacere a societăţii şi a credinţei, pe care voiau să le pună pe baze mai drepte şi mai
bune. Ei n-au fost nişte raţionalişti ori liber cugetători, cum spun alţii, care, cu mult timp înainte
de Luther, ar fi vrut să bazeze societatea nouă „pe principii nemuritoareˮ.

Aceste ipoteze sunt greşite, fiindcă împăraţii iconoclaşti, la fel ca toţi oamenii timpului
lor erau foarte credincioşi, uneori cu preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportarea
lor mânia divină, şi, mai presus de toate, voiau să purifice religia creştină de tot ceea ce li se
părea a fi idolatrie.

Toţi bizantinologii moderni sunt de acord că Leon al III-lea Isaurul a fost cel care a pus în
mişcare această erezie: iconoclasmul este o „erezie imperială... care s-a născut în purpură, în
palatul imperialˮ.

Aşa cum am afirmat şi mai sus, primul împărat bizantin iconoclast a fost Leon al III-lea
Isaurul (717-741). Mult timp s-a încercat să se explice concepţia iconoclastă a împaratului prin
originea sa orientală. Leon III-lea era de origine siriană, venind din oraşul Germanicia din nordul
Siriei, care de generaţii avea numai episcopi monofiziti şi care se găsea sub puternica influenţă a
islamului ofensiv. Afirmaţia că ar fi existat şi o influenţă evreiască asupra viitorului împărat
rămâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevăr istoric. Totodată, Orientul
Apropiat era deja sub influenţa islamică. Acestea ar fi unele presupuneri de influenţă păgână
asupra lui Leon III.

Ajuns la conducerea imperiului şi socotindu-se împărat şi preot, cu drept de control


asupra problemelor bisericeşti şi laice, el va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a
imperiului. El socotea că prin aceasta va purifica religia creştină de rămăşiţele păgânismului,
readucând-o la înăţimea şi puritatea ei originară.

Primul act al iconoclasmului imperial care ne-a fost transmis de izvoare a fost prilejuit de
către o erupţie vulcanică, ce a avut loc în anul 726, între insulele Thera şi Therasia, producând un
cutremur. Mai întâi el a ţinut o predică, în care căuta să convingă lumea de impietatea cultului
icoanelor, în acest fenomen natural, împăratul văzând o dovadă a mâniei lui Dumnezeu. Anul
726 reprezintă anul începerii persecuţiei împotriva icoanelor. Astfel, împăratul a ordonat
înlăturarea icoanei lui Hristos de pe faţada Porţii de Bronz a palatului imperial. El nu putea
ignora totuşi faptul că imaginea lui Hristos de deasupra marii porţi a palatului este o
„mărturisire de credinţăˮ a suveranului care locuieşte acolo şi că distrugerea acestei imagini este
un act public. Acest gest a întâmpinat o dârză rezistenţă. Astfel, când ofiţerii trimişi au vrut să
dea jos icoana, aceştia au fost omorâţi de popor, izbucnind o mare răscoală, terminată cu mulţi
morţi şi răniţi. Au fost poruncite numeroase arestări, condamnări, mutilări şi exilări.
Actul brutal al lui Leon al III-lea avea valoare de simbol: în propriul său palat, împăratul
acţionează conform propriilor sale convingeri, sincere sau interesate. Totuşi împăratul nu s-a
mulţumit doar cu distrugerea icoanei. El a înlocuit imaginea lui Hristos cu o cruce însoţită de o
inscripţie, care era, dacă nu o scuză, atunci o explicaţie a îndepărtării imaginii şi a instalării
crucii: „împăratul nu poate să accepte o icoană a lui Hristos fără glas şi fără răsuflare, iar
Scriptura, la rândul ei, se împotriveşte înfăţişării lui Hristos (numai) prin firea sa omenească :
iată de ce Leon şi (fiul său) noul Constantin au însemnat poarta palatului cu semnul de trei ori
fericit al crucii, slava credincioşilorˮ.

Acest text ne certifică faptul că nu este vorba despre o simplă devoţiune personală, crucea
fiind numită „slava credincioşilorˮ, adică a tuturor credincioşilor, simbolizând instrumentul
victoriei, al biruinţei imperiale.

După ce toate tratativele căzuseră, Leon nu a mai avut alt mijloc pentru a-şi înfăptui
planul, decât cu forţa. El a dat un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfinţilor. El încerca să
păstreze totuşi aparenţa legalităţii. La 17 ianuarie 730, îi adună în palat pe toţi demnitarii civili şi
religioşi, aşa-zisul silention, şi le supuse subscrierea edictului. Patriarhul Germanos refuzând, a
fost depus. La 22 ianuarie, urcă tronul patriarhal Anastasios, care este dispus să urmeze poruncile
împăratului.

Se spune ca tot atunci Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universităţii din


Constantinopol, arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge pe
aceştia să sprijine mişcarea iconoclastă..

Pentru împăratul iconoclast, puterea Statului asupra Bisericii – cezaropapismul – era un


principiu natural: „Eu sunt împărat şi preotˮ, spunea Leon al III-lea scriindu-i papei Grigorie al
II-lea. Atunci când împăratul hotărăşte ceva în privinţa religiei, el nu depinde de nicio altă
autoritate în afara propriei conştiinţe . El pune în lucru un proiect în calitate de suveran îndrumat
de Dumnezeu şi în directă comunicare cu acesta, fără intermediul Bisericii, în calitatea sa de
administrator pământesc al regatului său.

In Italia depărtată, Leon nu putea impune iconoclasmul. Papa Grigorie al III-lea se vede
silit, după publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastă oficial, să rupă relaţiile cu
Bizanţul: el condamnă într-un Sinod în anul 731 iconoclasmul bizantin . Acesta îi scrie
împăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale episcopilor.
Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele
bisericeştiˮ. Încordarea cu Roma îi dădu lui Leon al III-lea prilejele necesare de a desface
provinciile grecizate sud-italice Sicilia şi Calabria, precum şi prefectura Illyricum de Roma (care
aparţineau din punct de vedere bisericesc de Roma) şi le supuse Patriarhiei de Constantinopol.

Cel mai mare apărător al cultului icoanelor în acest timp în Orient este Sf. Ioan
Damaschin, care scrie trei apologii în favoarea icoanelor. În acestea, împăratul este calificat drept
„minciunosˮ şi „vicleanˮ şi i se contestă dreptul de a se amesteca în treburile bisericeşti. Potrivit
Sf. Ioan Damaschin tot ceea ce este bazat pe forţă şi nu pe convingere este hoţie.

Leon al III-lea a murit în iunie (18) 740, lăsând imperiul într-o situaţie complicată, din
cauza certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmează în scaun fiul său, Constantin al V-lea (740-
775), pe care încă de la vârsta de 2 ani îl asociase la domnie cu titlul de co-imperator şi care
ajungea astfel împărat la 21 de ani. Numele său este însoţit de epitetul Kopronymos (= cu nume
murdar), pentru că ar fi murdărit apa din cristelniţă cu fecale, iar epitetul acesta a trecut la
posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slăbiciunii sale pentru grajduri şi pentru cai.

Crescut de Leon al III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea a fost unul dintre
împăraţii cei mai fanatici care au domnit la Constantinopol. Nu numai că a luat măsuri împotriva
adepţilor icoanelor, dar a interzis cultul Fecioarei şi doctrina mijlocirii sfinţilor şi a prigonit
moaştele sfinte cu aceeasi rigoare ca şi icoanele. Ardoarea sa religioasă l-au dus la cruzimi ce 1-
au făcut odios.
Împăratul ia parte activă la disputele iconoclaste şi pregăteşte două Tratate de teologie în
sprijinul doctrinei iconoclaste, precum şi mai multe discursuri, poruncind să fie citite în biserici.
În acestea, împăratul îşi exprimă poziţia extremistă, suprimând cultul Fecioarei Maria, şi al
sfinţilor. De altfel, el elimină denumirea de „Maică a lui Dumnezeuˮ, interzicând folosirea
cuvintelor de sfânt şi sfântă. Mersul prea des la Biserică a fost interzis, deasemenea şi celibatul.
Constantin avea nevoie ca programul său iconoclast să fie sancţionat de un sinod, nu de o
adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a
alcătuit personal 13 scrieri teologice, dar din acestea ne-au mai rămas fragmente numai din două.
La 10 februarie 754, el chema la Constantinopol 338 de episcopi, un numar record, din
toate părţile Orientului şi a hotărât ca sinodul să fie considerat ecumenic. Numărul foarte mare de
episcopi poate fi explicat prin faptul că aceşti ierarhi erau cei care îi înlocuise-ră pe episcopii
ortodocşi depuşi din treaptă. Pentru unii dintre ei, împăratul crease Scaune episcopale noi.
Aceştia s-au adunat în Palatul Hieria, pe coasta asiatică a Bosforului. Dar caracterul ecumenic al
sinodului era compromis prin lipsa reprezentanţilor papei şi a patriarhilor de Alexandria,
Ierusalim şi Antiohia, ce reprezentau episcopatul şi credincioşii din afara graniţelor imperiului.
Cu atât mai mult, se ştie că aceste patru Biserici au anatemizat „acea adunare episcopală şi pe
cei ce urmează hotărârile eiˮ.
Lucrările sinodului au ţinut până la 8 august 754. Partizanii icoanelor, cum era de
aşteptat, au fost condamnaţi. S-a interzis nu numai adorarea, dar şi fabricarea icoanelor.
Apărătorii icoanelor au fost anatemizaţi, împăraţii iconoclaşti fiind aclamaţi „ca mântuitori ai
lumii şi a luminilor ortodoxieiˮ. Potrivit acestui Horos împăraţii sunt arătaţi ca egali cu apostolii,
investiţi cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârşi şi învăţa omenirea, dar şi pentru a
combate erezia diavolească. Mai departe Horos-ul arată că„...sub inspiraţia Duhului Sfânt
împăraţii, nemaiputând suporta multă vreme ca Biserica să fie răvăşită de răutatea demonilor,
au convocat sfântul sinod al episcopilor, iubiţi de Dumnezeu;ˮ.
Dacă definiţiile date de prelaţi reflectă în anume puncte ideile împăratului, ei nu le-au
primit însă pe toate, păstrând doctrina mijlocirii Fecioarei şi a sfinţilor. La 8 august 754, s-a ţinut
şedinţa de închidere în Biserica Theotokos din Vlaherne, unde aceste hotărâri au fost proclamate
în prezenţa împăratului.
Acest Sinod a hotărât ca oricine pictează sau deţine icoane va fi caterisit, dacă este cleric,
sau anatemizat dacă este călugăr sau laic. Înrucât vinovaţii erau conferiţi unui tribunal civil,
problemele legate de credinţă au fost puse sub jurisdicţia puterilor publice.
Odată cu ratificarea iconoclasmului, ca învăţătură deliberată de un „Sinod Ecumenicˮ, s-a
trecut la punerea în aplicare a hotărârilor sinodului. Imaginile religioase, mozaicurile, frescele,
icoanele au fost distruse în tot Imperiul. Au fost rupte sau arse unele manuscrise. Cei ce se
împotriveau au fost pedepsiţi cu mutilări corporale, pedepse cu închisoarea, surghiunul sau chiar
moartea. Numeroase mănăstiri au fost închise sau transformate în cazărmi şi în băi publice. De
teroarea iconoclastă au fost loviţi mai ales călugării, pe care basileul îi numea „idolatri şi
închinători ai întunericuluiˮ.Li se zdobea capul deasupra unei icoane, erau înecaţi după ce
fuseseră cusuţi în saci. Ei erau obiectul celor mai triviale insulte în public, fiind aduşi la
Hippodrom şi siliţi să defileze, fiecare cu câte o călugăriţă de mână, în huiduielile mulţimii.
Călugării au migrat în masă, mai ales în Italia, în Cipru, Siria şi Palestina. Cum printre ei
se numărau şi mulţi iconari, se spune că Roma nu a cunoscut o epocă mai fecundă în ceea ce
priveşte arta sacră, decât perioada iconoclastă.
În multe biserici frescele şi mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială, în
locul lor fiind zugrăvite scene de vânătoare, călărie, pescuit sau acrobaţie. În biserica Vlahernes,
el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice şi le înlocuise cu „flori, păsări felurite şi
animale înconjurate de plante printre care mişunau cocostârci, corbi şi păuni”. Împăratului i se
reproşa faptul că transformase biserica în „livadă şi coteţ de păsări”. Totuşi vasele şi veşmintele
liturgice nu trebuiau însă îndepărtate sau nefolosite, chiar dacă aveau icoane zugrăvite sau cusute
pe ele.
Împăratul, văzând că opoziţia iconodulă este încă destul de puternică, a ordonat ca toată
populaţia imperiului să jure că nu acceptă cultul icoanelor.
Când Constantin al V-lea s-a îmbolnăvit de teribila boală (ciumă) care la răpus în câteva
zile (14 septembrie 775) şi care nu i-a cruţat nici familia, se pare că a fost cuprins de remuşcări
şi, pe patul morţii, după spusele lui Theophanes, striga şi spunea că de viu a fost dat focului
nestins şi le cerea clericilor să cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise în viaţa sa.
După moartea lui Constantin al V-lea urmează la tronul Imperial Leon al IV-lea (776-780)
, supranumit „Chazarulˮ, din cauza originii mamei sale. Acesta era un iconoclast moderat şi
destul de nepăsător la treburile Bisericii. Domnia acestui împărat iconoclast, a însemnat o
perioadă de tranziţie spre restabilirea cultului icoanelor. Deşi ataşat tradiţiei iconoclaste, ca fiu al
împăratului Constantin Copronimul, şi nu a ezitat de altfel să arunce în închisori chiar înalţi
funcţionari, a fost mai îngăduitor, poate datorită soţiei sale Irina, o iconodulă educată în Athena,
cea care avea să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).
După întreruperea iconofilă din 780-815, atunci când Leon al V-lea s-a decis să revină la
iconoclasmul împăraţilor isaurieni, el a acţionat întocmai ca Leon al III-lea. Cea de-a doua
perioadă a disputei asupra imaginii, persecutarea icoanelor şi a iconofililor se afla tot în mâinile
împăraţilor şi nu se făcea decât la iniţiativa lor, oprindu-se o dată cu sfârşitul unei domnii şi
reîncepând cu următoarea. Totuşi, dacă Leon al III-lea şi Constantin al V-lea nu ceruseră Bisericii
decât o simplă ratificare a actelor lor iconofobe, în secolul al IX-lea consimţământul prealabil al
Bisericii a devenit necesar.
Se pare că împăratul ar fi declarat unor prieteni apropiaţi : „Vedeţi că toţi împăraţii care
au admis cultul icoanelor şi le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai
aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună. Toţi aceşti împăraţi au fost
înmormântaţi cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinţilor Apostoli. Eu doresc să le urmez
exemplul şi să distrug icoaneleˮ. El a cerut în acest sens lui Ioan Gramaticul – creierul renaşterii
iconoclaste - să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului Sinod iconoclast.
Acele hotărâri, care primiseră deja o replică atât de amplă, au fost resuscitate pentru a servi
scopurilor politice ale împăratului, iar al doilea val al iconoclasmului a reprezentat, ca şi primul o
violare a suveranităţii Bisericii, o imixtiune a puterii de stat în chestiunile interioare bisericeşti.
Reacţia Patriarhului Nichifor la discuţia cu privire la icoane l-a determinat pe împărat să
suspende conferinţa, patriarhul condamnând manevrele iconoclaste. Ca reacţie, împăratul a
dispus înlăturarea icoanei Mântuitorului aşezată de împărăteasa Irina deasupra porţii Chalke.
Patriarhului i s-au limitat prerogativele, pentru ca mai apoi, în 815, să fie destituit, exilat
şi înlocuit cu unul iconoclast, Teodot I (815-821), cumnatul fostului împărat Constantin al V-lea.
În acelaşi an, la Constantinopol, în Catedrala Sfânta Sofia, a fost convocat un nou Sinod
iconoclast, sub preşedinţia Patriarhului Teodot. Sinodul nu a fost nici atât de important şi nici
atât de numeros ca primul. El reproducea ideile esenţiale ale Sinodului din 754 şi-i confirma
hotărârile. Totuşi acesta „se abţinea de a numi icoanele idoliˮ,şi din această cauză participanţii
au fost numiţi mai îngăduitori decât cei de la primul sinod iconoclast. Dar cu toate că în doctrina
iconoclaştilor nu apăruse numic nou sau valabil ca punct de vedere, persecuţiile au fost în schimb
cele mai violente, atingând forţa celor din timpul lui Constantin Copronimul. Ortodocşii au fost
martirizaţi, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse.
Iconoclasmul era predat în şcoli şi figura în manuale.Pentru toate acestea, Leon a fost poreclit
„şarpe târâtorˮ.
În anul 820, în ziua de Crăciun, Leon al V-lea Armeanul a fost omorât în timpul Sfintei
Liturghii din biserica Sfânta Sofia, de oamenii unui vechi tovarăş de arme: Mihai de Amorium,
care v-a deveni Mihail al II-lea (820-829), poreclit şi gângavul sau bâlbâitul.
Deşi iconoclast, el i-a chemat pe ortodocşi din exil şi i-a eliberat din închisori. Domnia lui
a reprezentat un moment de acalimie.
Situaţia s-a schimbat sub domnia fiului său Teofil (829-842). Spre deosebire de tatăl său,
care abia putea citi şi scrie, acesta a fost un om cu instrucţie aleasă, aceasta fiind datorată lui Ioan
Gramaticul.Acesta din urmă urcă pe Tronul patriarhal în 837 şi persecuţiile începură din nou.
Iconoclasmul, revigorat de împăratul Teofil, a fost condamnat oficial de patriarhii
Hristodul al Alexandriei, Iov al Antiohiei şi Vasile al Ierusalimului în sinodul ţinut la Ierusalim în
anul 836. Împăratul nu s-a lăsat convins de aceasta şi şi-a menţinut atitudinea iconoclastă, fiind
la un pas de a-şi condamna şi propria sa soţie.
Împăratul Teofil a murit la 22 ianuarie 842, înmormântând odată cu el şi iconoclasmul.
Iconoclasmul bizantin a fost deci – după cum scrie A. Grabar – un proces istoric declanşat
şi dirijat, mai mult de un veac, de la înălţimea tronului celor mai puternici monarhi creştini ai
timpului care exercitau o putere practic nelimitată. Fiind un act de guvernământ în domeniul
religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiţia imperială,
purtând pecetea originii sale imperiale.

Bibliografie:
• Alexe, Gabriel , Cauzele iconoclasmului bizantin, în http://ortodoxie.3x.ro.

• Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. 2, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii

de Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003.

• Bota, Pr. Ioan, Antichitatea şi Evul Mediu, ediţie electronică, Casa de Editură Viaţa

Creştină.

• Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria Creştinismului, vol.II, Editura Trinitas, Iaşi, 2005.

• Delvoye, Charles, Arta Bizantină, vol.I, trad. de Florica Eugenia Condurachi, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1996.

• Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991.

• Popescu, Prof. Dr. Emilian, Curs de Bizantinologie, vol. I(324-867), Bucureşti ,1995.